Conferinþa de presã a producãtorilor de alimente de joi a avut efectul unei bombe pentru public. Nu ºi pentru politicienii prea ocupaþi cu alte probleme, mai importante decât nivelul de trai al românilor.
Statisticile ne aratã un lucru greu de explicat pânã acum: în România, ultima venitã în comunitate (alãturi de Bulgaria), preþul alimentelor este cel mai ridicat. Produsele de bazã sunt substanþial mai scumpe decât în þãri ca Germania, Franþa ºi Italia. Sunt mai scumpe chiar ºi decât în Bulgaria. Chestiunea a fost pusã pe seama lipsei de randament a agriculturii. Pe faptul cã se produce insuficient ºi cu cheltuieli mari. Suficient de mari ca sã facã produsele româneºti necompetitive cu cele din import, produse cu agriculturi subvenþionate prin politica comunitarã. Iatã, însã, cã aflãm o noutate absolutã: nu acesta este motivul pentru care pâinea, laptele ºi uleiul sunt mai scumpe la noi ca pe aiurea, ci faptul cã reþelele de supermarketuri, existente la aceastã orã într-un numãr considerabil, fac propria lor politicã faþã de furnizori, obligându-i sã includã în preþ tot felul de taxe ºi adaosuri. Altminteri nu-i primesc pe rafturile lor. Deci, producãtorii pot sã ofere o marfã mai ieftinã, dar nu au cui. Sau sunt obligaþi de contractele cu hipermaketurile sã nu vândã altcuiva sub preþ. Nu au alternativã, pentru cã marile reþele de retaileri au distrus pur ºi simplu comerþul alimentar de cartier, care nu mai poate face faþã competiþiei în special din cauza costurilor mari de regie (chirii, energie, taxe locale). Aceºtia ar trebui sã aibe un dever incomparabil mai mare pentru a putea rãmâne pe piaþã. Ori, în acest moment supravieþuirea lor este asiguratã mai ales de disponibilitatea micilor patroni de a vinde pe datorie, cu plata la leafa clienþilor din comunitate.
Expansiunea mai mult decât viguroasã a hipermarketurilor a fost posibilã, datoritã „foamei” autoritãþilor locale dupã taxele pe care le plãtesc acestea – ºi pentru care li s-au oferit permanent facilitãþi, iar pe de alta datoritã cartelãrii marilor reþele ºi a împãrþirii pieþei. Aceastã cartelare are în vedere pânã ºi expansiunea din viitorii ani.
Revolta furnizorilor aratã cã le-a ajuns cuþitul la os, cã datoritã acestor politici sunt confruntaþi cu o concurenþã neloialã din partea importatorilor. Ei solicitã intervenþii ºi mãsuri de la autoritãþile statului sau de la cele europene, într-o chestiune pe care, de regulã, n-o poate reglementa decât mecanismul clasic al pieþei. ªi Consiliul Concurenþei ºi Protecþia Consumatorului s-au derobat deja de vreo responsabilitate. Problema rãmâne de tratat faþã în faþã de cele douã pãrþi. Este însã o disputã inegalã. ÃŽn timp ce retailerii au toate mijloacele de partea lor – inclusiv forþa financiarã, producãtorii abia reuºesc cã se alinieze într-o problemã de interes comun. Pe plan european conflictul se manifestã exact în sens invers: cã retailerii sunt tentaþi ºi încearcã sã vândã sub un anumit preþ de cost ºi atunci autoritãþile intervin ºi le interzic acest lucru.
La noi nu se pune nici pe departe problema în acest sens: situaþia în care unica intervenþie valabilã rãmâne aceea a nacanismelor „vaselor comunicante”. Preþul alimentelor din România nu va putea sã supravieþuiascã pe termen lung, celui european. Pânã atunci, însã, românii plãtesc ºi pentru subvenþiile altora.