Conferinţa de presă a producătorilor de alimente de joi a avut efectul unei bombe pentru public. Nu şi pentru politicienii prea ocupaţi cu alte probleme, mai importante decât nivelul de trai al românilor.
Statisticile ne arată un lucru greu de explicat până acum: în România, ultima venită în comunitate (alături de Bulgaria), preţul alimentelor este cel mai ridicat. Produsele de bază sunt substanţial mai scumpe decât în ţări ca Germania, Franţa şi Italia. Sunt mai scumpe chiar şi decât în Bulgaria. Chestiunea a fost pusă pe seama lipsei de randament a agriculturii. Pe faptul că se produce insuficient şi cu cheltuieli mari. Suficient de mari ca să facă produsele româneşti necompetitive cu cele din import, produse cu agriculturi subvenţionate prin politica comunitară. Iată, însă, că aflăm o noutate absolută: nu acesta este motivul pentru care pâinea, laptele şi uleiul sunt mai scumpe la noi ca pe aiurea, ci faptul că reţelele de supermarketuri, existente la această oră într-un număr considerabil, fac propria lor politică faţă de furnizori, obligându-i să includă în preţ tot felul de taxe şi adaosuri. Altminteri nu-i primesc pe rafturile lor. Deci, producătorii pot să ofere o marfă mai ieftină, dar nu au cui. Sau sunt obligaţi de contractele cu hipermaketurile să nu vândă altcuiva sub preţ. Nu au alternativă, pentru că marile reţele de retaileri au distrus pur şi simplu comerţul alimentar de cartier, care nu mai poate face faţă competiţiei în special din cauza costurilor mari de regie (chirii, energie, taxe locale). Aceştia ar trebui să aibe un dever incomparabil mai mare pentru a putea rămâne pe piaţă. Ori, în acest moment supravieţuirea lor este asigurată mai ales de disponibilitatea micilor patroni de a vinde pe datorie, cu plata la leafa clienţilor din comunitate.
Expansiunea mai mult decât viguroasă a hipermarketurilor a fost posibilă, datorită „foamei” autorităţilor locale după taxele pe care le plătesc acestea – şi pentru care li s-au oferit permanent facilităţi, iar pe de alta datorită cartelării marilor reţele şi a împărţirii pieţei. Această cartelare are în vedere până şi expansiunea din viitorii ani.
Revolta furnizorilor arată că le-a ajuns cuţitul la os, că datorită acestor politici sunt confruntaţi  cu o concurenţă neloială din partea importatorilor. Ei solicită intervenţii şi măsuri de la autorităţile statului sau de la cele europene, într-o chestiune pe care, de regulă, n-o poate reglementa decât mecanismul clasic al pieţei. Şi Consiliul Concurenţei şi Protecţia Consumatorului s-au derobat deja de vreo responsabilitate. Problema rămâne de tratat faţă în faţă de cele două părţi. Este însă o dispută inegală. În timp ce retailerii au toate mijloacele de partea lor – inclusiv forţa financiară, producătorii abia reuşesc că se alinieze într-o problemă de interes comun. Pe plan european conflictul se manifestă exact în sens invers: că retailerii sunt tentaţi şi încearcă să vândă sub un anumit preţ de cost şi atunci autorităţile intervin şi le interzic acest lucru.
La noi nu se pune nici pe departe problema în acest sens: situaţia în care unica intervenţie valabilă rămâne aceea a nacanismelor „vaselor comunicante”. Preţul alimentelor din România nu va putea să supravieţuiască pe termen lung, celui european. Până atunci, însă, românii plătesc şi pentru subvenţiile altora.