Sigur că în comparație cu tranzacția pe care a făcut-o Dinu Patriciu cu kazahii, vânzarea Petromului poate să reprezinte un eșec. Suma a fost incomparabil mai mică – la o valoare incomparabil mai mare – în condiții contractuale cel puțin greu de înțeles. Dar faptul e fapt, și dacă mulți viteji se arată acum, nu știu cum ar răspunde la întrbarea unde erau când preluarea de către austrieci a fost aplaudată public. Nu e vorba numai de Petrom. În aceeași categorie se înscrie și BCR-ul. Și aici, nenumărați specialiști constată cu uimire că profitul , după numai un an ,e mai mare decât valoarea cu care cea mai mare bancă a fost vândută. Și, ca în bancul cu baba care-și vinde vaca slabănoagă, dar pe care un samsar o învață cum să-i ridice prețul, românii se întreabă acum de ce statul n-a păstrat aceste două vaci grase pentru a le mulge el. Povestea, atât a Petromului cât și a BCR-ului a început odată cu declanșarea privatizării intensive în precedentul mandat al Convenției Democrate, din care făceau parte majoritatea guvernanților de azi Atunci a fost repetat cu insistență refrenul că cele două companii de stat trebuie privatizate pentru că așa ne cer FMI-ul, Banca Mondială și chiar Uniunea Europeană. „Vindeți-le repede și oricui!” - pare să fie cuvântul de ordine pe care responsabilii noștri factori de decizie se dădeau peste cap să-l pună în aplicare. Nimeni nu s-a întrebat atunci ce interes ar fi avut respectivele entități în aceste operațiuni. S-ar fi văzut că nu aveau nici unul. Mesajul lor a fost tradus eronat cu intenție: ei ne spuneau, ceea ce știam și noi, că subordonarea acestor companii statului este un prilej de corupție și proastă administrare. Că statul le poate folosi pentru a-și perpetua politicile păguboase și că numai punerea lor pe bazele sănătoase ale economiei de piață poate ajuta întregul sistem să funcționeze corespunzător. Ei nu spuneau „vindeți!” Ei spuneau: faceți ceva să le scoateți de sub controlul factorului politic! Oricum noi nu prea eram în stare de așa ceva, nu rămînea decît varianta înstrăinării. Dar nici asta în orice condiții .Sigur, trebuia făcută, dar nu indiferent de conjunctură, ci în momentul cel mai favorabil și în condițiile cele mai avantajoase. Aceeași presiune politică (alimentată și de felurite interese personale sau de grup în perfectarea afacerilor) a făcut ca fostul guvern să-și lege numele de ambele privatizări care pot părea astăzi păguboase . Istoria nu lucrează însă cu „dacă” și „parcă”. Cele două operațiuni sunt fapte împlinite. Ne rămân însă suficiente instrumente de a le corecta – pe cât este posibil – și de a le face ceva mai profitabile decât sunt. În nici un caz, însă, comparabile cu lovitura dată de Patriciu... Cât despre „politica energetică” de care ne vorbește acum dl Berceanu, el însuși un „ artizan” al pagubei de acum, este ca și cum ai vorbi de funie în casa spânzuratului... |