Dacă ar fi să caut un precedent la ceea ce s-a întâmplat luni, în cei 17 ani de căutări democratice, acesta nu poate fi altul decât anunţul făcut de Stoica, în 2000, cum că Partidul Naţional Liberal se va prezenta la alegeri cu liste proprii şi cu candidat propriu la preşedinţie. Adică nu cu Emil Constantinescu şi nici cu ţărăniştii, şi unul şi alţii fiind consideraţi, deja, un balast politic. Anunţul lui Stoica a generat o reacţie scârbită din partea preşedintelui care, lipsit de suport electoral, şi-a anunţat la rândul său intenţia de a nu mai candida pentru un nou mandat, dând cale liberă celor vreo 11 veleitari care au încercat atunci să-l concureze pe un Ion Iliescu, desprins cu mult înainte în câştigător. Cam acelaşi impact şi urmări va avea decizia democraţilor de a merge singuri în alegerile pentru Parlamentul European. A fost o lovitură dură, în moalele capului, pentru colegi de Alianţă care n-au crezut nici un moment că băieţii lui Băsescu vor împinge tupeul până acolo încât să semneze unilateral actul de deces al formulei câştigătoare din 2004. Din ploaia de argumente şi de acuze care au curs şi de o parte şi de alta după anunţ, se desprind câteva idei-cadru: subterfugiul la care au apelat democraţii, invocând faptul că acordurile bilaterale nu aveau în vedere alegerile europene, ci doar cele naţionale; că aceste acorduri rămân valabile, aşa cum s-a convenit, până în 2008 şi că această opţiune nu afectează în nici un fel relaţia dintre părţi. Dovadă - decizia recentă de a rămâne la guvernare alături de liberali! De cealaltă parte, liberalii fredonează deja prohodul Alianţei, acuzându-i pe Boc şi compania că de data asta n-au mai rezistat presiunilor prezidenţiale şi că decizia luată este rezultatul influenţei directe a preşedintelui. Care este adevărul? Adevărul este, ca întotdeauna, pe la mijloc! În faţa perspectivei ciondănelilor tradiţionale, cu privire la paritatea pentru viitoarele liste europene, când liberalii n-ar fi renunţat la pretenţiile lor de hegemonie, democraţii au preferat să facă acest test cu toate riscurile de rigoare. Mai ales că perspectiva era de a nu putea pierde mai mult decât ar fi obţinut din negocieri. În plus, au un nesperat prilej de a-i pune pe liberali în faţa faptului împlinit, nici un sondaj neputând să dea o situaţie mai clară şi mai obiectivă decât alegerile însăşi. Iar acest rezultat va constitui, în mod obligatoriu, punctul de plecare într-o eventuală nouă negociere a parităţii pentru listele Alianţei în 2008. Cel mai probabil, lucrurile vor sta în felul în care istoria ne-a obişnuit deja: democraţii se vor salva, la viitoarele alegeri, aşa cum s-au salvat liberalii în 2000, aruncându-i peste bord pe ţărănişti. De data aceasta ei vor fi cei care le vor lua locul, cu seninătatea cu care ţărăniştii au făcut-o la vremea respectivă, din orgoliu prostesc şi lipsă de raţiune, chiar dacă guvernarea va supravieţui acestui şoc, nu-i va supravieţui o formulă care se dovedeşte pe zi ce trece tot mai puţin viabilă. Democraţii îşi iau rămas bun de la liberali, cu privirile spre Strasbourg, asigurându-i în acelaşi timp că rămân alături de ei...