Petrecere la terasă, cu nevestele, antren, dans, glume, atmosferă destinsă. Personajele principale apar ca cei mai apropiaţi tovarăşi de muncă şi de luptă. A doua zi însă, unul îl dă în gât pe celălalt, cu argumentele principiilor de partid. Scena pare desprinsă din istoria recentă a comunismului post-bolşevic, în care pacea şi armonia dintre liderii angrenaţi în bătălia pentru putere se sfârşea brusc - tot aşa, pe la orele dimineţii devreme - cu arestări şi puneri sub acuzare pentru deviaţionism sau trădare.
 E drept că pe Tăriceanu nu l-a arestat nimeni odată întors de la Neptun la Bucureşti, dar dezvăluirile făcute de Traian Băsescu la radio şi acuzele implicite pe care i le-a adus seamănă suspect de tare cu o punere sub acuzare, în cadru festiv. Ceea ce nu se putea spune la masa de la Neptun, în prezenţa nevestelor, s-a putut spune pe post, cu aplombul pe care-l dă păstrarea neştirbită a direcţiei şi a devotamentului politic faţă de cauză. Până şi amănuntele legate de întâlnirea premierului cu 'un om de afaceri, un ziarist şi un reprezentant al unei transnaţionale de ţigări', în cursul căreia s-ar fi pus în aplicare trădarea anticipatelor pare desprinsă dintr-un acelaşi scenariu al 'puterii şi adevărului': liderul maxim primeşte de la Securitate (sau de la unul dintre participanţi? uneori planurile se suprapuneau) nota informativă referitoare la amintita întâlnire şi la discuţiile purtate, pe care i-o pune, triumfător, în faţă, acuzatului!
 Ce a vrut, de fapt, Traian Băsescu, cu această ofensivă atipică (sau tipică?) şi cu modul în care a acţionat? Să-l termine pe Tăriceanu, ca răzbunare pentru trădarea nobilelor idealuri ale anticipatelor? Să-i arate pisica, avertizându-l că toate mişcările îi sunt atent supravegheate de către 'comunitatea de informaţii' in spe, asupra căreia el n-are nici un control, şi că nu are altă soluţie decât să reia marşul disciplinat, la comenzile Cotrocenilor?
 Destul de greu de înţeles, ca mai tot ce face preşedintele, aflat într-o goană aproape disperată pentru controlul cât mai deplin al pârghiilor puterii. Un control, însă, pentru care nu dispune de instrumentele pe care le aveau înaintaşii săi din nomenclatura radicală de partid, când orice eroare sau suspiciune era plătită cu viaţa. Ambiţia lui Traian Băsescu de a curăţa sistemul cu orice mijloace este, până la un punct, notabilă, dar neconformă cu principiile democratice, care implică respectarea regulilor jocului. Or, dacă în relaţia cu partenerii, preşedintele uzează de asemenea mijloace, este lesne de imaginat la ce ar recurge într-o dispută directă cu adversarii declaraţi.
 Adierea de bolşevism, care se face simţită în societate şi, mai ales, în presa subordonată Puterii (mai numeroasă şi mai violentă ca oricând) îmi dă adesea fiori reci şi aproape că mă convinge că lumea nu învaţă nimic din lecţiile istoriei, tentaţia repetării erorilor fiind prezentă în subconştientul colectiv.