Singura noutate pe care o aduce cel de-al 20-lea an dintre cei care au trecut de la dramaticele evenimente din 13-15 Iunie 1990 este aceea cã de întoarcerea lor pe toate feþele se ocupã acum oameni care n-au avut de-a face cu ele ºi ale cãror informaþii provin din surse lipsite de obiectivitatea pe care o implicã analiza istoricã.
De ce tac cei care au fost acolo ºi ºtiu ce s-a întâmplat? Unii din comoditate (de ce sã mai rãscolim lucrurile?) alþii de teamã (dacã se aflã ºi ceea ce nu trebuie sã se ºtie?) iar foarte mulþi pentru cã au constatat cã ºi-au rãcit gura de pomanã. Pentru cã ceea ce generic a fost numit „Mineriadã” a avut douã pãrþi distincte, fiecare cu caracteristicile ei.
Mizele politice fac ca, în continuare, lucrurile sã fie privite ºi analizate din perspective subiective. Sunt unii care nu vãd decât ce s-a întâmplat în 13, iar pentru alþii, valabilitate are doar ce a avut loc în 14 ºi 15. „Fenomenul” Piaþa Universitãþii continuã sã fie idealizat, în ciuda dedesubturilor sale sordide, în timp ce intervenþia minerilor este demonizatã. ÃŽn fond, atât Piaþa Universitãþii cât ºi Mineriada sunt faþete distincte ale competiþiei politice declanºate între „profitorii” Revoluþiei ºi cei care avuseserã ghinionul sã nu fie prezenþi la momentul optim. Ambele au fost alimentate de resentimente ºi de strategii care au funcþionat cu atât mai eficient în condiþiile lipsei de reacþie a instituþiilor abilitate.
Cine doreºte sã trateze cu obiectivitate acest episod nu va putea evita concluzia unei interacþiuni între cauzã – perpetuarea stãrii de incertitudine generatã de ocuparea Pieþei chiar ºi dupã ce rezultatul primelor alegeri democratice o desemnase ca nefiind reprezentativã la nivel de electorat – ºi efect – acþiunea paramilitarã a minerilor din Valea Jiului, legitimaþi în rolul lor „pacificator” de precedente necalificate ca abuzive.
Secvenþa 13-15 Iunie a avut douã componente clare: Prima - intervenþia pripitã ºi neinspiratã a poliþiei asupra rãmãºiþelor Pieþei ºi inflamarea reacþiei de rãspuns care, sub presiunea grupurilor interesate, s-a transformat într-o veritabilã acþiune de gherilã urbanã, cu devastãri ºi incendieri ale sediilor instituþiilor publice ºi cu tentative de instalare a anarhiei. A doua – aducerea minerilor, pentru a face ordine, ºi acþiunile „punitive” ale acestora asupra unor categorii de populaþie participante la turbulenþe.
Ce este straniu, este cã mai toate solicitãrile de clarificare ale momentului se referã la partea a doua, prima fiind trecutã sub tãcere. Ba, mai mult, insistenþa cu care sunt vehiculate aspectele represiunii face sã se ignore aproape complet gama de acþiuni care le-au generat. Desigur, chiar dupã 20 de ani rãmân multe lucruri de clarificat. ÃŽntre care cele mai importante sunt acelea legate de instigatorii ºi fãptaºii violenþelor din 13 Iunie, ºi identificarea celor care i-au dirijat pe mineri, în 14-15, spre persoanele ºi sediile bãnuite a fi la originea „rebeliunii”.
Cât despre responsabili … Este pripit sã se arunce totul în spinarea lui Iliescu – chiar dacã a fãcut imprudenþa de a le mulþumi minerilor pentru cã au … sãpat peluza Teatrului Naþional. Ar trebui lãmurit de ce Stãnculescu n-a venit de la Berlin când a fost chemat, ce au fãcut responsabilii Poliþiei când ºi-au lãsat efectivele sã fie ciomãgite de civili, cine au fost cei care au fãcut aranjamentele deplasãrii minerilor.
Adevãrul despre ce s-a întâmplat în urmã cu 20 de ani nu mai poate fi unul parþial, convenabil doar celor care vor sã demonstreze ceva anume. Avem nevoie de un adevãr cuprinzãtor. ªi definitiv.
|
| Accesari:
2662
|
Adauga o opinie