Cred că cea mai păguboasă abordare a ceea ce trebuie să însemne intrarea noastră în Uniunea Europeană este cea în care operaţiunea este văzută sub forma unui meci sau a unui concurs. Asta implică nu atât o gândire lucidă, pragmatică, ci o abordare sentimentală, încărcată de pasiuni şi frustrări.Ne-am obişnuit - dintr-un imbold declanşat în egală măsură de politicieni şi de media - să privim aderarea noastră ca pe o competiţie cu cei din jur. De parcă am fi într-un pluton de alergători, în care ne obsedează nu ideea de a ajunge primii la potou, ci de a nu ajunge ultimii. Ne frământă modul în care ne văd cei din tribune dacă slăbim pasul, sau nu suntem în stare să ducem trena celor din faţă. Un eventual abandon, din lipsă de antrenament suficient sau de calităţi fizice necesare este văzut ca o tragedie ireparabilă, de parcă acesta ar fi ultimul concurs de pe planetă.Or, lucrurile nu stau aşa. Aderarea nu este un concurs, ci un proces. Într-un concurs poţi să mai câştigi din întâmplare, cu ceva noroc. Într-un proces nu poţi sări etape. Trebuie să le parcurgi pe toate, cu pas egal. Or, pentru a le parcurge, este nevoie să fii echipat corespunzător şi să-ţi fie foarte clar parcursul şi semnificaţiile sale.Noi am făcut din 2007 un pariu. Cu noi şi cu istoria. Un pariu din care se ia totul sau nimic. Cred că aici stă marea greşeală. Este evident că am plecat la acest drum cu handicapuri istorice, de care suntem vinovaţi doar în parte. Este evident că dorim să intrăm în Uniune pentru a ne racorda unui sistem şi unui stadiu de civilizaţie la care putem accede. Dar într-un parcurs normal, firesc şi pentru care trebuie să avem resursele necesare. Nu ar fi nimic mai păgubos decât să câştigăm "meciul" lui 2007 fără a avea, în realitate, atu-urile necesare pentru a rezista acolo. Iat ă de ce cred că problema aderării - inclusiv cea a rezervelor pe care unii oficiali europeni le manifestă faţă de noi - trebuiesc privite cu realism şi cu calm. Şi găsite cele mai bune soluţii pentru atingerea scopului final.