Cred că cea mai păguboasă abordare a ceea ce trebuie să însemne intrarea noastră în Uniunea Europeană este cea în care operațiunea este văzută sub forma unui meci sau a unui concurs. Asta implică nu atât o gândire lucidă, pragmatică, ci o abordare sentimentală, încărcată de pasiuni și frustrări.Ne-am obișnuit - dintr-un imbold declanșat în egală măsură de politicieni și de media - să privim aderarea noastră ca pe o competiție cu cei din jur. De parcă am fi într-un pluton de alergători, în care ne obsedează nu ideea de a ajunge primii la potou, ci de a nu ajunge ultimii. Ne frământă modul în care ne văd cei din tribune dacă slăbim pasul, sau nu suntem în stare să ducem trena celor din față. Un eventual abandon, din lipsă de antrenament suficient sau de calități fizice necesare este văzut ca o tragedie ireparabilă, de parcă acesta ar fi ultimul concurs de pe planetă.Or, lucrurile nu stau așa. Aderarea nu este un concurs, ci un proces. Într-un concurs poți să mai câștigi din întâmplare, cu ceva noroc. Într-un proces nu poți sări etape. Trebuie să le parcurgi pe toate, cu pas egal. Or, pentru a le parcurge, este nevoie să fii echipat corespunzător și să-ți fie foarte clar parcursul și semnificațiile sale.Noi am făcut din 2007 un pariu. Cu noi și cu istoria. Un pariu din care se ia totul sau nimic. Cred că aici stă marea greșeală. Este evident că am plecat la acest drum cu handicapuri istorice, de care suntem vinovați doar în parte. Este evident că dorim să intrăm în Uniune pentru a ne racorda unui sistem și unui stadiu de civilizație la care putem accede. Dar într-un parcurs normal, firesc și pentru care trebuie să avem resursele necesare. Nu ar fi nimic mai păgubos decât să câștigăm "meciul" lui 2007 fără a avea, în realitate, atu-urile necesare pentru a rezista acolo. Iat ă de ce cred că problema aderării - inclusiv cea a rezervelor pe care unii oficiali europeni le manifestă față de noi - trebuiesc privite cu realism și cu calm. Și găsite cele mai bune soluții pentru atingerea scopului final. |