Prin înscrierea lui Cozmin Guşă în competiţia prezidenţială pentru 2009 (sau chiar mai devreme, cum opinează preşedintele PIN) imediat după anunţul PD de susţinere a lui Băsescu pentru un nou mandat se face o breşă în obişnuinţele noastre electorale care spun că o candidatură se lansează cât mai târziu posibil pentru a pune la adăpost pe preopinent de eventualele scormoniri - şi descoperiri - din biografia proprie care l-ar putea transforma într-o pradă pentru adversar şi pentru presă. Ultima ediţie a prezidenţialelor a avut o desfăşurare aparte din acest punct de vedere. Deşi Adrian Năstase era bănuit a nu avea avea altă opţiune în situaţia în care preşedintele în exerciţiu nu mai avea dreptul la o altă candidatură şi urma să se întoarcă în partid, în funcţia pe care o ocupa primul-ministru, decizia finală s-a luat târziu şi cam contre-coeur, candidatul fiind conştient de faptul că între zidurile Cotroceniului nu ar fi putut să se desfăşoare aşa cum fusese obişnuit patru ani. De partea cealaltă, Stolojan a clacat exact pe 'ultima sută', Băsescu luându-i locul într-un moment în care nu mai puteau să fie puse tunurile pe el pentru a-i demonstra incompatibilităţile. Ediţia 2009 (sau mai devreme, cum crede dl Guşă) promite să aibă toate caracteristicile unei curse de fond, dure şi dificile. Teoretic, chiar şi în 2009 (dar nu şi mai devreme) Băsescu va avea prima şansă. Şansa preşedintelui în exerciţiu (nefructifica tă de Iliescu în 1996!) şi a eventualei păstrări a unui spor de popularitate rezultat din maniera sa personală de exercitare a funcţiei. În acelaşi timp, însă, el se va afla în permanenţă bătaie a tunurilor, fiecare gest şi, mai ales, fiecare eşec sau greşeală urmând să fie cenzurate cu atât mai drastic cu cât el îşi asumă deschis mai multe responsabilităţi. Este, în aceste condiţii, anunţata candidatură a lui Cozmin Guşă hazardată sau prematură? Înclin să cred că nu. Fostul secretar general al PSD şi-a calculat bine traseul şi ştie că într-un asemenea demers nu poate miza pe o creştere spectaculoasă a ponderii propriului său partid. Poate însă miza pe suportul tuturor celor nemulţumiţi de Băsescu şi de guvernarea Alianţei, ale căror rânduri şi procente vor creşte paralel cu procesul de integrare europeană. Un eventual eşec, prin activarea clauzei de salvgardare ar putea fi detonatorul unui alt curs al evenimentelor, iar permanenta monitorizare pe care Guşă promite să o facă actualei Puteri ale cărei slăbiciuni le cunoaşte din interior, va polariza majoritatea opţiunilor în favoarea unei noi schimbări. Demersul outsiderului va fi cu atât mai percutant cu cât el va reuşi - dacă va reuşi - să demonstreze că este capabil să impună un alt mod de a face politică, şi decât Năstase şi decât Băsescu, şi că are în spate o generaţie de politicieni aptă să meargă pe un asemenea drum.