La câte dosare s-au pierdut în justiţia românească, din '89 încoace, absenţa încă unuia n-ar părea să fie o mare pagubă.  Dar este.  Pentru că dosarul lipsă nu e unul oarecare.  Este chiar primul făcut după Revoluţie: dosarul de trimitere în judecată a lui Nicolae şi Elena Ceauşescu. Cine şi de ce a putut să-l facă dispărut?  O primă explicaţie s-ar putea referi tocmai la cei care l-au alcătuit.  Pentru că nimeni n-ar avea de ce să se mândrească cu aşa ceva.  El a fost şi va rămâne o mostră de cum nu trebuie să se mai facă justiţie vreodată, dacă privim chestiunea din punct de vedere tehnic.  Dacă o privim însă, din punct de vedere istoric, el este o creaţie ad-hoc a conjuncturii, o conjunctură în care probabil că nici n-ar fi avut cum să arate altfel.  O altă explicaţie a dispariţiei poate fi pusă pe seama vreunui amator de rarităţi documentare care se pot vinde pe bani buni coleţionarilor.  Aşa cum s-a întâmplat şi cu caseta originală a aceluiaşi proces, cineva s-a ales cu o sumă consistentă de pe urma acestui furt.  Căci despre furt cred că este vorba, nu despre neglijenţă, cum încearcă să sugereze unii dintre cei care acum dau din colţ în colţ.  Mi-e greu să-mi imaginez o persoană atât de neglijentă încât să uite că a luat dosarul (ca pe o carte oarecare din bibliotecă) şi l-a uitat pe undeva pe sub vreo canapea. Cineva spune că el va fi refăcut.  Şi o spune cu o candoare demnă de o cauză mai bună.  E ca şi cum ai reface cronicile lui Miron Costin sau tăbliţele de la Marea Moartă.  Ceva ce nu se poate, pentru că momentul istoric e irepetabil şi ceea ce va lipsi vor fi tocmai nuanţele.  Mai bine s-ar lăsa baltă.  În felul acesta poate vom uita mai uşor şi răul ireparabil pe care ni l-a făcut sistemul, al cărui exponenţi au fost cei doi, şi calea periculos de nedemocratică pe care alesese să facă primii paşi o justiţie cu nimic mai bună decât sistemul care o crease.