Straniu cât de puţină lume şi-a mai adus aminte ieri că a fost ziua în care până acum cinci ani sărbătoream cu fast faraonic o aniversare care tindea să le umbrească pe toate celelalte - cu excepţia uneia corelate. Ieri, Nicolae Ceauşescu ar fi împlinit 77 de ani, vârsta "deplinei maturităţi", cum se obişnuia să i se spună celui care nu accepta nici măcar ideea de bătrâneţe.Cel care - după propria sa părere - se născuse "o dată la o mie de ani" ajunsese, în paranoia lui, să se creadă etern.Ajunsese, ajutat fiind de corul osanalelor înălţate cu lipsă de decentă si demnitate de cântăreţii profesionişti ai regimului (unii dintre ei, azi, campioni ai democraţiei), primii vinovaţi, poate, ai deşucheatului cult al personalităţii care ne-a marcat existenta în ultimii douăzeci de ani.

Este interesant, spuneam, ce uşor uităm. Cum refuză memoria să se încarce cu balastul răului si cum încearcă subconştientul nostru să se debaraseze de tot ce ne-ar putea trage înapoi. Este o calitate căreia probabil că-i datorăm supravieţuirea. Dar este, în acelaşi timp, şi un handicap: pentru că uitând, riscăm să repetăm experienţe dramatice.

Ieri, Ceauşescu ar fi împlinit 77 de ani şi ţara ar fi fost iar într-o sărbătoare cu accente sinistre. Tot ieri s-au împlinit cinci ani de când cel ce aspira la o nemurire se odihneşte într-un mormânt fără nume. Dumnezeu - căci numai el poate - să-i ierte păcatele, nici puţine şi nici mărunte...