Straniu cât de puțină lume și-a mai adus aminte ieri că a fost ziua în care până acum cinci ani sărbătoream cu fast faraonic o aniversare care tindea să le umbrească pe toate celelalte - cu excepția uneia corelate. Ieri, Nicolae Ceaușescu ar fi împlinit 77 de ani, vârsta "deplinei maturități", cum se obișnuia să i se spună celui care nu accepta nici măcar ideea de bătrânețe.Cel care - după propria sa părere - se născuse "o dată la o mie de ani" ajunsese, în paranoia lui, să se creadă etern.Ajunsese, ajutat fiind de corul osanalelor înălțate cu lipsă de decentă si demnitate de cântăreții profesioniști ai regimului (unii dintre ei, azi, campioni ai democrației), primii vinovați, poate, ai deșucheatului cult al personalității care ne-a marcat existenta în ultimii douăzeci de ani.
Este interesant, spuneam, ce ușor uităm. Cum refuză memoria să se încarce cu balastul răului si cum încearcă subconștientul nostru să se debaraseze de tot ce ne-ar putea trage înapoi. Este o calitate căreia probabil că-i datorăm supraviețuirea. Dar este, în același timp, și un handicap: pentru că uitând, riscăm să repetăm experiențe dramatice.
Ieri, Ceaușescu ar fi împlinit 77 de ani și țara ar fi fost iar într-o sărbătoare cu accente sinistre. Tot ieri s-au împlinit cinci ani de când cel ce aspira la o nemurire se odihnește într-un mormânt fără nume. Dumnezeu - căci numai el poate - să-i ierte păcatele, nici puține și nici mărunte... |