Straniu cât de puÞinã lume ºi-a mai adus aminte ieri cã a fost ziua În care pânã acum cinci ani sãrbãtoream cu fast faraonic o aniversare care tindea sã le umbreascã pe toate celelalte - cu excepÞia uneia corelate. Ieri, Nicolae Ceauºescu ar fi Împlinit 77 de ani, vârsta "deplinei maturitãÞi", cum se obiºnuia sã i se spunã celui care nu accepta nici mãcar ideea de bãtrâneÞe.Cel care - dupã propria sa pãrere - se nãscuse "o datã la o mie de ani" ajunsese, În paranoia lui, sã se creadã etern.Ajunsese, ajutat fiind de corul osanalelor ÎnãlÞate cu lipsã de decentã si demnitate de cântãreÞii profesioniºti ai regimului (unii dintre ei, azi, campioni ai democraÞiei), primii vinovaÞi, poate, ai deºucheatului cult al personalitãÞii care ne-a marcat existenta În ultimii douãzeci de ani.

Este interesant, spuneam, ce uºor uitãm. Cum refuzã memoria sã se Încarce cu balastul rãului si cum Încearcã subconºtientul nostru sã se debaraseze de tot ce ne-ar putea trage Înapoi. Este o calitate cãreia probabil cã-i datorãm supravieÞuirea. Dar este, În acelaºi timp, ºi un handicap: pentru cã uitând, riscãm sã repetãm experienÞe dramatice.

Ieri, Ceauºescu ar fi Împlinit 77 de ani ºi Þara ar fi fost iar Într-o sãrbãtoare cu accente sinistre. Tot ieri s-au Împlinit cinci ani de când cel ce aspira la o nemurire se odihneºte Într-un mormânt fãrã nume. Dumnezeu - cãci numai el poate - sã-i ierte pãcatele, nici puÞine ºi nici mãrunte...