Existã momente în viaþã când realizãm cã nici o instanþã pãmânteanã nu ne mai este de folos ºi ne îndreptãm atunci gândurile ºi speranþele spre acela pe care-l considerãm a fi directorul executiv al vieþii noastre în situaþiile limitã. Dumnezeu este, de regulã, recursul nostru extraordinar ºi, asemeni oricãrui VIP, existã ºi în ceea ce-l priveºte o suitã de reguli bine precizate, între care ºi aceea cã anticamera eternitãþii este biserica. Ne îndreptãm, deci, paºii spre lãcaºul de cult atunci când toate celelalte drumuri ne apar zadarnice ºi pline de deºertãciune, cu speranþa secreta ca Domnul are ochi ºi urechi numai pentru nevoile ºi suferinþele noastre nu ºi pentru orgolii, egoisme ºi necinste. Este, însã, dreptul nostru fundamental sã sperãm ºi nimeni, nici chiar Cel de Sus, nu ni-l poate lua.
Toate religiile uzeazã de aceastã formã de dialog cu eternitatea. Porþile moscheelor, sinagogilor, catedralelor sunt întotdeauna deschise ºi accesul pãcãtoºilor se face fãrã nici un fel de opreliºti. Numai pravoslavnica noastrã bisericã ortodoxã pare sã aibã alte reguli. Mare parte din zi ºi bunã parte din sãptãmânã uºile bisericilor sunt zãvorâte pentru cã Dumnezeul nostru este, probabil, un birocrat care nu doreºte sã fie deranjat când i se nãzãreºte oricãrui nevrednic, dacã nu cumva regula nu este fãcutã de unii dintre comozii sãi slujitori. Audienþa la Domnul poate avea loc, ca la Primãrie, în anumite zile si la anumite ore si cred cã nu este de mirare cã în asemenea condiþii ritul majoritar pierde vãzând cu ochii credincioºi în faþa celor a cãror politicã rãmâne cea a uºilor deschise. |