Se împlinesc patru ani de la apariþia pe cerul politic al celei mai spectaculoase comete: Alianþa pentru România. În numai patru ani, formaþiunea giratã de Theodor Meleºcanu a reuºit ce n-au reuºit alte formaþiuni în zece sau unsprezece ani: sã aparã, sã strãluceascã intens ºi sã se stingã încet, dar sigur. Istoria APR este una exemplarã pentru mersul politicii româneºti la confluenþa dintre secole, în plin post-totalitarism. O istorie ºi o traiectorie în care un rol important, mai important decât politica propriu-zisã promovatã, l-a jucat mass-media ºi reflexele în mass-media. Alianþa pentru România a apãrut ca o replicã la refuzul PDSR, proaspãt înfrânt în alegerile din 1996 de a se reforma. Promotorii curentului care doreau sã-l scoatã pe Ion Iliescu de sub influenþa "dinozaurilor" ºi sã-l punã în fruntea unei aripi novatoare - între care nume sonore ca Meleºcanu, Boda, Coºea, Sãlãgean, Enache - au constatat însã imposibilitatea acestui demers ºi au produs, în consecinþã, cea de-a doua sciziune majorã în partidul tutelar al revoluþiei. Ruptura a fost spectaculoasã, reflectatã pe toate pãrþile în presã, iar o inteligentã campanie de impunere prin sondaje de opinie publicã a reuºit performanþa de a instala noua formaþiune printre protagonistele scenei politice încã înainte de a fi confirmatã oficial. Carisma liderilor ºi intenþia de a se adresa mai direct ºi mai clar noii clase de mijloc, printr-o abilã pendulare între Putere ºi Opoziþie, dar mai ales faptul cã liderii sãi aveau prilejul de a se exhiba în perimetrul parlamentar, au dus la o rapidã ºi spectaculoasã creºtere în sondaje, pânã la un record de 18 la sutã în 1999. Chestiunea n-a fost, însã, susþinutã nici ideologic ºi nici organizatoric, ce a urmat fiind consecinþa fireascã a acestei crize de dezvoltare. Afacerea Costea n-a fost cauza, ci doar detonatorul prãbuºirii ulterioare care avea sã culmineze, dupã avertismentul localelor, cu un procentaj sub pragul de intrare în Parlament ºi cu un dezamãgitor 2 la sutã la prezidenþiale pentru Meleºcanu. Ceea ce s-a întâmplat dupã scrutin nu constituie, din pãcate, altceva decât o lungã ºi calmã agonie. Într-un câmp politic caracterizat prin coagulãri, APR rãmâne tot mai singur, iar vocea sa se face auzitã tot mai greu. |