Peste mai puþin de o lunã se vor împlini 49 de ani de când în Valea Piersicilor de lângã Jilava au rãsunat rafalele plutonului de execuþie care au pus capãt existenþei mareºalului Antonescu. Personaj tragic al unuia dintre cele mai dramatice capitole ale istoriei naþionale, mareºalul ºi-a intuit destinul ºi a mers în întâmpinarea lui cu acea decizie care îi era caracteristicã ºi care a fãcut ca nimic altceva sã nu prevaleze în faþa noþiunii de patrie ºi a datoriei de oºtean. Cu puþinã ºansã - dar, oare, ce înseamnã ºansa ? - lucrurile ar fi putut sta altfel. Dacã demersurile de înþelegere cu puterile aliate, începute cu acordul sãu ºi concretizate în celebra scrisoare a doamnei Kollontai, "rãtãcitã" în ultimul moment de Grigore Niculescu Buzeºti, ar fi fost materializate, poate cã el ar fi fost cel decorat cu ordinul "Victoria" si considerat a fi autorul scurtãrii conflagraþiei ºi a salvãrii a sute de mii de vieþi omeneºti. Stalin, oricum, ii admirase, aºa cum îl respectase ºi Hitler, în faþa cãruia se impusese cu fermitate.
Sorþii ºi soarta au vrut însã altfel ºi astãzi, mareºalul, pe care conform ultimului sondaj IRSOP, 62 % dintre români refuzã sã-l considere a fi fost ceea ce l-a decretat propaganda comunistã, îºi reclamã postum dreptul la o judecatã cinstitã în faþa istoriei. ªi la un mormânt creºtinesc pe care încã nu-l are ...