Martor ocular: Secunde tragice... (4 martie 1977)


Ca tânăr reporter la „Informația Bucureștiului” am avut prilejul de a fi martorul nemijlocit a ceea ce s-a întâmplat în secundele tragice ale zilei de 4 martie 1977, dar și în zilele care au urmat și care au marcat un emoționant interval de solidaritate umană.

Cele câteva însemnări pe care le prezint acum au făcut parte din volumul "Secunde tragice, zile eroice”, apărut – performanță uimitoare în acele vremuri – la mai puțin de două luni de la evenimente, adunând laolaltă mărturii ale jurnaliștilor care s-au aflat atunci în prima linie a eforturilor de salvare și de reconstrucție.
(Octavian Andronic)


UN "CANTEC...
"
În ziua de 10 februarie, micuțul  Andrei-Claudiu   împlinea  importanta vîrstă de un an. Momentul se cerea celebrat cu toată seriozitatea.
Drept care au "fost "invitati" nașii — familia Giroveanu și fratele, Ștefan Badea, împreună cu soția.
"A fost adus tortul cu o singură luminare, dar Andrei-Claudiu nu a vrut nici în ruptul capului să sufle în ea.
Apoi —conform  tradiției — i s-a pus în față o tăviță pe care erau mai multe obiecte: o carte un stilou, o brățară, un aparat de fotografiat...
Acela  pe care sărbătoritul ar fi pus mîna urma să fie un indiciu referitor la viitoarea profesie a celui mai tînăr membru al familiei Smeu-Badea.
Dar, spre surprinderea tuturor, Andrei-Claudiu nu a vrut să atingă nimic, izbucnind în hohote de plîns...

Nici o lună mai tîrziu, în seara zilei de 4 martie  întreaga  familie se găsea acasă.
Era ora la care cei mici — Andrei-Claudiu și Traian  trebuiau să  se culce.
Soțul,  Traian  Smeu, care  terminase de nici o lună cea de-a doua facultate, luându-și diploma de inginer și trebuia să se prezinte peste cîteva  zile  la post, undeva în jurul Bucureștiului, răsfoia un volum de specialitate, în sufragerie.

Doina Badea, în  bucătărie, își pregătea tocmai o cafea, rememorînd întîmplările acelei zile.
De dimineață, înregistrase în studiourile televiziunii un film folcloric, pregătit pentru a fi  trimis  unui  post de peste hotare.
Apoi, un drum pe la teatru, la "Tanase", unde urma să se angajeze în curînd și cu care urma să plece în turneu în  Belgia.
O  scurtă   repetiție, cu cîteva melodii noi, apoi, acasă, grijile zilnice cu cei doi copii.
Căci Doina era o mamă fericită, își iubea cei doi copii mai mult decît orice pe lume.
Poate mai mult decît cîntecul.
Trecu  în dormitor și  îi privi  cum dormeau. 
Apoi  se uită  la ceas. 

Era  ora 9 și 20 de minute.
La ora 10 trebuia să fie la "Cina", unde susținea  în fiecare seară cîte un scurt recital.
Ar fi trebuit să înceapă  să  se îmbrace. 
Se reîntoarse în bucătărie, să-și termine cafeaua.
Nu apucă să-și aprindă o țigară, cînd mica bucătărie a artamentului de la etajul 8 al clădirii din str.
Bibliotecii începu să se clatine.
Cafeaua se vărsă pe fața de masă, iar din rafturi începură  să curgă  vase, farfurii, transformîndu-se în țăndări.
Primul său gînd se îndreptă către copii.
Izbită dintr-un perete în altul, nu mai putea să iasă și mai apucă să vadă, uluită, cum apartamentul începe să se dezagrege, cu senzația pe care o ai cînd cobori cu un lift mult prea rapid...
E posibil   ca lucrurile să se fi petrecut astfel.

În a șasea zi, printre dărîmături au fost descoperite resturile apartamentului de la etajul 8.
Intr-o parte a fost găsit, zdrobit,  corpul soțului, Traian Smeu, ținîndu-1 în brațe, acoperit cu trupul său, pe mezin...
Copilul cel mare a fost găsit, de asemenea, fără viață, într-o altă parte.
La fel și Doina.

Împlinise de curînd 37 de ani, vîrsta deplinei maturități artistice.
Se născuse în anul în care focarul vrîncean tresărise la fel de dureros și dramatic... 


ULTIMA SEARA LA "CONTINENTAL".


La ora 21,15 — oră mult prea "matinală" — "Continentalul" avea un singur client, un cetățean din Giurgiu, care obișnuia, cu prilejul deplasărilor pe care le făcea în Capitală, să se abată, seara, pe la acest local.
Așa s-a întîmplat și în acea zi de vineri.
S-a așezat la o masă, sub balconul din fundul sălii.
Era puțin cam obosit după alergătura de peste zi, și cam flămînd.
Așa că a comandat ceva de mîncare și, în așteptare, și-a aprins o țigară răsfoind "Lumea" de ieri, pînâ în dreptul unui articol care vorbea despre cutremure.
Un magnetofon cînta în surdină, iar  chelnerii își aruncau plictisiți privirile peste sala pustie. Sus, la balcon, Sorin Crainic, care venise pentru ceîteva minute să-și vadă prietenul, pe Florin, picollo la acest bar, ar fi vrut să bea o cafea.
Prompt, Florin sosi cu două cafele aburinde și se așezară amîndoi la o masă, în semiobscuritatea balconului.
Sorin, muncitor la "Electromagnetica"  avea o întîlnire cu prietena lui la nouă și jumătate.
Timp berechet să-și soarbă cafeaua.

Petre O­niga, șeful de sală, făcu un ultim control al ținutei personalului.
Era puțin cam supărat.
Băieții din formația muzicală iar întîrziau.
Noroc că nu erau prea mulți clienți...

Sandu "Englezu" — pe numele său Stănescu Alexandru — unul dintre cei mai stilați chelneri, în al cărui ,,raion" poposeau, de regulă, cei care-1 cunoșteau și-i prețuiau serviciile, privea niște discuri pe care tocmai le împrumutase de la un prieten.
Mâine dimineață avea să le asculte...
Barmanul Vasile Nazarie tocmai terminase de aranjat în vitrina sticlele cu etichete viu colorate.
Își privi ceasul.

Era "21 și 21".
Sună telefonul.
Cineva se duse să răspundă, dar nu apucă.

Sala începu să trepideze, sticlele să joace periculos pe rafturi, iar magnetofonul distorsiona pe un  "bye, baby-bye”.
Luminile clipiră și, năuciți, cîțiva mai putură să vadă cum balconul se prăbușește în fundul sălii, peste singura masă ocupată, antrenînd-o și pe cea de deasupra, cu cei doi băieți..
O beznă compactă învălui sala, unde totul trosnea și gemea.
Cei aflați în  hol se repeziră spre scări, unde de asemenea, din tavan începuse să curgă moloz și bucăți de cărămidă.
Barmanul Nazarie se repezi din sală spre balcon, de unde, îngrozit, simți cum îi fuge pămîntul de sub picioare. o­niga simți o lovitură în  creștetul capului și se prăbuși pe scări; noi lovituri, apoi molozul care îl acoperea...
Sandu Englezu fu și el lovit de o bucată mare de tencuială care-i fractură clavicula.
Reuși să iasă afară tocmai în momentul în care scările erau blocate de masa de dărîmături ce venea de sus...Afară, infernul nu era mai puțin terifiant.
Uluiți, văzură că în locul blocului cu 8 etaje de deasupra barului nu mai era decît o masă informă de ruine, înconjurată de un nor de praf.
Constatară că erau cu toții, în afară de o­niga, de barman, de picollo și prietenul său și de clientul din Giurgiu...
Pe scări, același întuneric. o­niga își reveni și ducînd mîna la cap dădu de un loc dureros și își simți degetele muiate într-un lichid cleios.
Strigă.
Nici un răspuns.
De sus, cădeau în răstimpuri bucăți de moloz.
Picioarele îi erau blocate sub dărîmături.
După un timp — nici el nu  știa cît — reuși să iasă de sub mormanul de tencuială și cărămizi. Orbecăi sus, pe scări, dar își dădu seama că ieșirea îi era blocată.
Coborî și, în aceeași beznă — cunoștea localul și cu ochii închiși — se îndreptă spre ieșirea de serviciu.
Ajunse la ea cu greu și la fel de greu se trezi și el afară.
Speriați — era plin de sînge, pe față și pe haină — cei din jur îl urcară    în prima mașină care îl duse spre spital.
După două ore, bandajat, era din nou în fața barului, sau a ceea ce fusese barul. Ieșise afară, pînă la urmă, prin chepengul de mărfuri, și barmanul Nazarie, nevătămat.
Iar Sandu se afla deja în drum spre spital.

Lipseau trei persoane : Florin, picollo, Sorin, prietenul lui, și clientul din Giurgiu...
Iar în bar nu se mai putea ajunge pe nicăieri.

Incepu o așteptare îngrojorată, care avea să dureze unsprezece zile.


O STICLA, PAHARELE...


Pe la ora 8,30 din seară, "nea Tomiță" coborî din aparamentul său, de la etajul II, pînă jos, în catacombă", la "Continental", unde ceru băieților două sticle de apă minerală.
Era de-al casei, iubit de toată lumea și patru cheleneri se repeziră, deodată, spre magazie, să-i împlinească dorința.
Era o figură, nea Tomiță, cu claia sa de păr creț, cu centura lată, cu cataramă, sub burtă, cu ghetele lui  de  cow-boy.  
Avea un musafir — pe Andu Bocăneț, regizorul —o sticlă de "Johnny Walker" neatinsă și, în față, o seară întreagă de discuții despre ale filmului.  
Urcă  scările cu sticlele în brațe, fluierînd ușor și în ușă îl întîmpină bucuros, dînd din coadă, caraghiosul său cățel, la care toată lumea știa că ține extrem de mult.
Sticla plină ochi cu lichidul gălbui stătea pe un colț al mesei din sufragerie. Andu, într-un fotoliu, fredona o melodie care le era amîndurora extrem de familiară — una din temele muzicale ale filmului "Gloria nu cîntă", terminat recent.

Primul lung metraj, regizat de Andu care, după show-urile de pe micul ecran și după musicalurile făcute cu revista din Deva și cu teatrul "Nottara", hotărîse să facă pasul decisiv în cea de-a șaptea artă.
Și al cărui protagonist era — se înțelege — vechiul și bunul lui prieten, Toma Caragiu, actorul pe care-1 considera, nu fără temei, ca pe unul dintre cei mai străluciți slujitori ai teatrului românesc.
Amândoi, ca de altfel întreaga echipă, lucraseră cu o plăcere nemaipomenită acest film, iar acum se simțeau frămîntați de o stranie neliniște.
Erau convinși că ieșise un lucru bun, dar, pînă la proba contrarie...
Erau singuri, cu cățelul și cu sticla, în întregul apartament.
Elena era plecată din București.
Și hotărîseră ca în seara aceasta să pună la cale, în linii mari, planul de bătaie al unui nou film, a cărui idee Bocăneț o "clocea" deja, de cîtăva vreme.

Soneria de la intrare își făcu auzit clopoțelul și actorul se duse să vadă cine e.
De partea cealaltă, zîmbitor, se afla unul din prietenii săi, pe nume Nicolae Susan, împreună cu o fată, o tînără frumoasă.
Știa că trebuie să sosească, își anunțase vizita — Nicu venea să-1 roage pe "nea Tomiță" să-i fie naș la apropiata nuntă —dar îl aștepta după zece.
-Am rezolvat mai repede treburile celalalte, îl anunță noul sosit.
Intrară în cameră, se făcură prezentările de rigoare.
Actorul mai scoase două pahare din vitrină și, cu un zîmbet în colțul gurii, apucă în mînă sticla, desfăcu cu atenție dopul, turnă în pahare.
Lumina juca deodată în pahare, instinctiv ridicară ochii spre tavan, unde lampa începuse un dans ciudat.

Intreaga casă se zgudui și cineva spuse:
E de rău.
Afară!
Cățelul scheuna jalnic la ușă.
Într-acolo se îndreptară, cu gînd de fugă.
Brusc se făcu întuneric, dar apucară să ajungă pe scări, unde, cu un huruit sinistru, întreaga masă a clădirii începu să se dezagrege.

După aceea, pentru toți patru, nu mai fu nimic...


IN STRADA BIBLIOTECII
s-a prăbușit, o dată cu blocul "Continental", un altul, cu vreo zece etaje.
Bloc impunător, cu scări largi, placate cu marmură și cu o alură, mai înainte de toate, solidă.
Ii călcasem pragul de cîteva ori, ultima dată în urmă cu vreo trei ani, cînd maestrul Gheorghe Dumitrescu îmi acordase un interviu, înaintea unei premiere lirice, tocmai atunci pusă în scenă la Opera Română.
Am stat de vorbă într-o sufragerie largă, plină de cărți, în fața unei excelente cafele pregătite de soția sa.
Din camera alăturată, răzbăteau sunetele pianului, la care Tudor, fiul compozitorului, elev la Liceul de muzică, își făcea exercițiile zilnice.
Am păstrat în memorie, cu plăcere, atmosfera calmă, distinsă, a acestei locuințe, dominată, deopotrivă, de dragostea pentru muzică și cea aproape fără limite, pe care acești doi părinți, o purtau fiului lor.
Un fiu al cărui talent interpretativ ieșit din comun promitea o strălucită continuare a tradiției  muzicale a familiei Dumitrescu.

Cînd am revenit, a doua zi după dezastru, în strada Bibliotecii, din impunătorul bloc nu mai rămăsese decît acea masă informă de sfărîmături care punctase dureros marile bulevarde ale Bucureștiului.
Instantaneu, în minte mi-a revenit imaginea sufrageriei spațioase, pline de cărți și sunetul pianului...

Am aflat aproape imediat: din fericire, soții Dumitrescu nu se aflau aseară acasă.
Din nenorocire, acasă  se afla Tudor...
 In ziua următoare, pe la prînz, cele cîteva cărți de muzică și partituri găsite la nivelul la care se ajunsese cu degajarea resturilor, au semnalat apropierea de ceea ce fusese apartamentul familiei Dumitrescu.
Lîngă grilajul Muzeului de Istorie al Municipiului s-a format, curînd, un morman de cărți și partituri lîngă care, cu figurile împietrite, cei doi părinți așteptau, cu privirile ațintite asupra ruinelor.
Dincolo de zgomotul surd și continuu al excavatoarelor, se simtea o tăcere înghețată. Dintre un planșeu de beton și ceea ce a fost un pian, este scos cu grijă un corp lipsit de viață. Pe o targa, este transportat spre prima ambulanță.

Lîngă mormanul de cărți, cei doi părinți trăiesc prăbușirea tuturor speranțelor.
In aceeași tăcere, cu lacrimile șiroind pe obraji, se urcă în ambulanță, alături de fiul lor.
Mama, cu privirile fixe, în gol, nu reușește să spună decît, și parcă doar pentru ea: "Sîmbătă avea concert..."
Mașina pleacă, lăsînd descoperit mormanul de cărți dureros contorsionate, deasupra căruia o undă de vînt face să adie filele unui volum intitulat "Histoire de la musique"...


DUMINICA, 6 MARTIE ora 12.

Calea Victoriei este blocată încă de ruinele blocului  în  care fusese  cofetăria "Nestor".
Complet renovată, aceasta urma să se redeschidă peste o săptămînă.
Iar în clădirea de alături se efectuau, de peste un an de zile, ample lucrări de amenajare.
Căci, spre finele anului, aceasta ar fi trebuit să găzduiască un elegant hotel.
Nu a mai rămas însă decît scheletul descărnat al structurilor, lăsînd privirilor jumătăți de încăperi cu un aer vag indecent.
Îl întîlnim, printre cei care se ocupă de păstrarea ordinii, pentru ca lucrările să se poată desfășura cu maximum de viteză, pe maiorul Vasile Aldea de la circumscripția a doua de Miliție.
Ne conduce, în partea din stînga a clădirii.
"Aici, la scări, s-ar putea să existe supraviețuitori. Ii căutăm".
Și, într-adevăr, după vreo oră, cîțiva muncitori, intrați pentru a scoate mărfuri din subsolul magazinului de confecții de pe colț, aud niște zgomote.
Sapă un tunel printre dărîmături pînă în dreptul unei uși.
Sînt, într-adevăr, patru oameni, blocați pe un spațiu îngust, între două planșee de beton și ușa amintită.
Intrăm și noi în tunel și, lîngă ușă, reușim să vorbim cu cei sechestrați de ruine :
"Sîntem bine, deocamdată.
Scoateți-ne de aici!
".
Treabă dificilă.
Trei specialiști — ing. Gabriel Marinescu și muncitorii Agapciuc Nicolae și Nicolae Butnaru, de la șantierul 11 C.F.R. —, cărora li s-a adăugat ing. C. Popa, director adjunct al "Metroului", studiază posibilitățile de salvare.
Orice mișcare a ușii poate antrena noi prăbușiri.
Unica soluție este executarea unui orificiu, cu grijă, în ușa de lemn.
Se încearcă cu o bormașină.
,,Opriți!"  se aude dinăuntru.
Vibrațiile fac să cadă bucăți de moloz de deasupra. ,,Vă e sete ? Vă e foame ?"
Un singur răspuns :
"Nu vrem nimic. Scoateți-ne afară !".
Patru ore de încercare, de eforturi deosebite, într-un spațiu minim, nesigur.

Ora 17,15. Cu răsuflarea tăiată, cei de afară așteaptă.
E o liniște de-a dreptul dureroasă.
Pentru mai multă siguranță, s-a oprit și lucrul utilajelor grele.
Intre timp, radioul a difuzat știrea existenței supraviețuitorilor și au apărut corespondenții de presă străini și reporterii de film și televiziune.
Și, în fine, un suspin de ușurare.
Doi oameni, plini de praf, ajută să iasă la lumină pe primul dintre cei patru , o femeie în vîrstă, Ioana Milanovici.
O ambulanță demarează cu viteză spre spital. In interval de o jumătate de oră sînt scoși, pe rînd, pictorul Nicolae Stanciu, Marin Milanovici și Marieta Ștefancu, care, după ce primesc primele îngrijiri, sînt și ei transportați de urgență la spital...
După două zile, în vizită la Spitalul Militar Central, ne reîntîlnim cu cei patru.
"Au o stare generală bună", ne încredințează medicii.
Pe Nicolae Stanciu îl găsim cu ziarul în mînă, citind reportajul propriei sale salvări.
"Locuiam cu toții într-un apartament de la etajul I. In momentul cutremurului, ne-am repezit pe scări. Și le-am simțit cum pleacă cu noi, afundîndu-se. Cînd ne-am revenit, ne aflam în beznă, într-un spațiu îngust care nu ne permitea decît să stăm ghemuiți". 44 de ore în această poziție și cu groaza permanentă a unei noi prăbușiri.
"Marieta găsise un ciob de sticlă. I l-am cerut. Nu voiam să mor strivit. Aș fi preferat să-mi tai venele. N-a vrut să mi-l dea. Ea ne-a salvat, îmbărbătîndu-ne tot timpul, vorbind cu noi. Apoi am auzit zgomote și voci. Am început să strigăm. Alternam speranța cu deznădejdea, mai ales că datorită lucrului de afară, plăcile se deplasaseră, începînd să ne strîngă ca într-un clește. Cred că am murit acolo, între dărîmături, de o mie de ori..."


DE DOUA ZILE
, cu privirile ațintite asupra infernalei alcătuiri de beton și fiare contorsionate, soția actorului Toma Caragiu parcurge absentă, pentru a nu știu cîta oară, cei cîțiva pași din fața a ceea ce fusese căminul lor.
Apartamentul de la etajul doi este pe jumătate întreg.
Cealaltă jumătate a fost antrenată de căderea bezmetică a celor opt etaje.
Militarii care au reușit să intre pe balcon, cu scara pompierilor, au găsit în sufragerie, pe masă, o sticlă de whisky și patru pahare pline, neatinse.
Ar fi putut să  pară că nu s-a întîmplat nimic dacă, dincolo de hol, apartamentul nu ar fi fost secționat,   parcă, de o imensă   ghilotină. 
Deasupra, pe ruine, oameni în uniforme încearcă să degaje pe cei aflați sub dărîmături. Utilajele grele — excavatoare și buldozere — își fac trista datorie cu o minuție de-a dreptul artizanală.
Printre ruine sînt oameni, unii dintre ei în viață.
Cîțiva au și fost, deja, salvați.
Actrița așteaptă și tace. Ii este greu să-și descleșteze dinții.
Sînt mulți cei care se apropie cu precauție de ea, încearcă să-i vorbească.
Să o încurajeze.

"Sîntem siguri că-1 vom găsi pe Toma, întreg și nevătămat."
Ea tace și teaptă.
Și  timpul  trece  cumplit  de  încet...
Deodată, rumoare!
De sub cupa unui excavator apare o mogîldeață roșiatică, cu botișor ascuțit ca de vulpe.
Se aud exclamații: este cîinele lui Toma!
Mica vietate, care a supraviețuit cataclismului, este luată cu grijă.
E nevătămată.
Cineva o duce în cabina unei  "Salvări", care  așteaptă  cu motorul  mergînd...
Mai trec cîteva zile.
Intr-un colț, dinspre Ministerul Comerțului Exterior, s-a format, de cîteva zile, un grup care așteaptă, de asemenea în tăcere.
Și în fiecare zi.
Printre ei, Mircea Albulescu, Ion Caramitru, Dem Rădulescu, Ovidiu Iuliu Moldovan...
Reușesc să intre, în fiecare zi, prin cordonul de pază din jurul ruinelor, grație respectului mut pe care cei în uniformă îl poartă meseriei lor și Actorului, sperînd și ei că poate, astăzi, îl vor smulge ruinelor pe Toma.
Joi, a șasea zi de la dezastru, tabloul este aproape neschimbat. 
In dreptul locului unde ar fi trebuit să se afle scârile, această speranță transformată în sumbră capcană, lucrează acum cascadorii.
Este ora 13.
Intr-o liniște copleșitoare —excavatoarele și-au oprit și ele pentru un timp lucrul — de sub o placă de beton este scos cu grijă un trup inert.
Liniștea devine și mai apăsătoare în timp ce, pe o targa, este coborît, de pe această
tragică Golgota. ,,E Andu" — se aude o exclamație dureroasă.
După o jumătate de oră, din același loc, este degajat un alt corp, la fel de lipsit de viață. Claia de păr creț, grizonat de praful molozului, nu lasă nici un dubiu.
El este.
Și deodată, toate speranțele, nutrite tainic zile în șir, se năruie asemenea edificiului-cimitir. Actorul nu mai este !
O "Salvare" — inutilă denumire —  îl poartă pe ultimul său drum, cel fără întoarcere, pe acela care a fost, în oricare dintre rolurile sale, TOMA CARAGIU.

A doua zi dimineața în chenare discrete, la "Mica publicitate", Consiliul Culturii și al Educației Socialiste "anunță cu nespusă durere moartea tragică, în cutremurul de la 4 martie, a popularului actor Toma Caragiu — slujitor de frunte al teatrului românesc".

În aceeași zi, cîteva mii de oameni sînt prezenți la Bellu, unde Actorul, desfăcut din strînsoarea mortală a ruinelor, este reîncredințat pămîntului...

LEGATURA CU VIATA.
Este 12 martie, au trecut 8 zile din acel teribil 4 martie, și speranțele de a mai găsi supraviețuitori se scurg picătură cu picătură. ("La Agadîr, recordul de supraviețuire a fost de 9 zile" — ne spusese un medic, și iată, ne apropiam de acest prag considerat ca limită).
Dar nu.
Iată, la blocul din strada Alexandru Sahia se aud semnale.
Se caută intens, se sapă tuneluri după tuneluri, și după ore de muncă încordată, o voce este auzită clar, "Sînt aici".
E o femeie, își comunică numele, Elena Enache. In stradă — sora ei, care de zile și nopți nu și-a pierdut speranța.
Miraculos, cele aproape 190 de ore de claustrare printre ruine, n-au atins și viața Elenei Enache.
Care furnizează o primă și foarte însemnată explicație a modului în care a reușit să supraviețuiască cele 8 zile: a avut un spațiu relativ mare, în care putut să se miște, și, mai ales, în preajma ei a rămas teafăr tranzistorul.
Cu ajutorul căruia a ținut în permanență legătura cu viața ("Cu pamîntul", glumește aceasta), cu oamenii.
A aflat că se lucrează peste tot pentru alvarea de vieți, a aflat că se luptă și la blocul ei.
Un suport moral ce a susținut-o pe profesoara Elena Enache, astăzi în afară de pericol.

TRECUT DE MIEZUL NOPTII.
Este trecut de miezul nopții și aici, în str.Tudor Arghezi nr. 1, o adresă care, de fapt, de  vineri seara nu mai există, lupta cu ruinele nu a încetat nici un moment.
La lumina reflectoarelor puternice, puse la dispoziție de către "România-Film", ca și utilaje continuă să caute, să degajeze locul, să descopere eventuali supraviețuitori.
Deși, după peste 120 de ore, acest lucru este puțin plauzibil.
Este și o  noapte  extrem  de  friguroasă...
Sus, deasupra dărîmăturilor, un tînăr, în uniforma gărzilor patriotice, caută, dînd cu atenție la o parte fiecare cărămidă.
"Este aici de trei zile. Nu s-a odihnit nici măcar o jumătate de oră"— îmi spune Ioan Furir, primul vicepreședinte al Sectorului 2, aflat și el aici cam de tot atîta timp.
"Îl cheamă Dan Iosif, e muncitor la întreprinderea de calculatoare. A spus că nu va pleca să  se odihnească decît după ce va salva   un om".
Și, iată, se pare că nobila, emoționanta dorință a lui Dan Iosif este pe cale să  se împlinească.
"Opriți motoarele" strigă el. "Aici este cineva".
Motoarele se opresc și, cu toții încremesc în așteptare.
Trec   ore și printre ruine Dan și-a croit un fel de tunel pînă la locul de unde se auzi seră zgomote.
"Trăiește!" strigă el fericit.
Trăiește!
Este o fată.
După 128 de ore de infern mai are puterea să vorbească.
Printr-un orificiu i se dă să bea ceai.
I se dă și glucoza.
Dan, ajutat acum de o echipă de mineri din Filipeștii de Pădure, continuă, cu greu, să desfacă, bucată cu bucată, închisoarea de fier și beton care o ține prizonieră pe Livia.
Căci supraviețuitoarea se numește Livia Negoiescu.

"Vineri am împlinit 22 de ani" spune ea, în timp ce cu o mînă, eliberată, ține lanterna la lumina căreia lucrează Dan.
Și continuă "Venisem, împreună cu cîțiva prieteni, la un alt prieten care locuia la etajul VII. Adusesem o sticlă de vin. Nu am apucat să o deschidem, că totul a început să se prăbușească. Prietenul meu, aflat pe aici pe undeva, a murit după două zile de chinuri. Am fost sigură că  voi fi salvată. De două zile vă aud".
Degajarea continuă anevoios.
Livia continuă, febril parcă, să vorbească.
"La vară voiam să dau examen de admitere la medicină. Acum nu cred că am să mai pot..".
"Nici nu te gîndi — replică prompt Dan. Dacă ai reușit la examenul ăsta, al vieții, nu se poate să nu reușești și acolo".
În ajutor sosește și cascadorul Teodor Stavru care pătrunde pînă la Livia, îi deschide drumul spre aer, spre viață.
Este ora 5 dimineață și, după mai bine de 4 ore, Livia este scoasă de sub dărîmături.
Peste zece minute se află deja   la Spitalul Militar Central.
Unde revenim și noi, pe la ora 10.
Avem surpriza să o regăsim în patul alăturat de cel al Marinei Stanca.
"Ea este o adevărată eroină", ne spune Marina.
"A rezistat atîta timp și stînd în frig, pe ciment. Eu măcar am stat pe parchet..."
Livia este, însă — firesc — obosită. Nu mai reușește decît să spună:
"Sînt nespus de fericită. Parcă m-am născut din nou..."
Și privește spre noptiera pe care se află o... sticlă de vin!
Da, sticla pe care, în seara de 4, cînd împlinea 22 de ani, n-a mai reușit să o desfacă.
Sticlă care, ca și ea, a rezistat miraculos cataclismului...


MARȚI, 15 MARTIE.


A unsprezecea zi după cataclism.
Marea majoritate a rănilor pricinuite de seism în trupul orașului au fost bandajate cu cenușiul pămîntului reavăn.
Hecatombele în care fuseseră transformate cîteva zeci de blocuri au fost degajate cu migala speranței de a smulge teribilelor forțe ale naturii dezlănțuite ilogic alte și alte vieți.
Tristul și nedoritul record al supraviețuirii părea de acum definitiv și aparținea, fără dubiu, profesoarei Elena Enache — 187 de ore sub ruinele fostului imobil din str. Alexandru Sahia nr. 58.
De altfel, singurul loc unde s-ar mai putea produce un miracol este fostul bloc Continental. Tanchiștii încearcă să smulgă un stîlp enorm de beton din fundația clădirii.
Singurul loc pe unde s-ar putea ajunge la planșeul prăbușit al barului.

Grupul celor care așteaptă s-a rărit.
Mircea Ionescu, responsabilul barului, aflat și el aici de cîteva zile și nopți și ceilalți lucrători — șeful de sală o­niga, purtînd  încă un bandaj ca un turban, și Alexandru Stănescu, cu umărul stîng în gips —  așteaptă.
Intre timp, au reușit să salveze o mare parte din mărfurile aflate înăuntru, limitînd paguba la doar cîteva zeci de mii de lei.
Dar, mai înainte de toate, vor să știe ce s-a întîmplat cu cei trei  care n-au mai apucat să iasă.
Florin, Sorin și clientul din Giurgiu.

Recunosc o altă siluetă, care, din seara de 4 martie nu a părăsit aproape nici o  clipă tragicul șantier.
Mama lui Sorin —Viorica Crainic.
Este singura care mai speră.
Inima ei de mamă îi spune că nu se poate ca Sorin al ei să nu mai fie.
S-a agățat cu disperare de această speranță și așteaptă.
Vineri, 13 martie, după opt zile, cînd se credea că nimic nu se mai poate face și utilajele grele se pregăteau să părăsească acest loc, luîndu-și inima în dinți, s-a apropiat de tovarășul Nicolae Ceaușescu, care inspecta din nou această zonă.
Echipele de salvare își opriseră lucrul. Muntele de moloz fusese complet înlăturat.
Secretarul General al partidului a dispus continuarea acțiunilor de căutare și salvare. Munca trudnică și atentă a fost reluată.
Și în următoarea zi.
Cu toate că nici cele mai optimiste prognoze nu mai acordau vreo șansă celor de sub imensul planșeu de beton.
Se știa că cea mai îndelungată supraviețuire fusese înregistrată de literatura de specialitate, la Agadîr, în Maroc :   nouă zile.
Or, trecuseră deja unsprezece nopți.
Este ora 8, o dimineață răcoroasă, ochii generalului sînt și mai roșii, iar vocea i-a fost complet înecată de oboseală și de nenumăratele pachete de țigări fumate una după alta. Cînd, deodată, toată lumea încremenește.
Mașinile au tăcut. Locotenentului Viorel Tașcău i s-a părut — să fie o simplă părere — că sub moloz s-a mișcat ceva...
 
Ora 8,10. Incepe o înaintare emoționanta și precaută.
Sergentul Iosif Albușel începe să sape un tunel. Strigă :
"E cineva acolo ?" Și, de sub dărîmături se aude uluitor și incredibil, răspunsul :
"Sînt un om din seara de 4..."
După alte cîteva minute care se tîrăsc infernal de încet pe cadranele ceasurilor, este scos la suprafață ultimul supraviețuitor al cutremurului.
"Sorin !" — se aude un strigăt în care durerea se amestecă cu bucuria.
E strigătul mamei. I
n drum spre ambulanță, acesta mai poate să rostească :
"Fii liniștită, mamă.Nu am nimic. Numai de aer am nevoie".
Ora 9,04.
Din nou la Spitalul Militar Central, salonul 8, la reanimare.
Medicul Ana Măria Soroceanu, ne spune:
"E într-o stare neașteptat de bună, după atîtea zile de cumplită claustrare, fără hrană și fără apă. Caz unic în analele medicinei".
După 251 de ore, Sorin Crainic a revenit, din bezna catastrofei, la lumina vieții. 


IN PRIMA BANCA
.

Spitalul Militar Central.
Zi obișnuită de vizită.
Duminică.
S-au scurs 16 zile de la terifianta seară în care mama natură ne-a reamintit printr-o dureroasă zvîrcolire, că în ea există încă latente acele forțe iraționale pe care voința omenească nu le poate supune.
Culoare și saloane cunoscute, revăzute de nenumărate ori în ultimele zile. Locul în care eroismul a împrumutat tonalitatea imaculată a halatelor dătătoare de  viață,  de  speranță.
Primul drum îl facem spre salonul de terapie intensivă, unde medicul Traian Băndilă și colaboratorii săi s-au angajat într-o cursă disperată pentru supraviețuire.
O cursă care a dovedit că voința de a trăi este, uneori, mai puternică decît orice calcul rece, științific. După acele calcule, după studiul cazurilor existente îl literatura de specialitate, cîțiva dintre pacienții acestui salon nu ar fi putut să se afle în viață.
Sorin Crainic nu ar mai fi putut, ieri, să urmărească, la televizor, meciul dintre Steaua și Universitatea Craiova, pentu simplul motiv că organismul omenesc nu poate rezista unsprezece zile fără apă. Nu ar fi putut să se bucure de victoria "Stelei" pentru că, după 11 zile, sentimentele ar fi trebuit deja să părăsească adăpostul  inospitalier  al  unui  trup care  si-a încetat funcțiunile  vitale.
Totuși,  Sorin  e bine. In   același  limbaj   de  specialitate starea lui actuală se încadrează în ceea ce se numește "depășirea riscului unui blocaj renal". 

Corectarea deshidratării.
Tensiunea bună". Sorin se ridică din pat, umblă, conversează cu ușurință.
Fața însă i se întunecă atunci cînd vrem să revenim la durerosul subiect al zilei de 4.
Îl înțelegem. Livia Negoescu a fost mutată, de puțin timp, într-o rezervă specială.
Nu-i mai recunoaștem figura — pe atunci suptă, brăzdată de zgîrieturi — din dimineața zilei în care Dan   Iosif  o reîntorcea  pe drumul vieții,  de sub dărîmăturile  blocului din str. Alexandru Sahia 1—3.
Pe noptieră, un vraf de scrisori și telegrame.
Scrisori și telegrame de felicitare.
Pentru cei 22 de ani împliniți pe data de 4 martie.
Pentru renașterea de după cele 128 de ore de coșmar.
"Sînt multe scrisori. Pe cei mai mulți dintre  autorii lor nu-i  cunosc.  Sînt însă fericită, nespus de fericită să știu că atîtea inimi   bat   alături de a mea. In vinerea aceea...   Da. M-am   sculat   de   dimineață. M-am   gîndit   la   noul   an   adăugat   vieții mele. M-am gîndit la examenele care mă   așteaptă în vară și pe care eram   hotărîtă să le iau. Acolo, sub ruine, a fost, practic, lucrul pe care-1 regretam cel mai mult.. Era ca un pariu cu mine însămi pe care ceva absurd mă împiedica să-1 cîstig. Zilele petrecute aici, extraordinara grijă a oamenilor în alb, m-au hotărît: voi face totul, voi învăța zi și noapte. Vreau să-mi plătesc, ca medic, datoria de viață pe care o am față de cei care m-au salvat".

Pe profesoara Elena Enache am revăzut-o tot într-o rezervă.
Dar nu singură.
Ci înconjurată de o droaie de copii.
Foștii săi elevi, veniți cu flori.
Cu florile proaspete ale acestui început de primăvară.
Și de viată.
Cu ochii umezi, Elena Enache, emoționată, reușește cu greu să-și adune, să-și ordoneze impresiile.
Revine tot mai des la fotografiile de familie, ale celor dragi, pe care ni le arată.
Ele și veștile pe care i le dădea micul tranzistor, scăpat și el ca prin minune fără a fi strivit, au ținut-o în viață 157 de ore, interval de timp la fel de incredibil.
"N-o să mă dau bătută. Viața este minunată. Mai ales cînd revii de acolo unde am fost eu...".
Mulți dintre cei salvați de sub ruine au părăsit deja spitalul.
Alții îl vor părăsi în curînd.
Micuța Gabriela Corduneanu, într-o rezervă plină de păpuși și de desene așteaptă cu nerăbdare acest moment.
Ne și roagă, de altfel, ca, la rîndul nostru, să o rugăm pe colega sa de bancă, Alice, să-i păstreze locul, în clasă, în prima bancă din mijloc.
Ca și ea, toți ceilalți, își vor relua, unul cîte unul, locul în prima bancă a vieții.
Și în mijlocul acelora care, în toate aceste zile grele, au fost alături de ei...



BREVIAR SEISMIC


10 iulie 455 : Un cutremur dezastruos a distrus mai multe orașe și sate in Transilvania.

August 815 : cutremure puternice, timp de 5 zile, din Balcani pină la Carpați, Însoțite de distrugeri grave.

6 iulie 1092 : cutremure catastrofale care au durat 8 zile, multe orașe și sate distruse, un mare număr de morți.

25 ianuarie 1348 : mare seism în bazinul Dunării : 40 de șocuri intr-o singură zi, resimțit puternic în Ungaria, Italia, sudul Germaniei etc.

29 august 1471 : cel mai vechi dintre cutremurele cu dată certă, menționate de cronicile moldovenești.Epicentrul probabil: Vrancea; s-au produs stricăciuni în Moldova  și Muntenia.

10 noiembrie 1523 : cutremur puternic resimțit la Sibiu și Mediaș,unde a deteriorat primăria orașului.

26 octombrie 1550, ora 2 : mare seism în sudul   Transilvaniei.  Durata:un sfert de oră.

10 august 1590, ora 21 : mare seism în sudul și sud-estul Transilvaniei, cu efecte dezastruoase la Brașov, Rîșnov, Sibiu și Mediaș ; epicentrul probabil:curbura Carpaților, regiunea Vrancei.

1677 : cutremur puternic la București. S-a dărîmat Biserica romano-catolică Bărăția.

9 august 1679, ora 3 : mare cutremur în Moldova, s-au prăbușit turnul mare al cetății Sucevei, cîteva biserici și numeroase case.

19 august 1681 : între orele 1 și 2: puternic cutremur, timp de un sfert de oră, în Moldova, Muntenia și Transilvania, resimțit îndeosebi în curbura Carpaților; pagube mari: s-au prăbușit biserici, castele, locuințe.

12 iunie 1701, intre orele 1 și 2 : cutremur puternic în Muntenia și Transilvania. Au fost distruse mînăstiri, biserici, cetăți, case.

11  iunie 1738 : între orele 9:30-12:00, cutremur resimțit în special la București, lași, Focșani, Buzău,Sf.Gheorghe. La lași s-au prăbușit 11 mînăstiri, 15 case, 15 turnuri și o turlă de biserică. În munți s-au prăbușit stînci.

6 aprilie 1790 : cutremur de mare amploare care a produs distrugeri și a înfricoșat lumea de la Dubno (Rusia) pînă la Istanbul, și din Banat pînă în Crimeea. A durat aproape 5 minute și a produs mari pagube în Transilvania, la București,la Roma și la Iași.

14/26 octombrie 1802 : unul din cele mai mari cutremure resimțite vreodată  la  București,  cunoscut după  documentele vremii ca "marele cutremur din vinerea  sfîntă  (Sfînta  Paraschiva)", durata:
10 minute, epicentrul probabil : Vrancea. La București s-au prăbușit toate turlele bisericilor, s-au dărîmat mai multe biserici și un mare număr de locuințe.

17 noiembrie 1821, orele 14:50-15:45 : cutremure puternice resimțite în Moldova și în Muntenia. Locuințe deteriorate la Iași și București.

23 noiembrie 1829 : cutremur violent însoțit de mari perturbații atmosferice la București : 150 case de piatră dărîmate sau avariate grav. Cutremurul a fost resimțit la  Brăila  spre miezul nopții.

11 ianuarie 1838 : cutremur puternic, de mari proporții, resimțit din sud-vestul Rusiei pînă în Italia și Turcia. Pagube enorme în curbura Carpaților. Au fost distruse 39 de biserici în județul Vilcea, 53 de biserici în județul Romanați, 17 biserici în județul Olt. Cele mai mari pierderi s-au produs în județele Rîmnicu-Sărat și Putna, unde pămîntul s-a fisurat adînc. La București cutremurul a durat aproape 30 de secunde, au fost găsiți 8 morți și 14 răniți. Cel mai mult au avut de suferit clădirile masive. Prăbușirea stîncilor a barat rîul Bicaz, formînd Lacul Roșu.

1  martie 1894, ora 17:25 (scara Mercalli) : cutremur de gradul 7 cu zgomote subterane la Panciu, Adjud, Focșani. Epicentrul probabil:   Mărășești.

31  august 1894, ora 14,20 : cutremur resimțit aproape în întreaga țară. In județele Putna, Tecuci și Covurlui și la București a fost de gradul 5. Au fost avariate numeroase clădiri.

4 aprilie 1904, ora 10,28 : cutremur pe o mare suprafață din zona balcanică. In România au fost afectate Oltenia, Muntenia, Moldova, Dobrogea, Transilvania, Banatul. Intensități notate:București 6 grade, Turnu Măgurele 6 grade, Zimnicea 6 grade, Craiova 6 grade, Oradea 6 grade și județul Alba 5 grade.

25 mai 1912, ora 16,03 : unul din cele mai puternice cutremure cu epicentrul în Vrancea, urmat de cutremure mai mici în cursul nopții și in zilele următoare.Intensitate maximă în  județele Rîmnicu Sărat
și Putna. La Focșani și la Vidra, 9 grade.

14 iunie 1913, ora 9,30 : cutremur catastrofal în regiunea Tîrnovo din Bulgaria, resimțit puternic în România, unde a produs distrugeri și panică. Intensitatea:București 7 grade, Turnu Măgurele, Giurgiu, Greaca, Oltenița și Călărași, 6 grade.

10 noiembrie 1940 : cutremur vrîncean cu hipocentrul la 140 km(precedat la 22 octombrie, același an, de unul de o mai mică intensitate), cu magnitudinea de 7,4 pe scara Richter. Intensitatea 8 la București. Aria macroseismică — pe carea fost resimțit — are drept puncte de reper Leningradul, Moscova, Kerci (în U.R.S.S.), Istanbul (Turcia), Salonic (Grecia), Belgrad (Iugoslavia), Budapesta (Ungaria), Varșovia (Polonia). Durata propriu-zisă a fost sub 10 secunde. Aria de maximă distrugere s-a situat în zona Panciu, Focșani, Rîmnicu Sărat. S-a soldat cu victime umane. Cea mai mare distrugere în București: prăbușirea blocului Carlton.



2009 ©  Ziarul personal
https://www.zp.ro/