Punctul pe Y, iulie 2011

Titlu: Fluieratul - folositor - în biserică
Nr Editie: 3315 Data: vineri 01 iulie 2011
Băsescu a făcut o nouă gafă! – au exultat în cor inamicii președintelui, nu puțini dealtfel. Ce-a făcut Băsescu? L-a atacat pe rege și l-a disculpat pe Antonescu. Două crime de les-majestate, în opinia consolidată de statuarea unor versiuni oficiale asupra evenimentelor din urmă cu peste 50 de ani. După părerea mea nu a fost o gafă, ci un gest deliberat. Cu atâția consilieri pe cap, Băsescu n-avea cum să nu știe că poate fi sancționat pentru o astfel de opinie. Că-i vor sări în cap și monarhiștii, și evreii, și unele medii diplomatice străine. Declarația sa n-a fost însă pentru aceștia. A fost pentru un electorat care dăt tot mai multe semne de răceală și care trebuie încălzit cu ceva. Un electorat compus din români care nu prea înțeleg cum e cu versiunile oficiale asupra istoriei, cum este cu legiferarea unei anumite opțiuni asupra evenimentelor, de ce într-o democrație cu pretenții există teme-tabu, care nici măcar nu mai pot fi discutate, dar-mi-te contestate. Pentru aceștia, punerea lui Antonescu la indexul istoriei prin lege nu diferă cu nimic de modul în care procedau comuniștii atunci când interpretau și rescriau istoria. Dincolo de erorile de identificare – inerente pentru o persoană care nu și-a prea frecat coatele pe băncile școlilor - precum că la vremea respectivă Mihai era un fel de Băsescu, iar Antonescu un fel de Boc, președintele joacă o carte interesantă. Aceea a gâdilării coardei naționaliste. Este ceea ce fac mai toți liderii în momentele în care lucrurile scârțâie și autoritatea și popularitatea lor începe să scadă. Combinată cu reacția finală la pretențiile crescânde ale maghiarilor, contestarea rolului istoric al regelui – mai degrabă decât portița lăsată deschisă spre reevaluarea lui Antonescu -tocmai asta urmărește.  Iar reacțiile persoanelor apropiate lui – fie că e vorba de politicieni ca Radu F. Alexandru sau intelectuali din “garda” anticomunistă crescută pe la curtea Cotrocenilor nu fac decât să-i ridice cota. Probabil că într-o zi va retracta câte ceva, sub presiunea anumitor cercuri, după o metodă bine cunoscută, vărsând poate și o lacrimă-două pentru evreii deportați din Transilvania de către unguri. Dar scopul său este deja atins și sunt curios în ce mod ar putea fi evaluat de o cercetare sociologică promptă. Traian Băsescu știe să înjure în biserică. O face clipind complice spre masa de enoriași ținuți prea mult în genunchi de către popii care exagerează cu canoanele.
Titlu: De ce să (nu) răspundă tatăl pentru faptele fiilor?
Nr Editie: 3331 Data: miercuri 27 iulie 2011
Fruntași ai PDL-ului, între care Sorin Frunzăverde și Alin Popoviciu au făcut zid cu piepturile lor portocalii în fața primarului din Deta care, în opinia lor, trebuie să-și continue activitatea, nestingherit de isprăvile penale ale fiilor săi. Pe fond, cei doi politicieni au dreptate: nimeni nu trebuie să aibă de suferit pentru faptele altora, cât ar fi aceștia de apropiați. Ar însemna o reîntoarcere la metodele comuniste care pedepseau familii întregi pentru vina unui membru. Fiii primarului sunt majori, au viața lor și răspund personal pentru faptele lor. Asta la prima vedere. La a doua, lucrurile sunt ceva mai complicate. Dacă junii Roman și-ar fi desfășurat activitățile infracționale în celălalt capăt al țării, eram de acord cu punctul de vedere al domnilor Frunzăverde și Popoviciu. Dar ei au acționat în chiar urbea natală. Și nu sub acoperire, ci cu identitatea reală de fii ai primarului. Își imaginează cineva că celor șantajați să plătească taxe de protecție le-a trecut prin cap că părintele gangsterilor habar n-are cu ce se ocupă odraselele lor? Chiar așa: era posibil ca Roman-ii juniori să-și facă de cap fără ca ceva să ajungă la urechile părintești? Nu uitați că ne aflăm într-o localitate de frontieră, unde, tradițional, o bună parte a populației este implicată în activități de contrabandă la care participă cu entuziasm chiar reprezentanții unor instituții ale statului – y compris poliția. Și cea locală, subordonată primarului. Păi, cum să ia ăștia măsuri împotriva fiilor? Fie-mi îngăduit să nu cred nici în ruptul capului că primarul Roman era rupt de realitatea din jurul său. Frunzăverde și Popoviciu zic că e un primar foarte destoinic. Sunt sigur că destoinicia sa constă în primul rând în aprovizionarea partidului cu fonduri rezultate din activități ilegale, patronate sau tolerate de către primul gospodar al urbei. Sunt, deja, suficiente argumente pentru ca Roman Senior să-și dea o demisie de onoare. În caz contrar, instituțiile abilitate ale statului pot să facă demonstrația contribuției sale la climatul infracțional din Deta.  
Titlu: Modelul norvegian
Nr Editie: 3330 Data: marți 26 iulie 2011
Ceea ce s-a întâmplat în Norvegia – țara care, pe hărțile analiștilor terorismului probabil că nici măcar nu figura – deschide o nouă perspectivă asupra evoluțiilor acestui fenomen. După ce, decenii bune, terorismul a însemnat acțiuni violente de intimidare comise de reprezentanții unor grupări fundamentaliste islamice, al căror preț îl reprezenta ori eliberarea unor deținuți așa-ziși politici, ori obținerea unor sume care să alimenteze acțiuni viitoare, a sosit momentul 11 Septembrie 2011, considerat a fi o cotitură radicală în conceperea și desfășurarea acțiunilor teroriste. Ștafeta terorii a fost preluată de sinucigașii împotriva cărora, practic, nu puteau fi luate nici un fel de măsuri. Atunci când individul sfidează ceea ce are el mai de preț – viața – nu există antidot. 11 Septembrie a generat un veritabil val de acțiuni sinucigașe, cu indivizi antrenați și îndoctrinați în acest scop. În Irak, Afganistan, precum și în alte țări, valul violenței a părut și pare de neoprit, iar identificarea celor două tabere a devenit tot mai clară: de o parte lumea civilizată, democratică-propagatoare însă de modele imorale, iar de cealaltă islamul pur și idealurile celor pe care civilizația occidentală îi condamnă la o continuă degradare. Interesant este faptul că din frazeologia tradițională a cam început să dispară noțiunea de sărăcie ca detonator universal al terorismului. Pe acest fond au intervenit evenimentele din Norvegia. O țară pașnică, fără conflicte interne, cu un nivel de trai de vârf. Aici, un individ – singur, după cercetările de până acum – pune la cale o acțiune a cărei amploare și violență frizează demența. După ce provoacă explozii demonstrative în inima Capitalei, în vecinătatea sediului guvernului, pleacă pe o insulă din apropiere unde vânează pur și simplu un grup de tineri, provocând o hecatombă. Dacă atacul de la 11 Septembrie a reprezentat până acum, nivelul cel mai de sus al eficienței, cele de la Oslo riscă să-l detroneze. Teroristul are obiective confuze, iar protestul său este, practic, unul împotriva societății care-i asigură securitate și standard de viață! Nu este islamist, ci creștin practicant, nu a suferit abuzuri din partea statului. Este modelul tipic al acțiunii lipsite de logică și de rațiune, preocupată doar de eficiență! Acțiunea norvegianului nu este, totuși, o premieră. Un precursor poate fi considerat McVeigzh, cel care a aruncat în aer sediul FBI din Oklahoma, dar acesta invocase motive personale pentru atacul său. Anders Behring Borvik nu a avut așa ceva. Acțiunea sa a fost una „dezinteresată”, motivată doar de o demență irațională care riscă să facă proziliți. Este un nou tipar, pentru care se vor găsi amatori de notorietate mondială instantanee. Este produsul, de-acum tipic, al unei societăți suprasaturate, ai cărei membri radicali nu mai găsesc motivații de altă natură. Al Qaeda predă ștafeta modelului norvegian care va fi, cu siguranță, contagios, și va ridica probleme insurmontabile de securitate națională oricărei națiuni, dar cu precădere celor cu niveluri de trai ridicate, tocmai prin imprevizibilitate și prin absența revendicărilor, logică. Dea Domnul să nu fie așa... 
Titlu: Primele doamne
Nr Editie: 3329 Data: luni 25 iulie 2011
Zilele acestea, Ion Iliescu a sărbătorit, alături de Nina Iliescu, 60 de ani de la căsătorie. A fost o aniversare de suflet pe care a evocat-o cu emoție și căldură, cel care ne-a fost președinte timp de 11 ani. Într-un clasamanet ad-hoc dedicat primelor doamne, Nina Iliescu se plasează autoritar pe primul loc. Pentru discreția absolută cu care și-a înconjurat viața personală, pentru refuzul de a se amesteca în problematica de stat gestionată de soțul său (căruia însă i-a fost un constant sfătuitor). Practic necunoscută marelui public, doamna Iliescu s-a arătat rar, atunci când n-a avut încotro - în momentele în care și-a exercitat dreptul de a vota. Din multe puncte de vedere, Ion și Nina Iliescu constituie un cuplu model, de-a dreptul exotic într-o lume în care exhibarea intimității a devenit un adevărat business. Pe locul al doilea aș plasa-o pe doamna Nadia Constantinescu. Soția celui de-al doilea președinte nu a fost la fel de „habotnică” precum predecesoarea sa. Și-a îndeplinit sarcinile protocolare cu bun simț și adeseori cu grație, constituind o prezență agreabilă pentru cei din jur. Deși podiumul acesta imaginar are doar trei poziții, doamna Maria Băsescu nu este în nici un caz ultima. Într-un puternic constrast cu soțul său, ea s-a dovedit a fi o persoană înzestrată cu răbdare și tact, capabilă să treacă peste momentele tensionate. Experiența de nevastă de marinar a ajutat-o să se rezume la îndeletnicirile care-i sunt proprii și nu cred că cineva ar putea reclama vreun amestec sau o intervenție pe palierele puterii – nici măcar voluntarul său soț. Bref: o prezență agreabilă, atunci când trebuie să iasă din anonimat, acceptată cu simpatie chiar și de cei care nu-i simpatizează consortul. Românii au avut și au parte de trei „prime doamne” autentice, veritabile contraponderi a celei care a lăsat în urma sa un model detestat. Fericită nația care, alături de ele, ar avea și „primi domni” pe măsură...
Titlu: Chinezii n-au venit: erau aici!
Nr Editie: 3328 Data: vineri 22 iulie 2011
Premierul a salutat “venirea” chinezilor pe piața românească. La deschiderea Chinatown-ului din Afumați. Emil Boc a făcut o eroare: chinezii n-au venit! Erau aici! Tot așa și capitalul investit în acest proiect: banii n-au fost aduși din China, ci au fost făcuți aici, în special prin contrabandă, neplata TVA și a altor taxe, evaziune fiscală în masă. Sunt lucruri pe care consilierii premierului ar fi trebuit să le afle de la cei de la care primesc informații. Binecuvântând investiția de la Afumați, premierul n-a făcut altceva decât să valideze o stare de fapt. Relațiile politice româno-chineze de după Revoluție au avut și au ceva curios: deși ne-am desprins doctrina și de lumea lor, deși suntem o națiune mică, fără un cuvânt de spus pe scena internațională, în comparație cu forța tot mai mare pe care o dețin ei, liderii chinezi au rămas cu o slăbiciune inexplicabilă pentru noi. Poate că e vorba de o chestiune sentimentală – încă mai sunt la comandă oameni care au studiat în România, vorbesc românește și iubesc cultura românească. Cine știe. Cert este că mai toate vizitele la nivel înalt au fost privite de partea chineză cu maximă seriozitate. Am avut privilegiul să mă aflu alături de delegațiile românești, în calitate de jurnalist, la câteva dintre acestea și să constat exatraordinara disponibilitate a autorităților de a strânge o colaborare rămasă mai mereu la stadiul declarațiilor. China ne-a oferit, imediat după Revoluție, un ajutor nerambursabil de câteva sute de milioane de dolari. La fiecare vizită ni s-au făcut oferte dintre cele mai serioase: construcția șoselei de centură a Capitalei, a podului dintre Galați și Brăila, realizarea unei companii mixte de telecomunicații – ca să enumăr doar câteva – rămase toate literă moartă din cauza ezitărilor și neînțelegerilor din partea română. Erau oferte însoțite de finanțări. Cei care le-au rejectat s-au prevalat de argumentul fals că Uniunea Europeană n-ar privi cu ochi buni o asemenea cooperare. De fapt, la originea tuturor acestor eșecuri a stat un lucru rușinos: convingerea unor factori de decizie că nu se merită să te hazardezi în acțiuni din care nu iese nimic sub raportul clasicei șpăgi: chinezii, cu o economie de stat atent controlată, nu pot  da sau lua șpăgi! Un viceprimar al Beijingului care a primit mită de la Coca Cola, a fost împușcat pe un stadion cu public. Anticorupția chineză lucrează cu cel mai eficient instrument: glonțul! Au fost, sistematic, preferate contracte de genul Bechtel, aducătoare de șpăgi, unora cu companiile chineze – care au construit doar în ultimii zece ani peste 25.000 km de autostrăzi. Așa că îndemnul premierului sună cam în gol: ne vom mulțumi cu investitorii chinezi de pe-aici, cei care lucrează eficient – cu banii noștri. Alții nu vor veni, atâta timp cât la vârf nu se va manifesta voința politică necesară.  
Titlu: Furtul - a doua natură a românului?
Nr Editie: 3327 Data: joi 21 iulie 2011
Mi-amintesc un film văzut în copilărie: undeva, în Germania, după război, famili sărace își trimiteau copiii pe lângă căile ferate, unde aceștia urcau din mers în tren și aruncau cărbuni, pe care cei de jos îi strângeau și-i duceau acasă, să se încălzească cu ei. Acum, după 50 de ani, nu cred că se mai poate vorbi despre o sărăcie de același tip. Există, însă, o certă ocupație de genul ăsta. Majoritatea așezărilor de pe lângă nodurile de cale ferată sunt compuse din persoane care au făcut din furtul din tren – o ocupație durabilă și rentabilă. Chitila se numără printre “vedetele” de pe harta hoției. Acolo, un important procent al populației – nu doar din cea de culoare – trăiește de pe urma spargerilor date din mers de echipe bune organizate și care beneficiază de surse autorizate de informații din rândul chiar al ceferiștilor, care-și iau și ei partea lor. Episodul focoaselor nu face decât să deschidă o fereastră spre această îndeletnicire lucrativă, netulburată, de multă vreme, de autorități. Cu siguranță că cei care au dat lovitura, habar n-au avut ce era în lăzi și, când au văzut, i-au trecut toate transpirațiile și n-au știut cum să scape de ele. Este aproape sigur că oprirea neprogramată, pentru ca mecanicii să poată vinde motorina, făcea parte din planul curent în care erau – foarte probabil – implicați și jandarmii care au închis ochii la această abatere de la program. N-a fost vorba, deci, de un furt specializat, din cele care hrănesc imaginația amatorilor de diversiuni. Focoasele respective n-aveau cum să ajungă în mâinile teroriștilor, câtă vreme erau în cele ale unor nătărăi pentru care nu conta natura ciordelii. N-aș fi pierdut vremea cu această poveste dacă ea nu ar fi titpică pentru ceea ce se întâmplă în România: hoția generalizată! Nu există, practic, domeniu, ramură, zonă sau cum vreți să-i mai ziceți în care nu se manifestă transferul prin rapt grosolan al bunurilor mai mult sau mai puțin publice în beneficiul unor grupări cu inițiativă și cu felurite protecții interesate. Furtul pare să fi devenit a doua natură a românilor care, în străinătate ajungând, se evidențiază tocmai prin creativitatea cu care înșeală încrederea celor de pe urma cărora vor să-și facă traiul mai bun. În țară, țăranul fură conducte de irigare, semne de circulație, șine de cale ferată și sârmă de pe liniile de înaltă tensiune; muncitorul fură din ceea ce produce fabrica în care trudește; elevi și profesori fură cot la cot pe la examene; funcționari de stat fură la contracte și licitații; parlamentarii fură la numărătoarea voturilor. Și așa mai departe. Episodul focoaselor ne arată încă una dintre cauzele pentru care lucrurile merg prost nu doar la Căile ferate, ci în toată țara asta unde cel mai adesea hoții și vardiștii fraternizează pentru a dobândi ceea ce nu pot prin muncă.
Titlu: Roberta numără în continuare
Nr Editie: 3326 Data: miercuri 20 iulie 2011
Simpatica – și tot mai durdulia – președintă a Camerei Deputaților poate răsufla ușurată: pe dosarul fraudării votului pentru Legea Pensiilor, un procuror conștiincios a pus ștampila “NUP”. Adică s-a decis neînceperea urmăririi penale în cazul Roberta Anastase. Decizia a fost însușită cu bucurie de prietena Codruța Koveși și transmisă poporului român. N-ar mai fi nevoie să reamintesc circumstanțele în care s-a produs fapta pe care procurorul n-a reușit să o identifice. Dacă o fac, este pentru a înțelege mai bine mecanismul sofistifcat al punerilor sau scoaterilor de sub o acuzație pe care-l practică parchetul nostru cel independent. Bref: prin 15 septembrie, anul trecut se vota Legea Pensiilor, iar partidele ale căror amendamente nu fuseseră nici măcar discutate, nicicum reținute, au părăsit sala. S-a trecut la vot și de la pupitrul de la care conducea lucrările Camerei, președinta Roberta Anastase a numărat cu voce tare – precum Pristanda - voturile “pentru”. Printr-o aritmetică nicicând lămurită, cei 80 de parlamentari prezenți în sală au devenit, la un semn, 170, iar dintre aceștia domnișoara Anastase a numărat, bob cu bob, majoritatea celor care au votat “pentru”. Episodul a trecut practic neobservat de opoziție, care s-a mulțumit cu niște declarații formale, până când un post de televiziune a venit cu proba filmată că în sală nu se aflau decât jumătate dintre cei numărați de Roberta Anastase și că, în consecință, se produsese un fals. Strânsă cu ușa, numărătoarea a contraatacat în stilul hoțului prins cu mâna în buzunarul altuia, care striga “săriți, hoțul!”. Reprezentanții PSD și PNL au fost acuzați că ar fi solicitat o sumă enormă de bani din pușculița Guverului pentru circumscripțiile lor în schimbul… părăsirii sălii. Povestea s-a inflamat, Parchetul a fost sesizat și din 20 septembrie anul trecut procurorii s-au tot chinuit să afle adevărul. L-au aflat – fără a mai fi nevoie să ia în cosiderație proba înregistrării TV – și au decis: “Nu a fost comisă o faptă prevăzută de legea penală!” Cu alte cuvinte, domnișoara Anastase nu era obligată să știe să numere, eroarea sa fiind pe deplin scuzabilă, ca cea a unui copil de clasa a doua care se încurcă la înșiruirea numerelor. Printre scuzele aduse de partizanii părții “vătămate” a figurat și aceea că nu era prima dată când se număra din doi în doi, că și alte legi au fost trecute cu aproximații și că, în general, era o practică la care, de-a lungul timpului, se dedaseră toți reprezentanții puterii. Așa că ce atâta gălăgie! Viața merge mai departe, iar Roberta Anastase numără în continuare. Neurmărită penal… 
Titlu: Profesia de revoluționar
Nr Editie: 3325 Data: marți 19 iulie 2011
Cam cu jumătate de gură, premierul a anunțat că Guvernul intenționează să reglementeze situația deținătorilor de certificate de revoluționar. În sensul că drepturile bănești vor fi reduse doar pentru cei răniți și pentru urmașii celor căzuți la Revoluție. Reglementarea ar avea un motiv moral, deși nu lipsit de importanță pentru starea generală a bugetului este că drepturile revoluționarilor înseamnă câteva sute de milioane de euro, care în acest fel ar putea fi economisiți pentru a li se da destinații mai potrivite. Ne-am obișnuit ca fiecare idee a premierului – care anunță, de fapt, o inevitabilă măsură viitoare – să fie primită cu reticență și suspectată de a reprezenta interese ascunse. Cred, însă, că de data aceasta, rațiunea este destul de limpede: încetarea, după 20 de ani, a serviciilor de asistare către o categorie ce a beneficiat din plin de recunoștința semenilor. Cu timpul, noțiunea de revoluționar a suferit un proces de erodare. De la un an la altul, pe măsură ce numărul acestora creștea exponențial, după exemplul clasic al “luptătorilor antifasciști” de dinainte de Revoluție, recunoștința poporului scădea – mai ales că acțiunile întreprinse de reprezentanții acestora aveau un unic scop: exercitarea de presiuni pentru menținerea sau amplificarea privilegiilor. Certificatele de revoluționar au devenit un soi de industrie a cărei producție creștea necontenit, fără a mai putea fi controlată. “Puțini am fost, mulți am rămas” – puteau să exclame, pe bună dreptate, cei care într-adevăr și-au riscat viața pe baricadele Revoluției. Un eventual studiu pe care se vor încumeta cercetătorii să-l facă într-o bună zi va da la iveală amănunte stupefiante, despre securiștii și militarii care au tras în mulțime și au devenit ulterior eroi, despre persoane care și-au scrântit piciorul pe scări și au devenit răniți în Revoluție, despre înși  care au stat cuminți la televizor și s-au trezit apoi cu pensii, spații comeriale și alte beneficii ilicite. Probabil că, deocamdată, o asemenea cercetare este riscantă, pentru că aplombul liderilor nenumăratelor organizații revoluționare este încă mare și sunt sigur că Boc va avea de suportat o gamă variată de proteste susținute politic de către cei care vor dori să obțină nițel capital în plus. Bunul simț și decența ne îndeamnă însă să-l susținem pe premier în acest demers. Eroismul nu intră în nomenclatorul de profesii și el nu poate fi răsplătit decât într-un singur fel. Prin recunoștință și respect. Nu prin bani… P.S. M-aș fi putut prevala de ceea ce și cum am trăit în zilele Revoluției pentru a obține un certificat. M-am jenat întotdeauna și am refuzat, chiar și atunci când s-au făcut presiuni asupra mea - în special din partea celor care ar fi dorit să “navigheze” în siajul meu – pentru că am considerat că am făcut ceea ce trebuia să fac. Iar cei care meritau cu adevărat, nu mai erau printre noi…
Titlu: Averea lui DIP
Nr Editie: 3324 Data: luni 18 iulie 2011
La aproape șase ani de la ieșirea PSD de la guvernare și a lui Dan Ioan Popescu din guvern, „mâna lungă” a regimului Băsescu îl ajunge pe unul dintre „peștii mari” pe care noua putere promitea să-i prindă în năvodul justiției pentru a-i prezenta lumii bune, doritoare de exemple concrete de combatere a corupției. Este, practic, prima decizie – chiar dacă nu definitivă – a justiției care sancționează acumulările ilicite ale unor politicieni care s-au aflat în importante funcții publice. Pentru unii, știrea aceasta se poate să nu aibă efectul așteptat. Mai ales pentru aceia care nu sunt înzestrați cu o memorie prea bună. Pentru că Dan Ioan Popescu nu a mai fost una dintre vedetele obișnuite ale scenei politice. După ce a îndeplinit, pentru o scurtă perioadă, funcția de ministru al Industriei în guvernul Văcăroiu, Dan Ioan Popescu a revenit în forță în 2000 când, ca ministru al Economiei, s-a dovedit a fi unul dintre cei mai redutabili membri ai echipei premierului Năstase. Având pe mână  resursele energetice ale țării, de numele său se leagă controversatele contracte pentru gazul rusesc, încheiate cu companii germane, sau atribuirea unor cote importante din producția de electricitate unor companii privilegiate. Acuzele de corupție – neconfirmate – l-au însoțit pe Dan Ioan Popescu până în momentul în care „cercetătorii” averilor demnitarilor au descoperit diferențe importante între declarațiile oficiale și realitatea din teren. Tip metodic și prevăzător, DIP a venit cu o bogată documentație care atestă că averea sa provenea mai degrabă din moștenirea și agoniseala nevestei, decât din leafa sa de demnitar. Din cele vreo 5 milioane reclamate inițial, justiția a reținut în cele din urmă doar bunuri de vreun milion de euro care nu puteau fi justificate, dispunând confiscarea lor. Decizia nu este definitivă și DIP mai păstrează o șansă de a-i convinge pe judecători că este curat ca lacrima. Spuneam, la început, că unii vor fi surprinși nemaiamintindu-și sau neștiind cine este Dan Ioan Popescu. Veritabil artizan al low-profile-lui, el s-a retras într-un partid mai mic și într-o funcție mai puțin expusă, unde a putut să beneficieze de agoniseala originală și - de ce nu? - să o sporească în așa fel încât paguba previzibilă să se diminueze considerabil.
Titlu: Rent a chopper!*
Nr Editie: 3323 Data: vineri 15 iulie 2011
Dacă ar fi să ne luăm după explicațiile încâlcite pe care le-a dat la televizor, episodul cu elicopterul de la Brașov al premierului Boc s-a petrecut cam așa: după ce și-a terminat treburile și și-a recuperat fata și nepotul de la neamuri, primul-ministru l-a chemat pe șeful pazei sale și i-a spus: „Măi, nea Cutare. Vreau să-i iau pe ăștia mici cu mine la București. Dar insist să respectăm legalitatea. Așa că vezi tu ce trebuie făcut din punctul ăsta de vedere, ca să nu avem probleme cu cârcotașii de la presă!” Nea Cutare s-a interesat și a venit cu răspunsul: „Domnule prim-ministru, facem în felul următor: contabilitatea de la SRI o să vă taie chitanță pentru transportul a două persoane – că au dreptul să facă și astfel de servicii publice. O să coste cam mult -  vreo 2000 de lei – dar e fără TVA, că ăștia nu sunt plătitori. Și e OK!”. Zis și făcut. Contabilii au tăiat chitanța, premierul a scos banii din buzunar – că tocmai luase leafa – și micuții au putut fi îmbarcați în cel mai legal mod cu putință. Cum s-au întâmplat lucrurile în realitate? Puțin diferit. Premierul și-a îmbarcat rudele fără prea multe vorbe – nimeni nu a avut ceva de obiectat – doar că la aterizarea la București s-au trezit cu o echipă a televiziunii la locul de debarcare. Șeful pazei a cam sfeclit-o și i-a spus premierului: „Ăștia ne fac ca la Nufărul dacă filmează și copiii. Cum facem, dom’ premier?” Boc a stat puțin pe gânduri (i-a trecut prin minte să-i ascundă pe ăia micii prin bagaje, sau să-i lase la elicopter până pleacă presa) și a hotărât: „Respectăm legea! Și, până să apară primele imagini pe micile ecrane s-a declanșat o goană nebună: un echipaj a fugit la SRI, unde ofițerul de serviciu l-a adus de acasă pe contabil, acesta a tăiat chitanțele, echipajul a gonit înapoi la Guvern și i-a dat premierului documentul pe care acesta l-a fluturat apoi pe la nasul jurnaliștilor puși să-l toace mărunt pe tema cheltuirii banului public. Toată această comedie ar fi putut fi evitată dacă cei implicați ar fi avut un dram de judecată lucidă. Care a fost marele abuz al premierului? Că și-a luat copilul cu el? Un om atât de prins cu treburile publice mai face și chestii din astea. E om, și nu e o gaură în cer. Nu-și duce în fiecare zi odraslele la școală cu elicopterul. Nu-i ține cu el la serviciu, cum făcea un fost director de la SIE. A fost o întâmplare, pe care ar fi trebuit să și-o asume cu demnitate, fără să mai scoată din buzunar un sfert de leafă de premier pentru o croazieră care, cu un elicopter privat, n-ar fi costat nici jumătate. Chiar încep să cred că abuzul a fost făcut tocmai prin montarea acestei acoperiri legale, care mă duce cu gândul că se procedează curent în acest fel. Cât despre presa care se agață de toate mărunțișurile – asta este treaba ei. Să facă din țânțar armăsar. Și viceversa. Cu riscul de a fi judecată și sancționată. La audiență.    __________________ * Închiriază un elicopter Post Scriptum. O persoana care se mai pricepe la lucrurile astea mi-a facut urmatoarele precizari: aeronavele de stat (militare, ale Politiei, Vamii, etc) nu sunt inmatriculate civil, deci nu pot efectua zboruri comerciale.Un zbor comercial implica asigurarea pasagerilor, ceea ce nu se intampla la zborurile militare.Aeronavele de stat pot transporta persoane din afara institutiei de care apartin numai in regim de urgenta - inclusiv transportul demnitarilor si a insotitorilor acestora ( inclusiv neveste sau copii). Ministerul de Interne anunta in fiecare an intentia de a face si zboruri comerciale, dar renunta de fiecare data, pentru ca inmatricularea comerciala este prohibitiva  din punct de vedere financiar. In cazul de fata ar fi interesant sa aflam de la SRI cum s-a facut calculul per pasager al chitantei eliberate premierului, dar mai ales cum s-a emis o chitanta in absenta unui contract.
Titlu: "Micul trafic" de influență joacă viitorul Coaliției de guvernare
Nr Editie: 3322 Data: joi 14 iulie 2011
Atât comunicatul DNA – cât e el de succint – cât și lipsa de reacție a ministrului Borbely până în momentul când scriu aceste rânduri, nu sunt de bun augur pentru cel care era considerat „omul nr. 2” din UDMR, și care avusese șanse mari să devină chiar președintele partidului. Probabil că unii dintre colegii ministrului Mediului – atât din Guvern, cât și din Alianță - își dau coate și râd pe înfundate: uite la ce se preta ăsta! La 20.000 de euro! Și probabil că au dreptate: „tunurile” date de reprezentanții actualei puteri sunt de milioane, nu de câteva prăpădite de salarii medii pe economie. Aș spune că lovitura – în cazul în care acuzațiile se vor confirma – este mai puțin dură pentru Borbely Laszlo, cât pentru formațiunea din care face parte. UDMR-ul avea orgoliul de a fi, printre formațiunile politice românești, o excepție și în materie de corupție. Practic, nici un membru marcant al UDMR nu a fost suspectat de manevre ilicite, cu atât mai mult cu cât reprezentanții săi s-au regăsit constant, în toate guvernele din 2005 până în prezent. Cu atât mai mare este surpriza ca un tip de calibrul lui Borbely – ocupant al mai multor portofolii ministeriale importante, beneficiare ale unor substanțiale fonduri europene – să pice pentru un „mizilic” – pentru că astfel de operațiune de amenajare a câte unui „cuibușor” locativ intră în practica curentă a „micului trafic” de influență. Comunicatul DNA nu vine nici el așa, tam-nesam. Cercetarea a fost una de durată, iar implicarea ministrului era cunoscută în cercurile puterii. Ea a fost aruncată pe piață exact în momentul în care neînțelegerile dintre liderii PDL și cei ai UDMR au devenit conice. Regionalizarea și Legea Minorităților sunt pietrele de încercare ale unei guvernări ce riscă să se rupă în orice moment. Acum, însă, inițiativa trece din mâinile UDMR în cele ale președintelui, care se vede astfel în posesia unui instrument de presiune redutabil. Deocamdată, justiția își urmează cursul – cu o percheziție la domiciliul ministrului – iar personajele principale ale afacerii se prevalează de absența unor comunicări oficiale din partea organelor de anchetă. Borbely nu zice nimic, UDMR-ul nu are ce să zică până nu spune ministrul ceva, iar Emil Boc ridică din umeri și spune că nimeni nu l-a înștiințat despre faptul că unul dintre miniștrii săi este cercetat penal. Pentru cei dispuși să înghită o asemenea explicație, ea poate să indice ceva. Este însă limpede că DNA-ul nu și-ar fi asumat un asemenea risc fără să aibă un aviz de „sus” și probe serioase la dosar. Care vor face în scurt timp din Laszlo Borbely un „fost ministru”, iar din UDMR un partener mult mai rezonabil la viitoarele negocieri.
Titlu: Radu Vasile – redivivus?
Nr Editie: 3321 Data: miercuri 13 iulie 2011
Lunga agonie a țărănismului politic va fi marcată, în toamnă, de un congres extraordinar pus la cale de “aripa Pavelescu”, al cărui principal eveniment va fi constituit de candidatura unică a lui Radu Vasile. Aceasta a parcurs, în ultima perioadă, un traseu marcat de probleme de sănătate ce au necesitat complicate intervenții chirurgicale întreprinse în străinătate, rezolvate în mare – de unde și revenirea apetitului politic. Radu Vasile reapare după o lungă absență, tinzând la preluarea controlului unui partid care l-a rejectat în 1999, odată cu “lovitura de stat” a lui Constantinescu, cel care i-a obținut demisia în schimbul unor promisiuni neonorate. Țărănist încă de la (re)începuturile partidului, simpaticul profesor universitar de istoria economiei a făcut figură aparte într-o formațiune dominată de venerabilii căliți în pușcăriile comuniste, încremeniți în proiectul răzbunărilor mărunte și al orgoliilor nesatisfăcute. În noiembrie ’96, odată cu victoria CDR-ului, se pregătea să preia funcția de premier, pe care i-a suflat-o, însă, de sub nas, Constantinescu, cucerit la vremea respectivă de farmecul lui Ciorbea. Și-a atins obiectivul abia când partidul, excedat de nehotărârile fostului lider sindical, l-a trimis pe acesta la munca de jos, performanță obținută cu sprijinul direct și total al celui mai zurbagiu PD-ist. Același care avea să devină mâna dreaptă a noului premier, visător și plezirist. Pentru că politicianul Băsescu a fost creația lui Vasile, cel care i-a încredințat o serie de atribuții-cheie ale cabinetului său. Și cum nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită – vorba doamnei Udrea – căzut în dizgrație, Vasile n-a găsit nici o înțelegere atunci când fostul său colaborator a ajuns pe caii mari ai Alianței D.A. Inclus, pe ultimii metri, pe listele parlamentare ale PD, îndeplinindu-și ultimul mandat de senator, Radu Vasile s-a întors, după 2004 la uneltele sale universitare și literare. Ce înseamnă această revenire? O tresărire de orgoliu? Sau o decizie pragmatică, de reinserare în algoritmul politic al momentului, chiar dacă pe o mârțoagă deșelată de prea mulți călăreți fără vocație și pricepere?
Titlu: Nici o faptă bună nu rămâne nehuiduită!
Nr Editie: 3320 Data: marți 12 iulie 2011
A fost și meciul lui Bute pentru titlul mondial, care s-a încheiat cu rezultatul așteptat de o țară întreagă. Nici nu vreau să mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă un pumn norocos al mediocrului boxer francez l-ar fi scos din cursă pe Lucian. Din fericire nu s-a întâmplat așa ceva și, în lipsa altor evenimente care să le prilejuiască revărsarea de entuziasm, românii mai exuberanți s-au dus în Piața Universității să sărbătorească. A fost, dealtfel, prima manifestare de acest gen de la victoria la puncte a lui Băsescu obținută în fața celor 322 de șalangeri din Parlament, care vroiau să-i ia centura de președinte, dobândită cu transpirație și lacrimi. Evident că pe marginea acestei întâlniri se poate glasa la nesfârșit, acuzându-se - așa cum o face ofticosul de Doroftei – maniera comercială în care Bute își organizează traseul de campion. Ce este însă anormal în chestia asta? Așa se face în boxul profesionist: nu te repezi din prima să te bați cu cel mai tare. Îi iei pe rând și mărești treptat bursa. Va veni, probabil o zi, în care Lucian va pierde titlul în fața unui adversar mai motivat. Asta este viața. El, însă, va rămâne cu meritul de a-l fi apărat cu succes de opt ori. Atmosfera creată în jurul acestui eveniment are un oarece grad de artificialitate. Boxul nu e un sport la fel de popular ca fotbalul. Performanța lui Bute este însă una dintre tot mai puținele care ne aduc bucurii. A fost un eveniment manageriat cu atenție și oarecare inteligență. Nici faptul că Elena Udrea s-a așezat călare pe el nu este întâmplător. Cu ce să-și sporească popularitatea ministrul Dezvoltării? Cu contractele pe ochi frumoși acordate amicilor politici? Cu telefericul spre nicăieri al lui Ridzi? Cu sala de natație fără personal din Câmpina? Nu: Bute a fost calul său câștigător și a pariat pe el 2 milioane de euro. Bani europeni – zice dânsa, de parcă ar exista mai multe categorii de euro, iar unii ar putea fi folosiți mai ușor decât alții – și îmi place să cred că nu a fost atât de inconștientă încât să nu-și ia măsurile de prevedere necesare pentru ca să nu trebuiască să dăm banii înapoi. Nici măcar faptul că cu banii ăștia și-a promovat celebra frunză, făcută tot pe banii europeni, nu mi se pare un abuz. Dacă ăsta-i brandul, bun-prost, mergem cu el înainte. Singurul lucru reproșabil din toată această afacere rămâne suspiciunea (deocamdată) că acești bani au fost oferiți pe tavă unei persoane care a putut să dispună de ei după cum a decis firma cu un singur angajat care a organizat meciul. Pe tema asta vor mai curge, desigur, cerneală și vorbe. Dar să nu anticipăm. Huiduielile cu care a fost răsplătită doamna Udrea pentru fapta bună pe care crede că a făcut-o au o explicație: proștii, care au tot înghițit până acum păcălelile politice, nu mai sunt dispuși să fie duși de nas. Nu mai vor ca un Bute să cauționeze lipsa de performanță a unor administratori șmecheri, gata oricând să se împăuneze cu performanțele altora, trecându-și-le în cont. Nu în cel din Elveția…
Titlu: Industriașii restituirilor
Nr Editie: 3319 Data: luni 11 iulie 2011
Dacă Bac-ul de anul ăsta ne-a mai luminat în legătură cu atmosfera, obiceiurile și relațiile vicioase din educație, decizia instanței în cazul „Constanda-Bordei” este pe cale să ne redeschidă ochii în domeniul restituirilor frauduloase de proprietăți, o acțiune de disensiuni ample care a păgubit și păgubește statul de sume importante. Cele 165 de milioane pe care ar trebui să le primească afaceristul de la Primăria Capitalei nu sunt decât bomboana pe colivă. Încă de la venirea la putere a Convenției Democratice, odată cu noile legi ale proprietății promovate de aceasta, s-a declanșat o campanie fără precedent de depistare a proprietăților nerevendicate, urmată de nu la fel de fără precedent proces de „fabricare” a documentelor doveditoare. Printre inițiatorii acestui curs s-a numărat fostul ministru al Justiției de atunci și actualul avocat al lui Constanda, Valeriu Stoica, al cărui cabinet a devenit centrul de comandă de la care s-a derulat câteva dintre cele mai spectaculoase – și mai bănoase – acțiuni de revendicare. Succesul operațiunii a depins de cointeresarea unor instanțe de judecată, care în numele sfintei datorii de respectare a proprietății, au dat pe bandă soluții de restituire. Nu a fost și nu este prea complicat să ghicești „prețul” unor astfel de soluții, doar făcând calculul a ce înseamnă câteva procente din valoarea bunurilor restituite. Apărătoare ale aceleiași sfinte principii, administrațiile locale – în speță primarii – au purces și ei cu entuziasm la punerea în posesie. Pe un astfel de val s-a aflat, de la început, samsarul de proprietăți revendicate Constanda, care a obținut câștig în justiție pe baza unei documentații cel puțin dubioase și care a fost pus în posesie cu grăbire chiar de către fostul primar general din vremea respectivă ca un gest de frondă față de puterea politică de atunci. Ce s-a întâmplat de-a lungul ultimei perioade nu ține atât de sentimentele justițiare sau legaliste ale consilierilor locali, cât de interesele subterane legate de participarea – sau neparticiparea – la profitul lui Constanda. În ultimii ani, comisiile de specialitate de la primării au devenit mai „circumspecte”, nemaigrăbindu-se cu punerea în posesie: un caz recent descoperit de DNA la Primăria Capitalei arată că, mai nou, se recurge la principiul „din două una”. Adică, din două proprietăți, una ne rămâne nouă (știm noi cine). Deși viciile acestui proces sunt mai mult decât evidente, neobositul DNA, parchetul, celelalte instituții cu atribuții în această direcție, nu se înghesuie să ia la puricat autenticitatea documentelor care stau la baza restituirilor și atenția cu care judecătorii corupți le „studiază” și le acceptă ca probe, în ciuda precarității lor. O acțiune serioasă și concertată ar fi de natură să dezvăluie o veritabilă mină de aur pentru buget, din confiscarea proprietăților obținute în mod fraudulos de industriașii restituirilor. 
Titlu: Șocul BAC-ului
Nr Editie: 3318 Data: miercuri 06 iulie 2011
Toată hărmălaia din jurul bacalaureatului este doar la început. Se va discuta tot mai intens, pe măsură ce vor ieși la iveală hibele de fond ale sistemului de învățământ. Deocamdată au prioritate reacțiile emoționale. Primul tip de reacție este cel de revoltă. Elevii, părinții și o parte dintre dascăli sunt extrem de supărați pe maniera dictatorială în care ministerul a aplicat măsurile de combatere a copierii – fenomen cronic și de tradiție. Sunt acuzate camerele de luat vederi că ar fi cauzat stress și neliniște, intrările inopinate în săli ale inspectorilor, amenințările la adresa celor ce ar fi încercat să fraudeze examenul. Toate acestea intră în categoria dreptului instituțional la furt - o instituție românească de lungă durată, cu origini directe în ce ascundeau prin sacoșe țăranii colectivității când plecau de la câmp sau ce luau, cu naturalețe, din bunurile comune ce le aparțineau, sau muncitorii din fabrici care ascundeau prin haine rulmenți și alte piese pe care le producea fabrica. Era genul de furt trecut cu vederea, “înțeles” de autorități care în felul acesta mai calmau spiritele. La BAC și, în general, la toate tipurile de examen se fură non-stop, încă de dinainte de ’89. Dacă examenele de admitere în facultăți au fost mai constant riguroase după 1975, când a intrat pe fir Securitatea (după ce odraslele de ștabi ai vremii au intrat pe “merit”, fără examene), restul examenelor au fost, practic, simple formalități, pentru a căror fraudare lucrau deobicei, cot la cot, elevii, profesorii și inspectorii. Copiatul a căpătat proporții de masă și multe licee și-au creat notorietate pe baza acestei ficțiuni generalizate, mai ales atunci când notele mari asigurau intrarea fără examen în învățământul superior. Șocul Bac-ului 2011 a fost copleșitor: majoritatea elevilor nu au înțeles, pur și simplu, de ce nu mai pot să copieze! Era un drept al lor, nescris și necontestat de nimeni! Al doilea tip de reacție se referă la standardele impuse prin programă, considerate prea ridicate pentru un tip de examen neconcurențial. Pentru că BAC-ul ar trebui să releve un anumit nivel de pregătire și nu o performanță. Performanța se măsoară la admitere. Aici, fără îndoială că au dreptate contestatarii. Regulile s-au schimbat atât de des, iar criteriile au fluctuat continuu, încât nici dascălii n-au mai înțeles mare lucru. Ca să nu mai vorbim de faptul că în acest tip de concurs au fost angrenați, laolaltă, și absolvenții generaliști și cei de la liceele “profesionale”, ca să le spun așa, ceea ce nu este nici etic, nici echitabil. Șocul BAC-ului are darul să lumineze și un alt aspect: și anume acela că pe același principiu al “fraudei incluse” se bazează majoritatea domeniilor de activitate: și colectarea taxelor și impozitelor, și controalele vamale, și examenele auto și concursurile de angajare, si licitatiile de tot felul…
Titlu: Victoria lui Funeriu
Nr Editie: 3317 Data: marți 05 iulie 2011
Asemeni ucenicului vrăjitor, care a scos din greșeală dopul clondirului fermecat, ministrul Funeriu se vede în situația de a nu ști pe unde să scoată  cămașa. Declarația optimistă de sâmbătă („avem cel mai corect BAC din ultimii 20 de ani”) n-a mai fost urmată de nici o precizare duminică, când pe măsură ce se contabilizau rezultatele, „dezastrul” apărea în toată splendoarea sa. Desigur, secretarul de stat Oana Badea avea dreptate să spună că ministerul e doar organizatorul sesiunii de examene, nu și responsabil  pentru rezultatele acesteia, deși afirmația sa poate fi serios amendată. Un lucru este cert: pentru prima dată în ultimii 20 de ani, elevii n-au mai avut liber la copiat și rezultatul s-a văzut limpede. Mai puțin de jumătate dintre ei au trecut această punte a suspinelor. Este, desigur, și meritul ministrului Funeriu de a ne fi oferit acest moment al adevărului, de care aveam nevoie. De a avea în față oglinda adevăratei performanțe a învățământului românesc, rod al incompetenței sau indiferenței unor dascăli prost plătiți, al unui sistem de învățământ învechit și nerealist, al unei programe de învățământ rupte de realitate și a nenumăratelor experimente ratate al cărei cobai a fost până acum educația națională. Desigur, o parte din vină o poartă actualul ministru și echipa sa, ale căror măsuri de reformă se dovedesc la fel de buimace ca cele ale predecesorilor. De vină sunt însă toți miniștrii care s-au perindat pe la cârma ministerului, toate guvernele care au tratat cu indiferență viitorul societății, toți politicienii care au făcut din învățământ o sursă de beneficii ilicite sau de susținere partizană. Nu știu în ce măsură acest șoc va avea darul să ne facă să înțelegem adevarata dimensiune a problemei. Probabil că, așa cum s-a întâmplat de obicei, la toamnă rigoarea examenelor se va înmuia, se va renunța la camerele de luat vederi care i-au timorat atât de tare pe elevi că nu și-au mai amintit nimic din ceea ce se presupune că ar fi trebuit să știe și procentele se vor îmbunătăți vizibil, înlăturând coșmarele universităților care se vedeau deja în șomaj din lipsa materiei prime pentru fabricile de diplome. Că așa e pe la noi. Nu suportăm să privim prea mult adevărul în față. Mai ales unul atât de supărător ca acesta, care distruge mitul „școlii românești”, a devotamentului dascălilor și a setei de cultură a elevului român. Până una-alta, ministrul Funeriu a făcut și un lucru bun. Poate singurul...
Titlu: "Plagiatul" profesorului Beuran
Nr Editie: 3316 Data: luni 04 iulie 2011
Săptămâna trecută, într-o atmosferă sobră, academică – datorată nu atât locației, cât compoziției asistenței – profesorul universitar dr. Mircea Beuran, împreună cu colegul său, deasemenea profesor, Benone Duțescu, au comis un gest de vădit altruism: au prezentat volumul pe care l-au scris împreună, dedicat istoricului asistenței medicale de urgență din București. Un gest nu doar temerar – având în vedere travaliul dur al reconstituirii, din arhive și publicații, al traseului parcurs de cel mai important serviciu medical – cel de urgență, dar și de mare generozitate, volumul fiind destinat bibliotecilor de specialitate și uzului celor realmente interesați de tematică. Aceste lucruri au fost, dealtfel, subliniate de către invitații solicitați să prefațeze evenimentul – președintele Academiei, Ionel Haiduc, sau rectorul (incompatibil! cum a ținut chiar domnia sa să sublinieze) IMF, profesorul Florian Popa. În propria sa alocuțiune, profesorul Beuran a semnalat chiar el riscul acestei intreprinderi, în special din partea unui om acuzat de „plagiat”. Este, probabil, cea mai nedreaptă și mai ticăloasă acuză ce poate fi adusă unui om cu prestigiul profesional și moral al doctorului Beuran (i s-a mai adus una – de la cel mai înalt nivel al statului: că l-a operat pe Hayssam de cancer și că acesta mai trăiește! În mintea celui în cauză nu intră și ideea că trăiește tocmai datorită valorii prestației medicale a profesorului...) Pentru mulți, mult prea mulți, timpul a estompat împrejurările în care i-a fost adusă acuzația, rămânând doar celebra arie a calomniei: prin 2003, dacă nu mă înșel, doctorul a avut cutezanța de a da liniștea cabinetului medical pe hărmălaia celui ministerial. A acceptat propunerea de a deveni ministru al Sănătății tocmai din imboldul dezinteresat de a curma o serie de stări de lucruri păguboase pe care le cunoștea foarte bine. Demersurile sale s-au lovit însă de interesele de miliarde ale comercianților de medicamente, care n-au făcut economii în a-l denigra. Culmea a atins-o campania dusă de un ziar bine garnisite cu publicitate de profil care au descoperit o serie de similitudini într-un manual de procedură: tehnica „spălatului pe mâini” din acest manual, îngrijit de profesorul Beuran, semăna cu aceea dintr-o altă publicație de profil! Nu erau „plagiate” idei, ci doar mișcări sau succesiune de operațiuni! Scopul a scuzat mijloacele: în fața campaniei dezlănțuite de „afectați” și susținută din interese politice de o opoziție cam adormită până atunci, l-au făcut pe medic să demisioneze și să se întoarcă la uneltele sale. Benefic pentru pacienți și pentru... traficanții de medicamente scumpe plătite din buzunarul larg al statului. Sunt curios ce noi probe de „plagiat” vor găsi specialiștii în scandaluri în noul volum. Cei de bună credință vor găsi cu siguranță rezultatele valoroase ale unui efort profesional dedicat și dezinteresat.
Titlu: La ce bun un ambasador la Beijing?
Nr Editie: 3332 Data: joi 28 iulie 2011
Un parlamentar a sesizat ceea ce de nouă luni scapă tuturor celor “interesați” – președinte, premier, ministru de Externe: că nu avem ambasador în China! Nu e chiar o premieră. S-a mai întâmplat ca, perioade îndelungate, posturi de șefi de misiuni diplomatice în țări importante să nu fie ocupate. Acesta este un caz extrem: într-o asemenea perioadă, în singura țară care a scăpat de tăvălugul crizei mondiale și deține o importanță tot mai mare pe plan internațional, România nu are o persoană prin care să poată să comunice la vârf! Este o chestiune deliberată, sau o simplă neglijență? Este atât de ocupat ministrul Baconschi cu votul prin corespondență și cu Fundația sa creștină, încât să nu-i mai rămână timp să se gândească la o soluție? Sunt atât de porniți împotriva comunismului, și Băsescu și Boc, încât să considere sub demnitatea lor să întrețină relații cu o astfel de țară? Evident că nu este vorba despre nici unul dintre aceste motive. Avem de-a face, pur și simplu, cu un gest de nesimțire politică! Dacă tot pișcăm Rusia cu orice prilej, de ce să nu ignorăm China? Ce nevoie avem de ea? Am făcut vreo două Chinatown-uri pe lângă București și am validat bișnița instituționalizată, ce nevoie mai avem de altceva? Să ne facă autostrăzi, finanțate de ei? Nici vorbă: nu ne vindem țara la chinezi! Am vândut-o deja altora. Și s-ar supăra cei de la Bechtel, ceea ce nu se face, după ce inconștientul ministru Dobre i-a trimis pe tușă un an. Avem, trebuie să recunoaștem, o diplomație originală, ca pe vremuri. Nu ne lăsăm impresionați de avântul economiei chineze și de amănuntul că ei dețin cele mai mari rezerve de cash. N-avem nevoie de cash-ul lor. Preferam să facem sluj la FMI și BM, că știm deja cum este. Și, în plus, nu prea mai avem diplomați care să le știe limba. După Budura și ginerele său, Isticioaia, rezerva de sinologi a Ministerului de Externe s-a golit. Și până se va reface, luăm o  pauză binevenită, ca să ne putem ocupa de chestiuni mai importante decât o banală relație diplomatică cu o țară atât de îndepărtată.