Punctul pe Y, mai 2011

Titlu: Consilierii
Nr Editie: 3278 Data: luni 02 mai 2011
Calitatea – sau funcția – de consilier a fost, practic, inexistentă înainte de revoluție. Ea a înflorit odată cu democrația, oferind un rost mulțimii de veleitari fără calificări precise, care se puteau insera astfel în mecanismele puterii. Locul în care care a prosperat, cu adevărat și cu ample implicații în context, a fost palatul Cotroceni. În primul său mandat, Iliescu a avut doar vreo trei consilieri, selectați dintre oamenii cu care lucrase și pe care-i cunoștea. Treptat, numărul lor a crescut, s-au împărțit pe două categorii (consilieri prezidențiali și consilieri de stat), primii fiind mai ceva decât ceilalți. Constantinescu n-a pus mare preț pe ei și a avut, probabil, cei mai puțini: Zoe Petre, fiul său Dan, Dorin Marian și-o perioadă, Hamagea. În concepția sa, președintele cerenist se considera suficient de deștept pentru a nu fi nevoit să plece urechea la ce-i spun unul sau altul, ca un veritabil lider zonal ce era. În ultimul său mandat, Iliescu a avut echipa cea mai stabilă, cu care și-a început și și-a sfârșit mandatul: Știreanu, Crețu, Miculescu erau oameni noi pe care președintele i-a mandatat cu încrederea sa până la capăt. La venirea lui Traian Băsescu la Cotroceni, lucrurile s-au schimbat fundamental. Odată cu creșterea explozivă a schemei – organigrama prezidențială a sporit, de la cei vreo 80 de angajați inițiali, la circa 100 (odată cu preluarea grădinarilor și a altor funcții administrative) până la vârful de astăzi, de peste 250 de oameni, ilustrând perfect alegoria omului gras pe care-l duce în spinare omul slab – statul! Principala caracteristică a armatei de consilieri care-l înconjoară pe președinte este fluctuația. Pe puțin vreo 50 de persoane au deținut în cartea de muncă această calificare pluridisciplinară, mai mult de jumătate dintre ei părăsind, din diferite motive, Palatul și pe președinte. Echipa de start, alcătuită după principii solide s-a destrămat rapid: Blaga – a plecat la Guvern, Stolojan s-a îndreptat și el către zări mai senine, Pleșu n-a rezistat prea multe lungile marșuri pe coridoare și așteptările interminabile în secretariatul din care se auzea clar clinchetul de pahare din interior și vocea caldă a Elenei Udrea. Adriana și Elvis Săftoiu l-au „trădat” pe cel ce le fusese idol, după ce Băsescu l-a licențiat pe soț din funcția nepotrivită de șef al spionajului, Mihai Stănișoaia s-a făcut ministru iar Alexandra Gătej a fost dovedită ca fiind colaboratoare a Securității. Din schema preponderent feminină, la un moment dat, au ieșit Stana Anghelescu, după sinuciderea soțului cercetat pentru trafic de țigări și Elena Udrea, cea înconjurată de prea multă invidie feminină, datorită poziției dominante pe care și-o adjudecase – episodul legat de ignoranța sa în materie de politică externă fiind doar un pretext. Ultimul – dar nu cel de pe urmă – este sociologul Lăzărescu. Despărțirea are loc pe un fond amiabil – prin voința părților. Explicația oferită de autorul basmelor cu Albă ca Yăpada și piticii politici este că nu dorește ca prin evaluările sale sociologice – de care nu se poate lipsi – să afecteze în vreun fel politica oficială a Cotrocenilor. E un punct de vedere. Adevărul-adevărat este că Traian Băsescu, care n-a pus niciodată preț pe părerile consilierilor – nu prea suferă în anturajul său persoanele cu personalitate, care-l pot stânjeni în mișcări și decizii. De aceea preferă să se despartă de ele atunci când lucrurile riscă să capete o turnură incomodă. Întrebarea pe care și-o pun mulți acum este doar cine va fi următorul? Din lista de cvasianonimi rămași se desprinde candidatura „canibalului” Cătălin Avramescu, ale cărui repetate lovituri cu bâta în balta mass media riscă să-l transforme într-un etalon deranjant. Cât despre Vladimir Lăzărescu, cred că n-ar fi exclus să-l reîntâlnim, după remaniere, pe vreo listă de candidați la funcții executive.
Titlu: Jurnal american (IV): ALCATRAZ
Nr Editie: 3296 Data: joi 26 mai 2011
A fost ambiția amfitrionilor de a prezenta oaspeților o imagine cât mai completă și mai sugestivă a resurselor de creativitate generate de o colectivitate în care s-au împletit tradițiile și expresivitatea numeroaselor grupuri etnice  pe care timpul le-a adunat în acest perimetru fast. Multiculturalitatea și toleranța sunt, dealtfel, coordonatele esențiale ale unei entități ce reprezintă un important capitol și capital de istorie contemporană. San Francisco nu duce lipsă de instituții și edificii culturale și artistice. Ba, dimpotrivă: varietatea acestora și nivelul calitativ, ca și densitatea formelor de exprimare și expunere pun la grea încercare formularea opțiunilor, mai ales pentru vizitatorul care nu are prea multe zile la dispoziție. A fost, de aceea, extrem de dificil pentru organizatori să găsească elementul emblematic sub semnul căruia  să fie pus debutul festiv al acestui POW WOW. Că au optat pentru o vizită și o demonstrație de virtuozitate  tocmai pe ALCATRAZ nu este deloc întâmplător. Faptul că un edificiu penitenciar  lipsit de semnificații speciale, cum este faimoasa insulă pe care s-a aflat închisoarea de maximă securitate în care și-au ispășit pedepsele gangsteri notorii, precum Al Capone - a fost ales să reprezinte San Francisco nu este întâmplător. Că e bine sau rău - asta se poate discuta, practic la nesfârșit. "Stânca" este însă o prezență constantă  a referințelor la metropola californiană. Cu o istorie doar de 80 de ani ea a încetat de a mai fi o pușcărie încă de prin anii 60, când autoritățile au considerat că le costă prea mult întreținerea acestei colectivități permanente pe o insulă lipsită și de apă și de electricitate. De la dezafectare a rămas o perioadă în părăsire, la un moment dat fiind revendicată de o grupare indiană. În ultimii ani, însă, Departamentul Penitenciarelor  a descoperit aici o mină de aur: curiozitatea și interesul maladiv al marelui public față de acest obiectiv care semnifică lipsirea de libertate, într-o societate care pune cel mai mare preț pe libertăți. Drept urmare, au fost alocate fonduri pentru recondiționare și punerea în funcțiune a unui muzeu. Acum insula este asaltată continuu de zeci de mii de curioși care găsesc zilnic aici o impresionantă gamă de suveniruri și gadgeturi de profil. Spiritul comercial și-a pus amprenta  asupra unui obiectiv care are frumoase perspective de a se dezvolta și de a diversifica serviciile - inclusiv cele turistice - în anii următori. Seara inaugurală a POW WOW a oferit celor 5.000 de delegați din 70 de țări imaginea tonică a asumării unui trecut, a extragerii din acesta a valorilor pozitive și a punerii sale în slujba cunoașterii și evaluării propriei condiții istorice.
Titlu: Jurnal american (II): De ce stau românii la coadă pe aeroport
Nr Editie: 3294 Data: marți 24 mai 2011
Atunci când enormul Boeing 777 al companiei KLM și-a depus încărcătura pe aeroportul din San Francisco, un veritabil tsunami uman compus din cei aproape 500 de pasageri s-a revărsat spre ghiseele serviciului de imigrație, copleșindu-i pe cei 10 funcționari care trebuiau să discute cu fiecare în parte, să ia amprentele la toate cele 10 degete, să-i fotografieze din față, să le verifice formularele și să le aplice ștampila de intrare. Indiferent cât de eficient și de antrenat ar fi funcționarul respectiv, nu poate rezolva un pasager în mai puțin de 5 minute. Dacă ai, însă, ghinionul să ai în fața ta, la coada, câțiva arabi sau de naționalitati mai exotice, timpul de așteptare se triplează. Am pățit-o si eu, stewardesa de pe cursa KLM asigurându-mă că, provenind din Uniunea Europeană, nu mai trebuie să completez formularul "alb" de intrare, ceea ce s-a dovedit inexact. Funcționarul de la ghișeu mi-a explicat că, oi fi eu din Uniunea Europeană, dar sunt din România, care are alt regim și m-a întors la coadă să completez unicul formular pe care-l mai avea, în coreeana. Va imaginați că după cele 11 ore de zbor de la Amsterdam, cele încă vreo două petrecute pe aeroport mi-au demolat încrederea în principiul democratic al liberei circulații a persoanelor. De ce am evocat acest episod? Pentru că încă din prima zi a Târgului de Turism al Americii (POW WOW 2011) care este găzduit de marea metropola californiană și la care participă peste 5000 de delegati din Statele Unite și 70 de tari ale lumii, Roger T. Dow, președintele US Travel - un fel de sindicat de ramură combinat cu un ONG, extrem de puternic și de influent - a dat un interviu presei acreditate în care s-a referit la semnalele de depășire a crizei pe care le ofera turismul. Dow a ținut să sublinieze factorul pozitiv al constituirii, de către Executivul american, a Corporației Pentru Promovarea Turismului care, din 2012, va concentra eforturile de promovare a tuturor activităților care fac din America o destinație turistică de top. Turismul constituie unul dintre exporturile majore ale țării, cu 8,7% din exportul total de bunuri și servicii (in 2010 a reprezentat un sfert din totalul exporturilor de servicii). Lansarea de către președintele Obama  a acestei Inițiative naționale de export are ambițiosul scop de a dubla  exporturile în următorii 5 ani - cu condiția ca turismul să constituie capitolul prioritar. S-a calculat ca un turist străin cheltuie, în medie, 4000 de dolari pe sejur în bunuri și servicii. Suma această trebuie să crească, dar - sublinia Dow - acest proiect se lovește încă de restricțiile impuse de organismele ce au ca misiune combaterea terorismului. În formulele actuale, însă, cel combătut este mai degraba turismul. Există programul Visa Waiver, care include 36 de țări care, pentru o ședere de până la 90 de zile nu au nevoie de viză de non-imigrant. Recent s-au făcut demersuri pentru includerea în lista a Brazilieie și Chile. Alte 9 țări se adaugă în prezent, între care Corea de Sud al carei "export" de turiști spre Statele Unite a crescut în 2010 cu 49%. "Suntem interesați - spunea Dow - să avem pe lista țări ca Brazilia, Chile, Argentina, Polonia. Ne mai trebuie însă 2-3 ani ca sa reușim".   Inutil să spun că de România nici n-a pomenit dl Dow. Nu doar pentru că suntem un partener minor în acest proces, ci mai ales pentru că autoritățile noastre  n-au reușit să negocieze eficient un acord bilateral pe care l-au preferat inutil, sacrificând un acord direct al Comisiei Europene, pentru toți membrii săi, cu americanii. Și uite, de aia stăm noi la coadă și completăm formulare...     
Titlu: Jurnal american (I): Turismul fără minister!
Nr Editie: 3293 Data: luni 23 mai 2011
Un zbor până la San Francisco, pe cealaltă coastă a Americii, este o experiență din care ieși – indiferent de clasa aeriană la care ți-ai rezervat biletul – cam șifonat. Până când aeronavele de tipul A380 vor fi dominante pe traseele transoceanice, călătorii vor continua să se înghesuie în „bou-vagoanele” aeriene în care profitul companiei îți rezervă minim de spațiu vital. Se vorbește deja, mult, de accidentele vasculare în serie pe care le provoacă condițiile de zbor, dar până când vor fi inițiate niște reguli mai sănătoase, va mai trece timp, iar călătorii vor continua să îndure înghesuiala celor „zece pe un rând” și calvarul genunchilor zdrobiți de fotoliul din față. Cui nu-i place, să stea acasă! Am luat, însă, lungul drum, de 11 ore – de la Amsterdam – în piept, pentru a răspunde invitației de a participa la cel mai mare târg de turism: POW WOW 2011! O veritabilă „convenție” a turismului american, organizată de una dintre cele mai puternice ONG-uri – US Travel – ce gestionează un important capitol din PIB. Sunt prezente aici, la San Francisco, în enormul Convention Center Moscone, peste 1000 de organizații interne de turism care prezintă oferta anului următor – estimată la 3,5 miliarde de dolari – unui număr de circa 1500 de cumpărători de astfel de servicii din 70 de țări ale lumii. Inutil să reamintesc faptul că Statele Unite sunt cea mai mare – și mai diversă – piață turistică iar eforturile întregii industrii de profil – mari companii hoteliere, aviatice, de vacanțe și distracții – converg spre aducerea în țară a unui număr cât mai mare de turiști. Veritabila „land of choice”, America îți permite să alegi între turismul hibernal al Alaskăi și cel tropical al Floridei, trecând prin toate formele variatei industrii a entertainementului. Cele 5 zile ale convenției sunt dedicate, în primul rând, tranzacțiilor și negocierilor. Târgul de turism de aici nu înseamnă cântece și mititei, cu perinițe în care se angrenează responsabili guvernamentali. Înseamnă oferte clare și contracte ferme. În imensa sală de la Moscone Convention Center se desfășoară un veritabil maraton al întâlnirilor pre-programate pe calculator, de câte 20 minute fiecare, 6 ore pe zi. Este un veritabil stup ce zumzăie de activitate, iar cine crede că a venit aici la odihnă se înșeală: două întâlniri ratate înseamnă eliminarea definitivă de la participarea la următoarele ediții. Distracția are și ea perimetrul său: în fiecare seară, cei 5000 de delegați participă la câte o mare petrecere. Cea de aseară (duminică) a avut loc pe celebra insulă Alcatraz, în perimetrul fostei închisori de maximă siguranță, devenită obiectiv turistic de maxim interes. Cum spuneam, US Travel se ocupă aici de tot. Inclusiv de presiunile făcute asupra guvernului american, pentru reducerea birocrației legate de accesul în țară, în condițiile reglementărilor antiteroriste, sau de elaborarea unor măsuri stimulative pentru piața muncii – industria turismului fiind unul dintre marii angajatori. De aceea, executivul american nici nu-și bate capul să facă un minister al Turismului. Unul doar ar încurca lucrurile.
Titlu: Geoană de vânzare
Nr Editie: 3292 Data: vineri 20 mai 2011
Circulă, de câteva zile, pe piața zvonurilor o mare prostie: cică PSD-ul ar fi dispus să cedeze ungurilor președinția Senatului în schimbul ieșirii din actuala coaliție! În mod normal n-ar fi prea multe  de comentat pe marginea acestei știri. Că PSD-ul e dispus să renunțe la unul dintre atu-urile sale certe, în schimbul unei incertitudini (știți cum este cu sprijinul politic, în practică) n-ar trebui să mire pe nimeni. A mai făcut-o odată, chiar sub înțeleapta conducere a celui pe care azi vor să-l vândă: Mircea Geoană. Funcția extrem de importantă de președinte al Camerei Deputaților, deținută de Adrian Năstase, a fost cedată din considerente „morale” adversarilor politici, în 2006, fără ca partidul să aibă vreun folos de pe urma ei. A fost o clasică lovitură cu stângul în dreptul, de pe urma căruia partidul nu și-a mai revenit din șchiopătat nici astăzi. Acum, noul Geoană, adică Ponta, pare dispus să slăbească pozițiile partidului doar ca să scape definitiv de Geoană și de influența sa în activ, pentru a putea exercita un control mai complet asupra structurilor acestuia. Costurile „vânzării” lui Năstase sunt azi cuantificabile. Ele s-au înregistrat în contul puterii, care a eliminat una dintre amenințările pe care le putea produce personalitatea și influența fostului premier în rândul eșalonului electoral care este tentat să considere că doar o schimbare la vârf va rezolva acutele probleme curente. Ce ar realiza PSD-ul „vânzându-l” acum pe Geoană? Absolut nimic, după părerea mea. Va pierde unicul instrument pe care-l mai poate folosi în actuala conjunctură: ponderea Senatului cu echilibristica sa fragilă, în luarea unor decizii esențiale. Va pierde, deasemenea, aportul unui politician calificat și experimentat, pe care în loc să-l folosească în demersurile curente, îl ține într-o păguboasă izolare. N-ar trebui uitat deja faptul că pentru Geoană, la prezidențiale, a votat jumătate din electoratul activ și să i-a lipsit doar foarte puțin ca el să fie astăzi cel care face jocurile la Cotroceni. Geoană nu are cum să-și piardă, dintr-o dată, influența și capacitățile care au făcut din el un politician activ de care a trebuit să se țină cont un cincinal. Mai mult, în actuala sa formă de reprezentare, PSD-ul lui Ponta nu dispune de un excedent de persoane politice de calibru ca să-și permită luxul să-l țină pe Geoană pe tușă. O judecată rațională și lipsită de egoism ar trebui să facă din el unul dintre echipierii de bază ai formulei tactice cu care social-democrații se vor prezenta la turneul final din 2012. Ce vreau să spun: că Geoană nu este de aruncat peste bord, sau de vândut pe mai nimic. Box-office-ul său este încă reprezentativ, iar tranzacția la care ar urma să fie supus este cât se poate de îndoielnică: ungurii nu vor da, cu siguranță, din mână, vrabia guvernării actuale, pe cioara de pe gardul unor anticipate care nu motivează pe nimeni. Lăsați-l, deci, în pace pe Geoană. Și puneți-l la lucru, nu la colț!
Titlu: D.S.K.
Nr Editie: 3291 Data: joi 19 mai 2011
Nu știu dacă povestea în care este implicat Dominique Strauss-Kahn ne-ar fi captivat la fel de mult în absența amestecului FMI-ului în viața noastră de fiecare zi. Sunt, însă, aproape două decenii de când celebra instituție financiară a revenit în România, după ce fusese gonită atât de nepoliticos de către un Ceaușescu extrem de suspicios la condițiile de orice fel puse în schimbul banilor împrumutați. De-a lungul acestor decenii au fost etape acute – în special între  1997 și 2000 în timpul guvernării cederiste – în care reprezentanții FMI au fost percepuți precum comisarii sovietici de pe vremuri, atotputernici și neîndurători. Câțiva dintre înaintașii dlui Franks au intrat chiar și în folclor, ca să nu mai spunem despre cupletele satirice ale feluritelor grupuri care făcuseră din ei autentice vedete (Poulsen, Zervoudakis și alții). Ca și dl Franks, toți au fost niște simpli funcționari – e drept, de rang înalt – iar misia lor a fost să se asigure că ce promit guvernanții la negocierile pentru banii cu dobândă rezonabilă ai Fondului, se îndeplinește. Truda lor cotidiană constă în compararea cifrelor și în semnalarea neconcordanțelor. Nimeni nu cutează, cred, să-i amenințe pe Băsescu sau Boc că dacă nu fac nu știu ce, o să vadă ei ce li se întâmplă. Unicul lucru care se poate întâmpla este să se închidă robinetul tranșelor de împrumut și să fim nevoiți să apelăm la piața bancară, la dobânzi corespunzătoare riscului de neplată pe care-l prezintă o economie instabilă și prost condusă. A fost reproșat nu odată faptul că rețetele FMI nu au avut, cam pe nicăieri, rezultatele scontate. Că economiile pe care s-a experimentat nu s-au însănătoșit subit – și se aduce mereu exemplul Argentinei, unde eșecul a fost cel mai spectaculos. FMI însă nici nu pretinde că s-ar afla în posesia unor rețete garantate. Practic, specialiștii săi nu fac altceva decât să-ți indice cam ce găuri ale risipei instituționale ar trebui acoperite ca să nu se mai scurgă prin ele inflația și puterea de cumpărare. Din punctul lor de vedere lucrurile sunt simple: produceți mai mult decât cheltuiți – dacă vă țin balamalele. Dacă nu, cheltuiți mai puțin decât credeți că e nevoie. Economia unei țări nu este condusă nici de FMI, nici de vreo altă instituție internațională. Ci de propriul său guvern, care se instalează în virtutea încrederii electorale a populației. El este cel care decide. Un FMI nu face altceva decât să dea sfaturi și bani – condiționat. Revin la D.S.K., șeful cel mare. A fost de curând pe la noi. Primit cu tot respectul cuvenit unuia dintre cei mai influenti oameni ai momentului cu excepția șefilor statelor celor mai puternice. În simbolistica populară el exprimă atotputernicia banului pe care stă călare instituția pe care o reprezintă. Genul de persoană ale cărei decizii pot influența, în bines au în rău, soarta unei națiuni. Dacă el ar fi zis: nu le mai dau bani românilor, că și-așa nu știu ce să facă cu ei! – soarta noastră s-ar fi schimbat dramatic. N-a zis. Noi l-am privit cu ochi buni, inclusiv prin faptul că e un european de-al nostru, nu un american care nu știe nici unde ne aflăm pe hartă, că avea șanse să-i dea un brânci nesuferitului de Sarkozy la viitoarele alegeri prezidențiale și că era atât de galant cu doamnele. Pentru ca să se întâmple ce s-a întâmplat. Incredibil! De neexplicat cum o persoană cu atâtea atu-uri, aflată atât de sus pe scara socială, poate să-și compromită și trecutul, și prezentul și viitorul printr-un impuls nesăbuit. DSK era însă conștient de limitele și vulnerabilitățile sale, pe care le-a și evocat recent ca pe un soi de premoniție. Împlinită cu vârf și îndesat.
Titlu: Milionul lui Baconschi
Nr Editie: 3290 Data: miercuri 18 mai 2011
Probabil că cel de-al doilea succes al lui Traian Băsescu în impunerea de oameni în funcțiile de conducere ale PDL îl reprezintă, după Emil Boc, promovarea lui Teodor Baconschi în funcția de primvicepreședinte. Intrat târziu în partid, acesta a întâmpinat o opoziție surdă din partea colegilor care au invocat prevederi statutare, între care și vechimea sa inexistentă. Insistența prezidențială a avut success și, alături de reformiștii care au fost asimilați în organigramă mai de milă, mai de silă, în timp ce principiile lor au fost respinse în bloc, Baconschi a obținut – pe baza bilețelului lobby-ist înmânat de Boc electoratului propriu – funcția de primvicepreședinte, alături de Flutur, Frunzăverde și Anastase. Se poate spune că ministrul de Externe înregistrează cea mai fulgurantă carieră politică: în mai puțin de trei ani, din simplu ambasador – la Paris – și autor de comentarii elogioase la adresa șefului țării în gazetele partizane – la funcția de ministru de Externe și cea de primvicepreședinte al partidului de guvernământ! Prezența sa în această poziție are însă o explicație cât se poate de pragmatică: este una cu dedicație! O dedicație căreia noul prim-vice i-a răspuns cu promptitudine, promițând la alegerile viitoare nu 100.000 de voturi – câte se presupune că i-a adus diaspora, gestionată de el și de Brânză lui Traian Băsescu - ci un milion pentru PDL! O asemenea presupunere nu poate decât să șocheze. Și să inducă aproape cu certitudine planul unei manipulări grosiere. Despre aceasta s-a tot vorbit în ultima vreme și este strâns legată de proiectul pedelist de introducere în Legea Electorală a votului prin corespondență. În prezent,  aportul românilor de pretutindeni e limitat de capacitatea oficiilor diplomatice de a pune la dispoziția rezidenților din străinătate logistica necesară votului. Se estimează că doar un procent de până la 10 la sută bat drumurile până la ambasade, unde sunt amenajate centrele de votare, pentru a-și exprima opțiunile. Corespondența – clasică, prin poștă, sau modernă, prin email crează cu totul alte posibilități. De ce mizează, însă, PDL-ul, pe aceste voturi? În mod normal, soarta unei guvernări ar trebui decisă de cei asupra cărora se exercită în mod direct – cei care sunt beneficiarii sau ne-beneficiarii politicilor prezumate? Ideea este că emigranții sunt mai puțin sau deloc marcați de erorile și nepriceperea administrativă care au condus la starea rea a majorității  populației de acasă, unde opoziția ar avea mai mult success în demersurile sale. În timp ce diaspora poate fi mai ușor convinsă, prin varii metode, că are un cuvânt de spus și că se ține cont de acesta, fără a fi direct afectată. Practic, la Congres, dl Baconschi a promis colegilor săi o operațiune masivă de fraudare a viitoarelor alegeri prin implicarea partizană nemijlocită a aparatului pe care-l conduce. Și poporul pedelist a primit cu bucurie această veste, care mai îmblânzește neliniștea cu care se privește spre orizontul lui 2012 – un orizont în care nici măcar deplina ieșire din recesiune nu este prognozabilă, cu atât mai puțin revirimentul economic care să aducă o schimbare în viața de zi cu zi a electoratului. Situație în care dl Baconschi și votul său prin corespondență de un milion devine argumentul suprem al continuării unui exercițiu administrativ benefic pentru administratori și păgubos pentru administrați. 
Titlu: Manipularea democratică
Nr Editie: 3289 Data: marți 17 mai 2011
Cu toate aparențele sale democratice, Congresul PDL de la finele săptămânii trecute a reprezentat, în fapt, o manipulare grosolană și fără alternativă, determinată de intervenția nici măcar discretă a celui care reprezenta polul de putere absolută: președintele Băsescu. Personaj cu certă vocație totalitară – exersată pe vapor și perfecționată în mediul politic – acesta nu lasă, de șase ani, nimic la voia întâmplării. Propensiunea sa de a controla totul se manifestă cu vigoare, chiar dacă uneori joacă – precum Ceaușescu altădată – rolul “Opoziției” față de acțiunile propriului său partid. Din momentul în care l-a înlăturat pe Petre Roman – e drept, cu ajutorul neprețuit al slăbiciunilor acestuia – Băsescu a gestionat cu mână de fier partidul în care a avut întotdeauna primul și ultimul cuvânt. Este un personaj puternic, nimic de zis – chiar dacă unora nu le este pe plac modul în care găsește întotdeauna soluțiile de a forța – și chiar viola – prevederile constituționale și legale, aranjându-le în favoarea sa. Traian Băsescu a parcurs experiența sa politică la vârf învățând un lucru esențial: că nu trebuie să te lași condus de iluzii. Aceste iluzii l-au costat patru ani de lupte surde cu liberalii lui Tăriceanu, inclusiv o umilitoare eliminare de la guvernare a oamenilor săi, și un concubinaj jenant cu principalul adversar istoric, din care s-a ales, iarăși, cu umilința înlăturării premierului său prin unica moțiune de cenzură reușită în aproape două decenii. De aici înainte a decis să renunțe total la compromisuri, conturându-și propriul edificiu de putere, prin achiziții comerciale, racolări și invenții politice care i-au asigurat relativa stabilitate a aparatului. Experiența crizei, a conflictelor sociale și a coalizării adversarilor i-au arătat că în lupta politică nu are altă șansă decât să rămână câștigător. Cu orice preț! Chiar cu acela al riscului îndepărtării  unora dintre suporterii săi istorici. Faptul că succesiunea la șefia partidului a fost tranșată de el personal cu mult înainte de alegeri nu este o toană: el a dorit să păstreze în mână hățurile, lucru pe care doar Emil Boc i-l putea asigura. Cu Blaga risca să aibă surprize și n-a mai dorit așa ceva. De ce a răspuns mecanismul presupus democratic dorinței sale invazive? Simplu: a ales activul, nu electoratul. Au ales cei care aveau de pierdut sau de câștigat din statu-quo, nu cei care doreau o iluzorie schimbare. Or, Boc era cel care le garanta păstrarea privilegiilor și răspunsul corect la semnale. Nu Blaga. Nu știu cât de folositoare îi este PDL-ului, în perspectivă, soluția Boc. Ea este, însă, cea mai avantajoasă pentru opoziția USL-istă, care nu are nevoie de o schimbare de tactică sau de strategie în această fază. Ci doar de ceva mai multă determinare și adecvare la metodele folosite de strategul de la Cotroceni.
Titlu: Mișcări de trupe…
Nr Editie: 3288 Data: luni 16 mai 2011
A fost și Congresul PDL-ului, s-a ales cine trebuie, apele se vor limpezi pe parcurs și țara merge mai departe, în frunte cu detașamentul său avansat de politicieni care-i știu rosturile și nevoile. Pe delături s-au vehiculat și se vehiculează zvonuri și supoziții. Unul dintre acestea se trage de la o tranzacție care, zice-se, se perfectează în această etapă complexă: este vorba de achiziționarea publicațiilor “Evenimentul Zilei” și “Capital” – la pachet cu “Cațavencu” - de către o grupare apolitică din care fac parte cunoscutul investitor Nicu Dumitru – NIRO și colaboratorul său apropiat în materie de mass-media, Dan Andronic. Se spune că aceștia s-ar fi înțeles la preț cu Bobby Păunescu, cel care s-a procopsit pe mai nimic cu cele două publicații când Ringier a constatat că nu prea mai are ce face cu ele (s-a vehiculat atunci suma suprarealistă de 8 milioane de euro – bani pe care oricine mai știe mișcările din piață este de accord că nu l-ar fi atras pe fratele Păunescu cel Mare). Realitatea este că muribundele foste vedete ale presei au poposit în ograda de la B1 mai degrabă pe post de imigrație ilegală, fiind puse să lucreze, cât puteau, în scopul îmbunătățirii imaginii unei Puteri prea terfelite de către “teleopoziția” mogulilor răi. Transferul de proprietate nu este, însă, unul de dragul funcționării pieței. În spatele său se află un plan nu foarte subtil: acela de a se crea un pol de influență care va fi pus la dispoziția unui partid-orfan în materie de suport media: UNPR-ul generalilor Oprea-Onțanu-Iordănescu. Care UNPR are bani, dar nu prea are gâște. În felul acesta Nicu Dumitru se așează și el pe un culoar favorabil în cursa pentru viitoarele business-uri ce urmează a fi gestionate de o alianță care nu-și permite alt scop decât continuarea exercitării puterii. Mai mult: proiectul ca atare vizează constituirea unui pol politic alternativ, capabil să înmulțească puținele resurse umane progresiste cu mai răspânditele opțiuni populare strânse în jurul televiziunii lui Diaconescu. Taman pentru ca, înaintea viitoarelor alegeri, agoniseala PDL-istă, de cam vreo 30 la sută (cu condiția esențială a votului electronic) să-și adauge vreo 5 procente de la unguri, vreo 15 de la populari și progresiști și ce mai e nevoie de la minorități și alte categorii. Și, uite-așa, perspective culegerii roadelor actualei guvernări în cea care urmează poate căpăta un contur parcă mai clar. Până atunci însă, dacă lucrurile merg cum se planifică, vom asista la o “echilibrare” a tonusului mediatic prin colaborarea deja strânsă a viitorului grup media cu postul public, fiind de notorietate integrarea tot mai pronunțată a TVR-ului, pe palierul informațiilor și comentariilor, cu “resursele umane” ale “Evenimentului” și ale publicațiilor prietenoase față de cei ce se sacrifică pentru binele țării. 
Titlu: Vin alegerile!
Nr Editie: 3287 Data: vineri 13 mai 2011
Mâine sunt alegerile în PDL. Este ultimul partid care nu și-a împrospătat garnitura cu care a participat la ultimele scrutine electorale. Emil Boc este șef peste suflarea pedelistă de când i-a încredințat Băsescu, cel echidistant, sarcina de onoare de a conduce turma portocalie spre noi culmi de progres și civilizație. La prima vedere, fiind vorba despre un eveniment intern, de partid, chestiunea n-ar trebui să agite prea mult restul nației. Că nu este așa, se vede de la o poștă: nația nepedelistă s-a împărțit deja în două – cei care zic că dacă tot s-a sacrificat până acum, Boc trebuie să meargă mai departe și să-și desăvârăească…, iar alții că Blaga e omul nou, care poate să producă o schimbare și să recupereze terenul pierdut la bursa guvernării. Percepția acestei poziții din urmă este de cea mai pură sorginte comunistă: cine nu e cu noi, e împotriva noastră! Cu alte cuvinte: odată dat ordinul de zi pe garnizoană, cum că bătrânul lup de mare merge pe mâna secundulului, șeful de echipaj aproape că iese din discuție, chiar dacă scrutinul de pe vapor se vrea democratic. Mai mult, faptul că acesta din urmă e susținut de mateloți de prin   bărcile din jurul navei – amiral, miroase a tentativă de răzmeriță. Din alt punct de vedere, opțiunea pro-Boc ar trebui să satisfacă opoziția, nu să-I dea ghes să-l susțină pe acela cu care ar putea avea mai mult de furcă, în calitate de șef nou, dornic să se afirme. Pe Boc îl știu, îi cunosc limitele, și chiar calitățile – dacă are vreunele, e suficient de uzat și de discreditat în campaniile dure determinate de hârtoapele crizei, nu se bucură de prea multă autoritate în interiorul partidului, unde funcționează cu succes grupurile de interese pe care prea adesea le și încurcă. În locul lui Ponta și Antonescu i-aș pune pe pesediști să facă mitinguri de susținere a micului clujean, cu convingerea că prin noul său mandat se poate eventual, scurta un drum spre viitoarea putere. Dar, repet, până la urmă e treaba pedeliștilor. Ceilalți n-au decât să aștepte liniștiți să vadă rezolvarea conflicutlui de interese dintre cele două (o)pozții interne. Un singur lucru e limpede ca lumina zilei: că cel de-al treilea candidat – dl Toader Paleologu - și-a atins obiectivele propuse: a candidat. Un singur vot îi este suficient să se considere câștigător!
Titlu: Criza de la Izvorani
Nr Editie: 3286 Data: joi 12 mai 2011
România postdecembristă parcurge una dintre cele mai grave crize ale ultimilor 20 de ani. Totul a pornit de lângă București, la Izvorani, unde un pașnic și iscusit om de afaceri, care și-a început averea cu 100 de dolari primiți de la niște francezi ca să-i ajute să pună pe roate o firmă de telecomunicații, și-a constuit o casă în care să-și ducă în tihnă zilele de după muncă. Și cum era la o vârstă mai coaptă, singur și trist, s-a hotărât să facă o faptă bună: a ochit o tânără frumușică, dar cam sărăcuță, elevă de liceu, a ajutat-o să absolve și după aia a făcut o nuntă ca-n povești, spunându-și unul altuia cu căldură “da” în fața ofițerului stării civile. Anii au trecut, au avut și un copil care creștea pe măsură ce înțelegerile din mariaj începeau să devină neînțelegeri. Căsniciei i-a pus capac o nefericită invitație adresată de omul de afaceri unor tinere fără adăpost, de a-i vizita jacuzzi-ul conjugal, într-un moment în care soția era nițel plecată peste ocean. De aici divorț și problema încredințării copilului, ce a stârnit o tevatură fără precedent pe meleagurile ilfovene. Cert este că disputa juridică s-a încins în așa hal încât a pus pe jar întreaga societate românească. Nici o televiziune nu și-a mai început știrile fără imagini și vești de la poarta de fier a vilei din Izvorani. Populația a uitat de criză, de tăieri bugetare și de scutul anti-rachetă și s-a împărțit în tabere pro-Irinel și anti-Monica și invers. Sensibil la pulsul publicului, premierul Boc a decis să ia atitudine și a introdus pe ordinea de zi a ședinței de Guvern un proiect de Ordonanță de Urgență prin care să se constituie o comisie specială care să ancheteze cazul și să inițieze o propunere legislativă care să facă ordine în acest domeniu răvășit, proiect pe care specialiștii Ministrului Justiției l-au și scris pe genunchi pentru a putea fi aprobat prin asumarea răspunderii Guvernului. În Parlament, Opoziția s-a sesizat rapid și a condamnat în termeni fermi noul abuz al Puterii care ocolește procedurile parlamentare normale, și a introdus o moțiune de cenzură cu titlul “Un nu hotărât ignorării nevoilor firești ale părinților aflați în divorț.” PSD și PNL s-au coalizat pentru a susține cauza Monicăi, în timp ce PDL, UNPR și UDMR s-au arătat de partea tatălui, în declarațiile făcute în talk-show-urile de televiziune. În cazul nerezolvării situației, Opoziția a amenințat cu blocarea activității parlamentare, situație în care președintele Băsescu a fost nevoit să solicite o rundă de consultări cu reprezentanții partidelor. La Cotroceni s-au prezentat însă doar partidele din arcul puterii, în timp ce Ponta și Antonescu au participat la un mare miting organizat de sindicatele afiliate  în fața Secretariatului pentru Protecția Copilului, unde președintele Asociației Taților Persecutați a fost huiduit și s-a aruncat în el roșii când a început să susțină cu prea multă tărie cauza lui Irinel. Situația tot mai tensionată a atras atenția mediei internaționale care a trimis de urgență la București echipele de reportaj retrase din Libia și din Egipt, unde situația devenea tot mai neinteresantă. Marile agenții de presă au transmis în flux continuu opinii ale cetățenilor revoltați de incapacitatea autorităților de a rezolva cu spirit democratic cauza inocentei Irina, aflată ca o batistă în bătaia vântului de la Snagov, separată prin grilajele de fier ale gardurilor de dragostea individuală a părinților săi. “De la sistarea adopțiilor internaționale nu s-a mai înregistrat o asemenea criză, care pune în discuție capacitatea liderilor români de a răspunde exigențelor casei comune în care au pășit odată cu aderarea” – a declarat baroneasa Nicholson, ieșită în public din tihna pensiei pentru a-și exprima crezurile ce au călăuzit-o dintotdeauna. Extrem  de critic la adresa politicii duse de București s-a exprimat și președintele Sarkozy, care a subliniat în stilul său personal: “Acum înțelegeți de ce nu putem da spațiul Schengen pe mâna românilor?”       
Titlu: Gaura din talpa lui Franks
Nr Editie: 3285 Data: miercuri 11 mai 2011
Mai degrabă decât să mă las contaminat de “mișto”-ul dâmbovițean, exersat copios de sâmbătă, de când reprezentantul FMI și-a expus, imprudent, talpa găurită a pantofului spre camerele de luat vederi de la Cotroceni, aș face o observație: dl Frank este un înalt funcționar internațional. Miliardele pe care le învârte pe la nasul nostru nu sunt ale lui. Sunt ale instituției care i-a dat ca sarcină de serviciu transmiterea către România și urmărirea programului impus pentru garantarea împrumutului. Om conștiincios și preocupat de munca sa, dl Franks își mai neglijează din nevoile personale, mai ales că ele sunt rezultatul direct al navetei neobosite pe care o face de la Washington la București, dar mai ales pe la cabinetele președintelui, premierului, miniștrilor și liderilor politici, pentru a-i convinge că trebuie să facă ce s-au angajat, pentru că altfel înțelegerea pică. Dl Franks a făcut, probabil, și o groază de bătături în aceleași încălțări pe care n-a avut timpul necesar să le înnoiască și pe care poate spera să le vindece doar când va vedea că efortul său începe să dea roade. Dacă va da… Din păcate, aceiași operatori care l-au surprins pe el în “flagrant”, n-au avut posibilitatea să vizioneze și tălpile reprezentanților români. Sunt sigur însă că, cu toată criza, cu toate tăierile bugetare, n-ar fi dat peste o pereche de încălțări asemănătoare, mai ieftină decât cea pe care și-o permite dl Franks și – în nici un caz - găurită. Pentru că românul nostru din fruntea țării nu bate el drumurile pe la alții. Și, mai ales, nu umblă pe jos. Coboară din Mercedes sau din BMW doar când e neapărat necesar și nu se poate ajunge la destinație altfel. Găuri vom găsi însă cu duiumul nu numai în tălpile românilor, care speră că ieșirea din recesiune nu este doar o figură de stil de genul “din lac în puț”, și că găurile din buzunarele lor vor putea fi astupate cât mai curând nu doar prin îndemnul patriotic la mai mult efort pe carte de muncă, ci și prin instituirea unui cadru legal stabil și coerent, prin măsuri făcute să funcționeze nu doar de azi pe mâine și nu doar în folosul unor categorii privilegiate. Gaura din pantoful americanului poate constitui însă un simbol: al modului în care eforturile de redresare generale sunt irosite prin scăpări – voluntare sau involuntare – de genul celor pe care le evocau în întâlnirea cu pricina și funcționarul american cu pantofi tociți, și președintele român cu încălțările impecabile: “găurile” din economie prin care se scurg de zor bani publici către clientela de partid pusă la cârma unor importante entități economice pe care le falimentează cu bună știință prin metode nici măcar prea rafinate, de sifonare a banului public: cel care lipsește  din programele bugetare esențiale…
Titlu: Companiile de stat: "găuri negre" sau mine de aur?
Nr Editie: 3284 Data: marți 10 mai 2011
Jeffrey Franks a aruncat-o, sâmbătă, la întâlnirea de la Cotroceni, iar Traian Băsescu a prins-o din zbor și a lansat o nouă temă de dezbatere națională: chestiunea companiilor de stat! După etapele succesive ale privatizării care au făcut ca fostele întreprinderi de stat cu potențial să treacă în mâinile unor investitori mai mult sau mai puțin strategici, pe sume care fac astăzi obiectul disputelor politice, statul român a rămas în posesia unui număr de companii importante care au un numitor comun: sunt prost gestionate. Cei numiți la cârma acestora, pe criterii politice, au ca principal obiectiv satisfacerea cererilor venite din partea “patronilor“ cu carnete de partid. În general nu-i interesează ca lucrurile să meargă mai bine, pentru că la o astfel de situație se poate ajunge doar prin sacrificiul diminuării cheltuielilor. Ce director sănătos la cap e dispus să-și micșoreze leafa și privilegiile, să-și dea afară neamurile și pilele care parazitează sistemul doar pentru ca bugetul de stat să ia mai mult de la el? Când e infinit mai comod să întindă mâna la buget, să ceară subvenții și ajutoare, aducând ca suprem argument faptul că altfel le sare clasa muncitoare în cap și nu-i mai votează pe protectorii lor. În fapt, această “gaură neagră“ a bugetului nu este, de fapt, mină de aur a clientelei de partid, locul de unde se scot banii negri necesari campaniilor și diferitelor operațiuni de captare a bunăvoinței. Nu e ca la privați, de unde, într-un fel sau altul trebuie să se justifice sumele scoase din circuit. Aici e simplu: cele mai falimentare companii de stat sunt cei mai generoși donatori către echipe de fotbal, lăcașuri de cult, asociații suspecte și manifestări publice prin care se sifonează sume mari ce ajung acolo unde se dă indicația. De aceea, problema ridicată de Franks și jucată de Băsescu cu iscusința celui care aude prima dată despre așa ceva, este importantă: pentru că ea ar determina noi sacrificii – de data aceasta a celor de la putere – care s-ar putea vedea puși în situația de a trebui să renunțe la o importantă sursă de finanțări electorale, tocmai acum în prag de evenimente decisive. Sigur, statul este un prost administrator – iar vânzarea companiilor pe sume modice nu poate constitui o afacere de dorit. S-a vehiculat ideea introducerii managementului privat. Ce va fi acesta, altceva, decât nu o altă tentativă mascată de a conserva beneficiile prin manageri aleși pe sprânceană, în funcție de “interesul general”?  
Titlu: Singur, împotriva tuturor
Nr Editie: 3283 Data: luni 09 mai 2011
Auzind ce-a dat la presă premierul Boc, după ce-a fost surprins ținând la sol avionul TAROM până-și termină dânsul treburile de partid și de stat, ne-a dus imaginația către secvențe clasice de film: un Boc musculos, îmbrăcat în echipament de camuflaj și înarmat cu arc cu săgeți, strecurându-se prin jungla urbană și doborându-și, unul câte unul, dușmanii care-l împresurau și-i vroiau capul! Un Rambo de la Răchițele, pe care soarta nemiloasă l-a adus în situația de a-și căuta dreptatea cu armamentul din dotare: debitul alert, privirea cutezătoare și încrederea nemărginită în ideile și faptele sale. Și – pentru ca paralela să fie completă – deasupra sa veghează colonelul care l-a antrenat pentru misiunile de gherilă, cu bereta de mariner pe țeasta pleșuvă, gata să-l extragă  din situațiile de pericol maxim atunci când evenimentele o iau razna. Singur împotriva tuturor – s-a definit Emil Boc pe sine, prin „tuturor” înțelegându-se, în primul și în ultimul rând mogulii rămași pe baricadă, capii răutăților USL-iste și – cine are ..., pricepe – cei care nu-i împărtășesc moțiunea deja câștigătoare. Premierul a sesizat bine situația: este mai încolțit ca niciodată. Și nu doar pe cei cu care i-a și enumerat. Se mai adaugă aici pensionarii cu pensii micșorate, bugetarii cu lefuri tăiate, angajații cu reguli de muncă schimbate, sindicaliștii lăsați fără obiectul muncii și toți cei care simt nevoia să-l huiduiască, pe la ieșirile publice, în loc să-l aclame. Și vine, firesc, întrebarea: a făcut Emil Boc atât de mult rău încât să merite să fie hăituit, huiduit, persiflat și insultat? Dacă e să te iei după susținătorii moțiunii sale, ar trebui mai degrabă să i se înalțe un monument pentru curajul cu care a purces la luarea măsurilor care au salvat țara de la dezastru. Pentru că tot ce-a făcut a fost spre binele nației, chiar dacă nația nu percepe încă acest lucru. A fost omul de sacrificiu – un sacrificiu pe care l-au făcut necesar cei care i-au lăsat greaua moștenire. Desigur, este un discurs care poate să aibă un oarecare succes. Dacă n-am ști că dezastrul căruia i s-a împotrivit premierul a fost provocat de aceeași clasă politică din care face și domnia sa parte, că a contribuit direct prin acțiunile sau punctele de vedere susținute la agravarea unei stări de lucruri, că el însuși poartă vina pentru întârzierea sau ignorarea măsurilor de stopare a unui declin amplificat de hoția sau de privilegiile propriilor săi susținători. „Eroul” Boc este în postura celui care târăște bătrânica să traverseze strada și o lasă în calea mașinilor care trec voios pe roșu... După care se proclamă erou al bunelor maniere. Dacă cineva și-ar permite luxul să mă întrebe, i-aș spune că nu-mi doresc un premier care să lupte – fie și pentru o cauză justă – împotriva tuturor, ci unul care să lupte pentru toți. Sau, măcar, pentru majoritatea democratică.
Titlu: O masă rotundă și două probleme cu muchii
Nr Editie: 3282 Data: vineri 06 mai 2011
Există pe piață, la ora aceasta, o adevărată inflație de colocvii, seminarii, simpozioane și mese rotunde care, într-o proporție majoritară, reprezintă modalități de "sifonare" a unor bani mai mult sau mai puțin publici, prin pretexte aparent generoase și ostentativ altruiste, în favoarea unor persoane cu relații și cu lipici la sponsori și la organizațiile care alocă fonduri în aceste scopuri. În acest noian de acțiuni care trădează un interes maladiv pentru câinii vagabonzi, oamenii fără adăpost, bolile exotice sau ocupațiile stranii, își face loc câte o acțiune cu adevărat valoroasă, ce pornește de la o realitate palpabilă și urmărește punerea în evidență a unor soluții sau initțiative viabile. Este cazul recentei mese rotunde găzduite de Palatul Parlamentului, organizată de un ONG prestigios – „The European Developement Platform” – care a pus pe masa specialiștilor două „chestiuni arzătoare” de pe agenda europeană a României. Sub sloganul „Nou-veniții UE cântăresc costurile și beneficiile” au fost abordate două teme principale: „Bugetul UE și convergența economică – rolul fondurilor structurale și de coeziune”, și „Criza economică și piața de muncă europeană: ce rol are impasul Schengen”. Sunt, într-adevăr, două dintre capitolele ce ridică în fața României, încă „rezidentă” în „clinica” europeană, chestiuni aparent insurmontabile. Este de acum clasică incapacitatea noastră de a realiza un procent decent de absorbție de fonduri structurale, care ne plasează pe ultimul loc în ierarhia continentală. Pare paradoxal să ai nevoie de acești bani, ei să-ți fie puși pe tavă și tu să nu reușești să-i folosești! Vorbitorii au evocat atât piedicile obiective – birocrația excesivă și lipsa fondurilor proprii – cât și cele subiective – dezinteresul autorităților, tentativele de fraudare, incapacitatea de a face proiecte acceptabile. Cel mai grav este că dacă situația va persista, vom ajunge ca bugetul din 2014 să ne sancționeze dur prin reducerea substanțială a acestor subvenții pe care se vor găsi alții să știe să le cheltuiască – cu atât mai mult cu cât perspectiva noastră nu depășește, la acest orizont, un procent mai mare de 38%. Cel de-al doilea panel a pus pe tapet chestiunea Schengen: momentul aderării noastre a coincis, nefericit, cu criza politică din Orient și cu afluxul de imigranți, amplificând temerile ”acționarilor majoritari” că nu vom fi în stare să asigurăm o protecție reală a Uniunii la granița sa estică. Perspectivele noastre în domeniu devin și mai sumbre odată cu abordarea de către aceiași parteneri a revizuirii tratatului în sensul reintroducerii unor filtre temporare în libera circulație, ceea ce face ca termenul aderării a României și Bulgariei să depășească granița lui 2011. Aceste chestiuni au fost amplu și pertinent dezbătute și ar fi doar în folosul autorităților să desprindă din ele ideile și soluțiile avansate de persoane cu experiență și clarviziune.
Titlu: Scutul democratic
Nr Editie: 3281 Data: joi 05 mai 2011
Nu mi-ar fi trecut prin cap faptul că în România se poate atinge un nivel de civilizație la acare nici în visele cele mai frumoase n-aș îndrăzni să aspir. Marți – zi tradițională a ceasurilor rele – s-a întâmplat ceva unic în analele democrației românești: primarul comunei Deveselu a fost nu doar informat, dar chiar rugat, de la nivelul Palatului Cotroceni, să fie de acord cu instalarea, pe teritoriul comunei, a scutului american antirachetă! Buimăcit de onoarea care i se făcea, primarul nu doar că n-a căzut pe gânduri, ci a acceptat cu entuziasm propunerea. Și, uite-așa, s-a prezentat în inima Olteniei un ditamai subsecretarul de stat american, cu liota de colaboratori români și americani, ca să inaugureze baza în care vor fi instalate sofisticatele echipamente menite să apere lubenițele locale de eventualele atacuri venite din spațiul cosmic. Sincer să fiu, nu știu dacă în locul domnului primar aș fi procedat altfel. M-aș fi gândit, în primul rând, că baza aeriană, abandonată de ani buni din lipsa avioanelor de luptă, este salvată de la paragina la care a condamnat-o generalul de intendență ajuns ministru al Apărării. M-aș fi gândit că pe lângă bază vor găsi ceva de lucru și nea Gică, și coana Lenuța, și Sucă, scăpând astfel de spectrul șomajului și lăsând libere câteva scaune din cârciuma din sat în care-și făceau veacul. M-am gândit că, cu ocazia asta, poate se va trage apă în sat și nu se vor mai spurca fântânile la fiecare inundație și că americanii vor dori să călătorească până la bază pe o șosea fără gropi. După aia m-aș fi gândit și la o sală de sport, pe banii Elenei Udrea, sau chiar la un stadion pe care să evolueze băieții din sat adunați în echipa „Scutul”... Abia după toate astea mi-ar fi trecut prin cap să-i întreb și pe iubiții mei consăteni dacă vor să aibă lângă casă acest scut, făcând chiar și un referendum, abia după  al cărui rezultat aș fi pus mâna pe telefon pentru a-i confirma dlui președinte Băsescu OK-ul local. Dar cum nu sunt nici primar, nici...
Titlu: Osama Bin Vântu și Obama Schwarzenberg
Nr Editie: 3280 Data: miercuri 04 mai 2011
Secvență incredibilă: Executivul american, cu Obama înghesuit între Gates și Hillary, urmărește cu sufletul la gură imaginile de pe un ecran pe care acțiunea trupelor speciale se desfășoară în direct. Ceea ce până mai ieri ținea de Science Fiction a devenit astăzi un procedeu curent de coordonare și supervizare a celor mai secrete manevre militare. Stau și mă întreb care ar fi fost efectele dacă arestarea și, în final, uciderea teroristului "numărul 1" s-ar fi transmis în direct pe întreg mapamondul! Cu siguranță că prețul unei secunde de publicitate aici ar fi fost unul imens, dar s-ar fi găsit, fără îndoială clienți. Încerc să translatez de la lumea mare, la lumea noastră mai mică, și îmi imaginez staff-ul de la Cotroceni, cu Traian Băsescu înghesuit între Elena Udrea și Roberata Anastase, urmărind, cu sufletul la gură, pe un ecran de mari dimensiuni, transmisia în timp real, efectuată de SRI, a negocierilor secrete dintre Vântu și Elan Schwarzenberg. Fiind vorba despre o transmisie privată, n-ar fi fost nevoie să se acopere cu bip-uri expresiile licențioase din vocabularul curent al mogulilor. Iar comentariile ar fi vizat îndemânarea cu care fostul domn Rădulescu izbutește să evite capcanele tradiționale de care uzează interlocutorul. Și, cu siguranță, la bătaia palmei, asistența ar fi izbucnit în urale! Hai, însă, să revenim cu picioarele pe pământ. Deși interesul Puterii este evident în eliminarea unui pericol real în calea păstrării "comenzilor" la viitoarele alegeri, mi-e greu să cred că Elan Schwarzenberg este agentul acoperit al lui Băsescu și al echipei sale. Este, fără îndoială, un om apropiat, un susținător al lor mai ales prin alăturarea sa în demersurile publice conduse de "mogulul cel bun" Păunescu, cu care este și asociat în B1TV. N-aș achiesa nici la speculațiile referitoare la faptul că Vântu ar fi făcut tranzacția cu pistolul la tâmplă și cu perspectiva pușcăriei la ușă. Dealtfel, incoerența acestuia a atins niveluri greu de imaginat, în special, în decursul ultimului an. Contrele sale directe și repetate cu președintele au avut un suport din ce în ce mai slab și mai neconvingător. Arma sa principală -televiziunea - s-a aflat într-un declin continuu, tranzacția cu Ghiță rămâne una dintre cele mai ciudate și mai misterioase de pe piață, iar evoluția sa justifică toate suspiciunile. Ce a luat Ghiță? Cu câți bani și pentru ce? Desigur, și aici sunt de luat în calcul legăturile oculte ale junelui ploieștean cu "serviciile" care i-au netezit nu odată drumul în afaceri. A crezut Vântu că Ghiță deține cheia acestui sector în care el nu mai primea răspunsuri la apăsarea pe vechile butoane? Poate. Cât despre episodul pe care l-am evocat imaginar în preambul, el se înscrie în aceeași categorie de tranzacții mistico-fantastice: care e prețul pe care l-a plătit Vântu ca să scape de Realitatea? Care este prețul real al tranzacției? Schwarzenberg zice că Vântu și-a scos banii pe care i-a investit - afirmație pe care doar proștii o pot crede. Vântu a pierdut cu Realitatea peste 100 de milioane de euro! Este cineva nebun să dea atâția bani pe un produs care se apropie amenințător de scadența valabilității? Poate, cu gândul la copii și la baniii mobilizați pe afară, afacerea să se fi perfectat pe vreo două-trei milioane. Plătibili și aceștia în rate. Faptul că Ghiță a fost ținut în afara afacerii spune și aceasta multe. În primul rând că managementul lui este în pericolul de a lua sfârșit curând. Și că postul, dacă va supraviețui se va înscrie în linia canalelor media "obiective" și "constructive"...
Titlu: Osama: KO! Obama: OK!
Nr Editie: 3279 Data: marți 03 mai 2011
Imagini în oglindă: 11 Septembrie 2001- popuația islamică din Orient, manifestându-și bucuria față de reușita atacurilor teroriste din America. Secvențe izolate de același fel, înregistrarte în New York. Satisfacția succesului unui David arab în fața Goliatului american. 2 Mai 2011, după aproape 10 ani: aceleași manifestări de satisfacție pe străzile orașului cel mai lovit de terorism, din partea rudelor și prietenilor celor peste 3000 de oameni uciși în atacuri. 10 ani de frustări și de umilință a trebuit să treacă pentru ca America să poată dovedi că este cel mai puternic stat al lumii și că cei care o înfruntă nu pot scăpa, indiferent  unde s-ar ascunde. Și într-un caz și în altul moartea nu poate, nu trebuie să fie o bucurie. Este imoral și indecent să sărbătorești așa ceva. Există însă o logică a dreptății în general, care poate transforma îndeplinirea unei sentințe drepte și meritate într-un motiv de satisfacție. S-ar putea crede - iar mulți chiar speră - că odată cu ieșirea din scena istoriei a acestui personaj malefic lucrurile se vor îndreptata spre un făgaș de normalitate. Că pericolul terorismului scade proporțional cu rolul pe care l-a jucat promotorul său. S-ar putea ca lucrurile să nu stea deloc așa. Există temeri justificate că rețeaua teroristă nu va primi cu resemnare această lovitură. Însăși decizia executării lui Osama, în locul capturării și judecării, vrea să spună că riscurile deținerii acestuia în viață ar fi fost extrem de mari, putând genera un val de încercări de șantaje, și că intrarea sa în mașinăria justiției ar fi putut conduce la rezultate neașteptate și nedorite. Chiar și aruncarea trupului său în mare reprezintă expresia dorinței ștergerii oricărei urme materiale a trecerii sale sângeroase prin această lume. Lunga vânătoare a celui mai important trofeu terorist a luat sfârșit. În mod firesc ar trebui să se schimbe ceva în felul în care comunitatea internațională tratează fenomenul care a generat cele mai ample mișcări de forțe militare de după căderea comunismului. Odată cu Bin Laden dispare simbolul principal al forțelor identificate de comunitatea democratică mondială ca inamic fundamental și fundamentalist al civilizației occidentale. După "Războiul Rece", ar putea lua sfârșit și "Războil Fierbinte" al terorii  și contra-terorii. Ce razboi va mai urma?
Titlu: Jurnal american (III): Statele Unite isi lanseaza brandul turistic
Nr Editie: 3297 Data: vineri 27 mai 2011
Ori nu e nimic nou sub soare, ori suntem noi niste precursori! La mai putin de doi ani de cand fostul ministru al Turismului ( in prezent al Dezvoltarii) lansa cu tam-tam ( si scandal) brandul de tara, iata ca americanii ne calca pe urme. Au si ei - ca si noi - probleme. US Travel a semnalat autoritatilor faptul ca cele 60 milione de turisti ( intre care 26 milioane de peste hotare) inregistrati anul trecut reprezinta o scadere semnificativa pentru ultimul deceniu: de la 17%, la 12,4%! Intre factorii multipli ce au condus la acest declin declansat de evenimentele teroriste din Septembrie 2001, cel mai important este considerat acela al lipsei unui program national de promovare a industriei calatoriilor si turismului. Responsabilii din domeniu ( in structura Executivului american nu figureaza un departamemnt al Turismului) au decis ca este momentul sa intervina, acordand marketingului rolul sau global de selectare a unei felii corespunzatoare din piata turismului mondial." Vom promova pentru prima data piata Statelor Unite" - a declarat recent Stephen J. Cloobeck, presedintele CTP(Corporation for Travel Promotion), adaugand: "Brandul USA a fost lansat!" Cloobeck este presedintele acestei nou formate structuri de parteneriat public-privat care isi propune sa dezvolte campanii de marketing pentru a atrage un numar cat mai mare de vizitatori in State. Acesta este, dealtfel, si obiectivul actualei editii a Conventiei Turismului American - POW WOW 2011 -, organizata in aceste zile, la San Francisco, de catre US Travel. Promovarea 'Brandului USA" va constitui preocuparea de baza a CTP, campania de marketing urmand sa foloseasca toate canalel media care stau la dispozitie. Boardul CTP, care are reuniuni lunare, a avut deja o discutie cu Secretarul Comertului, Gary Locke. Deasemenea, inca din 2007, US Travel a conlucrat cu reprezentanti ai Congresului pe cateva initiative legislative, inclusiv Travel Promotion Act, prin a carui aprobare in Martie 2010, presedintele Obama a realizat un gest istoric. Noul program de promovare a turismului se bazeaza pe o contributie de 10 pana la 14 dolari colectata odata la doi ani prin ESTA - Sistemul de Autorizare Electronica a Calatoriilor - un program de securizare a frontierelor dezvoltat de Department for Homeland Security, pentru vizitatorii din tarile incluse in VISA WAIVER, precum si din alte contributii ale sectorului privat. In acest an Corporatia va strange 10 milione dolari de la ESTA, la care anul viitor se vor adauga alte 100 milioane. "Brandul USA este cel mai bun brand din lume - spune optimistul Coolbeck " Este vorba despre ospitalitate!". Avem un exemplu al modului realist si pragmatic in care poate fi conceputa o astfel de campanie. Evident, diferenta majora de resurse si de coeziune fac ca , desi initiativa romaneasca are deja doi ani, rezultatele ei sa nu fie inca vizibile. 'Gradina din Carpati" este o notiune agreabila, dar lipsita de substanta.Ea va putea deveni cu adevarat un simbol atunci cand turismul va fi promovat ca un obiectiv prioritar ntional si nu ca unul personal, al unui politician ambitios dar limitat in exercitiul sau de prioritatile politicianiste. La San Francisco, de luni, agentii de turism sunt in fierbere. In cadrul celor peste 40.000 intalniri bilaterale pre-programate, se contureaza rezultatul de 3,5 miliarde de dolari in contracte incheiate de cele peste 1000 organizatii participante, al caror scop este sa miste sau sa aduca in America cat mai multi turisti. Daca e posibil, si din Romania.