Punctul pe Y, februarie 2011

Titlu: Bercea Mondialu și Traian Naționalu
Nr Editie: 3232 Data: miercuri 23 februarie 2011
Se face mare caz pe seama relației dintre liderul interlop Bercea Mondialu și președintele Băsescu, inclusiv fratele „nepersoană publică”. Atacat direct de presa neceremonioasă, șeful statului a găsit argumentul suprem , în ce-l privește pe fratele Mircea: nu e persoană publică – adică n-are funcție la stat sau în partid – deci poate să facă ce vrea. Cât despre sine însuși și paranghelia la care doamna Maria a fost dotată cu o salbă din trezoreria rromă, n-a suflat nici un cuvințel. A ținut doar să sublinieze că relația instituită prin botez nu i-a ajutat la nimic interlopului care a fost arestat în ciuda statutului de fin al fratelui președintelui. Mulți vor fi satisfăcuți de aceste explicații. Mai ales cei care văd în acțiunile de presă neprietenoase mâna lungă a adversarilor politici și nu spiritul justițiar care trebuie să anime existența „câinelui de pază” al democrației. Există, desigur, o diferență între acțiunile celor doi frați: în timp ce Mircea s-a încuscrit cu Bercea, creând o legătură pe viață, Traian doar a dansat cu acesta, la o petrecere, ceea ce poate fi interpretat cel mult ca un act de politețe față de niște gazde mai mult sau mai puțin întâmplătoare. De ce se regăsește Bercea în aceste două paliere? Foarte simplu, mai ales pentru cei care cunosc subtilitățile relațiilor sociale. Sunt sigur că dacă Bercea s-ar fi dus la Cotroceni să-i ceară președintelui o protecție sau un sprijin, în virtutea bănuțului de aur agățat la gâtul primei doamne, ar fi fost dat afară în șuturi de către băieții de la SPP. Șmecheria genetică a lui Bercea a pus însă în funcțiune un mecanism complex: acela al impresiei publice. Adică, vezi bine, cine sunt eu: președintele vine la mine, eu îi fac cadouri, cu frate-său mă pup și-i zic săru-mâna nașule, deci sunt unul de-ai lor! Cum să nu-mi faci tu, primar, contractul pe care ți-l pun pe masă sau cum să te iei tu, procuror, de mine, când vezi bine în ce cercuri mă învârt? Populismul are, însă, și el limitele lui de decență. Nimeni nu are pretenția ca Traian Băsescu să se închidă în turnul de fildeș al Cotrocenilor și să renunțe la cele lumești, doar ca să nu-i iasă vorbe. Dar, în calitatea pe care o are, dă prea des prilej de vorbe, și nu dintre cele mai bune. Când s-a aflat că în același avion cu Iliescu s-a urcat Hayssam, în delegația de oameni de afaceri (onești, la acea oră), la o dată când sirianul nu mai apărea la fel de onest i-au sărit în cap presa și adversarii politici, mai să-l linșeze. Când Traian Băsescu face același lucru – episodul ar trebui tratat ca unul făcând parte din normalitate. Din păcate, în biografia acestui președinte atipic își fac loc tot mai des astfel de episoade care pun într-o lumină discutabilă însăși instituția prezidențială și capacitatea ocupantului acestei funcții de a păstra distanța legală față de fenomenele anormale care încă mai afectează viața noastră publică. P.S. Este, totuși, o diferență față de vremea în care la botezul fiului lui Fane Spoitoru, de la Palatul Parlamentului, se înghesuiau politicieni, procurori, judecători și polițiști cu grade înalte
Titlu: Cine este contra...garantării?
Nr Editie: 3234 Data: vineri 25 februarie 2011
Joi a avut loc la Iași un eveniment care a beneficiat de o atenție temperată din partea mass-media. Este de înțeles – afișul zilei fiind susținut de Bercea Mondialu și de scandalul din vămi, evenimente întoarse pe toate fețele de  comentatori de pripas și de specialiștii în orice, care populează cu insistență mediile nevoite să trăiască de pe urma a ceea ce se întâmplă, sau nu se întâmplă, dar trebuie interpretat ca atare. La Iași, Camera de Comerț a fost gazda unei reuniuni la care au participat specialiști din mediul bancar, de o parte, și reprezentanți ai năpăstuitelor înterprinderi mici și mijlocii – cele de la care guvernul așteaptă minuni, dar pentru care nu se prea face mare lucru.  Reuniunea a fost provocată de către Fondul Român de Contragarantare, instituție de credit intrată în joc anul trecut, sub presiunea crizei, și Institutul Bancar Român, entitate ce-și propune să fie un fel de laborator pentru implementarea culturii bancare într-o societate care abia își formează deprinderi elementare. Iași-ul este a doua locație de pe harta unui serial care a debutat la București și va continua la Cluj și Timișoara. Ce au discutat participanții la conferința având ca obiect îmbunătățirea și amplificarea soluțiilor de creditare a IMM-urilor ține mai ales de aspectele  practice de circuitul creditului în natură  și, mai ales, de piedicile care apar în calea acestuia. Se confruntă două poziții: reticența băncilor în a acorda credite unor investitori care, de cele mai multe ori, nu dispun de garanțiile sofisticate pe care le reclamă acestea, și lehamitea sau neîncrederea „imemiștilor”, confruntați nu doar cu efectele adesea dramatice ale crizei, dar și cu lipsa de interes față de acest sector al celor care – după plastica exprimare a președintelui FRC Ioan Hidegcuti – „stau călare pe bani”, dar nu-i oferă celor care au nevoie. „Cheia” reuniunii a constat tocmai în evidențierea rolului pe care instituția contragarantării trebuie să-l joace în acest proces. Ori, multă lume, chiar dintre cei direct implicați, ori n-a auzit ori nu cunoaște rolul acestui instrument de bază al mașinăriei creditului. Garantarea creditelor este fragilă, în absența contragarantării, la fel cum asigurările au dificultăți de funcționare fără reasigurare . În cazul de față, Fondul Român de Contragarantare a apărut târziu, și sub presiunea crizei, fiind considerat una dintre pârghiile care ar putea contracara efectele recesiunii în domeniul în care intervențiile ar putea activa cu un grad sporit de succes. Manifestarea de la Iași rămâne, cel puțin pentru moment, una dintre puținele menite să completeze lacunele din cultură generală economică a celor care fac să funcționeze mecanismul delicat al creditului și să redea acestuia rotița lipsă.
Titlu: Cu degetul pe rană
Nr Editie: 3233 Data: joi 24 februarie 2011
Aflat la bilanțul MAI, președintele a pus degetul pe rana corupției afirmând că oriunde ai atinge organismul social dai de corupție. Nu mi-am imaginat vreodată că Traian Băsescu ar putea avea o viziune idilică asupra acestui fenomen. Că el se află doar acolo unde este dat în vileag. Dimpotrivă, ca om născut, crescut, educat și exersat în sistem știe foarte bine că flagelul este generalizat și că amploarea sau cronicitatea lui diferă doar în funcție de miză. Unde miza e mai mică, e cea mai puțină corupție. Unde, însă, se învârt bani cu lopata, cancerul este generalizat. Nu cred că a fost nevoie ca serviciile să-i prezinte raportul referitor la corupția și contrabanda din vămi, în vara trecută, ca să se lămurească cum stăm cu flagelul la ceea ce urmează să devină granițele Uniunii. Erau lucruri arhicunoscute, cu atât mai mult cu cât unul dintre greii partidului – Blaga – și-a început cariera politică la vămile din nord, unde mi-e greu să cred că nu a avut de-a face cu fenomenul care, iată, riscă să arunce în pușcărie pe orice a lucrat pe acolo măcar o zi. Mi-e greu să cred că președintele nu știa în ce stă, de fapt, forța baronilor locali, între care cei aflați prin județele de graniță au reușit să dobândeacă o influență net superioară colegilor lor din interior. Că aplombul lui Flutur, Falcă, Frunzăverde, Ștefan se datorează exclusiv talentelor lor organizatorice și nu fluxului de bani negri dinspre vămile păstorite de oamenii lor, drenate spre pușculițele de partid. În această zonă, organismul de care vorbeam este afectat de o evoluție spectaculoasă a „bolii”, spre metastaze multiple. Pacientul este în situația în care niciunul dintre organele sale nu mai funcționează fără „calmantul” spăgii. Iar instituția la al cărei bilanț s-a aflat președintele nedoritor de aplauze, este una reprezentativă. Dacă procurorii își pun mintea, ar putea băga la pârnaie pe toți polițiștii de frontieră, urmați de cei de la circulație, plus un eșalon important de la judiciar (se știe că orice plângere este soluționată doar dacă petentul cotizează la „cheltuielile” de investigație) și așa mai departe. Scutiți ar putea fi doar cei de la Evidența Populației unde informatizarea a redus contactele cu clienții... În această situație, apelul președintelui sună patetic, dar și comic: revizuiți-vă! Dați-i afară pe corupți! Bine, dar cine mai rămâne în cazul asta? Cu cine va mai lucra „băiatul ăsta”, Igaș care pare deja pierdut printre crocodilii cu trese grele care mișună printr-un ministru subordonat politic de fiecare dintre administrațiile care au trecut peste el?
Titlu: Un premier ungur? De ce nu?
Nr Editie: 3231 Data: marți 22 februarie 2011
Omul cu cea mai mare pondere executivă din UDMR, Laszlo Borbely a aruncat o vorbă: „UDMR ar putea da prim ministrul!”. Evident că afirmația poate fi considerată ca una lansată la plesneală, ca să mai învioreze atmosfera. De ce nu? Uniunea a avut și candidat la Președinție, în mai multe rânduri, și n-a fost un capăt de țară. Numai că, după părerea mea, Laszlo Borbely nu vorbește în dodii. În spatele afirmației sale se ascunde un serios semnal pe care UDMR îl dă „acționarului majoritar” al Alianței de guvernare, care traversează o criză majoră. De personalitate și de persoană. Sigur, se poate zice că sătul să tot caute pe la BNR un om care să-l înlocuiască pe Boc și dorind să dea o lecție PDL-iștilor „avizi de putere”, Traian Băsescu s-ar putea orienta către un reprezentant al partidului etnic. În fond, dacă Hunor a fost bun de ministru al culturii române, iar Marko de vicepremier al guvernului român, de ce n-ar fi un altul – de exemplu Laszlo Borbely - bun de prim ministru? Are o experiență ministerială considerabilă (a îndeplinit funcția și pe perioada mandatului lui Tăriceanu) se află într-o relație coerentă cu politicieni din toate partidele. De ce nu, deci? Direcția în care bate Borbely cred însă că e alta. Constituirea USL este un semnal de alarmă și eventuala venire la putere a acestei alianțe ar putea arunca UDMRul într-o Opoziție cu care nu prea mai este obișnuit. În ultimii șase sau șapte ani, cu excepția perioadei în care a funcționat Guvernul PDL-PSD, ungurii au fost mereu în tabăra de la putere. Drumul pe care merge actuala coaliție, sub înțeleapta conducere a lui Boc, riscă să dea într-o fundătură electorală, iar pronosticul sondajelor nu este deloc optimist, indicând că prețul susținerii democrat-liberalilor ar putea fi plasarea sub pragul electoral. În această situație Uniunea ar avea temeritatea să-și asume conducerea guvernului printr-un premier. Oferta poate deveni la nevoie, condiție, iar în ultimă instanță șantaj: Nu ne dați funcția de premier? Ne retragem din Coaliție și ne oferim serviciileUniunii Social-Liberale care va fi fericită să nu mai trebuiască să aștepte alegerile din 2012 ca să-și vadă visul cu ochii. Și de la care am putea obține un „preț foarte bun”, dacă nu unul similar. Cam pe-aici cred că stau lucrurile și cine are urechi de auzit cred că le-a ciulit deja.
Titlu: Se caută premier...
Nr Editie: 3230 Data: luni 21 februarie 2011
Nu e prima criză de premieri din istoria post-decembristp. Poate cel mai surprinzător episod a fost cel cu Nicolae Văcăroiu, scos din joben de Iliescu după alegerile din 1992, despre care înainte de desemnare nu se suflase un cuvințel. Evident, nu puțini dintre veleitarii momentului au fost frustrați de această decizie, dar Văcăroiu s-a dovedit, în cele din urmă, a fi o opțiune corectă pentru momentul respectiv. Cele mai mari probleme în găsirea de premieri le-a avut Convenția Democratică. Și de data aceasta președintele – acum Constantinescu – a scos din alt joben un candidat surpriză: primarul general al Capitalei, Victor Ciorbea. Preferința pentru acesta s-a datorat relativei popularități obținute în cursul campaniei anti – Halaicu (!!!) și mâncătoriei declanșate în cadrul „forței conducătoare” țărăniste între pretendenți de categoria lui Ciumara, Spineanu și Vasile. După interludiul „Vasile”, s-a declanșat o nouă criză, rezolvată într-o manieră originală de Mircea Dinescu, la restaurantul „Piccolo Mondo”, unde s-a decis decuplarea lui Mugur Isărescu de la BNR și trecerea sa temporară (postul i-a fost blocat) la Palatul Victoria. Apariția guvernatorului în zona politică a corespuns unui scenariu de avarie care avea să se repete peste timp, odată cu revenirea democraților la putere, de data aceasta ca „forță conducătoare”. A trebuit ca Stolojan să defecteze pentru a doua oară ca să cadă năpasta pe capul lui Boc, și nu odată, ci de vreo patru ori la rând. Am ajuns într-un moment în care scenariile din 97 și 99 se repetă. Lumea politică – y compris cea democrată – s-a săturat de Boc ca egiptenii de Mubarak. Boc însuși pare să se fi resemnat cu ideea că ce-i prea mult nu-i sănătos și a acceptat, în principiu, că ar cam trebui să se retragă. O retragere care, însă, pune probleme grele tuturor celor legați într-un fel sau altul de el și pentru care finalul mandatului poate însemna o catastrofă. Partidul e împărțit, iar președintele se află în impas. Deși inima îi spune că altul mai bun ca Boc nu există, rațiunea îl îndeamnă să încerce o schimbare. Dar cu cine? Rezerva de cadre a partidului e compromisă pe termen lung. Incompetența managerială este o trăsătură definitorie pentru întregul cabinet, populat cu specimene subdezvoltate de genul lui Igaș, Ialomițianu, Vreme, Botiș, Oprea sau Funeriu. Și atunci? Eterna soluție: Banca Națională. Dar nu Isărescu, cel care nici mort nu mai dă vrabia din mână pe toate ciorile de pe gardurile politicii. Și atunci sunt chemați la casting băieții lui. După Croitoru, e acum Popa. Mâine, poate chiar Florin Georgescu (mai știi? Și Maior era de la PSD...). Căutarea continuă, pe principiul: dă Doamne să nu-l găsim!
Titlu: Înlocuitorul lui Boc: Boc!
Nr Editie: 3229 Data: joi 17 februarie 2011
Traian Băsescu se află în fața celei mai dificile opțiuni din întreaga sa carieră politică: să dea girul unui alt premier, care să scoată partidul și  din rahatul în care le-a cufundat incompetența lui Boc. Știe că n-are mână grozavă la premieri. A dat-o-n bară cu Stolojan, care l-a lăsat cu pantalonii Alianței în vine, și cu Tăriceanu, care s-a lepădat de tutelă și i-a întors-o mitocănește, cu strămoșescul „ba pe-a mamei dv.” Boc a fost prima alegere corectă, din punctul său de vedere Pentru că s-a dovedit instrumentul ideal de care personalitatea voluntaristă președintelui avea nevoie. O interfață fără personalitate, aptă să preia și să transmită cele mai contradictorii decizii. Boc a fost, în același timp și paratrăznetul care a preluat majoritatea resentimentele publice și la adăpostul căruia Băsescu a putut să obțină al doilea mandat, înșelând așteptările unui electorat aflat etern în căutarea liderului providențial. Și partidul, și țara, au ajuns însă într-un punct în care există riscul să se joace după principiul „totul sau nimic”. Deciziile grele, sinucigașe, au fost luate. Nimic nu garantează însă că nu va fi nevoie și de altele, că nu mai sunt câteva cotituri până când va putea să se arate luminița de la capătul tunelului. Iar în lămpașul lui Boc bateria e pe sfârșite. Lumea – din partid, inclusiv - s-a săturat de el. Aproape la fel ca egiptenii de Mubarak. Du-te și lasă-ne în durerea noastră – par să spună liderii unui partid care tinde să egaleze cele mai negre scoruri prezidențiale din istoria sa. Faptul că au început să apară și alte păreri decât cele electorale e un semn. Că directivele de la Cotroceni nu mai sunt urmate cu sfințenie, e altul. Iar „setea de putere” a celor neagreați începe să devină un semnal de alarmă. Cu viclenia-i înnăscută, Băsescu a simțit că trebuie să facă ceva. Să-i amețească pe toți. I-a chemat la consultări – deși cu câteva zile se declarase lehamisit și dezinteresat de soarta partidului. A dat impresia că vrea să facă ceva – ca să ia pulsul. Și a venit cu decizia: poate că Boc nu e cel mai bun, cu siguranță că trebuie făcut ceva pentru ca PDL-ul să recâștige încrederea. Dar nu e momentul unei schimbări. Chestia cu independenții agreați a fost praf în ochi și bag mâna în foc că Băsescu nu s-a gândit serios la nici unul dintre ei. Pentru el singura soluție valabilă e Boc. Boc 5, Boc 6 și ce va mai fi. Nu există persoană în viață care  să se potrivească mai bine cu stilul și nevoile sale decât Boc. Așa că nu va renunța la el, atâta timp cât va mai fi posibil. Deocamdată, mizează pe o ieșire de sub presiunea crizei, care ar mai potoli spiritele și resentimentele. Și o va întinde cât se va mai putea. Eventual, sacrificând, pentru impresia artistică, câțiva miniștri neputincioși, gen Vreme sau Ialomițianu. Cu alții, la fel de incapabili, din... După aceea: văzând și făcând.
Titlu: Iluzia libertății
Nr Editie: 3228 Data: marți 15 februarie 2011
Egiptul sărbătorește o nouă zi de libertate. O libertate așteptată mai bine de 30 ani, timp în care ultimul faraon și-a impus voința cu o duritate îndelung exersată de-a lungul ultimelor șapte milenii. Ceea ce s-a întâmplat în Egipt este cu atât mai impresionant cu cât regimul de acolo părea unul dintre cele mai puternice, mai eficiente și mai bine organizate pentru a exclude orice urmă de rezistență și de împotrivire. La baza sa stătea una dintre cele mai puternice armate din zonă și organisme de represiune bine puse la punct. Dată fiind condiția sa de națiune aflată în prima linie a unei beligeranțe istorice, regimul lui Mubarak a fost susținut de marile puteri tocmai pentru rolul său de factor de echilibru într-o zonă în care un nou război global poate izbucni practic oricând. Nimic, sau foarte puține lucruri indicau faptul că Mubarak era perceput ca un dictator nu doar de inamicii săi politici, fundamentaliști, ci de o mare parte a națiunii și că plecarea lui, reclamată cu atâta insistență , ar fi putut produce un asemenea sentiment de ușurare. Sentimentul ăsta îl cunoaștem. L-am încercat pe pielea noastră. Nu știu cât de asemănătoare ar putea fi considerate personalitățile lui Ceaușescu și Mubarak. Cred însă că există câteva deosebiri fundamentale. În timp ce Ceaușescu ajunsese să fie ignorat și blamat de comunitatea internațională, inclusiv de Est, Mubarak s-a bucurat până în ultima zi de încrederea și respectul liderilor lumii – inclusiv ai Israelului. În timp ce Ceașuescu se considera el însuși un om providențial, pe Mubarak îl considerau alții. În timp ce pe Ceaușescu Armata și Securitatea l-au abandonat la primul semn de slăbiciune, Mubarak s-a bucurat de un suport aproape necondiționat din partea acelorași instituții și este aproape sigur că nu va împărtăși soarta prietenului său drag „din grădina din Carpați”. O deosebire ar fi, poate, doar faptul că în timp ce circulă aprecierea că Mubarak a strâns o avere personală fabuloasă, Ceaușescu n-a avut aproape nimic – el neconsiderând că ar putea avea vreodată nevoie  de ceea ce, oricum, îi stătea la dispoziție permanent. Românii, ca și egiptenii, au considerat că tot ceea ce le-a lipsit mai mult sub Ceaușescu a fost libertatea. Nu mâncarea, nu siguranța locului de muncă, nu leafa modestă dar care se plătea regulat, ci libertatea: dreptul de a-l înjura pe dictator, de a-l contesta, de a revendica și un program mai lung la televizor, și circulația cu mașina proprie în fiecare duminică, și restaurantul deschis dincolo de ora zece seara. Egiptenii trăiesc, pentru câteva luni, poate, aceeași euforie pe care au trăit-o românii. Au sentimentul că sunt liberi și se bucură pe cât pot. Încet-încet vor descoperi însă și limitele acestei libertăți, dar mai ales prețul pe care vor trebui să-l plătească. Pentru că totul se plătește. Nu sunt un nostalgic și nu aș vrea, în nici un fel, ca istoria să se întoarcă la punctul unde ne-a lăsat Ceaușescu. Dar nici nu pot să nu recunosc faptul că am experimentat libertatea ca pe o dulce și plăcută iluzie, care rezistă până la primul contact dur cu realitatea ce nu corespunde niciodată așteptărilor.
Titlu: Remember "Drumul Kentului"
Nr Editie: 3227 Data: luni 14 februarie 2011
Ofensiva anti-contrabandă și anticorupție declanșată de Parchet are ecouri diverse. Pentru unii reprezintă voința politică de a curma această stare de lucruri care ne atrage sancțiuni internaționale. Pentru alții nu e altceva decât o confirmare a implicării reprezentanților actualei puteri în activități ilegale și în practicarea corupției pe scară largă. Fiecare parte are argumentele sale. Pentru președintele Băsescu, ultima poziție este de neacceptat: ceea ce refuză opoziția să vadă este că tocmai Guvernul, cei aflați la putere, au declanșat această ofensivă, chiar cu riscul de a avea pierderi colaterale. Ceilalți spun că aceasta răfuială cu corupția a fost amânată – semnalele fiind primite încă din urmă cu 5-6 ani – și că ea s-a declanșat între echipele care doresc să preia conducerea la apropiatele alegeri. Problema contrabandei cu țigări și a corupției în lanț pe care o determină nu este nouă. Perioada cea mai „înfloritoare” a fost prin anii 1994-1995 când aproape întregul comerț cu țigări se baza pe resurse traficate. În prima linie a contrabandei se aflau comercianții arabi, care stabiliseră veritabile filiere ale contrabandei: una dinspre Europa Occidentală, din Anvers și alta din Cipru. Țigările intrau cu vagonul, tirul sau chiar vaporul, iar societățile care făceau importul și datorau taxe și impozite se desființau – sau se vindeau unor cumpărători care dispăreau – a doua zi. Traficul era specializat, pe mărci sau pe producători și la el contribuia întregul lanț de decizie: vamă – poliție – gardă financiară – organisme fiscale! Fiecare rețea avea oamenii săi în toate aceste instituții, iar pilonul central devenise Garda Financiară, sub comanda generalului Florică, pe care am avut privilegiul să-l dau în vileag, prin campania de presă pe care am făcut-o atunci în „Libertatea” . Se ajunsese la aberația ca traficul să se bazeze pe troc: Romtehnica, prin câțiva dintre conducătorii săi de atunci, vindea arme celebrului traficant Nassar, pe care acesta le expedia în Africa, plătind în...țigări. Ba, prin bunăvoința MapN, își făcuse depozite pentru țigările sale chiar în unitatea militară de la Clinceni! Îmi vine în minte și acum stupoarea generalului Spiroiu care mă contracarase viguros pentru acuzele că armata ar fi părtașă la trafic, când împreună cu premierul Văcăroiu și ministrul de Finanțe Georgescu am descins la Clinceni și a fost deschisă magazia plină-ochi cu țigări de contrabandă. Se putea, și atunci, aplica rețeta de azi lui Băsescu: autoritățile erau cele care au declanșat lupta împotriva contrabandei! Dar tot ele erau cele care contribuiau, prin segmente, puternic infiltrate, la derularea acestor activități. Ca un element anecdotic, am să amintesc  că un personaj care azi are o funcție importantă în media, era pe atunci reprezentant al unei mari companii de tutun, trimis în România să depisteze filierele contrabandei. În loc de asta, el îi „organiza” pe contrabandiști. Să nu se calce pe bombeu, unii pe alții. Marele scandal izbucnit atunci a fost orchestrat de principalul partid de opoziție, condus atunci  de Petre Roman, care a și format o comisie parlamentară care trebuia să-i dea în gât pe demnitarii implicați, pe baza mărturiilor...generalului Florică, prietenul și colaboratorul tuturor contrabandiștilor. Care credeți că a fost epilogul afacerii „Drumul Kentului”, sau „Țigareta”, cum i s-a mai spus? A fost arestat Nassar (al cărui proces a durat câțiva ani) și au fost băgați în pușcărie doi directori de la Renetehnica. S-a așternut liniștea, până când a izbucnit „Țigareta 2” – cea cu țigările traficate de SPP-iștii lui Truțulescu, în vremea altei puteri politice. Și așa mai departe...
Titlu: Cutia Pandorei
Nr Editie: 3226 Data: vineri 11 februarie 2011
Acțiunea de forță a DNA pe la Vămi și transferarea celor prinși cu mita-n sac, cu elicoptere, autobuze și trenuri spre sediul central, pentru a fi  audiați, reprezintă unul dintre marile spectacole mediatice ale campaniei anticorupție. Ea se vrea, totodată, un răspuns la suspiciunile exprimate de unii parteneri din Uniune, nedispuși să dea veghea la frontiera exterioară pe mâinile unei instituții în care corupția este cronică. Din păcate, este un răspuns care confirmă aceste temeri, fără să le înlăture. Fiecare zi ce a urmat evenimentelor de la Siret ridică o parte din vălul care acoperea acțiunile ilegale ale reprezentanților  acestei instituții și, pe bună dreptate, observatorii se întreabă până unde va merge zelul anchetatorilor. Descoperim și noi că contrabanda și mita nu constituie o practică măruntă, de câteva zeci sau sute de euro pe zi și că încasările se împart după un algoritm precis, cu cei care supervizează această activitate. Cât de sus ajunge mita? Deocamdată aflăm că până la șeful Autorității, cel care, pentru a numi o persoană în funcția de șef de punct vamal, a primit vreo 400.000 euro. De unde provin acești bani? În nici un caz de la micul trafic al celor care trec câteva zeci sau sute de cartușe cu bicicleta sau cu mașina. Arestările de vameși constituie un spectacol ieftin pentru fraieri. Contrabanda adevărată de țigări se face cu TIR-ul, cu conteinerul sau cu vagonul. De un an de zile marile companii de tutun încearcă să convingă autoritățile că statul pierde peste un miliard de euro anual numai din contrabandă și evaziunea fiscală cu țigarete, cea care pe ei îi afectează în primul rând, contrabandiștii neplătind nici una din taxele care cresc prețul țigărilor legale. Și tot de un an, instituțiile statului se fac că mai confiscă  câte un transport, de ochii lumii. Contrabanda de țigări este una dintre ramurile importante ale contrabandei generatoare de evaziune fiscală, care au ca piloni energia și combustibilii, alcoolul. Aceasta este organizată până în cle mai mici amănunte și funcționează pe bază de proceduri clare. Dacă te întrebi unde sunt banii – poți obține un răspuns clar: vilele și mașinile vameșilor sunt mizilicul, ce rezultă din mărunțiș. Bani mulți și adevărați nu se strecoară în buzunare, ei merg direct în conturi. Cine îi împarte și cum? Nici aici răspunsul nu e prea complicat: cei care dețin pârghiile puterii și pot să asigure funcționarea mecanismului. Credeți că întâmplător cei mai influenți baroni locali sunt cei din județele de frontieră? Că, întâmplător, liderii principali ai partidului de guvernământ, au în CV-ul lor funcții în administrația publică de profil? Și, mai ales, credeți că a fost altfel când au fost liberalii sau socialiștii la putere? Mă umflă râsul când îl aud pe dl Nini Săpunaru dându-și cu părerea despre cum ar trebui combătut fenomenul. Contrabanda și evaziunea au rădăcini adânci și durabile. Îmi amintesc de afacerea „Drumul Kentului”, sau „Țigareta”, de prin 1994-1995, când traficul se instituționalizase, iar traficanții își țineau țigările în depozitele armatei de la Clinceni, cu cunoștința ministrului de atunci, iar șeful Vămii, celebrul general Florică, era prieten la cataramă cu șeful traficanților, libanezul Ellie Nassar. De atunci s-a întâmplat un singur lucru: traficul a trecut din mâinile arabilor în cele ale românilor. Iar aici, politicienii au fost cei care au preluat comanda. Arestările din vamă au pornit mai puțin ca o acțiune de combatere a contrabandei, cât ca una de reglări de conturi între principalii competitori la șefia partidului aflat la guvernare. Pentru că odată cu beneficiile traficului se tranșează și rivalitatea politică, cu tot cu instrumentele de presiune ale acesteia. Încercând să pozeze în apostol al anticorupției, președintele Băsescu nu reușește, cu acest episod, decât să amplifice suspiciunile de tolerare în cunoștință de cauză a unui fenomen pe care a ajuns să nu-l mai poată controla nici el.
Titlu: Un președinte dezamăgit
Nr Editie: 3225 Data: joi 10 februarie 2011
Nu l-am mai văzut atât de supărat, necăjit,  dezamăgit, pe dl președinte de multă vreme. Poate că, dacă în colțurile ochilor i-ar fi apărut stropii unor lacrimi, aș fi zis că se repetă secvența în care a deplâns amar defecțiunea lui Stolojan din cursa prezidențială, în urma șantajului mizerabil al adversarilor politici. De data asta tristețea dlui  președinte a fost provocată nu de dușmani, ci de prieteni. De propria sa familie politică. Iar tristețea, însoțită de dezamăgire, a fost atât de profundă încât n-a rezistat impulsului de a-i înfrunta pe zbirii dnei Culcer, de la TVR. Făcând față răutăcismelor lor, marți seara președintele a dezvăluit românilor starea sa de spirit. Deci: după ce i-a chemat la instructaj și le-a explicat despre ce este vorba, după ce l-a ridicat pe Păsat în picioare, ca să-l rușineze, parlamentarii democrați s-au făcut definitiv de râs respingând cererea DNA de a-l pune în cătușe pe nefericitul lor coleg de la Giurgiu. Dacă exista un pahar al amărăciunilor prezidențiale, cu siguranță că aceasta a fost picătura care l-a umplut și l-a făcut să dea și pe dinafară. Este tot ce mai lipsea, după votul similar în cazul Ridzi. În ce situație îl pune acest cras act de indisciplină pe președinte? În cea mai delicată posibil: cum poate dânsul, acum, să le mai arate obrazul socialiștilor lui Ponta, care s-au adunat la Pitești ca-n posterul electoral al democraților, umăr la umăr, în apărarea lui Nicolescu? Nu mai vreau să știu de voi! Nu mă mai interesați! – a părut să spună Traian Băsescu, hotărât să se retragă în turnul de fildeș de la Cotroceni, lângă Sebastian al său, și scârbit de nesimțita luptă pentru putere declanșată în partid, unde cei unși cu toate alifiile, din tagma lui Blaga și Videanu, vor să-i manipuleze pe oamenii curați – chiar dacă fără vechime – de genul lui Macovei, Voinescu și Ungureanu. Dacă PDL-ul pierde majoritatea, ce faceți? – întreabă indiscret jurnalista. Ce să fac? Ce face un președinte: o să declanșez consultări cu forțele parlamentare! Și o să-l numiți pe Ponta premier? Stați doamnă, că n-am spus asta. O să vedem atunci! Și telespectatorul înțelege că delegarea „cuplului comic-fantezist” Antonescu-Ponta este exclusă. Și ce, cu toată dezamăgirea de moment, tot în Boc stă nădejdea acestei nații...
Titlu: Instituția ȘPĂGII
Nr Editie: 3224 Data: miercuri 09 februarie 2011
Ce se întâmplă prin vămi, în general, nu mai este un secret pentru nimeni. Cine și-a mai închipuit că contrabanda se face ca-n filmele vechi, cu indivizi care se strecoară cu marfa-n spinare printre vigilenții paznici ai frontierelor, vădește lipsă de informație , nu de realism. M-am întrebat și eu, cu doza de naivitate de rigoare, cum se strecoară un TIR cu țigări prin vamă, fără ca cei de acolo să-și dea seama. Și tot eu mi-am răspuns că n-ar fi nici o șansă. Pentru că la noi vama este o instituție specializată în contrabandă. Totul se face ca la carte, organizarea este impecabilă, iar distribuirea beneficiilor cât se poate de echitabilă. Vameșii, de fapt, joacă doar „rolul” de paznici ai integrității economice a țării. În fapt ei lucrează pentru un sistem, care se întinde de jos și până foarte sus. Dar toate astea sunt lucruri cunoscute. Și, totuși, nimeni nu s-a atins de această instituție, vreme de 20 de ani. A trebuit să apară anunțul cu decalarea integrării în spațiul Schengen pentru ca să se facă ceva. Să se umfle niște lucrători vamali și polițiști de frontieră atât de obișnuiți cu ceea ce făceau încât nu se mai fereau de nimeni. Pentru că tranzacțiile lor erau, practic, instituționalizate. Vămile României au creat de-a lungul acestor ani, o categorie aparte de funcționari ai statului: oameni cu venituri mici și vile mari. Sunt de notorietate, prin toate orașele  de graniță, „cartierele vameșilor”, unde din puținii bani luați pe fluturaș s-au înălțat veritabile castele. Sunt, de asemenea, celebre, parcările vămilor, în care stau aliniate mașinile scumpe ale acestora. Fenomenul cel mai interesant rămâne, pentru mine cel puțin, faptul că această categorie a ajuns la faza de a nu se mai jena. Expunerea opulentă a proprietății nejustificate a devenit aproape o întrecere, o competiție. În percepția publică a căpătat o adevărată normalitate asocierea calității de vameș cu aceea de persoană super-înstărită. La bursa locului de muncă, un post de vameș a ajuns să valoreze cât greutatea omului, în cash. Nu mai vorbesc de ce investiții se fac în obținerea unui post de șef, iar un recent episod care vorbește despre o mită de câteva sute de mii de euro pentru un an de slujbă spune aproape totul. În fine. Sub presiunea europeană, a început un soi de curățenie. Se arestează vameși pe capete, cei mai mulți vor scăpa, pe vicii de procedură. Și vor fi repuși în funcții, sau înlocuiți de alții, care vor face aceleași lucruri. Toate această acțiune – bună și necesară – rămâne însă una pur cosmetică atâta timp cât nu se umblă la mecanismul de decizie – pentru că nimic nu mă va convinge că fenomenul este izolat și acționează doar la baza sistemului. Atâta timp cât șpaga din vamă va alimenta conturi de campanie, nimic nu va putea să înlăture fenomenul corupției și să ofere partenerilor noștri europeni acel minim sentiment de siguranță pe care-l reclamă delegarea acestui important rol de paznic al frontierelor externe ale Uniunii.
Titlu: Ideologia "bunei guvernări"
Nr Editie: 3223 Data: marți 08 februarie 2011
Dintre toate alianțele pe care le-a experimentat politica românească, aceasta din urmă pare să fie așezată pe un fundament care permite să se facă din ea o construcție solidă și adecvată scopului propus... De-a lungul ultimilor douăzeci de ani, alianțele au oferit opoziției șansa de a înfrunta partidul monolit aflat la putere. Convenția Democratică – prima în ordine cronologică – a fost realizată mai degrabă de presiunile din exterior decât de luciditatea celor din interior. Cum nici unul dintre partidele istorice nu dădea semne că ar putea coagula în jurul său forțe apte să înfrunte FSN-ul originar, a fost nevoie ca puzderia de partide costituite în jurul unor veleitari să accepte preeminența unora și să-și coordoneze acțiunile pentru a contracara Puterea. Consumați înainte de vreme de arderile interne, liberalii au fost nevoiți să accepte rolul conducător al țărăniștilor, care aveau în Coposu un lider autoritar.  Ironia sorții a făcut ca abia a doua tentativă a Convenției, făcută în absența acestuia, să aibă succes și Opoziția să acceadă la o guvernare care i-a fost fatală, vădind lipsa de aplicație în exercițiul delicat al asumării acesteia. Practic, această incompatibilitate s-a aflat la baza celui de-al doilea experiment: Alianța D.A. Ieșirea din guvernare a redus PNȚ-ul la statutul de partid extraparlamentar, în timp ce liberalii și democrații au suferit pierderi majore de audiență. În fața tăvălugului social-democrat, în ascensiune susținută, o alianță între cele două formațiuni părea, nu atât soluția revenirii la putere, cât a supraviețuirii. În mod inexplicabil  pentru amatorii de statistici, algebra politică s-a dovedit mai redutabilă decât aritmetica, Alianța reușind să obțină un scor electoral care, grație alchimiei prezidențiale, a adus-o din nou la comandă. Ceea ce s-a întâmplat, din 2005 până astăzi, reprezintă un șir de experimente dezastruoase în care guvernarea a fost împărțită între parteneri incompatibili. Așa cum nu s-au potrivit liberalii cu democrații, nu s-au potrivit nici democrații cu socialiștii, rezultând, aproape logic, varianta în care-și pun astăzi speranțele cei care consideră guvenările în care au fost și sunt implicați oamenii de casă ai lui Băsescu, drept un dezastru. Practic, nici Ponta și nici Antonescu nu puteau spera într-o soluție individuală de contracarare a mășinăriei de făcut bani electorali, ce garanta perpetuarea actualei stări de lucruri. Așa încât formula Uniunii venea de la sine. Cu o condiției esențială – pe care luciditatea celor doi lideri a reușit să o îndeplinească: eliminarea subiectelor de concurență internă. De supremație (fie și procentuală) a unuia sau altuia dintre parteneri. Cedarea socialiștilor în privința parității - s-a dovedit a fi cea mai importantă dintre deciziile luate, iar armonizarea punctelor de vedere ideologice este posibilă în situația în care obiectivul comun îl reprezintă premisele bunei guvernări.
Titlu: Codul Penal și Circul Mediatic
Nr Editie: 3222 Data: luni 07 februarie 2011
Toată agitația asta de susținere a lui Nicolescu de catre pesediști nu dă bine deloc la public. Pentru cea mai mare parte a oamenilor ea nu diferă cu nimic de susținerea Monicăi Ridzi și a lui Pasat de către PDL și reamintește izbitor de marșul la Parchet al liderilor socialiști când a fost arestat Bivolaru. Iar protestele de stradă ale celor care au, în mod real, sentimente bune față președintele Consiliului Județean pot apărea ca trase la indigo după cele ale craiovenilor  iubitori de Solomon. A ajuns aproape un loc comun ca orice decizie pe care o iau organele de represiune împotriva unui personaj public să fie catalogată drept o manevră punitivă a adversarilor  politici. Dacă ar fi să se țină cont de un asemenea tip de percepție, Parchetul în special și justiția în general ar trebui să se abțină de a instrumenta cazuri care au ca obiect politicienii. Deoarece nimic nu-i va putea pune la adăpost de acuzele de manipulare, care vor apărea cu promptitudine, cu sau fără motiv întemeiat. Problema pe care o ridică cazul „Nicolescu” este de alt tip, și ea vizează, în special, instituția Parchetului – cu al său corolar, DNA. Este unanim acceptată ideea că faptele de corupție sunt greu de probat, odată, iar a doua oară că ele nu implică violență și pericol social de tip clasic. Ori reflexul condiționat al oricărui procuror, moștenit de la instituția totalitară, este acela că atunci când  se abține un minim de probe, suspectul să fie arestat. Condiția de persoană lipsită de libertate adaugă un avantaj considerabil procurorilor, care beneficiază de presiunea psihică (de cea fizică nu cred că mai este cazul să vorbim) cea care le poate ușura considerabil munca. Altfel se discută cu o persoană încătușată, altfel reacționează una care știe că își va petrece noaptea în celulă. De aici solicitarea, aproape invariabilă, de reținere pentru perioade mai scurte sau mai lungi, în cazuri în care cercetarea poate fi făcută și cu inculpatul în stare de libertate. Cazul „Nicolescu” aduce în discuție și un alt aspect: efectele disproporționate pe care le poate produce reținerea, unele chiar ireparabile. Inculpatul se vede de multe ori condamnat înainte de a i se demonstra vinovăția. Nu de puține ori instanțele de judecată vădesc luciditate, respingând – acolo unde este cazul – altfel de cereri. Alteori, însă, decizia acestora poate fi interpretată ca servilism politic sau ca rezultat al unor presiuni de altă natură. Astfel de situații nu servesc deloc Justiția, asupra căreia continuă să planeze suspiciunile de parțialitate și obediență. Probabil că este timpul ca Codul Penal și cel de Procedură să fie amendate mai precis și mai justificat la capitolul care transformă aproape sistematic sctul de justiție într-un circ mediatic și într-un pretext de reglare de conturi. Modul de desfășurare a anchetei, forma audierilor, implicațiile arestului preventiv și rolul cauțiunii (la noi o instituție inexistentă!) ar trebui să fie mai bine precizate și făcute mai eficiente pentru scopul fundamental: aflarea adevărului și sancționarea celor vinovați.
Titlu: Câinii comunitari și maghernițele identitare
Nr Editie: 3221 Data: vineri 04 februarie 2011
În ziua de azi dacă nu ești în stare să faci ceva mai bun decât alții, dar vrei să fii băgat în seamă, poți să faci două lucruri: să acționezi într-o fundație pentru protecția animalelor sau într-o organizație  pentru protejarea vestigiilor arhitecturale. În ambele  vei beneficia de mediatizare garantată și orice gogomănii ai debita, poți fi sigur că ele vor avea ecou într-un anumit segment de public. Să începem cu amicii câinilor. Sezonul lor fast este această parte din an când toate javrele libere ale orașului intră în călduri și se strâng în haite mânate de instinctul de procreare. Pe la toate intersecțiile dai de ei și este suficient cel mai mic semn de teamă pentru a te înconjura și a te ataca fără nici o noimă. Dacă mai ai și proasta inspirație să ieși la plimbare cu bicicleta vei fi cel mai fugărit bucureștean din cartierul tău. Peste tot pare să se fi înmulțit peste noapte câini de toate soiurile, mânați de instincte dintre cele mai nepașnice. Sunt un iubitor – cu măsură – al acestor animale, pe care prefer să le văd și să le cultiv acolo unde le e locul – în curți sau în cușca proprie. Nu pe stradă. Unde au loc evenimente dramatice: acum câțiva ani un japonez – îndrăgostit de România – a plătit cu viața acest sentiment, fiind mușcat de un maidanez care i-a produs o hemoragie fatală. Anul acesta o femeie a fost mușcată până când a murit, de o haită dezlănțuită. Și atunci și acum edilii orașului au părut că se trezesc din amorțeală și au încercat să facă ceva. În fața lor s-a ridicat însă zidul format din piepturile iubitoarelor de”patru picioare” gata să-și dea și viața pentru o idee (pentru care n-au soluții). La fel și cu civicii nostalgici ai arhitecturii trecute. Cele câteva  demolări – necesare – de pe Buzești i-au dezmeticit parcă, și să vezi ce ditirambe au curs la adresa derăpănăturilor stil art-deco care urâțesc peisajul de cel puțin vreo două decenii. Dacă e să te iei după ei fără insalubra hală Matache sau fără hotelul Marna (păduchelnița păduchelniților), Capitala își pierde identitatea. Sunt în stare să facă lanțuri umane ca să le salveze, dar nu sunt în stare să spună cum – și de ce - ar putea acestea supraviețui într-un oraș care și așa se sufocă de la o zi la alta. Cât timp, însă, buldozerele duduie în zonă, ei vor fi prezenți în fața camerelor de luat vederi, ca vajnici apărători ai tradițiilor arhitecturale ale unui oraș care s-a edificat din chirpici. Mai lăsați-ne, fraților, cu câinii și dărăpănăturile voastre, cu care nu vom mai ajunge la statutul de oraș civilizat!
Titlu: Cum e când îți dă statul țeapă...
Nr Editie: 3220 Data: joi 03 februarie 2011
De obicei, „țepele” se dau între privați. De ce? Pentru că acolo funcționează mai puține reguli iar tentația jecmănirii, înșelării aproapelui este mai mare. Există chiar un soi de înțelegere a faptelor de această natură, ba și o admirație față de performanțele celor mai șmecheri. Când e vorba de stat, se presupune că acesta se conduce după reguli pe care chiar el le face. Și cu care se și acoperă. Țepe ar putea fi coniderate arieratele: datoriile statului către furnizori și prestatori. Regula după care se călăuzește statul este: vă plătim când vom primi bani de la buget! Când va fi asta? Nimeni nu știe cu precizie. Și, în timp ce privatul e strâns cu ușa să-și plătească datoriile la timp, în caz contrar putându-se abate asupra sa cele mai mari urgii, asupra statului – țepar nu se abate nimic. Cel mult îl mai dojenește domnul Franks, de la FMI: nu e frumos! Tebuie să plătiți și voi...Măcar din când în când. Exită, însă, și o altă categorie de țepe: cele nesimțite! Când statul, prin reprezentanți ai săi, pur și simplu își bate joc de tine, dându-ți cu tifla: uite, na, ce-o să-mi faci dacă nu-ți plătesc?! Sunt unul dintre cei pățiți: Agenția de Monitorizare pe care o conduc a câștigat o licitație organizată de Ministerul Comunicațiilor anul trecut. Cum la stat birocrația e mare și birocrații de neurnit, formalitățile pentru efectuarea contractului s-au întins pe vreo patru luni,  tot mereu inventându-se câte o nouă cerință. Cum însă amploaiații ministerului vroiau să fie la curent cu cine și cum îi mai înjură, au solicitat să primească serviciile înainte de finalizarea formalităților. A intervenit chiar fostul ministru, un specialist în saltele Relaxa. Serviciile au fost furnizate, conform caietului de sarcini, ba chiar cu ceva în plus, solicitat de nenumăratele domnișoare consiliere ce mișunau și atunci prin minister, cerințe pentru care a trebuit să solicit unor parteneri produse pe care nu le puteam realiza. Contra cost, bineînțeles. Numai că după vreo două luni, dl ministru Sandu m-a chemat și, exprimându-și unele regrete, mi-a spus: nu mai putem încheia contractul! Nu ne lasă Boc! Bine, dar cu ce v-am dat până acum (și pentru care am plătit altora) ce se întâmplă? Nici o problemă! Asta vom achita! Și, chemându-și subordonații de specialitate, le-a ordonat să rezolve problema. Atât de impresionați au fost aceștia că după patru luni de la primirea ordinului, tot nu reușiseră să facă formele necesare. Și a venit remanierea, dl ministru a primit un șut în fund iar amploaiațiii au ridicat din umeri: N-avem ce face! Doar dacă o vrea noul ministru să rezolve. Noul ministru avea altele pe cap. Bântuit de–un amantlâc tomnatic, umbla năuc din delegație în delegație, cu consiliera personală după el. Ca un băiat civilizat, i-am compus o scrisoare politicoasă în care i-am expus cazul, rugându-l să-mi dea măcar un semn de mila măriei sale. Credeți cumva că s-a întâmplat minunea? Nicidecum. Voiajor printr-o instituție prin care puțini îi cunosc la față, dl Vreme – căci așa îl cheamă – nu se încurcă cu mărunțișuri din astea. Nici măcar cu explicații. Ai fost fraier și ai luat țeapă? Așa-ți trebuie! – pare să-mi spună, fără cuvinte, dl ministru al...turismului, pe banii statului și al amorului liber...
Titlu: Trecerea Meșterului Valeriu
Nr Editie: 3219 Data: miercuri 02 februarie 2011
În 1968, prin primăvară, m-am echipat cât de cuviincios puteam – in ton cu statutul meu de student bursier - și m-am îndreptat către Teatrul „Delavrancea”. Era un teatru înființat de curând, pe bd. Ilie Pintilie (fost), nu departe de Piața Victoriei și acolo urma să aibă loc premiera piesei „Meșterul Manole” de Valeriu Anania. Depre autor știam puține lucruri de la bursa oficială a știrilor, unde nu se prea vorbea despre el din motive lesne de inteles. Primisem însă un mesaj de la un unchi emigrat în America înainte de război și care, locuind pe undeva pe lânga Chicago, ca enoriaș al bisericii românești o frecventa pe cea în care slujea Valeriu Anania. Legaseră o prietenie trainică, la care contribuiseră și unele vederi comune, iar unchiul Gheorghe îi vorbise despre mine și despre dorința mea de a deveni ziarist. Așa că atunci când Valeriu Anania s-a întors în țară pentru a-și pune în scenă cea de-a doua piesă a sa, mi-a trimis la căminul din Grozăvești o invitație la premieră. Nu-mi amintesc prea multe din conținutul piesei și din distribuție. Mi-l mai amintesc doar pe Alexandru Repan, în rolul principal. După gongul final și după consumare aplauzelor și felicitărilor, m-am apropiat de autor – un bărbat frumos și impunător, în floarea vârstei - și m-am prezentat. M-a privit cu simpatie și a ținut să-mi împărtășească prietenia pe care le-o purta rudelor mele, în casa cărora fusese oaspete de mai multe ori. Am îndrăznit să-i solicit un interviu – eram doar student la litere și vroiam să-mi fac o carieră în publicistică. După o ușoară ezitare s-a declarat de acord. M-a rugat însă să revin duminică, la Patriarhie, unde urma să participe la serviciul divin alături de Patriarh, promițându-mi că după aceea avea să-mi răspundă la întrebări. Duminică am fost prezent la slujba din Dealul Mitropoliei, iar la final, Valeriu Anania m-a luat de braț și m-a invitat să-l însoțesc în clădirea Patriarhiei. Acolo m-a prezentat Înalt  Prea Fericitului Iustinian și m-a invitat să rămân la scurta recepție la care participau persoane importante, dar care mi-erau complet necunoscute. Buimăcit de aventura în care mă lansasem – și care putea avea chiar urmări neplăcute pentru un student „comunist” - m-am retras într-un colț unde una dintre măicuțele care serveau a ghicit că nu eram foarte bine hrănit (vânzarea cartelei de la cantină era una dintre puținele surse de cash) a avut grijă să-mi umple farfuria cu bunătățile de care aveau parte mai marii Bisericii. La final ne-am retras într-o încăpere alăturată și dramaturgul mi-a răspuns la cele câteva întrebări pe care mi le pregătisem. Am aflat că piesa fusese scrisă în mare parte, în gând, fără creion și hârtie, pe când se afla în pușcăria de la Aiud, din care ieșise cu peste 30.000 de versuri memorate. Era preocupat de miturile fundamentale și îi făcea o mare bucurie să constate că „petele albe” din cultura românească sunt șterse rând pe rând de reabilitarea unor autori de valoare. Pe măsură ce notam, conștiincios, spusele „părintelui Anania”, cum îl numeau rudele mele din America (despre care nu suflasem nici un cuvințel în autobiografiile care se depuneau la secretariatul facultății), realizam că nu voi avea ce să fac cu acest interviu. Că nimeni nu va fi atât de nebun încât să-l publice, ba, chiar, odată emoția evenimentului la care participasem risipindu-se, am început să mă gândesc cu teamă că voi putea fi tras la răspundere, într-un fel sau altul, tocmai când începusem să colaborez la câteva publicații ale vremii. Ne-am despărțit, interlocutorul meu asigurându-mă că va transmite rudelor amănunte despre întâlnire la întoarcerea în State și că îi va face plăcere oricând să mă revadă. Din păcate, o nouă întâlnire n-a mai avut loc, drumul meu nemaiîntâlnindu-se cu cele ale înaltului prelat, căruia însă i-am purtat mereu amintirea plină de emoție a momentelor consumate sub semnul „Meșterului Manole”, din urmă cu peste 40 de ani. Dumnezeu să-l odihnească în pace acolo unde se află acum, intarit de credința sa că „moartea nu există” și că „este doar o trecere”...
Titlu: Profitorul din umbră al "revoluțiilor de iasomie"
Nr Editie: 3218 Data: marți 01 februarie 2011
Așa cum marile mișcări tectonice au o ciclicitate ce face ca la un anumit număr de ani să se producă un cutremur major, se întâmplă, probabil și în domeniul existenței sociale. Ultimul „cutremur” s-a produs la finele deceniului nouă, când fostul lagăr socialist s-a scuturat de povara totalitară și s-a înscris pe calea democrației. Au fost atunci seismele majore din Polonia și R.D.G., cu replici de catifea în Cehia, Ungaria și Bulgaria și cu explozia finală de la București. Au fost cutremure de profunzime, cu mare încărcătură ideologică, ce au aliniat falia estică a continentului cu cea vestică. Doar doi ani mai târziu, tabloul geo-politic al lumii s-a limpezit, odată cu demolarea prin implozie a Uniunii Sovietice, a cărei structură de rezistență fusese greu pusă la încercare de experimentele gorbacioviene. Două decenii mai târziu, un alt val seismic s-a declanșat în Orientul Mijlociu și în zona Africii de Nord, pe o falie islamistă în care un echilibru fragil fusese păstrat vreme de aproape 30 de ani – vârsta celor mai longevive regimuri autocrate din zonă. În mod surprinzător, semnalul l-a dat Tunisia, o țară ce părea la adăpost de asemenea catastrofe: avea un regim stabil (Ben Ali preluase puterea cu două decenii în urmă și părea că o ține bine în mână) iar grație turismului, populația avea un standard de trai rezonabil - net superior vecinilor algerieni, de pildă. În plus, fundamentalismul islamic nu reușise să se cuibărească aici, datorită unui nivel superior de cultură generală, conferit de influența franceză. Și, cu toate acestea, fitilul s-a aprins de aici: fără opoziție cunoscută, fără lideri care să coordoneze acțiunile de protest, fără revendicări politice, revolta tunisiană s-a concentrat asupra liderului Ben Ali, de care toată lumea părea sătulă. Confruntat cu o situație neprevăzută, acesta a clacat subit și „revoluția de iasomie” s-a trezit învingătoare fără prea mult efort - de unde și continuare violențelor și a răzbunărilor punctuale la adresa membrilor familiei prezidențiale. Scânteia revoltei islamice a făcut pârtie în Egipt, ocolind - în mod surprinzător -  Algeria. În Egipt, terenul pentru o revoltă populară părea de mult pregătit, în special de perseverența cu care „frăția musulmană” s-a opus regimului Mubarak exportând  fundamentalism și terorism în toată lumea arabă. La fel ca și în Tunisia, revendicările populare vizau înainte de toate persoana lui Mubarak și mai puțin, poate, regimul acestuia. Cei 30 de ani de când a venit la putere par să fi fost considerați suficienți, chiar prea mulți. Dar, probabil că picătura care a umplut paharul nemulțumirii a fost intenția lui Mubarak de a institui o dinastie pregătindu-și fiul pentru preluarea puterii. Absența motivațiilor punctual politice a ambelor revolte este suplinită însă de prea plinul motivațiilor morale: domniile prea lungi au creat sisteme de corupție instituționalizată și generalizată. La adăpostul susținerii occidentale, motivată de nevoia de stabilitate în zonă, și Ben Ali și Mubarak au creat o categorie importantă de profitori ai regimurilor lor, a căror lăcomie a făcut ca nivelul de trai să contrasteze cu afluența de venituri din turism. Scumpirea continuă a alimentelor -pe fondul crizei globale – a fost elementul definitoriu al revoltelor. Evoluțiile pe baza principiului dominoului sunt în curs. Nimic nu dă sentimentul că lucrurile se vor opri aici și că în joc nu vor intra și Yemenul – unde președintele Mohammed stă și el în post de peste două decenii, guvernând peste una dintre cele mai sărace țări ale lumii arabe – sau chiar Iordania, unde o monarhie luminată este dublată de o administrație coruptă și de efectele inflaționiste ale imigrației bogate irakiene. O situație aparte pare să fie în Siria, unde nivelul general de trai a crescut simțitor, o dată cu reducerea cheltuielilor militare (70% din PIB în urmă cu doar zece ani) și unde președintele Bashar Al Assad se bucură de încrederea populației, la fel ca vecinul său Abdullah al Iordaniei. În mod paradoxal, valul arab nu are - deocamdată - conotație religioasă. La fel de paradoxal, însă, presiunile Occidentului și ale Americii pentru o mai mare deschidere democratică ar putea avea ca rezultat o nouă ofensivă a fundamentalismului - profitorul din umbră al revoluțiilor de iasomie. P.S.: Dacă revoltele din țările comuniste au avut printre cauze și blocajul infracțional, într-un moment în care se pregătea ofensiva internetului, în cazul celor islamice chiar internetul este factorul coordonator!
Titlu: "Sacrificiul" Reginei
Nr Editie: 3235 Data: luni 28 februarie 2011
De când a început scandalul vămilor, numele lui Sorin Blejnar nu lipsește din nici un ziar și de pe ecranul niciunui post de televiziune. Condiția de vedetă a șefului ANAF este dată de faptul că mai toate firele noii afaceri a șpăgarilor din vamă duc spre el. La început n-a fost nominalizat direct. S-a vorbit despre „regina” către care afluiesc sumele considerabile care se extrag prin dijmuirea, în folos personal, a contrabandiștilor pe la mai toate punctele de intrare în țară. N-a fost nevoie de prea multe demonstrații ca să se înțeleagă faptul că ne aflăm nu în fața unor abateri izolate, ci a unui veritabil mecanism care include totalitatea celor care desfășoară o astfel de activitate. Dacă DNA și-ar pune mintea, ar putea trimite în pușcărie instituția Vămii în integralitatea ei, pentru că este evident că acolo nu pot funcționa decât cei care acceptă și aplică regulile nescrise. Așa încât continuarea exercițiului mediatic de a descinde pe la câte un punct de frontieră și de a pleca de acolo cu elicoptere și mașini doldora de vameși necinstiți, devine extrem de neproductivă. Nu vorbesc de faptul că justiția ar fi sufocată de această operațiune „cu amănuntul”, ci de acela că finalitatea actului de justiție rămâne îndoielnică în condițiile în care cei reținuți sunt înlocuiți cu alții, care vor face aceleași lucruri. „Săpăturile” efectuate de presă duc la dezvăluiri care pun în evidență modul în care se percepe această taxă subterană pe circulația mărfurilor de toate soiurile. Alarma din vămi a golit pur și simplu târgurile care desfăceau marfă ieftină pentru că era taxată parțial. Efectele se resimt și în piețe, unde legumele și fructele ieftine, aduse de te miri unde, încep să dispară. Cu țigările lucrurile intraseră deja pe un făgaș critic. Dincolo de aceste efecte, apar cauzele: iată-l pe șeful Vămii din Ploiești, un june de 27 ani, fără nici o experiență în domeniu, mare amator de drumeții exotice, care toacă 10.000 de euro la un club pentru a-și sărbători ziua de naștere. De unde dezinvoltura acestuia? De la faptul că a fost numit și confirmat chiar de către șeful ANAF. Același care a dat-o afară pe fosta șefă, amenințând-o (prin interpuși)  cu un accident de mașină, dacă nu-și dă demisia. Pe măsură ce lucrurile evoluează, încep să se dezlege limbi, iar cei care tăceau încep să vorbească. Enigamticul Blejnar, ajuns în funcția de șef al ANAF aproape pe neștiute, printr-o înaltă protecție politică, începe să fie citit: are în mână și pâinea și cuțitul, face ce vrea dar, mai ales, el pare să fie cel care drenează banii aduși de „cărăuși” către destinațiile oculte. Deocamdată, dovezile concrete, irefutabile, lipsesc. Chiar în această situație, Sorin Blejnar nu mai poate rămâne în funcție fără să dăuneze grav imaginii și așa deteriorate a partidului care l-a numit. Logic, de bun simț, ar fi să-și dea demisia, pentru a mai scădea presiunea care se manifestă cu tot mai multă intensitate. O fi, n-o fi el regina, sacrificiul se impune.