Punctul pe Y, octombrie 2011

Titlu: Ordonanța de Urgență pentru dragostea părintească
Nr Editie: 3374 Data: luni 03 octombrie 2011
Mă urmăresc încă, după o săptămână, ochii fetiței care a murit de dorul mamei. Ochii erau tot ce mai rămăsese din ea. La 11 ani, mai cântărea 10 kilograme. De aproape un an, de când mama a părăsit-o ducându-se după iubit să muncească în Italia, fetița a refuzat să mai mănânce. Abandonat, în grija unei bunici indiferente, copilul acesta se stingea ca o lumânare. Cei din jur au văzut ce se întâmplă cu ea. A văzut și mama, care s-a întors de câteva ori, dar pe care suferința copilei n-a împiedicat-o să o părăsească din nou. Au văzut și cei de la Protecția Copilului, și medicii care au încercat să o îngrijească. Toți n-au făcut altceva decât să constate evoluția dramatică și sfârșitul implacabil la care au asistat ca la un dat inexorabil. Cu câteva zile înainte ca sufletul micuței să se înalțe la cer, a descoperit-o și mass media. A fost filmată, s-au făcut talk-show-uri pe tema abandonului, dar nimeni n-a mișcat un deget. Unui parlamentar mai deștept i s-a năzărit să aibă o inițiativă legislativă: să se dea o lege care să-i pedepsească pe părinții care-și lasă copiii de izbeliște. Dar, oare, mă întreb: din senin îi lasă, sau îi împinge nevoia? Au aici ce le trebuie ca să-și hrănească plozii și să nu se mai bage slugi prin Italia? Poate rezolva o lege problema asta? Nu poate! Cum nu poate o Hotărâre de Guvern să impună dragostea părintească. Cât de mari ar fi pedepsele, nu poți impune unui părinte să-și iubească copiii. Asta e valabil doar în lumea animalelor. La oameni s-a întâmplat ceva, ceva grav, care a dus la modificarea genelor. Și care nu poate fi remediat prin hotărâri, fie ele și de Guvern...  
Titlu: Cum s-a făcut de-a rămas Ghiță mofluz
Nr Editie: 3389 Data: vineri 28 octombrie 2011
Bun cunoscător al manevrelor dolosive din culisele politicii și ale presei, fostul jurnalist. Bogdan Chirieac a făcut o dezvăluire în... indirect – în filmul loviturii de studio de la „Realitatea”, susținând că ceea ce s-a întâmplat duminică seara ar fi fost opera lui Sorin Ovidiu Vântu. Fără bani (oare?), hăituit, hărțuit, „grăsuțul” – cum cu duioșie îl numește „golănașul” Chirieac pe prietenul său, a reușit să dea lovitura și să-l lase pe Ghiță în fundul gol, luîndu-i postul de sub nas și mutându-l în altă locație. Ar trebui să înțelegem de aici că Elan Schwarzenberg nu este altceva decât un om de paie și că toată strategia asta a fost imaginată și montată de fondatorul FNI. Și de-ar fi așa, și de n-ar fi, câteva concluzii se impun. Prima este că Ghiță s-a crezut suficient de deștept ca să-l tragă în piept pe Vântu. N-a fost. Și nu este nici ce vrea să pară. Într-o intervenție în direct la un post de televiziune, semi-mogulul de Ploiești îl ruga pe moderator să nu-l bage în „aceeași oală” cu Vântu, în sensul că el ar face parte din altă categorie, superioară profesional și moral. De la debutul scandalului legat de tentativa de preluare frauduloasă a postului de către cel care își asumase doar managementul (e vorba de afaceri, aici, nu de morală, nu-i așa?) au ieșit la iveală suficiente dovezi că dl Ghiță, în ciuda aparențelor sale de băiat cultivat și civilizat, este tot un „golănaș” dintre cei care se învârt în jurul afacerilor sale. Sunt suficiente cele câteva stenograme ale diferitelor sale discuții private, înregistrate de anchetatori, în care vocabularul său se dovedește a fi în largul său în cele mai de jos tonalități (cineva a numărat chiar de câte ori intervine în discursul său invocarea propriului organ sexual) ca să-ți dai seama cum gândește și cum acționează acest personaj ahtiat să intre în „lumea bună” a politicii, prin intermediul acestui instrument care este canalul TV. Dialogurile lui cu Vântu pot constitui mostre exemplare ale stilului mafiot, iar destăinuirile care-i mai scapă din când în când, fac lumină asupra intențiilor sale – și aici nu m-aș referi decât la acelea prin care se laudă cum a manipulat el alegerile din PSD. Bătălia pentru Realitatea pare a fi tranșată. Vântu – prin Elan, rămâne cu postul – un post bine jumulit de audiență prin avatarurile sale recente – iar Ghiță rămâne mofluz în tentativa sa de a-și depăși condiția de provincial. Suprema umilință la care este supus este devaolarea siglei pe care intenționează să o utilizeze – Răitaru TV – suficientă pentru a-l pune la locul său în galeria mogulilor de carton ai zilei.
Titlu: Monarhia și balansoarul politicii
Nr Editie: 3388 Data: joi 27 octombrie 2011
Sărbătorirea fostului monarh Mihai I, adaugă o nouă pagină confuză la “cartea albă” a regalității, scrisă pe parcursul celor nouă decenii. Deși, din perspectiva bunului simț, un asemenea eveniment ar fi trebuit să fie întâmpinat pe fondul unei atmosfere de toleranță și de înțelegere, mai vechi focare de tensiuni au răbufnit și de această dată. Clasa politică românească a avut poziții contradictorii față de instituția regalității – și când spun asta mă refer doar la perioada de după ’89. Primul contact cu fostul rege s-a desfășurat pe un fond de ostilitate al noilor autorități. Inițiativa cercurilor monarhiste de a forța o întoarcere – prematură – din lungul exil s-a soldat cu un veritabil conflict diplomatic: întors incognito în țară, cu pașapoarte elvețiene, în ajunul Crăciunului 1990, regele a fost fugărit pe autostradă (singura, la acea oră) de poliție și returnat “pachet” la aeroport, de unde s-a întors pe drumul de bejenie spre Versoix. La “comanda” returnării s-au aflat premierul Roman și președintele Iliescu. Ceva mai bine pregătită a fost vizita din preajma Paștelui 1992. Atunci autoritățile au fost luate prin suspendare de suportul public de care s-a bucurat regele, primit în București pe sub Arcul de Triumf (la inițiativa particulară a unui general de poliție filomonarhist) și omagiat cu intensitate de suporterii săi din opoziția politică. Aceeași opoziție care, ajunsă la putere în 1997, a ezitat în a adresa regelui o invitație oficială de revenire definitivă în țară. Nici președintele Constantinescu, nici țărăniștii și nici liberalii (de democrați nu e cazul să mai vorbim) nu și-au asumat responsabilitatea unui astfel de gest. A trebuit să mai treacă vreo patru ani până când, în mod surprinzător pentru întreaga clasă politică, președintele Iliescu să facă celebra sa vizită secretă -  la o cafea – la Versoix, urmată de invitația oficială de participare la inaugurarea Galeriei Naționale. În focul eforturilor de câștigare a suportului pentru obiectivele principale ale României – intrarea în NATO și în UE – administrația Năstase a fost cea care a făcut demersurile oficiale de repatriere a regelui și de repunere a sa în posesia câtorva dintre proprietăți. Gest de efect, în special în afara granițelor. Ba, mai mult, același Năstase l-a însărcinat pe prințul Duda cu o misiune de bunăvoință pe lângă casele regale europene. Schimbarea din 2005 a adus cu sine și o schimbare la nivel oficial. Relația statului cu Casa Regală s-a răcit treptat, ea dând naștere chiar unor reacții violente din partea actualului președinte. Absența primilor oameni stat de la manifestările omagiale n-a fost întâmplătoare și ea indică un nou punct de ruptură între o Putere indiferentă și o opoziție interesată mai mult în contracararea puterii decât în recunoașterea rolului istoric al monarhiei.
Titlu: Discursul regelui
Nr Editie: 3387 Data: miercuri 26 octombrie 2011
La fel ca și ruda sa care s-a aflat pe tronul Angliei înaintea celui de-al doilea război mondial, George al VI-lea, Mihai I de România are – și acum  – unele probleme de dicție. Acestea nu l-au împiedicat însă să-și rostească cu suficientă claritate discursurile istorice de-a lungul unei existențe ce traversează două secole și un mileniu. Povestea vieții suveranului român poate face, oricând, subiectul unui roman. Cu el însuși în rolul principal. Devenit rege la o vârstă când încă se juca cu păpușile, a fost detronat, mai întâi, de propriul său părinte, iar apoi de comuniști. A trăit o lungă perioadă în exil, așteptând o schimbare pe care nimeni nu o mai credea posibilă. Aceasta însă, s-a produs și spre amurgul existenței sale lui Mihai i-a fost dat să-și regăsească țara copilăriei și a tinereții. N-a fost așa de simplu cum au crezut unii: a trebuit să învingă uitarea și înstrăinarea, ca și ostilitatea noilor potentați politici. Dacă cu unii dintre aceștia s-a reconciliat, cu alții a rămas, până în ziua de astăzi, în termeni reci. Poate că nici o altă vârstă nu predispune la bilanțuri existențiale, decât aceea la care se află acum regele. Continuă să existe pete albe pe harta biografiei sale, concomitent cu pasaje clar și deplin conturate. Între ură și adulație se întinde un spațiu fertil clarificărilor și recomandărilor. Iar una dintre acestea o constituie rolul jucat de instituția regalității în România. Prin strămoșul său Carol, România a avut șansa istorică de a depăși stadiul unei civilizații și unei politici de tip fanariot și de a o înlocui cu unul european. Se poate afirma cu certitudine că principatele au pășit, pentru prima dată, în Europa, prin Carol I. Și că s-au întors în Europa cu Mihai I. Acestea nu mai sunt speculații, sunt fapte istorice. Că ultimul suveran nu are parte nici astăzi de înțelegerea și acceptarea pe care le merită, ține de o anumită reminiscență a mentalităților comunistoide. Absența președintelui în exercițiu la manifestările omagiale nu reprezintă atât expresia unei libertăți de conștiință, cât aceea a unei mentalități adânc inculcate în conștiințe de cinci decenii de totalitarism intolerant. Să lăsăm istoricilor sarcina de a lămuri ce mai este de lămurit și să sărbătorim – cu decență și fără părtinire – ceea ce merită a fi omagiat.  
Titlu: Lecția Greciei
Nr Editie: 3386 Data: marți 25 octombrie 2011
Pentru nu puțini dintre românii exasperați de criză și de consecințele sale, discursul președintelui Băsescu de sâmbătă, dinaintea plecării spre Bruxelles din salonul oficial de la Otopeni, a reprezentat un motiv de satisfacție. Iată că putem să nu ne mai lăsăm călcați în picioare de toți licuricii – își vor fi spus cei care l-au ascultat pe președinte avertizându-i pe „unii” lideri europeni că România nu mai este dispusă să „plătească la nesfârșit indeciziile” celor din Zona Euro! Nu e prima dată când președintele nostru se rățoiește la colegii săi de la Bruxelles. A mai făcut-o de câteva ori, iar chestia asta cu indecizia se pare că a umplut paharul în care se vărsase și nemulțumirea Schengen. Din nefericire, însă, mesajul prezidențial n-a prea ajuns unde trebuie. El s-a oprit în Aerogara de la Otopeni, pentru că la Reuniunea de toamnă a statelor membre n-a răsuflat nimic. Dealtfel nici n-ar fi avut cum. Acolo, fierberea era atât de mare, iar mizele atât de copleșitoare, încât problemele României, cu dobânzile mai mari pe care trebuie să le plătească pentru împrumuturile angajate, face figură de „pierdere colaterală”, complet neimportantă. Față de ce riscă alții, ce pierdem noi este un mizilic. În centrul atenției rămâne Grecia, care-și joacă cu aplomb rolul de victimă, având de partea sa atu-ul că dacă e lăsată să se scufunde, îi va trage pe ceilalți după ea. Vreți – nu vreți, trebuie să ne ajutați – pare să spună premierul lor care acum vorbește cu degajare despre viciile de fond ale întregului sistem. Nemulțumirea lui Traian Băsescu trădează și o nervozitate personală, dată de sentimentul că măsurile de austeritate n-au avut nici un efect și că „prevederea” de care a dat dovadă guvernul Boc se transformă într-o piatră de moară care ne trage și mai în jos. Românii pot să se întrebe, pe bună dreptate, dacă nu cumva, în cazul în care lucrurile erau lăsate așa cum erau în momentul de față n-am fi putut fi noi „pacientul” tratat preferențial, căruia să i se mai și scadă dintr-un foc, jumătate din datorii, pentru motivul că, oricum, nu vor putea fi plătite. Lecția Greciei nu este, deloc, una educativă. Și nici una din care se mai poate învăța ceva, cât de cât...
Titlu: La judecata colonelului…
Nr Editie: 3385 Data: luni 24 octombrie 2011
Istoricul Adrian Cioroianu, fost ministru de Externe, spunea că ar fi fost bine dacă Gaddafi ar fi fost capturat viu. El ar fi putut fi astfel judecat pentru faptele sale, constituind un model pentru maniera în care se construiește o societate democratică. Dintr-un punct de vedere occidental, Cioroianu are dreptate. Altminteri, din acela al libienilor, nu are. Pentru că Gaddafi, în cele aproape patru decenii de regim autoritar, i-a făcut părtași la o bunăstare ce decurgea din principala bogăție a țării: petrolul. Nativii din Libia aveau – precum cei din Emirate sau din Arabia Saudită – un nivel de trai ridicat. Primeau tot felul de prime și compensații doar pentru faptul că erau libieni. Nici cu munca brută nu se prea onorau. Munceau pentru ei “sclavi” moderni veniți de prin toate colțurile sărace ale lumii. Amintiți-vă cât a durat, la debutul rebeliunii, evacuarea chinezilor, pakistanezilor, tunisienilor și marocanilor aflați acolo ca să muncească. Au trudit și români, în construcții și foraje, mai ales pe vremea lui Ceaușescu, de când datează și datoria de peste 60 milioane de dolari pe care Gaddafi, supărat pe soarta pe care i-am rezervat-o bunului său prieten, a tot tergiversat să o achite. Mai mult decât un tiran, Gaddafi a fost un tip excentric. Care și-a folosit resursele nu în cele mai curate scopuri. Răsturnarea sa de la putere de către NATO și principalele state occidentale interesate direct de petrolul libian, reprezintă mai degrabă pedepsirea sa pentru teroriști adăpostiți de el și pentru actele teroriste puse la cale în Europa și în lume de acoliții săi – fapte pentru care în nici un fel nu poate fi scuzat. Ca și pentru jena pe care o încearcă astăzi cei care de dragul petrolului i-au iertat afronturile și au făcut tot ce puteau ca să-l reintegreze în “lumea bună” a politicii – aceiași care astăzi salută cu satisfacție victoria democrației. Îmi permit să-l contrazic pe prietenul Adrian Cioroianu: este bine că Gaddafi a fost împușcat de ai lui. Se închide astfel o pagină de istorie plină de răspunsuri nefolositoare. Pe libieni îi așteaptă de acum un drum greu, pentru care nu sunt pregătiți. Nu sunt pregătiți nici pentru democrația de tip occidental (să fim serioși: dacă Gaddafi se comporta ca un președinte dintr-o țară cu tradiții democratice, câte zile credeți că ar fi rămas la putere?) și nici pentru calvarul lipsurilor de tot felul pe care-l vor îndura. În nici doi ani Libia va fi plină de nostalgici care-și vor aminti cu emoție despre cât de bine o duceau pe vremea tiranului. Câte ceva, pe această temă, le putem împărtăși și noi. Dintr-o perspectivă pur românească, răsturnarea lui Gaddafi nu reprezintă un prilej de bucurie. Vom pune cruce, la fel ca și în cazul Irakului, speranței de recuperare a datoriei istorice. Cât despre un loc la masa învingătorilor nici nu poate fi vorba: ni se va aminti mereu cât de greu și de târziu am rezonat la recunoașterea și sprijinirea insurgenților și vom rămâne doar cu amintirea celor vreo 3 milioane cheltuite aiurea cu croaziera în Mediterană a fregatei “Regele Ferdinand”…
Titlu: Recursul justiției divine în cazuri pământești
Nr Editie: 3384 Data: vineri 21 octombrie 2011
Gigi Becali crede în Dumnezeu. Este convins că în tot ce i se întâmplă – mai ales bine – este mâna Celui de Sus. Impresionat de credința și de actele sale de caritate către reprezentanțele sale pământești, Domnul a urmărit cu atenție periplul său judiciar și la momentul potrivit și-a pogorât harul asupra instanței care l-a exonerat de vinovăție în cazul hoților mașinii sale, pe care i-a sechestrat și le-a făcut o oarecare educație contondentă. E drept că Justiția a fost ajutată în demersul său de schimbarea declarațiilor celor “umflați” de bodyguarzii ladifundiarului, care în deplină libertate a conștiinței lor – și nesiliți de nimeni – au infirmat teoria procurorilor, arătând că, de fapt, Gigi&Comp s-a purtat cu ei cu blândețe și cu creștinească înțelegere. În felul ăsta abuzul celor care și-au permis să-l umfle de la domiciliu doar în halat și papuci sub privirile îngrozite ale familiei a fost sancționat, iar onoarea maculată de șederea la Rahova a viitorului europarlamentar a fost „reperată”. Tot mâna Domnului pare să fi intervenit în procesul dintre Traian Băsescu și Dinu Patriciu. Întreaga nație își amintește tremurul din vocea președintelui și lacrimile mijite în colțul ochilor când a rostit nemuritoarele cuvinte: „Să-ți fie rușine, Dinu Patriciu!” Pentru ce? Pentru enormitatea de a susține că mâna prezidențială ar fi lovit dur plexul și fața puștiului care-și îngăduise nu știu ce obrăznicie la mitingul de la Ploiești. Pentru un judecător înzestrat cu rea-voință, chiar declarația solemnă a lui Traian Băsescu, de la cronfruntarea televizată din campanie, ar fi putut să însemne o autoincriminare. Adică „nu l-am lovit în față și în plex”, putea să însemne doar „i-am aplicat o scatoalcă cu un dos de labă” ca să se lase de prostii”. Dar și acest argument ar fi căzut în fața strălucitoarei demonstrații făcută de Daniel Funeriu, tot la TV, din care reieșea că la o analiză „frame cu frame”, mâna prezidențială nu s-ar fi putut contorsiona în așa hal încât să afecteze fizionomia presupusei victime. Domnul a vegheat însă și l-a pedepsit pe Patriciu cu plata a 50 de bani în folosul președintelui, ca să se învețe minte. Iată, deci, cum justiția divină poate influența – în bine – justiția pământească.
Titlu: Dl Dumbravă are o idee fără suporteri…
Nr Editie: 3383 Data: vineri 14 octombrie 2011
În sfârșit, dinspre Consiliul Superior al Magistraturii a țâșnit o idee care contrazice sentimentul că această instituție nu are decât rolul de a acoperi și de a cocoloși corupția și incompetența ce dăinuiesc în justiție. Însuși președintele acestui for, dl Horatius Dumbravă, a venit cu ideea ca cei care sunt dovediți că săvârșesc acte de corupție să nu mai beneficieze de pensia (suplimentară) de magistrat! Până acum, lucrurile sunt destul de simple: când cineva se simte cu musca pe căciulă, sau se declanșează o cercetare a faptelor sale, se pensionează cu cea mai mare viteză! După care își consumă în liniște și pace nu puținele zeci de milioane pe care statul (și magistrații înșiși) le acordă. În recentul scandal de la Înalta Curte, una dintre judecătoarele cercetate și-a manifestat cu promptitudine intenția, lucru pe care-l va face, probabil, și șefa Secției Contencios, doamna Bârsan, cea care a constatat, brusc, că nu se mai potrivește cu mediul (citat aproximativ). Adică mediul nu se mai potrivește cu dânsa! Cineva ar putea să replice că nu este în ordine să se suspende un drept legal – pensia de magistrat. Acesta este însă, un privilegiu, pe care oamenii cu robă l-au obținut în virtutea principiului cinstei și integrității – care sunt calitățile fundamentale ale celor care lucrează în breaslă. Este și motivul pentru care electricienii - de pildă - nu beneficiază pe lângă pensia obișnuită, și de una de electrician. Sau cântăreții de operă, nu-și adaugă o pensie de voce! Ideea dlui Dumbravă merită toată atenția și va avea darul să constituie un imbold suplimentar pentru un comportament corect și demn, într-o profesie în care absența acestor calități afectează grav însuși fundamental societății: încrederea în lege și legalitate. Mi-e teamă însă că, în chiar CSM, inițiativa nu va avea prea mulți suporteri, din motive lesne de înțeles. Și ne vom alege, ca de atâtea alte ori, doar cu iluzia buneivoințe…
Titlu: O mare gogomănie: obligativitatea cauciucurilor de "iarnă"
Nr Editie: 3382 Data: joi 13 octombrie 2011
Este de mirare că lumea rămâne ca hipnotizată în fața câte unei gogomănii enorme, fără a reuși să aibă vreo replică - cum a fost cea lansată de ministrul Boagiu, cea care a identificat marea problemă a circulației pe drumurile publice ca fiind nu proasta întreținere a acestora ci... indisciplina șoferilor care circulă cu cauciucuri neadecvate! De aici până la promulgarea celei mai stupide reglementări în domeniu n-a fost decât un pas: legiferarea obligativității dotării autovehiculelor cu cauciucuri de iarnă, iarna, și de vară, vara. Nimeni nu s-a gândit atunci, ce efort material inutil implică punerea în practică a acestei reglementări. Ministrul și-a dat, totuși, seama și a amânat cu un an aplicarea măsurii. În locul toamnei trecute ea intră în vigoare în aceasta. Încălțările de vară/iarnă constituie un lux pe care nimeni nu și-l poate permite, nici chiar țările mai bogate decât a noastră. Impunerea acestui impozit stupid – o cheltuială de peste 15 milioane pentru fiecare mașină (am în vedere aici doar autoturismele) este tot ce le mai lipsea amărâților de șoferi români. Sunt de acord cu faptul că circulația – cu echipare neadecvată – în condiții extreme (de gheață sau zăpadă) crează probleme tuturor. În cazul ăsta, reglementarea ar trebui să se adreseze doar celor care se pun în astfel de situații. Ar fi trebuit să fie și mai nuanțată: este vorba despre drumurile naționale sau interurbane, pentru că în localități primăriile au datoria să deszăpezească de urgență arterele. Pe urmă: cauciucurile de iarnă utilizate pe carosabil curat implică consum mai mare de combustibil și un comportament diferit. Nu poți să schimbi cauciucurile de câteva ori pe zi. Logic – reglementarea ar trebui să interzică expres doar deplasarea autovehiculelor neechipate pe porțiunile de drum care nu pot fi curățate în timp util! E ce și cum s-ar da o lege că de la 1 Octombrie până la 31 Martie toată lumea trebuie să poarte căciulă și galoși! Și o altă chestiune care a trecut (intenționat) neobservată: ce rost are înlocuirea tuturor celor 4 cauciucuri când ro/activ au doar cele tractoare? Dar, cum se întâmplă prea des pe la noi, în spatele acestei măsuri presupuse de interes general, stau interese de grup sau de gașcă: importatorii de cauciucuri și service-urile auto sunt marii beneficiari ai acestor măsuri, din multe puncte de vedere nejustificate. Și – mai ales – formulate într-un mod care dă oricând posibilitatea de „interpretări” și abuzive!
Titlu: Justiția ca o tarabă din piață
Nr Editie: 3381 Data: miercuri 12 octombrie 2011
Unul dintre leit-motivele comentariilor referitoare la justiție, după Revoluție, a fost acela că magistrații trebuie să beneficieze de venituri legale suficient de consistente, pentru a nu fi tentați să se lase mituiți de către cumpărătorii de “dreptate”. Cursul evenimentelor a fost în această direcție. Magistrații au fost printre primii bugetari cărora li s-au mărit – considerabil – lefurile. Și cum pofta vine mâncând, nu au pregetat să își acorde singuri o serie de privilegii, în postura paradoxală de judecători ai propriilor cauze în conflict deschis cu statul. În mod nu cu totul surprinzător, actul de justiție nu a devenit mai corect. În nu puține cazuri, unele clar dovedite, tentațiile au continuat să se manifeste, iar judecătorii cu lefuri de invidiat, de peste 10.000 de euro pe lună – de 20 de ori mai mari decât un salariu mediu – au continuat să primească bani și favoruri pentru a înclina balanța  justiției în favoarea solicitanților. Nu este deloc nefiresc faptul că în topul încrederii românilor în instituțiile statului, Justiția ocupă un loc modest, în mentalul public stăruind sentimentul că aceasta seamănă mai degrabă cu o tarabă la care se negociază prețul sentințelor. Recentul scandal în care sunt implicate mai mulți înregistrați de la cel mai înalt for – Înalta Curte de Casație și Justiție – nu face decât să confirme această percepție. Dacă o persoană precum doamna Gabriela Bârsan, șefa Secției Contencios și soție a unui înalt magistrat european – soțul său fiind judecător la CEDO – se pretează la a primi cadouri și servicii pentru a da soluții favorabile unui om de afaceri cu probleme, ne închipuim ce se întâmplă mai jos. Ne imaginăm și ce mușuroi de interese reprezintă o instituție în care cei care poartă răspunderea pentru climatul de cinste și corectitudine își avertizează colegii suspectați că telefoanele le sunt puse sub urmărire – aceștia fiind chiar cei care semnaseră mandatele respective. După episodul “Voicu”, în care au fost implicați mai mulți judecători ai aceleiași instanțe, episodul “Bârsan&Co” ne oferă tabloul sugestiv al unei instituții profund marcate de necinste și de lipsă de onestitate profesională, confirmând, dacă mai era nevoie, acuzele și suspiciunile exprimate de instituțiile europene, care ne condiționează deplina integrare în structurile sale de rezolvarea acestei grave probleme. 
Titlu: Strategia lui Ghiță
Nr Editie: 3380 Data: marți 11 octombrie 2011
Odată cu plângerea penală împotriva ASESOFT, făcută de administratorul judiciar al Realitatea Media, ROVIGO, trimisă la Judecătoria Sectorului 1, iese la iveală țesătura de malversațiuni la care s-a dedat “salvatorul” televiziunii lui Vântu – Sebastian Ghiță. Cu figura sa de inberb inocent, Ghiță i-a păcălit pe mulți, iar pe cei pe care nu i-a putut păcăli, i-a convins prin metode îndelung testate în profesia sa de businessman. Prin Realitatea TV, el a urmărit două lucruri: primul – să intre în lumea bună a afacerilor la Centru, condiția de om de afaceri de provincie creându-i unele dificultăți. Al doilea – să pună mâna, fără prea multe complicații, pe o televiziune cu care să se ajute în desfășurarea activităților sale lucrative. Cu toată experiența sa de viață, Vântu nu l-a ghicit din prima, iar când și-a dat seama care sunt adevăratele sale intenții era deja prea târziu! Îndelungata experiență a lui Ghiță în materie de aranjamente, i-a sugerat din capul locului soluția transferului postului TV în patrimoniul propriu: importantă nu era marca – deja compromisă din multe puncte de vedere – ci mecanismele sale de funcționare. Oamenii adică. Cei care o fac să se miște. Sub pretextul plății salariilor din banii proprii a început să opereze în secret un transfer masiv de personal. Rămas sub vechea titulatură, canalul TV fusese deja, practic, transferat în curtea ASESOFT. Ghiță nu și-a pus niciodată problema achitării datoriilor și a reintrării în legalitate fiscală. Și-a dat seama, probabil, că este imposibil, la cât se adunase deja până la intervenția lui, ca să nu mai vorbim de ce a urmat. Operațiunea de salvare a postului s-a transformat într-una de preluare ostilă (termenul nu are, încă, aplicabilitate, în jurisdicția noastră comercială). Când lucrurile au devenit evidente, s-a dezmeticit și administratorul judiciar, care a acționat în consecință. Demersul lui Ghiță se bazează pe complicațiile de nedeslușit pe care le prezintă cazul și pe proverbiala celeritate a justiției române. Până când lucrurile vor fi descâlcite, el va avea propria sa televiziune, pe care o vor face să funcționeze lefurile pe care le va plăti el, iar Schwarzenberg va putea să-și admire în voie autobuzul gol cu inscripția “Realitattea TV”, părăsit de șoferi, mecanici și pasageri. Cât despre Vântu, nu-i mai rămâne decât să-și roadă unghiile de necaz că a dat peste unul mai hoț decât el, care l-a lăsat, cu eleganță, în fundul gol.
Titlu: Nimeni nu e profet…
Nr Editie: 3379 Data: luni 10 octombrie 2011
Am publicat acest comentariu, cu titlul “Zvon de crah imobiliar” în data de 13 August 2007 – cu aproape un an înaintea evenimentelor care au declanșat o criză care este încă departe de a se încheia. Vreau să spun că, așa cum se întâmplă deobicei, sunt momente în care refuzăm să vedem realitatea, încăpățânându-ne să evoluăm în ce le mai greșite direcții. Nouriel Rubini n-a fost unicul prevestitor al crizei – el a luat doar caimacul. Pentru mulți, ceea ce avea să urmeze căpătase înfățișarea unui destin implacabil… “Un prieten, băgat până în gât în afaceri imobiliare, îmi dă un telefon și-mi relatează, agitat, că se întâmplă ceva grav: în urmă cu vreo săptămână a aflat că un barosan de prin California a achiziționat două fonduri de investiții cu aproape 700 de miliarde de dolari (am auzit bine? - Da, mai mult de jumătate din PIB-ul nostru!) pe care după nici o săptămână le-a închis.  Efectele pe bursă au fost aproape instantanee și n-a durat decât încă vreo două zile până ce ele s-au făcut simțite și pe bursele europene. Stau și mă întreb – zice amicul - cât va face  „unda de șoc” până la noi. Și ce se va întâmpla într-o economie ca a noastră, a cărei creștere se bazează în special pe speculațiile din domeniul imobiliar. Un alt prieten, președinte de bancă, îmi explica deunăzi că el percepe tot mai des semnele care au condus, la începutul anilor ’90, la marea criză din America, unde băncile, împovărate de credite imobiliare, s-au trezit în portofolii cu o mulțime de imobile pe care nimeni nu mai dorea să le cumpere. La noi, creditul imobiliar ia un avânt nefiresc, fără a fi corelat cu alte elemente de dezvoltare care să susțină întregul proces. România a devenit o imensă piață imobiliară, în care se tranzacționează fiecare metru pătrat la prețuri astronomice, complet necorelate cu realitatea economică. Procesul este amplificat de banii pe care-i aduc din afară cu scopuri speculative diferiți investitori în căutare de beneficii rapide. Aceste intrări întăresc artificial moneda națională pe care o vor slăbi rapid odată cu  repatrierea investițiilor dublate de beneficii. Dincolo de sectorul bancar, care trebuie să se aștepte la un cutremur similar cu cele care l-au zguduit în deceniul trecut, acest proces va afecta pe marii deținători de terenuri, cei care au făcut averi uriașe cumpărând în vrac și vânzând la bucată, și a căror avere se sprijină încă pe suprafețele mari pe care le-au luat în posesie, și pe baza cărora au făcut investiții riscante sau fantasmogorice. Nu trebuie să fii implicat direct în aceste procese – dealtfel, un procent destul de mic este format din cei care pun în mișcare mecanismul – pentru ca efectele sale să te atingă, în mod dramatic, uneori.” Quod erat demonstrandum…
Titlu: Birocrație și formalism "marca" Vodafone
Nr Editie: 3378 Data: vineri 07 octombrie 2011
Accident: telefonul meu mobil nu mai vrea să asculte comenzile. Orice număr formez e în afara ariei de acoperire. De sunat nu mă mai sună nimeni. Deși ar trebui să primesc câteva apeluri urgente. Ce e de făcut? Intru pe site-ul Vodafone și aflu un număr de la care pot obține relații. La celălalt capăt al firului, o domnișoară mă sfătuiește să-l închid și să-l deschid din nou. Tot nu merge. “E clar. Cartele este defectă. Mergeți la un magazin Vodafone să vi-o schimbe. E simplu ca bună-ziua”. Îmi indică și un magazin din apropiere: în Bd. Mihalache 101. Sunt sub presiune, așa că mă îndrept rapid spre locația indicată. E un magazin mic cu doar doi operatori. După ce aștept vreo 15 minute, realizez că ar fi trebuit să-mi iau un bon de ordine din automat. Nimeni nu mi-a spus, așa că vreo trei persoane venite după mine se așează triumfătoare pe scaunul de dialog înaintea mea. Neatenția se plătește, asta e! După vreo jumătate de oră, în care am stat ca pe cuie, îmi vine rândul. Mă servește un băiat simpatic. Într-adevăr, cartela e defectă și trebuie schimbată. “Dați-mi un buletin!” I-l dau. “E telefon de firmă și nu sunteți dvs. persoana de contact. Trebuie să veniți cu o împuternicire”. Rămân perplex: împuternicire pentru schimbarea cartelei? “Astea sunt indicațiile pe care le-am primit!” Îmi face, totuși, o concesie: îmi dă noul card, dar va trebui ca persoana de contact să sune și să dea codul pentru deblocare. La *112. Mai trec două ore până dau de persoana de contact. Și începe adevăratul calvar. Duduia Corina – parcă așa o cheamă pe roboțică – te îndrumă în pașii – numeroși – care trebuiesc făcuți: dacă… formați… La urmă formezi numărul tău. Răspuns invariabil: comandă incorectă. După vreo două ore de draci, îmi iau inima-n dinți și mă întorc la centru, unde un alt băiat simpatic rezolvă pe loc problema: mai trebuiau formate un 3 și un 0, despre care roboțica nu sufla un cuvânt! “Dar tu de unde știi?” – îl întreb, intrigat. “Păi eu lucrez aici!”. Au trecut cam 12 ore de la defecțiune și am ratat toate întâlnirile și comunicările din agendă. De ce? Pentru că la o firmă ca Vodafone, birocrația și formalismul sunt la fel de puternice ca la stat. P.S. La Orange o fi altfel?
Titlu: Eco-humorul
Nr Editie: 3377 Data: joi 06 octombrie 2011
Stau și mă întreb de ce nu prinde la noi ecologismul, ca doctrină politică. Deși au dat buzna pe scena proaspăt vopsită a politicii imediat după Revoluție, deși existau modele europene de succes, MER-ul și PER-ul nostru au scris, în 21 de ani, cea mai sumară și mai nesemnificativă pagină de acțiune. Deși realitatea le-a oferit materie primă suculentă, deși românii par tot mai preocupați de această dimensiune a existenței lor, ecologiștii au făcut în permanență figurație, nereușind niciodată să adune voturi suficiente pentru a putea dezvolta un discurs parlamentar. Întotdeauna veleitățile și orgoliile personale au fost mai puternice decât rațiunea care spune că pe o singură voce ecologiștii ar fi putut realiza mai mult decât pe două, trei sau mai multe. O știre recentă informează că Mugur Mihăescu și-a încheiat cariera de președinte al „verzilor”, cum se autointitulează Mișcarea Ecologistă, sau MER. N–a stat acolo decât câteva luni, în care a plictisit telespectatorii pe la câteva emisiuni în care încerca să evolueze într-un registru în care nu se simțea confortabil – talentul său constând în puterea de a-i face pe oameni să râdă, nu să cadă pe gânduri. „Vacanța Mare” a prevalat în fața ecologismului, chiar dacă devine și ea, ușor-ușor, o amintire. Ce a căutat Mugur Mihăescu acolo? Pur și simplu cineva a crezut că notorietatea sa umoristică va putea fi convertită în voturi. Cum a crezut, dealtfel, și Virgil Măgureanu, când a vrut să facă din Florin Călinescu un candidat la președinție. Dar, atâta timp cât există un precedent de genul Coluche, care l-a concurat pe Mitterand la „les erections pestillentieles”, de acum vreo patru decenii, de ce nu? Bun. Cu sau fără haz, Mugur Mihăescu a apucat măcar să ridice problema Roșia Montana. Pe bune. Nu te poți numi forță ecologistă aplaudând un astfel de proiect. Cum a făcut-o PER-ul, mai sensibil la banii Gold Corporation decât la nevoile ecologice ale românilor. PER-ul este un alt exemplu de inadecvare la demersul firesc. Partidul a fost trezit din moțăiala sa istorică de un veleitar, extirpat de formațiunea din care făcuse parte pentru niscai nereguli, dornic să se reinsereze în peisajul mare, călare pe calul troian al unui „club ecologist” în mrejele căruia mai cad pradă, din când în când, intelectuali debusolați și actori nerealizați. De ce nu reușește ecologismul să se dezmeticească (dacă a fost vreodată mai treaz)? Pentru că nu renunță la a face mai multă politică și mai puțină ecologie. Când raportul va deveni invers, va exista o șansă. Una serioasă, nu eco-umoristică... 
Titlu: Scrisoare deschisă
Nr Editie: 3376 Data: miercuri 05 octombrie 2011
Stimată doamnă ministru Elena Udrea, Știu că n-am fost, întotdeauna, un admirator al proiectelor dvs., mai ales când s-au numit „case la țară pentru specialiști”, „telecabina de la Vâlcan” sau „bazinul acoperit de la Câmpina”. De ce – e simplu de bănuit. Dintr-un alt punct de vedere, însă, admir vigoarea cu care acționați pe scena publică și consecvența cu care încercați să aduceți pe drumurile cele bune (cu co-finanțări europene) turismul românesc, chiar dacă acesta se încăpățânează prea des să rămână pe vechile sale poziții. Vreau să vă semnalez un lucru la care, dacă veți purcede cu bună credință, veți realiza ceva concret, palpabil. Despre ce este vorba? Zilele trecute un post de televiziune a prezentat un reportaj în care era vorba despre un cetățean de prin Hunedoara – Rudolf Hanzelik pe nume – care face un lucru puțin obișnuit, mai ales în România. Fiind el șomer, din motive ce nu-i pot fi imputate nici lui, nici dvs., a început să-și umple timpul cu o activitate ce vizează binele public. Fără ca cineva să i-o ceară sau să-l plătească pentru asta, a început să cartografieze, pentru Google Maps, zona Hunedoarei. Înarmat cu o bicicletă, un aparat de fotografiat și un carnet de notițe,  el a făcut deja lumină într-o zonă a hărților Google dominată până acum de o pată verde, de genul celor pe care cartografii antichității scriau „hic sunt leones”. Traseele sale turistice, miile de fotografii făcute, i-au ajutat pe realizatorii acestui impresionant proiect să avanseze într-o zonă considerată fără speranță și lipsită de interes. Au fost atât de impresionați de lucrul bine făcut de Rudolf încât i-au transmis o scrisoare oficială de mulțumire, încurajându-l să persiste în acțiunea lui. Ba l-au și invitat la Barcelona, să-l cunoască personal. Hanzelik ar accepta cu plăcere invitația dacă n-ar exista un impediment, minor, e drept: fiind șomer, n-are bani. Iar cu bicicleta îi va lua cam mult timp să ajungă acolo. Ideea în care vă scriu e următoarea: ajutați-l să meargă la Barcelona. Veți găsi dvs. soluția. Că merită. Mai mult: dați afară șapte amploaiați de la turism care freacă menta și angajați-l pe Rudolf. Faceți din el coordonatorul unei operațiuni naționale de cartografiere. Chestia asta ar avea valoarea a zece frunze promoționale și, cu siguranță că poate aduce mai mulți turiști decât proiectul fantezist al spaniolilor. Și nici nu va costa cât au costat ăia. Aveți un prilej unic: folosiți-vă de el! Cu stimă, Octavian Andronic
Titlu: PDL – aripa penticostală
Nr Editie: 3375 Data: marți 04 octombrie 2011
Un lucru care până acum a scăpat observatorilor este existența unei aripi religioase în cadrul PDL. De primarul Falcă de la Arad a auzit mai toată lumea, chiar dacă el, personal, nu prea intră în bătaia reflectoarelor presei. Despre socrul său, dl Seculici, deasemenea, s-a aflat, mai ales că a fost, la un moment dat, și vicepremier, într-unul dintre Guvernele Boc. Se știe, deasemenea, că dl Igaș s-a trezit în funcția de ministru de Interne, după ce a fost “lichidat” Blaga, datorită dlui Falcă, din a cărui parohie (politică) se trage. Se mai știe și că la vârful poliției a fost numit un om credincios (tot lui Falcă), provenit din același județ binecuvântat ce dă țării oameni de valoare – e vorba despre chestorul Dascălu. N-a scăpat lumii amănuntul că dl Ioan Nelu Botiș, fostul ministru al Muncii, era (poate că mai este) un om cu frica lui Dumnezeu, care anterior carierei (scurte) ministeriale militase pentru instituirea unei Zile Naționale de Rugăciuni, proiect care n-a apucat să fie materializat datorită opoziției păgânilor din Parlament. Și – finit coronat opus – se mai cunoaște și faptul că primarul Falcă este cumătrul președintelui Băsescu, care l-a cununat sau i-a botezat un copil – nu îmi amintesc exact. Ei bine: aveți idee ce-i leagă pe acești oameni și pe alții, nu puțini, plantați prin structurile de putere, de către cei amintiți? Vă spun eu: credința penticostală! Cu toții (excepție făcând președintele care, nu-i așa, trebuie să fie echidistant și față de culte) aparțin cultului penticostal – una dintre religiile interzise până în 1989. O religie dinamică (ca să nu folosesc alt termen) care face prozelitism insistent în special în zona de Vest a țării. Un cult care, bine susținut cu fonduri de către structurile centrale, din Lumea Nouă, pătrunde încet, dar sigur în teritoriile păstorite cu mai puțină atenție de către cultul ortodox, cel agreat ca fiind aproape oficial. N-aș vrea să reiasă de aici că am ceva cu penticostalii. Libertatea credinței este garantată de Constituție. Nu pot însă să nu devin suspicios când religia încearcă să prospere prin mijloace neortodoxe, încercând să acapareze zone ale puterii politici și ale administrației. Poate că mă înșel. Dar poate că nu. Și atunci ar trebui să știm mai bine ce se întâmplă în ograda noastră și ce vor unii dintre cei se servesc de astfel de mijloace în propășirea idealurilor lor (nu doar) spirituale.
Titlu: Mitică Show la DNA
Nr Editie: 3390 Data: luni 31 octombrie 2011
Viața bate divertismentul: tot mai des asistăm în emisiunile de știri la show-uri care fac să pălească de invidie realizatori reputați, de genul Divertiștilor, al lui Bendeac sau al lui Huidu cel de dinainte de accidente. Ultimul thriller a fost cel realizat de Mitică Dragomir – cu siguranță cel mai talentat și mai polivalent dintre aspiranții la gloria momentului care fac coadă la DNA. Ora sa astrală a fost săptămâna trecută când, ieșind de la întâlnirea de lucru cu procurorii, le-a ordonat jurnaliștilor adunați ciorchine în jurul scărilor: „Alinierea!” Apoi le-a făcut cunoscute ultimele modificări din Codul Penal, care îi condamnă la împușcare pe stadion pe el și pe Mircea Sandu. Debut exploziv care, însă, nu avea să împiedice în faza următoare, pierderea cumpătului. Mitică a făcut o veritabilă criză de nervi, acuzând ruperea hainelor, călcarea pe bombeu și primirea de ghionturi în spinare. Au fost momentele în care i-au fluturat pe lângă tâmple amintirile bulăului din 90, experiență pe care, desigur, n-ar dori să o repete. După care și-a revenit la fel de brusc, schimbând registrul și oferind detalii unei singure jurnaliste, pe motiv că era mai... drăguță! Dincolo de anecdotica momentului, să notăm faptul că pentru prima dată marii maeștri ai „cooperativei” fotbalistice simt fiori reci pe șira spinării. După toate mânăriile – unele dintre cele mai nerușinate – de până acum, păreau să fie de neatins de organele desemnate cu stoparea corupției. Iată, însă, că a apărut breșa în care procurorii încearcă să pătrundă. După arestarea șefului arbitrilor, a venit rândul șefilor celor două instituții responsabile de generalizarea fenomenelor negative din fotbal: Mitică Dragomir, de la LPF și Mircea Sandu de la FRF. Desigur, pare o bagatelă, față de ceea ce aproape toată lumea știe că se întâmplă sub aripa lor protectoare. Pare o neînțelegere între mafioți, care ajunge din greșeală unde nu trebuie. Este, însă, capătul firului de care, trăgând cu nădejde, procurorii pot ajunge la miezul lucrurilor. Sau nu! Pentru că n-ar fi deloc de mirare ca, după tot tărăboiul, să se aștearnă celebra liniște a aranjamentelor de culise, care-i va scoate pe cei implicați ca pe niște veritabili Albi ca Zăpada...