Punctul pe Y, septembrie 2010

Titlu: Retragerea lui Hrebenciuc
Nr Editie: 3114 Data: miercuri 01 septembrie 2010
De când Victor Ponta a preluat președinția PSD-ului, în condițiile cunoscute ale dorinței cvasigenerale ale debarasării de perdantul Geoană, înlocuirea lui Viorel Hrebenciuc de la comanda grupului parlamentar din Camera Deputaților reprezintă momentul cel mai important al procesului de schimbare a gărzii. Nu că Hrebenciuc ar fi fost omul lui Geoană – el, de fapt, a fost omul tuturor și al nimănui – ci pentru că scoaterea sa din ecuație indică una dintre direcțiile pe care urmează să evolueze politica social-democrată în epoca „Ponta”: aceea a confruntării – în locul tradiționalelor pertractări. Viorel Hrebenciuc are un CV politic la vârf de 18 ani. Fostul prefect de Bacău a făcut pasul decisiv în politica mare când a devenit șeful campaniei electorale a președintelui Iliescu, în 1992. Promovat în guvernul Văcăroiu, a făcut din secretariatul general al acestuia „puntea de comandă” prin care treceau majoritatea deciziilor. Devenit parlamentar de opoziție în 1996, a început să-și manifeste talentele de negociator aducând în partid importanți lideri sindicali, precum Mitrea. Rămas pe baricada parlamentară în 2000, a devenit unul dintre cei mai influenți parlamentari, el aflându-se la originea multor acorduri importante realizate cu formațiunile din opoziție. Reputația sa de mare „maestru al combinațiilor” a rămas constantă și probabil că un important procent din „reușita” debarcării lui Iliescu și instalării lui Geoană din 2005 i se datorează. Ultima sa misiune la vârf a fost șefia campaniei prezidențiale din 2009, când eforturile i-au fost minate de însuși comportamentul aberant al candidatului. În urma acestui eșec s-au întețit reproșurile și acuzațiile la adresa sa și a poziției pe care o ocupa în partid. Mulți au fost surprinși însă să constate că unica sa funcție oficială era cea de lider al grupului parlamentar și că nu avea de unde să se retragă din altele. Orgoliul l-a făcut să reacționeze atunci când un coleg a vrut   să-i ia locul și a recâștigat detașat la ultimele alegeri funcția la care renunță acum. Personaj inteligent, cu acut simț al oportunităților, Hrebenciuc a înțeles că noul președinte dorește să-și impună propria sa partidă. Nu neapărat una mai bună sau mai eficientă. Dar este în stilul lui Hrebe să-i lase pe cei care nu doresc să fie ajutați, să aibe șansa să-și rupă singuri gâtul. Iar prilejurile se vor ivi cât de curând.
Titlu: Încrederea în biserică
Nr Editie: 3127 Data: vineri 17 septembrie 2010
Din mai toate sondajele de opinie rezultă că românii manifestă cea mai mare încredere în biserică și în armată. Comparativ cu alte categorii, acestea par mai puțin expuse “păcatelor” contemporane: corupție, nepăsare, birocrație. Sondajele nu operează, însă, o departajare esențială: aceea dintre biserică, instituția fundamentală, și slujitorii acesteia. Pentru că realitatea de fiecare zi ne demonstrează că oricât de mare ar fi încrederea noastră în principiile propăvăduite de biserică, în fața modului în care adeseori sunt aplicate nu putem să nu avem rezerve. Preoții sunt, la urma-urmelor, și ei oameni. Cu calități și defecte. Păcate – cum li se spune în limbaj de specialitate. Iar dacă acceptăm această idee, avem nevoie de modele care să o confirme, nu să o contrazică. Trebuie să observăm că, din nefericire, biserica – și cei care o reprezintă – nu sunt deloc imuni la tentațiile și viciile societății moderne. Cei mai tradiționaliști dintre noi îi reproșează o prea mare sensibilitate față de cele lumești – fastul, colecționarea de bunuri, prețuirea excesivă acordată celor trecătoare. Chiar faptul că în fruntea bisericii ortodoxe se află un ierarh cu aptitudini manageriale – zic unii, ieșite din comun – este văzut ca o îndepărtare de la principiile sacre și de la rolul bisericii în societatea contemporană. Asta, cu atât mai mult cu cât reacțiile din partea sa, la adresa unor încălcări flagrante ale principiilor religioase, se lasă așteptate. Cum este cazul preacuviosului episcop de Tomis, Înalt Prea Sfinția Sa Teodosie. Acesta devine, pe zi ce trece, un simbol al ceea cea nu ar trebui să fie nu doar un slujitor al bisericii, ci chiar unul dintre stâlpii ierarhiei acesteia. Numele său este prezent în mass media legat de felurite scandaluri, între care ultimul este pe cale să deșire o operațiune demnă de cei mai reputați rechini ai capitalismului autohton. Arhiepiscopia Tomisului este datoare la stat cu vreun million de euro, bani reținuți din lefurile preoților pentru contribuții sociale și nevirați statului. Întârzierea a condus chiar la punerea de sechestru pe palatul archiepiscopal. Sunt voci care afirmă cu siguranță că din acești bani au fost plătite credite angajate în nume propriu de Teodosie pentru niște investiții făcute în Bucovina, pe terenuri ale bisericii ce i-au fost apoi donate tot în nume personal de către mânăstirea ce deținea locul pe care au fost înălțate hoteluri și restaurante. Cuviosul Teodosie este și eroul unei jenante afaceri de primire de foloase necuvenite din partea unui aspirant la calitatea de student în teologie, care l-a înregistrat și l-a dat în vileag. Tot Sfinția Sa a fost dovedit de CNSAS ca informator al Securității, activitate pe care, declară tot dânsul, a desfășurat-o din rațiuni patriotice. Stai și te întrebi ce ar mai trebui să facă din cele nefăcute pentru că la Patriarhie să sune clopoțelul de alarmă al “firului scurt” cu Divinitatea, pentru a semnala Întâiului Păstor al Țării că Necuratul și-a băgat adânc coada în treburile Bisericii de la malul mării celei negre ca smoala ce fierbe din cazanele Iadului. 
Titlu: Vânătoarea de vrăjitoare
Nr Editie: 3128 Data: luni 20 septembrie 2010
Reținerea, de către Parchet, a omului de afaceri Sorin Ovidiu Vântu a trezit reacții adverse de o intensitate puțin obișnuită. În linii mari, totul se discută în jurul prezumției de răfuială politică și nu de sancționare a unei infracțiuni – în fond minore. Vin în sprijinul acestor interpretări eforturile și cheltuielile cel puțin neverosimile puse la bătaie pentru ca mogulul „Realității” să fie prins cu ocaua mică a „favorizării infractorului”. Opinia publică, cât de neavizată, așteaptă de vreo zece ani ca autoritățile să aibe o reacție asupra chestiunii de fond: afacerea GELSOR-FNI. Aici se situează posibila vinovăție reală a organizatorului acestei afaceri cu iz de joc piramidal. Și care n-ar fi fost posibilă fără largul concurs al unor instituții publice îmbibate de interese politice (CEC-ul). În locul descâlcirii acestui ghem de interese care a pus laolaltă politicieni și finanțiști de anvergură, avem parte de un deznodământ cu iz comic. Un Vântu încătușat (bine că polițiștii nu i-au pus articolele din dotare și la picioare, ca să nu fugă!) și plimbat prin fața camerelor de vederi pentru un sfârâiac, vorba lui Creangă: ajutorarea – din „prietenie” – a celui care a luat cu aproape zece ani în urmă, asupra sa, responsabilitatea unei afaceri răsunătoare. Are mai puțină importanță, acum, dacă Vântu va fi eliberat de instanță sau va continua să se afle, pentru încă 27 de zile, în custodia Parchetului. În mod normal, n-ar avea de ce, pentru că eventualele presiuni (psihice) n-ar mai putea adăuga prea multe lucruri la dosarul în cauză în care se află inclusiv recunoașterea sa. O importanță tot mai mare începe însă să aibe campania atent orchestrată de „demonizare” a acestuia. Sunt luați la rând, în vizor, toți cei care au avut, într-un fel sau altul, de-a face cu mogulul SOV (cu excepția celor care  s-au degajat deja de povara unei legături periculoase trecând în tabăra adversă). Apar eroii de după război – gen Hamagea, care încearcă să revină în atenție prin presupuse atentate la adresa neimportantei lor persoane. Dar cel mai mult se întețește „vânătoarea de vrăjitoare”, a „complicilor morali” ai mogulului. Publicațiii și posturi de televiziuni loialiste fac liste de „colaboraționiști” și îi țintuiesc la stâlpul infamiei pe toți cei care s-ar fi aflat în „solda” mogului. Lista se mărește pe zi ce trece și acuzele devin tot mai violente, în special din partea avocaților de profesie ai părții adverse (știți dv. care) ce amușinează momentul favorabil pentru anihilarea concurenței profesionale. De aici și până la eventuale interdicții de a mai practica în domeniul mass media nu mai este decât un pas și episodul amintește izbitor de campaniile declanșate în perioada maccarthy-smului și a comunismului timpuriu. Demonizându-l pe Vântu, adversarii săi nu fac nici un serviciu celor pe care doresc să-i servească. Ba din contră: induc tot mai mult în public ideea revenirii la metode și la formule care aparțin altor epoci, pe care le credeam definitiv trecute în arhiva neagră a istoriei. Demonstrând totodată că spoiala de democrație la care fac recurs nu este altceva decât o mască a perenelor tentații totalitare.  
Titlu: Elegie pentru un polițist
Nr Editie: 3129 Data: marți 21 septembrie 2010
Nu ne mai întâlnisem de ceva vreme – fiecare fiind, poate, ocupat ca altădată cu treburile sale. M-a sunat în urmă cu vreo două săptămâni și direct, fără vreo urmă de emoție în glas, mi-a dat cumplita veste: “Am cancer!”. Boala fusese localizată la plămâni. Pierduse vreo 20 de kilograme în câteva zile. Întrerupsese chimioterapia pentru că fusese găsită o nouă tumoră, la stomac. Naturalețea cu care-mi spunea aceste lucruri m-a cutremurat. Nu vroia compasiune. Expunea o situație, concis, așa cum era obișnuit să-și redacteze rapoartele profesionale. I-am promis că voi trece să-l văd, dar gândul de a întâlni un alt om decât cel pe care-l știam mă îngrozea pur și simplu. După cum ma îngrozea și incapacitatea de a-i fi de vreun folos. N-am mai apucat. Deși previzibilă, vestea încetării sale din viață, vineri, a căzut ca un trăznet peste toți cei care-l știau și care ținuseră la el. Ne cunoșteam de aproape patru decenii: eu, tânăr reporter la “Informația Bucureștiului”, el tânăr locotenent la Judiciarul unui sector. Am făcut împreună multe reportaje reușite, polițistul simțind instinctive care sunt elementele de interes ale unei producții gazetărești. Colaborarea noastră profesională a fost dublată de o prietenie care n-a slăbit de-a lungul anilor. Ba, dimpotrivă, s-a întărit. Era, profund devotat meseriei și specialității “sută la sută” polițiste (chiar dacă într-un timp se numea altfel) a rămas întotdeauna fidel principiilor de corectitudine și deontologie. Prindea hoți, tâlhari, asasini, nu din vreo plăcere oarecare, ci pentru că știa că asta e menirea sa, să scape societatea de cei care atentau la stabilitatea și siguranța ei. A avut curajul (pe care puțini dintre foștii milițieni l-au avut) de a depune mărturie la procesul foștilor demnitari comuniști, denunțând ordinele de represiune date în timpul manifestațiilor din 21 și 22 decembrie. Unii au încercat să-l stigmatizeze pentru această “trădare”. A făcut-o, însă, pentru că simțea că e de datoria lui.   Și-a continuat existența profesională în noile condiții democratice cu aceeași eficiență și dedicație. A fost promovat pe scara ierarhică, indiferent de culoarea politică a celor aflați la putere. A fost șef de sector al Poliției, șef al Poliției Capitalei, șef al unei direcții din IGP, conducând și formând polițiști de tip nou, cu alt orizont și cu alte deprinderi. Când a venit momentul, a trecut în rezervă, dar nu a renunțat la o existență activă, fiind promotorul noilor servicii private de investigații. Și-a păstrat prietenii și după ce n-a mai fost șef. A rămas implicat în tot ceea ce însemna demnitatea profesiei sale. Discuta mult, cu patimă.  Și fuma mult … Mircea Bot nu mai este. A trecut într-o lume mai bună, de unde ne veghează, poate, cu aceeași discreție și cu același devotament pe care l-a manifestat de-a lungul prea scurtei sale vieți. A lăsat în urmă o familie îndurerată și o mulțime de colegi și de prieteni, care l-au iubit și admirat. A plecat dintre noi parcă într-un soi de protest ultim, pentru a nu mai apuca momentul nedemn și rușinos al scăderii unei pensii meritate, pentru care și-a pus la bătaie, adesea, chiar viața …
Titlu: Mașina sau bicicleta?
Nr Editie: 3130 Data: miercuri 22 septembrie 2010
Pentru cei obișnuiți cu traficul infernal și cu blocajele de circulație datorate trecerii numeroaselor coloane oficiale din capitala (europeană) a Belgiei, ultima duminică a fost șoc: marile bulevarde și străzile din jurul lor au fost luate cu stăpânire de „hoarde” de bicicliști și rolleri, echipați corespunzător și circulând fără teama de a fi acroșați de vreun șofer neglijent. Singurele autovehicule pe patru roți au fost autobuzele, taxiurile și mașinile de intervenție. În toate piețele Bruxelles-ului     s-au desfășurat acțiuni sportive, culturale și de divertisment, iar muzeele au fost puse gratuit la dispoziția publicului – ca și transportul în comun. A fost „ziua fără mașini”, pe care Uniunea Europeană a introdus-o în calendarul sărbătorilor oficiale pe 22 septembrie, la finalul „săptămânii mobilității europene” și pe care municipalitatea belgiană a anticipat-o în 19 septembrie. Duminică, la Bruxelles și polițiștii au evoluat pe biciclete sau pe role și nici unui șofer nu i-a trecut prin cap să se facă că nu știe, sau că are vreo urgență, pentru a pleca creanga prin oraș. Evenimentul a fost intens popularizat anterior și nu s-au făcut nici un fel de excepții: doar călătorii cu avionul, care s-au întors acasă și și-au lăsat mașinile în parcarea aeroportului au primit un permis special ca să se poată deplasa la domiciliu. Am revenit la București după scurta vizită la Parlamentul European, ca invitat al europarlamentarului român Corina Crețu, cu sentimentul tonic că, până la urmă, civilizația este cea care poate să învingă tehnologia. Faptul că lumea se întoarce, în debut de mileniu III, la mijloacele tradiționale de transport (apropos: am asistat și la o splendidă paradă a trăsurilor trase de cei mai frumoși cai ai crescătorilor de animale din jurul Bruxelles-ului) demonstrează o înțelegere superioară a necesităților pe care le impune dezvoltarea: orașele au suprafețe de asfalt finite, pe care nu pot încăpea mai multe mașini decât este fizic posibil. Or, soluția unanim acceptată este partajul dintre un transport în comun eficient, bine organizat și spațiile rezervate deplasării în siguranță a bicicliștilor și rollerilor. Este un adevăr pe care trebuie să-l acceptăm și noi, după etapa generală de efuziune a sentimentului plenipotent pe care ți-l oferă volanul. Între blocajul general și acceptarea ideii că ne putem mișca și altfel va învinge ultima. Este demn de respect efortul pe care primarul Oprescu îl face în acest sens (chiar dacă pentru el lasă baltă teme importante). Lunile de vară în care bd. Kisseleff a fost rezervat pietonilor este un început de bun augur. Pistele pentru bicicliști sunt și ele o realitate, cu atât mai valoroasă cu cât se vor găsi și mijloacele de sancționare a automobiliștilor care le blochează parcându-și cu nesimțire mașinile pe ele. Lărgirea continuă a ariei urbane în care automobilele nu mai au acces vor da un nou puls sentimentului că în orașul care de regulă înstrăinează și izolează, se poate desfășura o viață publică diversă și reconfortantă. Sunt curios în ce parametrii se va desfășura „ziua fără mașini” a Capitalei și în ce măsură șoferii de aici vor înțelege că regulile trebuie respectate nu doar de frica sancțiunilor. Ci în numele civilizației.
Titlu: Roberta Pristanda și "dăscălimea"
Nr Editie: 3131 Data: joi 23 septembrie 2010
Recursul la Caragiale a devenit deja un loc comun. Suntem tot mai convinși că marele nostru dramaturg a greșit epoca și că doar actualitatea pe care o trăim i-ar fi putut oferi, plenar, șansa împlinirii artistice. Prin excepționala încărcătură de absurd, comic trist și poltronerie, toate reunite sub cupola prea cuprinzătoare a politicii. O scenă demnă să rivalizeze cu „numărătoarea drapelelor” din „Scrisoarea pierdută” s-a derulat într-un nemeritat anonimat la sfârșitul săptămânii trecute, când s-au contorizat voturile exprimate manual în favoarea noii legi a pensiilor. Excepțional distribuită în rolul lui Pristanda, domnișoara Roberta Anastase a înscris o pagină nemuritoare în antologia umorului involuntar: în fața unei săli mai mult de jumătate goală, dânsa număra cu sârg mâinile ridicate, adunându-le cu cele lăsate în jos, pentru a rezulta exorbitanta sumă de 180 de voturi din partea a mai puțin de o sută de votanți portocalii rămași în sală, pentru că „dăscălimea” socialistă, înfrățită cu cea liberală, părăsise incinta în mod demonstrativ. Dar, adevăratul geniu al doamnei Anastase s-a manifestat câteva zile mai târziu când, sub presiunea dezvăluirilor făcute de presă – aceasta având răbdarea să numere bob cu bob ce mai rămăsese în sală - a ieșit la iveală „frauda” masivă operată cu nerușinată naturalețe de către majoritatea parlamentară, devenită, prin jocul întâmplării, absolută. Condiții în care se putea număra aproape orice. Ei bine, de data aceasta domnișoara Anastase s-a echipat în costumul lui Cațavencu, dând în vileag o presupusă „scrisorică pierdută” de dăscălimea lui Ponta, din care ar fi reieșit o nemaipomenită vânzare a electoratului: cică pesediștii ar fi cerut nu știu câte miliarde de la sărmanii pedeliști, ca să nu voteze punctul de pensie, care nu era cel promis alegătorilor proprii! Că toată chestia asta n-are nici o noimă, n-a contat pentru domnișoara Alma: chiar dacă ar fi rămas în sală, să „lupte”, Ponta și Compania n-ar fi rezolvat nimic, majoritatea fiind, voba aia, majoritară. Și nici părăsind sala, nu câștigau nimic, partidul domnișoarei nefiind dispus să dea din banii rezervați clientelei proprii vreun sfanț clientelei altora. A fost ca în bancul ăla cu rușii care le replică americanilor la orice chestie cu: da’ voi de ce omorâți negri?! Adică, vezi bine, PSD-ul s-a ales din această ieșire și cu banii neluați și cu legea votată de o majoritate neregulamentară. Tehnica e veche și răsuflată: să răspunzi la o acuzație cu alta. Să ți se spună că ai furat, iar tu să zici: dar voi ați vrut niște bani pe care noi nu vi i-am dat!       Uite-așa! Ce rămâne până la urmă din acest episod? Metoda, devenită obișnuință a Puterii de a forța în orice condiții majoritatea (s-a mai întâmplat de vreo două ori) și neglijența sau dezinteresul Opoziției de a semnala aceste lucruri. Pentru că dacă nu sărea presa, onoarea Opoziției rămânea așa cum era – nereparată. Deși nu bag mâna în foc că demersurile pesediste vor avea vreun rezultat ... 
Titlu: Civilizația protestului
Nr Editie: 3132 Data: vineri 24 septembrie 2010
Miercuri, vreo 20.000 de sindicaliști au invadat Capitala, dând peste cap circulația, pentru a marca cel mai amplu protest social al sezonului. Liderii acestora au dorit, cu această ocazie, să demonstreze că în spatele lor se află forțe ce nu pot fi neglijate de o administrație tot mai puțin dispusă (din lipsă de resurse și soluții) să negocieze. Dacă prin numărul de participanți și impactul asupra locuitorilor Bucureștiului „marșul sărăciei” ar putea fi considerat o reușită, efectele sale practice rămân nule – în primul rând pentru că interlocutorul principal lipsea de la serviciu, fiind trimis în deplasare la New York, ca specialistul nostru „numărul unu” în sărăcie – una dintre tematicile actualei sesiuni a ONU. În absența sa, nici un alt membru al Executivului nu și-a luat inima în dinți pentru a coborî în mijlocul demonstranților și a discuta cu ei. Protestatarii au fost nevoiți să se rezume la tradiționalele lozinci și la hărțuieli cu forțele de ordine, al căror număr a părut să fie sensibil egal cu al lor. Marea problemă a acestui marș rămâne însă lipsa sa de orizont. Noi, românii, avem o mare problemă: inexistența unei civilizații a protestului. Unicul model cunoscut și verificat rămâne Revoluția din Decembrie și tehnicile dezvoltate de aceasta: luarea cu asalt a instituțiilor publice, considerate „sedii” ale unei puteri care trebuie eliminată și înlocuită cu o alta, emanată direct din rândul asediatorilor. Cei mai mulți dintre protestatarii de miercuri habar n-aveau ce ar trebui să facă. „De ce vreți să intrați la Guvern?” – întrebau harnicele reporterițe ale televiziunilor de știri. „Ca să ne spunem păsurile!” – a fost răspunsul. Or nu era nevoie să se intre în Palatul Victoria pentru asta, păsurile erau exprimate suficient de sonor pentru a fi auzite de toți cei din interior. Rolul protestului social este de a impune dialogul care lipsește. Or, de cele mai multe ori, sindicatele înseși sunt cele care exclud această variantă, considerând că pot forța decizii doar prin presiunea străzii. Nu vreau să mă erijez în apărător al nici unei Puteri – nici trecute, și nici viitoare. Toate suferă de același păcat: incapacitatea de a înlocui deciziile de forță cu soluții negociate. Actuala putere excelează la acest capitol, datorită unui coeficient de incompetență care depășește orice altă structură de gen. Emil Boc și echipa sa de strânsură cumulează însă erorile în lanț ale precedentelor administrații cu lipsa proprie de reacție și de decizii coerente, care îi sunt proprii.
Titlu: Jocul "de-a suspendarea" ...
Nr Editie: 3133 Data: luni 27 septembrie 2010
Pe măsură ce disputele dintre Putere și Opoziție se acutizează, prin luări de poziție tot mai violente, își face loc amenințarea în legătură cu posibilitatea declanșării unei noi proceduri de suspendare a președintelui Băsescu. Precedentul exercițiu a avut loc în 2007, pe fondul unei situații economice mult diferite și al unui alt echilibru de forțe pe scena politică. Faptul că, atunci, 322 de parlamentari au fost de acord cu suspendarea spune multe despre atmosfera politică la vârf creată de ruptura definitivă dintre aliații câștigători ai alegerilor. Făcând din premier ținta atacurilor sale permanente, Băsescu a zgândărit orgoliul aleșilor care au dorit să-i dea o lecție. Calculul aritmetic arată un lucru surprinzător: pentru prima dată la nivelul Parlamentului s-a creat un front atât de consistent și o atât de categorică izolare a Partidului Democrat. Faptul că forțele implicate nu au mai reușit să se coordoneze în faza decisivă a acțiunii, părând mulțumite cu efectele „lecției” date președintelui, a făcut ca acesta să recupereze spectaculos, la referendum, sprijinul popular din care a făcut suportul principal al realegerii sale din 2009. În 2010 situația este cu totul alta. Dificultățile economice majore au radicalizat o mare parte a populației și, cu siguranță că, dacă s-ar ajunge din nou la urne pentru a decide înlăturarea lui Băsescu de la putere, rezultatul ar fi net în favoarea acestei mișcări. Acum dificultatea o crează chiar situația din Parlament, unde oponenții săi nu dispun de majoritatea necesară declanșării procedurilor. Coaliția creată ad-hoc pentru rămânerea la guvernare a lui Boc funcționează pe principiul solidarității de criză. Înlăturarea lui Băsescu ar conduce la alegeri anticipate și la o primenire substanțială a componenței parlamentare. Cred că lui Ponta și Antonescu le va fi extrem de greu să declanșeze un mecanism care depinde de prea multe interese colaterale. Decizia pe care ar urma să o ia Curtea Constituțională în legătură cu promulgarea Legii Pensiilor este și ea pe muchie de cuțit, forul judiciar suprem având o majoritate (fragilă!) de membri numiți pe criterii politice, de către șeful statului. Așa încât, cel puțin deocamdată, suspendarea rămâne un subiect de hârjoană politică, nu pentru că aceasta ar agrava situația României pe plan extern (cum plin de îngrijorare ne avertizează Videanu) ci pentru că neclaritățile constituționale fac puțin posibilă rezolvarea unei crize interne care, oricum, se acutizează pe zi ce trece. Iar suspendarea rămâne un fel de „arătare a pisicii” ...
Titlu: Sacrificarea lui Blaga
Nr Editie: 3134 Data: marți 28 septembrie 2010
Nu trebuie să fi fan Băsescu ca să ajungi la concluzia că marșul – neautorizat – al polițiștilor asupra Cotroceniului reprezintă un lucru inacceptabil într-o democrație. Atunci când oameni în uniformă, care reprezintă legea, fac lucruri despre care știu că nu sunt legale, înseamnă că ceva grav se întâmplă în acea societate. Oricât de mare ar fi satisfacția adversarilor președintelui, scandările vulgare, aruncatul șepcilor, dar mai ales portul uniformelor la o acțiune neoficială reprezintă tot atâtea abdicări nu doar de la decență și bun simț, ci și de la respectul pentru propria condiție profesională și socială. Nu pun aici problema dreptului la protest al polițiștilor, care este un lucru prevăzut în lege. Pun problema degenerării protestului în conflict cu aspecte de violență. Demisia ministrului Blaga – deși respectabilă pe fond – este o consecință logică și un gest de onoare. Blaga nu a reușit să gestioneze această situație, dovedindu-se incapabil de a asigura disciplina – care este un element esențial în activitatea ministerului la a cărui cârmă s-a aflat. După cum și demisiile șefilor celor două instituții implicate – Poliția și Jandarmeria – ar trebui să reprezinte baza de plecare pentru readucerea ministerului pe linia de plutire, indiferent care va fi succesorul lui Blaga. Cred, deasemenea că – cu toate riscurile pe care le-ar atrage după sine, implicit de escaladare a conflictului – cei răspunzători de ce s-a întâmplat .... trebuie trași la răspundere, conform prevederilor legii. Manifestarea toleranței în acest caz    n-ar face decât să erodeze și mai grav climatul din minister și principiile care stau la baza organizării și funcționării sale. Deși pare să aibă dreptate, gestul lui Traian Băsescu – copiat slugarnic și penibil de Boc - seamănă mai degrabă cu supărarea văcarului pe sat. Poliția nu face un serviciu de curtoazie din asigurarea traseelor, ci îndeplinește o obligație legală. Măsura președintelui ar putea fi justificată, în subtext, de faptul că Serviciul de Protecție și Pază și-a mărit spectaculos efectivele, de la vreo 700, la peste 2000 de oameni, în mandatul lui Traian Băsescu, dispunând acum de rezerve suficiente pentru a suplini absența tuturor celorlalte structuri implicate. Mitingul polițiștilor subliniază situația gravă în care a ajuns autoritatea statului -  amenințată cu disoluția, declanșând o nouă criză. Una din care „vechea gardă” pedelistă pierde și ultimul său pilon de forță din Guvern, după eliminarea lui Videanu și Berceanu. Ieșirea din joc a lui Blaga nu cred că este întâmplătoare. Sunt aproape sigur că președintele și-a calculat cu răceală pașii, declarația sa de duminică reprezentând un veritabil cartonaș roșu pentru un ministru ce pare să-l incomodeze tot mai mult. Dar Blaga a fost sacrificat pe altarul unei credibilități aproape imposibil de recâștigat în condițiile actuale.
Titlu: Victoria "partidei" locale!
Nr Editie: 3135 Data: miercuri 29 septembrie 2010
Odată cu numirea lui Igaș la Interne, balanța puterii din interiorul Executivului începe să se încheie în favoarea „teritoriului”. Adică a baronilor locali. „Centrul” – reprezentat de tripleta BVB – se repliază și va încerca să-și păstreze influența în partid, în timp ce „regiunile” – reprezentate de Falcă, Oltean, Scripcaru, Flutur, Ștefan își plantează oamenii la nivelurile intermediare ale administrației. Adică acolo unde se află robinetele banilor care trebuie recuperați după marea cheltuială electorală. Igaș se alătură galeriei de anonimi de partid impuși de „partida” locală care, sprijinită din umbră de Băsescu, prin Elena Udrea, pregătește o veritabilă „restructurare” a PDL-ului. Ceea ce ar putea să pară un act de nerecunoștință din partea lui Băsescu se dovedește un gest politic rece și calculat. „Greii” partidului, cei care l-au adus la putere pentru a doua oară, și-au făcut datoria și pot să plece. Cu atât mai mult cu cât asupra lor s-a focalizat tirul opoziției și al presei. Aflați în fruntea ministerelor care beneficiază de cele mai importante alocații bugetare, aceștia au girat operațiunile de recuperare și recompensare cu o lipsă de discreție care i-a expus tirului atacurilor. Remanierea de grup și cea individuală, de acum, înlătură unul dintre subiectele principale de dispută. „BVB” nu mai există ca entitate. A fost înlocuită de galeria de miniștri – marionete a baronilor locali, care vor încerca acum și ei să-și recupereze investiția electorală din ceea ce a mai rămas nefructificat prin bugete. Nu sunt, probabil, la fel de destoinici ca predecesorii lor în astfel de operațiuni, dar cu siguranță că vor fi ajutați să se descurce. După cum se poate lesne bănui, în toate e mâna lui Băsescu. Prin înlăturarea celor trei el pregătește terenul pentru o ascensiune spectaculoasă: cea a Elenei Udrea. Decuplată de trio-ul sacrificat, aceasta a lucrat să-și construiască o platformă individuală, inclusiv prin criticile la adresa premierului și prin sugestia ca acesta să demisioneze. Oricum, Boc nu mai are multe zile de petrecut la Palatul Victoria. Autoritatea și competența sa se apropie de zero și nu va mai trece mult până când va fi complet ignorat de forțele care au preluat controlul. Va fi lăsat să se mai adune o porție de resentimente publice până când se va decide că și-a făcut datoria, ca să spunem așa, și poate să plece și el. În locul lui nu vor veni, mai mult ca sigur, nici Udrea și nici Blaga. Prima – pentru că e prea devreme ca sî fie expusă unui asemenea risc, al doilea – pentru că prin adunarea, în jurul său, a unui număr important de nemulțumiți, poate reprezenta un pericol pentru funcționarea mecanismului de decizii luate la vârf și transmise eșalonului executiv pentru a fi aplicate. Următorul premier va fi tot un fel de Boc, mai puțin uzat, care va trebui să asigure, cu prețul propriei sale cariere politice, tranziția spre etapa post-criză. Asta în cazul în care situația generală nu va duce la confruntări și explozii sociale greu sau imposibil de gestionat de actuala putere.
Titlu: Bonnie&Clyde de România
Nr Editie: 3126 Data: joi 16 septembrie 2010
Mă gândesc că ar fi putut fi cu totul alta soarta lui Bonnie și Clyde, celebrii spărgători de bănci din vremea marii crize mondiale, dacă ar fi aplicat formula care se utilizează astăzi în România, pentru a face rost de cash: dacă el făcea ceva studii și ajungea șef de filială, iar ea era casieră, treaba ar fi putu merge ca unsă, fără niciun fel de pericol. Ar fi trebuit doar să fie atenți la mișcările unora dintre clienți mai neglijenți sau mai încrezători. Pe banii acestora și-ar fi putut lua case și mașini, ar fi putut călători și s-ar fi simțit cu adevărat niste VIP-uri. E drept, n-ar fi beneficiat de mediatizarea care i-a însoțit pe cei doi de-a lungul scurtei vieți de spărgători și nici n-ar fi sfârșit sub ploaia de gloanțe a federalilor, ci ar fi încasat – dacă ar fi fost descoperiți – câțiva ani de pușcărie, la sfârșitul cărora s-ar fi putut bucura în continuare de roadele jafurilor lor pașnice. Evenimentele ultimelor luni dovedesc faptul că în România, cel mai avantajos – și mai sigur – mod de a jefui o bancă este să o faci din interior. Mai există fraieri care cred că dacă-și pun o cagulă și folosesc un pistol de jucărie se pot allege cu o pradă care să-i ajute măcar să-și plătească vreo două dintre ratele restante la credite luate cu buletinul în vremea efervescenței împrumuturilor ieftine. Nu doar că se aleg cu puțin, dar și riscă să primească un glonț în cap de la un polițist aflat întâmplător prin preajmă. Cel putin trei cazuri făcute publice în ultimele luni ne arată că se aplică la scară largă (dacă trei au fost descoperite, vă imaginați câte sunt!) procedeul pașnic al golirii unor conturi personale, cu discreția pe care o face posibilă operarea autorizată a acestora. Pentru mulți români idea de a nu avea încredere în bancă era de neacceptat: chiar dacă te jupoaie prin comisioane, o face cel puțin legal. Dar să-ți ia banii – asta nu se poate. Au crezut-o și cei din Sibiu, și unii din Brașov, iar mai nou, clienții din București. Omul lor de încredere din bancă, cu care se sfătuiau ce și cum să facă, le folosea cu nonșalanță banii în scopuri proprii. Pe undeva, această atitudine poate fi, dacă nu acceptată, măcar înțeleasă: funcționarul de la ghișeu e și el om, cu nevoi și aspirații, iar în timp ce el manevrează grămezi de bani, având buzunarele goale, tu nici nu mai ști câți ai! Se induce, probabil, un sentiment de haiducie, numai că prada nu mai e împărțită la săraci, ci rămâne la prădător. Astfel de lucururi se întâmplă și la case mai mari. La noi mi-e teamă că a devenit un fenomen de masă și dacă s-ar declanșa un val general de controale, concluziile ar putea fi uluitoare. În unele cazuri hoții din interior mai apucă să pună banii la loc după ce i-au înmulțit în folos propriu, în altele încearcă să se salveze prin suveici fără sfârșit. Cert este că băncile nu dispun (voit sau nu) de antidotul necesar, de mijloacele de control și prevenire necesare. Ponderea fraudelor bancare se mută, treptat, din exterior spre interior și cei care ar trebui să vegheze fenomenul moțăie pe laurii aniversărilor.
Titlu: "Colecționarul" Vîntu
Nr Editie: 3125 Data: miercuri 15 septembrie 2010
Văzut ca un oponent al tendințelor discreționare de la vârful puterii actuale, cel puțin de câte o parte a publicului, până la reținerea sa de către procurori, Sorin Ovidiu Vîntu începe déjà să fie abandonat de către cei pe care i-a strâns de-a lungul timpului în jurul său, evaluându-i și folosindu-I în funcție de oportunități și posibilități. De pe lunga listă de plăți mai mult sau mai puțin generoase – omul are o pasiune de colecționar – se desprind, unul câte unul, cei care presimt că sfârșitul afacerii nu va fi în favoarea acestuia, încercând să-și confecționeze legitimații de simpli curioși, care n-au dorit decât să vadă cum se manifestă o celebritate de tipul acesta. Mă îndoiesc de faptul că cooperantul “pensionar” al arestului din Rahova și-a făcut iluzii în legătură cu cei din jurul său. Mai ales că nu se află la prima experiență de acest gen. Tot așa, în 2000, cei care făceau coadă la ușa lui pentru o sponsorizare sau pentru o recunoaștere (pecuniară) a meritelor lor, s-au împrăștiat în toate zările atunci când a explodat bomba “F.N.I.”. Pentru ca apoi, în timp, să se îndrepte din nou spre cel care părea că renaște din propria sa cenușă cu puteri și finanțe însutite. Sorin Ovidiu Vîntu a dat, într-adevăr, o astfel de impresie. Dacă în prima fază s-a concentrat asupra racolării de oameni din “servicii” – la paritate, și a încercat cu timiditate nespecifică să tatoneze zona presei (care l-a fascinat întotdeauna) prin inițierea noii serii a “Curentului” interbelic (ca să nu punem la socoteală slabul randament pe care l-a dat finanțarea unui partid de dreapta - UFD) în intervalul post-Gelsor a considerat că a venit vremea ofensivă pe toate planurile, dar în special pe acela al mijloacelor media, instrumentul major prin care ar fi putut să-și atragă scopurile politice. Care scopuri – veți întreba? Acelea de a se afla în spatele celor mai importante decizii, prin personajele pe care le putea impune. Dacă în perioada guvernării PSD nu a vut prea multe succese – nereușind să “comunice” cu tandemul Iliescu-Năstase, momentul favorabil a părut să fie acela al venirii la putere al Alianței D.A., și liberalii și democrații având nevoie de sprijin mediatic și nu numai. A fost curtat - discret – chiar de Băsescu, și-a regăsit vechi tovarăși de drum în guvernarea liberală și ambițiile sale au părut că găsesc instrumentul ideal în noua “stea” social-democrată, Mircea Geoană, personaj pe care l-a supraevaluat într-un mod catastrofal. Pentru ambii... S-a înșelat – cum s-a înșelat, dealtfel, de atâtea alte ori. Pentru că prețuitorul de oameni nu este și un bun utilizator. Eșecurile sale au început să apară în serie când a abandonat domeniul preferat – speculațiile – în favoarea "construcțiilor". Atașându-se de ele, acestea l-au tras în jos, și financiar și ca putere de influență. Episodul la care asistăm vine aproape firesc în continuarea altora. Oamenii “devotați” se vor risipi din nou spre toate zările și îl vor lăsa singur, să se descurce, de teama de a nu fi trași în vârtej. Șansa unei noi reveniri imi pare tot mai puțin probabilă.
Titlu: Dictatorul de minciuni
Nr Editie: 3124 Data: marți 14 septembrie 2010
Sintagmă antologică, lansată de o protagonistă a excelentei emisiuni a TVR,   „D-ale lui Mitică”: „Să-l pună la dictatorul de minciuni!” – propune o băbuță căreia i s-a dat foc la casă, soluția ideală de a fi găsit vinovatul pe care ea îl bănuiește, dar poliția se codește să-l acuze. Sorin Ovidiu Vântu a fost prins la înghesuială de procurori. El a fost reținut în arest și va fi trimis în judecată nu pentru ce așteaptă celebrii „păgubiți FNI” (cât de păgubiți – e un subiect de discuție mai amplă, pentru că nimeni nu i-a obligat să-și bage banii – și să câștige, inițial – într-o afacere care se vedea de la o poștă că n-are o bază serioasă) ci pentru o faptă incomparabil mai banală: favorizarea infractorului. Infractorul fiind cel care, la vremea respectivă, a acceptat să ia asupra sa toate riscurile afacerii, Vântu fiind prea versat pentru a-și asuma responsabilități periculoase. Că l-a ajutat pe infractor nu e de mirare, ba e chiar logic, în condițiile în care acesta se afla în siguranță, și el și cei pe care-i acoperise, doar departe de țară. Și cum marile beneficii ale afacerii FNI nu-i intraseră lui în buzunare, avea nevoie de ajutor pentru a supraviețui în libertate. Cel mai de mirare lucru în această afacere este neglijența strigătoare la cer de care a dat dovadă Vântu care, în această operațiune de salvgardare, s-a dat pe mâna unor oameni nesiguri, exprimându-se, totodată, aproape sfidător deși știa că este ascultat, în permanență, prin convorbirile telefonice „în clar”, cele care i-au și venit de hac. Orice ar născoci celebrii săi avocați, n-ar mai putea înlătura acuzația, confirmată în mod repetat de el însuși. Pentru mine, cel mai surprinzător lucru este acela că ilustrul necunoscut Nicolae Popa a fost găsit abia acum. Știu: răspunsul oficial este că investigația a fost lungă și anevoioasă, că au fost necesare comisii rogatorii în Cipru și Indonezia, că pentru ascunderea lui s-au vehiculat sume mari de bani (nu chiar atât de mari, dacă se confirmă faptul că nici cei 43.000 euro pe care-i solicita cu disperare, enervându-l pe Vântu, nu au ajuns la el până la urmă). Adevărul gol-goluț este că până la campania electorală de anul trecut, nimeni nu l-a căutat în mod serios pe Popa. Ba, din contră, aș zice că mulți s-au străduit să-l uite, deși mișcările lui erau cunoscute. „Organele” noastre au început însă să se agite doar pe la jumătatea lui 2009, odată cu pericolul tot mai mare pentru realegerea președintelui pe care începuse să-l aibă poziția critică a mogulilor, între care Vântu juca un rol important, pe care și-l asuma cu dezarmantă sinceritate. Popa a devenit o țintă atunci când s-a calculat efectul pe care putea să-l aibe capturarea lui – și dezvăluirile acestuia – asupra contracandidatului Geoană, ale cărui strânse legături cu Vântu erau atent monitorizate. De aceea a și picat atât la țanc întrebarea pusă de Băsescu la confruntarea televizată, pe fondul vâlvei făcute de reținerea în Indonezia a omului protejat de Vântu exact cu o zi în urmă. Poate că nu este așa. Poate că e o simplă coincidență, deși coincidențele cu mize atât de mari mi-e teamă că nu sunt de acceptat în zilele noastre. Dacă vrem să aflăm adevărul, să-i supunem pe procurori la detectorul de minciuni! Pardon: dictatorul de minciuni! (Adică acela care le dictează ...)
Titlu: Povești electorale: Sebastian în Țara Min(ci)unilor
Nr Editie: 3115 Data: joi 02 septembrie 2010
Deunăzi, talentatul consilier prezidențial Sebastian Lăzăroiu ne-a spus o poveste electorală. Reieșea din aceasta ce procente ar obține astăzi diverse formațiuni politice constituite în jurul unor personaje de basm: Moș Crăciun, Albă ca Zăpada, Capra cu Trei Iezi. Hai să tragem cortina de pe întreaga tărășenie și să vedem în ce țară de basm trăim. Ei bine, Lăzăroiu însuși este unul dintre purtătorii de pălării cu trei ciucuri în colțuri care face tumbe și îl înveselește pe Papură Vodă, pe la a cărui curte își duce traiul. Papură Vodă domnește peste o țară dăruită de Dumnezeu cu peisaje menite să înflăcăreze imaginația domiței Elena, cea care din iatacul său vede cu ochii minții pâlcuri – pâlcuri de Feți Frumoși de prin toate zările, veniți să se delecteze cu bunătățile grădinii în Carpați. O țară, însă, pedepsită cu un popor asupra căruia doar un prim sfetnic, mic la stat, dar iute la pus în practică a poruncilor împărătești, poate să mai aibe vreo autoritate. Printre dregătorii aleși de acesta să conducă țara spre noi culmi de civilizație și progres se află marele Vistiernic Vlădescu, cel cu înfățișare de om cumsecade, dar cu ochii iute alunecători  spre nurii nevestelor marilor boureni, marele Vameș Blaga, cel care ia tainul de la tot ce mișcă peste granițele împărăției, marele Vornic Videanu, răspunzător de ocnele de sare și bălțile de păcură, ispravnicul Berceanu, Barbă Rară, care așterne prundiș pe drumurile pe care mai umblă Vodă când se satură să stea închis în crama din Deal, dar și sfetnicul de taină Șeitan, zis și Moțoc, cel care e trimis de fiecare dată să potolească plebea lumea când aceasta rămâne fără pâine.  Sub aceștia se lăfăie armata stacojie de mari boieri și boierinași, care au ridicat cu toții mâna când Vodă i-a întrebat dacă vor au ba să-și umple teșcherelele după ce el va pune în ordine trebile la Palat. E drept, mai mișună pe ici pe colo niște amărășteni roșcovani care tocmai și-au ales drept căpetenie pe ginerică de-al unui popă înstărit, și niște filfizoni albăstrii, ai unuia pe care când îl cauți nu-l găsești, dar îl auzi țipând împotriva lui Vodă prin toate iarmaroacele. În această Țară a Min(ci)unilor poporul n-are altă grijă decât ca seară de seară, să se adune în jurul focului și să asculte povești de-ale lui Sebastian.
Titlu: Șansa ratată a Guvernului Boc
Nr Editie: 3116 Data: vineri 03 septembrie 2010
Nici un alt guvern postrevoluționar nu a beneficiat de condițiile excepționale în care s-ar fi putut face și reformă și restructurare pe care le-a avut Executivul condus (vorba vine) de Emil Boc. Altoită pe trunchiul comunist, noua administrație s-a dezvoltat haotic, aproape necontrolat, în direcțiile pe care le-au impus diversele interese de conjunctură: transformările prin care au trecut economia și societatea nu au avut un corespondent în administrație și în instituțiile sale. Rezultatul evoluțiilor din această zonă a fost un amestec eterogen de ministerie de tip vechi, cu o birocrație ultracentralizată și de agenții de toate soiurile, cu grade de independență diferite și subordonări neclare. Creșterea continuă a numărului de instituții și de posturi – justificată, în mod special, prin difuze cerințe europene - au adus România, în pragul crizei, în condiția unei persoane suferind de obezitate cronică care așteaptă în fața unui lift defect să urce la etajele civilizației. Dacă sectorul privat a reacționat cu promptitudine la modificările pe care le-a adus criza, adaptându-se la noile condiții pentru a putea să funcționeze eficient în continuare, nu același lucru s-a întâmplat în sectorul public. Acesta a continuat să crească în volum și să-și amplifice costurile pe măsură ce criza se acutiza. Nici primul și nici ultimul Executiv condus de Boc nu au dat vreun semn că înțeleg amploarea și gravitatea fenomenului. Le-au trebuit aproape doi ani ca să se dezmeticească – doi ani pierduți iremediabil – și să înceapă să bâjbâie în căutarea soluțiilor. Iar cea mai stringentă – restructurarea sectorului bugetar - a fost evitată cu obstinație, din rațiuni electorale, pierzându-se timp prețios în fel de fel de inițiative păguboase. Spuneam că Boc a avut o șansă istorică, unică: aceea de a putea să facă restructurare și reformă, fără să întâmpine piedicile politice, sindicale și sociale din alte perioade. A avut un aliat de excepție în criză și în presiunile exercitate de efectele acesteia. În numele supraviețuirii, putea să taie în carne vie și să execute operațiuni chirurgicale imposibil de făcut în alte condiții. România ar fi putut întâmpina momentul ieșirii din recesiune pregătită pentru a recupera terenul - cu o administrație suplă și adecvată, cu instituții mai puține și mai eficiente și cu o selecție naturală a cadrelor. Boc a preferat să se lupte cu pensionarii și cu pensiile nesimțite (date de alții) în loc să ușureze povara datoriilor în suveică, determinate de incapacitatea de a-și aplica sie și alor săi tratamentul rezervat altora. Remanierea nu înseamnă, practic, nimic. Guvernul Boc este ca o Dacie din anii ’60, căreia dacă-i schimbi o roată și trei bujii nu o faci mai performantă. Ea va continua să consume mult și să dea randament scăzut, amenințând oricând să fie trasă pe dreapta datorită stării tehnice necorespunzătoare.
Titlu: Guvernul Boc V. Punct și de la capăt?
Nr Editie: 3117 Data: luni 06 septembrie 2010
Povestea acestei remanieri este întortocheată. Guvernul Boc V s-a așezat incomod de la început. PDL-ul a fost nevoit să cedeze aproape 40% dintre portofolii aliaților cu care a reușit să facă majoritatea și unor personalități independente, în cazul celor pentru care nu dispunea de resurse proprii. Doar 60 la sută – adică doar 7 mandate - au revenit de drept membrilor de partid – ceea ce a constituit, în permanență, sursa unor nemulțumiri și tensiuni surde. Slaba prestație a Executivului nu a fost pusă, așa cum ar fi fost normal, pe seama liderului incompetent – pentru că acesta era și șeful principalului partid, ci a fost transferată în sarcina miniștrilor, fiecare în parte având de suportat nu puține reproșuri față de modul în care și-au îndeplinit sarcinile în aceste opt luni. Așa încât remanierea a apărut ca unica soluție pentru a răspunde nemulțumirilor tot mai acute din interior și în insatisfacțiilor din exterior. Și a apărut doar la insistența președintelui, care a trasat și un dead-line: 1 septembrie! Confuz și nehotărât până în ultimul moment, Boc a realizat că remanierea îi va săpa lui însuși o porțiune de groapă. Prima tentativă a fost aceea de a diminua proporțiile acestei operațiuni. A amenințat cu evaluări punctuale pe care nu le-a făcut niciodată (cu excepția gradului de absorbție a fondurilor europene) și la scadență a chemat partidul la consultări. Viclean, a oferit două variante pentru care să se voteze, lăsând însă să se înțeleagă cu suficientă claritate care e cea care-i convine. Apoi, înarmat cu „mandatul” partidului pentru remaniere, s-a prezentat în fața șefului său cu o listă nominală, de trei miniștri, dintre care unul deja se retrăsese – Dumitriu de la Agricultură. Mai figurau, pe lista sa, Șeitan și Vlădescu, artizanii ultimului scandal cu drepturile de autor. Se pare că președintele a luat foc și a amenințat cu retragerea sprijinului său, situație în care au fost negociate celelalte nume. Simțind pulsul, Videanu și Berceanu s-au retras benevol, nemairămânând de convins decât Sandu, omul lui Stolojan, cel demult ieșit din joc. În locul remaniaților Boc a prezentat o listă cu doi veterani (Tabără și Boagiu) și patru necunoscuți - emanați ai câtorva tabere parlamentare doritoare să se așeze la „masa credală” a beneficiilor guvernării. Sunt „necuvântători” de meserie, pe care nici presa și nici publicul larg nu a avut cum și de unde să-i cunoască. Dar sunt ai PDL-ului și întăresc echipa locală cu „două posturi” în meciul dur cu aliații și importații. Faptul că din cei 7 miniștri pedeliști au fost schimbați 4 (Dumitriu și Vlădescu nu le aparțin) pune partidul într-o situație extrem de delicată, subliniind slăbiciunea și inconsistența reprezentanților săi, în comparație cu cei ai aliaților, care n-au acceptat nici un moment ideea de a-și sacrifica vreun om. Guvernul Boc V apare, din capul locului, mai slab – profesional – decât cele care l-au precedat și mai puțin apt să-și ducă la vreun capăt misiunea de salvare a țării din ghearele crizei. Guvernul însuși n-ar putea fi salvat decât de o moțiune de cenzură.
Titlu: Remanierea: un triumf al baronilor locali?
Nr Editie: 3118 Data: marți 07 septembrie 2010
Cine s-a dus, cine a venit în Guvernul Boc V? Au plecat, în primul rând, doi miniștri al căror loc era de mult în altă parte: Vlădescu și Șeitan. Sunt un fel de Țociu și Palade (dacă tot vorbim despre preferința pentru saltimbanci a epicureanului) care de opt luni se întrec în declarații hazardate și contradictorii, în timp ce în grădina lor nu cresc decât buruienile deciziilor fără cap și coadă. Vlădescu ne-a apărut ca cel mai nefericit, mai îndurerat de pierderea postului. Vezi bine, nu-și încheiase proiectul și FMI nu voia să discute cu altcineva decât cu el. Bag seama însă că se săturaseră de aerele lui și Boc și Băsescu (deși fiecare credea că celălalt îl susține). Șeitan nu se știe încă unde pleacă, dar cu siguranță nu va fi lăsat pe drumuri. Cel mai repede și-a găsit de lucru Dumitru la președinție, unde va ara ogorul de la Cotroceni. Vine calupul celor trei „grei”: Hrebenciuc nu credea că Videanu și Berceanu ar putea fi remaniați. „Ce fel de partid este ăsta care-și dă afară oamenii de bază?” – se întreba el. Nu i-a dat afară. I-a convins că e mai bine pentru toată lumea să plece singuri. Videanu la Partid, Berceanu la Senat și Sandu nu se știe exact, încă, unde. Videanu s-a scuzat în modul cel mai iscusit: nu poți să te ocupi și de minister și de partid! Dar cine-l punea să le amețească pe amândouă? Partidul, desigur. Dacă Videanu a rezolvat transferul elegant, convingându-l pe noul ministru că n-are altceva mai bun de făcut decât să-i continue proiectele (inclusiv acelea „mânoase” ale societăților energetice), Berceanu a părut de-a dreptul ofuscat și n-a catadixit să bea o cafea cu colega Anca Boagiu. Cât despre Sandu, n-a crezut până în ultimul moment că i se poate întâmpla așa ceva și că fitilele băgate de Brânză ar putea avea succes. Dar asta-i viața. Cine sunt noii veniți? În proporție de 80% niște „no name”. Singurul a cărui numire are logică - și mă întreb de ce nu s-a întâmplat acest lucru acum 8 luni – este Tabără. A mai mâncat pâinea asta și știe despre ce e vorba în propoziție. Pâinea a mai mâncat-o și Anca Boagiu, dar n-a apucat să se dumirească de gust, atunci când i-a lăsat nenea Traian cadou ministerul. La Integrare n-a făcut mare lucru, pentru că eram deja integrați, iar singura ei performanță rămâne campania locală violentă și vulgară cu care a încercat să-l biruie pe Onțanu la Sectorul 2. Domnii Ialomițeanu, Vreme, Ariton și Botiș? Doar câteva bârfe, de neluat în seamă, deocamdată. Sigura certitudine este că toți sunt pioni ai unor grupări locale din PDL, prin care se încearcă echilibrarea „meciului” cu Centrul, sub raportul influenței și al beneficiilor viitoare. Din ceea ce se „distribuia” doar la București și în zone care aveau deja pondere (ex: Suceava lui Flutur, care-și întinsese tentaculele mai peste tot) se va redistribui acum și prin nordul lui Oltean, și prin centrul lui Scripcaru, și prin estul lui Stolojan sau cine o mai fi pe acolo. Pentru început, cel puțin, avantajul va fi al premierului, care nu va mai întâmpina rezistența tradițională a unor miniștri de calibrul politic al lui Videanu și Berceanu ...
Titlu: Tripla alianță: politicieni – magistrați – interlopi!
Nr Editie: 3119 Data: miercuri 08 septembrie 2010
Episodul de la Târgoviște, în care un interlop cu antecedente aproape că omoară în bătaie un polițist care-l anchetase într-o infracțiune anterioară, readuce în atenție una dintre cele mai degradante alianțe contemporane: cea dintre lideri ai lumii interlope, lideri politici locali și reprezentanți ai poliției și magistraturii. O triplă alianță care se află la originea succesului unor acte infracționale de anvergură. Asigurându-și protecția organelor „represive” și a diriguitorilor politici, clanurile interlope realizează afaceri ilicite ultraprofitabile, din care dirijează o parte importantă spre „sponsori”. Chiar cazul de la Târgoviște ne indică mecanismul: șeful clanului interlop din Târgoviște, arestat pentru o serie de fapte, fusese eliberat de un judecător local. Ulterior, acesta urma să fie arestat (și condamnat) pentru o substanțială mită primită din partea acestuia. Rolul liderilor politici locali este de a influența deciziile electoratului prin presiuni exercitate de membrii lumii interlope. Bătălia politică, de la suprafață, are corespondent în disputele subterane și în împărțirea zonelor de influență. Rețeaua alianțelor este complexă. Bătăușul de la Târgoviște avea o iubită care era fata unui polițist. La Craiova, o procuroare era în amor major cu un falsificator de carduri, care trăia în casa socrului, judecător. Cel mai „titrat” huligan al Craiovei era fiul unui fost prefect. Și așa mai departe. Cazurile care au făcut vâlvă în presă au dezvăluit o parte a acestor rețele. Craiova și Târgoviște, alături de Constanța și Brașov și de multe alte localități, au devenit în timp adevărate fief-uri ale infracționalității instituționalizate. Chiar politicienii la vârf nu se dau în lături să se încuscrească prin botezuri și cununii de odrasle ale interlopilor, dănțuind cu mândrie patriotică pe la parangheliile acestora. Modelul clasic al acestei triple alianțe rămâne Craiova. Cu un primar în pușcărie și cu lideri de partide acuzați de sechestrare, cu șefi ai poliției schimbați pe bandă rulantă pentru incompetență, cu magistrați celebri pentru milostivenia cu care îi tratează pe infractori și cu lideri interlopi care-și afișează ostentativ prosperitatea, capitala doljeană ține capul de afiș. O urmează îndeaproape Târgoviște, unde derularea anchetei va scoate, cu siguranță, la iveală și alte aspecte degradante ale obstrucționării legii chiar de către cei puși să-i asigure respectarea. E un spectacol aproape fără sfârșit, tolerat și stimulat de incapacitatea puterii actuale de a-i pune capăt.
Titlu: Cine încasează drepturile de autor pentru diversiunea "drepturilor de autor"?
Nr Editie: 3120 Data: joi 09 septembrie 2010
Dacă stai să te întrebi cine a fost imbecilul care a putut să conceapă un regulament atât de stupid ca cel prin care cei plătiți cu drepturi de autor să parcurgă un veritabil calvar, vei constata că nu poți obține răspunsul. Mie, personal, mi-e greu să cred că între miile de slujbași cu experiență a Finanțelor există unul atât de redus la minte și cu atâta autoritate încât produsul imaginației sale bolnave să fie livrat pe piață cu nonșalanța cu care s-a întâmplat la finele lunii trecute. Ca unul care a fost plătit în acest fel de vreo patru decenii, nu pot să nu rememorez faptul că pe vremea comuniștilor îmi încasam banii pentru articolele sau desenele pe care le publicam în presă de la casieria instituției respective. Plăteam și atunci impozit, dar era unul decent – nu ca variantele monstruoase pe care le vehiculează acum specialiștii în jumulirea contribuabililor – pentru că pe atunci “drepturile de autor” însemnau ceea ce erau: contravaloarea folosirii de către cel care achiziționa produsul respectiv. Faptul că în ultimii ani drepturile de autor s-au transformat în altceva – într-o plată mascată a oricărui tip de prestație, nu a creației – are o explicație și acuzele pe care premierul și președintele le aduc “mogulilor” sunt gratuite. Nu mogulii sunt de vină că au utilizat o alternativă legală de plată, ci cei care au făcut din salariu purtătorul celor mai grele poveri fiscale. În România nu există ceva mai taxat decât munca, pentru că aceasta este cea mai la îndemâna colectorilor de taxe și nu implică nici un fel de eforturi din partea statului. Salariile, benzina și alcoolul și tutunul sunt sursele principale de alimentare a bugetului, prin transferul efortului de colectare asupra utilizatorului. Sistemul absurd de plată a obligațiilor din drepturile de autor a fost conceput ca un instrument de sancționare a mogulilor neprietenoși prin nemulțumirea și isterizarea celor plătiți de ei în acest fel. N-a fost gafa unui prost ci șmecheria vicleană a celor care se cred mai deștepți decât toți. S-a mizat pe cumulul de motive de nemulțumire și de frustrare din zona celor care lucrează în presă, zonă atinsă grav de recesiune, pentru a se ajunge la concluzia convenabilă că vinovații sunt cei care-și plătesc oamenii în acest fel. Că efectul a fost altul decât s-au așteptat guvernanții, este altă poveste. Dar, exact ca în bancurile proaste, odată cu ultimele modificări prevăzute a majora taxele sociale până pe la vreo 35%, noțiunea de “drepturi de autor” dispare: ea e aruncată odată cu apa din copaia în care a fost pritocită reglementarea și face ca toți cei care beneficiază de acest sistem de plăți, nu doar jurnaliștii, să fie penalizați cu reducerea drastică a mijloacelor de subzistență – având în vedere că, de regulă, aceștia nu beneficiază de alte venituri.  
Titlu: Bate Vântu dinspre Cotroceni?
Nr Editie: 3121 Data: vineri 10 septembrie 2010
A devenit un loc comun ca atunci când Parchetul orchestrează o reținere spectaculoasă a unui VIP, acesta să ridice mâinile încătușate pentru a fi bine văzute de presă și să transmită dedicații către cel de care este  sigur că se află la originea acestor acțiuni: Traian Băsescu. A făcut-o Patriciu, au făcut-o Iacubov și Sechelariu, a făcut-o Voicu. Într-un fel, a repetat-o și Sorin Ovidiu Vântu, chiar dacă poliția nu apucase să-l doteze cu cătușele tradiționale. Întâmplător sau nu, cu toții au fost, în diferite etape ținte ale atacurilor președintelui, finalizate aproape logic – pentru o mare parte a opiniei publice – cu acțiuni ale justiției. În cazul lui Vântu lucrurile sunt oarecum diferite. Dacă cei citați s-au plasat clar pe o baricadă opusă președintelui, fie într-un partid rival, fie într-o grupare adversă, Vântu a dansat pe sârma subțire a unei relații incerte. În prima parte a mandatului său prezidențial, Băsescu a încercat să facă din Vântu un aliat, împotriva „mogulului” imoral Voiculescu. A făcut-o cu discreție, iar relația nu a devenit publică decât atunci când Vântu a anunțat că va face dezvăluiri despre întâlnirile lor clandestine prin diferite parcări. A fost trecut în tabăra adversă a „mogulilor răi” în campania electorală, când a fost clar că nu va putea beneficia de sprijinul grupării sale de presă. Demonizarea sa a devenit totală odată cu întrebarea pe care candidatul Băsescu i-a adresat-o candidatului Geoană în legutură cu locul în care-și petrecuse seara din ajunul confruntării. Odată cu degradarea tot mai accentuată a situației politice și economice și cu acutizarea criticilor venite din partea presei, grupul lui Vântu a devenit ținta numărul 1 a acțiunilor de retaliere. Semnalul a fost dat de ordonanța referitoare la drepturile de autor, care avea rolul să provoace revolta angajaților pe care urma să-i afecteze, cei mai numeroși fiind în grupul de presă Realitatea, care mai avea și alte probleme. Mișcarea s-a dovedit neinspirată, efectele sale rasfrângându-se asupra unor categorii mai largi decât se estima. Reținerea lui Vântu vine ca o mișcare aproape logică în acest context în care presiunile critice ale presei deveniseră practicde nesuportat de o putere aflată în degringoladă. Parchetul a declanșat percheziții pe la casele lui Vântu sperând să găsească dovezi ale unui caz consumat cu aproape zece ani în urmă, ceea ce vădește un optimism exagerat. Reținut pentru „favorizarea infractorului”. Vântu urmează traseul clasic, al celor de la care Parchetul speră să obțină probe pe fondul stărilor pe care le induce condiția de arestat.
Titlu: Dictatura bancară și revoluția debitorilor
Nr Editie: 3122 Data: sâmbătă 11 septembrie 2010
Dictatura bancară s-a instalat la noi abia după ce sistemul a trecut prin bolile copilăriei și și-a consolidat imunitatea. A făcut-o aproape pe nesimțite, în iureșul pe care dorința de a trăi mai bine și a avea mai multe bunuri l-au generat în rândul populației bezmeticii ani de până în 2008. Viața pe credit cu buletinul părea atunci să fie formula unui viitor luminos, caracterizat prin muncă mai puțină și venituri mai mari. A concurat la consolidarea acestei iluzii modelul unui stat care trăia el însuși tot mai mult peste posibilități. A venit însă momentul colapsului financiar, al crizei imobiliare care a antrenat, ca un veritabil tsunami, tot ceea ce părea statornic și de durată. Dar, în primul rând, iluzia siguranței zilei de mâine. Sute de mii de oameni angrenați în acest Caritas global s-au trezit, peste noapte, din oameni liberi, prizonieri ai băncilor, legate cu lanțurile creditelor care, pe măsură ce erau plătite, cu eforturi tot mai mari, în loc să scadă creșteau! Românul, în general, a descoperit că, brusc, familia sa a crescut cu un membru major: reprezentantul băncii. Cel cu care era nevoit să conviețuiască, să împartă lipsurile și să-i ceară acordul pentru orice mișcare. Nu cred că a fost foarte confortabil nici pentru bănci să se trezească dintr-o dată stăpâne pe atâtea destine al căror curs nu-l puteau influența decât într-o singură direcție: cea rea. Sentimentul de înrobire voluntară a fost resimțit cu mai multă violență cu cât toate bunurile pentru care oamenii își amanetaseră viitorul se dovedeau mai lipsite de valoare și mai iluzorii: iar atunci când banca a fost nevoită (datorită propriilor reguli!) să-i dea afară din case și să le ia plasma, mobila sau mașina din garaj, supunerea s-a transformat în revoltă. Tot mai mulți datornici au început să se intereseze de mecanismele prin care datoria lor creștea mereu în loc să scadă, străduindu-se să înțeleagă ce hram poartă comisionul la comision și de ce, în meciul cu banca, clientul nu poate ieși niciodată victorios. Pe fondul situației economice generalizate, băncile și-au arătat tot mai mult fața cămătărească în locul celei parteneriale. De la resemnarea mioritică clienții băncilor au trecut la insurecție: organizându-se, au realizat că împreună pot lupta mai eficient cu excesele sistemului. Ne aflăm într-o fază în care dictatura bancară dă tot mai dese semne de slăbiciune, propria condiție a băncilor fiind amenințată de dificultatea reinstalării dialogului. Este un proces necesar care, dacă va fi sprijinit de către autoritățile competente, ar putea readuce spiritul democratic într-unul dintre cele mai delicate sectoare ale vieții publice. Cu atât mai mult dacă bancherii înșiși vor realiza că nu pot să prospere pe un fond general de sărăcie și ineficiență. 
Titlu: Criza țigănească
Nr Editie: 3123 Data: luni 13 septembrie 2010
În interviul pe care l-a acordat TVR, președintele Băsescu a pus degetul pe „rana” crizei țigănești: într-o Europă a liberei circulații nu poate fi îngrădit dreptul la mișcare a unei etnii care de peste două milenii este una migratoare. Poate singura. Așa sunt țiganii – o mare parte a lor, cea adevărată. Nu pot să stea prea mult într-un loc. De cele mai multe ori din motive obiective, ca o măsură de precauție împotriva alungării lor cu mijloace violente. Cine vrea să facă din ei agricultori sau crescători de animale dă dovadă de mare naivitate. Francezii le-au dat câteva oi, care n-au supraviețuit decât câteva zile. Pe lângă ogrăzile lor, acolo pe unde s-au mai stabilizat, nu există grădini și nu se cultivă nimic. Ar fi un efort inutil: și-ar fura roadele unii altora. Or ei preferă, dacă e de furat, să fure de la românii sau de la alte nații pe care le binecuvântează cu pitoreasca lor prezență. Nimeni nu s-a obosit, în Europa, să-i evalueze cu realism și să propună soluții potrivite cu felul lor de a fi. Toți se gândesc că problema va fi rezolvată prin asimilare. Or experiența a două milenii arată că nicăieri rasa lor nu s-a contopit într-a altora. Mai degrabă invers. „Legarea lor de glie” și robia au fost episoade ale unui destin istoric. Au sfârșit prin a li se reda irepresibila libertate de mișcare. Poate cea mai mare performanță în acest sens au înregistrat-o regimurile comuniste, prin ermetizarea granițelor, forțându-i să se miște într-un areal redus drastic, din care tot mai scăpau. Uniunea Europeană s-a dovedit mană cerească pentru o etnie ce părea că atât așteaptă. Concentrările din Ungaria, Iugoslavia și România – cele mai importante – s-au contopit într-un vârtej care s-a abătut asupra acelei părți din Europa în care clima face viața de nomad mai plăcută. Noii veniți i-au destabilizat pe țiganii localnici, trezindu-le chemarea spre nesfârșita aventură. Problemele pe care țiganii le-au generat aproape pretutindeni sunt reale. Probabil că nu există nenorocire mai mare pentru o comunitate locală, liniștită și pașnică, decât că în vecinătatea ei să poposească o șatră multicoloră și zgomotoasă. S-a dus liniștea, s-a dus siguranța bunurilor din ogradă, s-a dus traiul liniștit. Ce face Sarkozy, ce-a făcut primarul Romei, e de înțeles din perspectiva locală. Nedrept, incorect, dar de înțeles. Și cum nimeni nu avansează soluții globale – până când urgia nu se abate pe capul lor – rămân aceste formule pașnice de izgonire contra cost. Ineficiente, pe fond, pentru că nu va trece mult până când „campingurile” vor reveni la viață, întărite de experiență. Cred că singura soluție este ca mai-marii Europei să cadă de acord asupra unei politici gen „Formula 1”, organizând trasee permanente cu puncte de control și de staționare temporară în care să fie angrenată întreaga masă migratoare. Și care, cu timpul, ar putea deveni un soi de atracții turistice. Luându-i și acceptându-i așa cum sunt, cu talentele și păcatele care i-au făcut identificabili și le-au asigurat perenitatea ...
Titlu: Proștii sub clar de lună
Nr Editie: 3136 Data: joi 30 septembrie 2010
Am trăit o vreme doar cu impresia că nu s-ar putea imagina un Executiv mai slab, mai incompetent și chiar mai caraghios decât cel condus de Emil Boc. Și nici un premier de calibrul acestuia. Cel mai adesea eram tentat să compar actuala echipă cu cele puse în funcțiune de Convenția Democratică, între 1997 și 2000 și cu doi dintre cei trei premieri de atunci. După remaniere, însă, mi-am făcut o idee clară. Acum sunt sigur că nimic nu se poate compara cu actuala echipă și – în special – cu vreo patru din cei 6 miniștri noi-nouți cu care  s-a căpătuit vrednicul nostru premier. Lăsându-i la o parte pe Tabără și Boagiu, care au mai mâncat pâinea asta, mă uit siderat la domnii Botiș, Ialomițianu, Ariton și, mai nou, la Igaș, ca la arătările de la grădina zoologică despre care ardeleanul spunea: așa ceva nu există! „Ăștia nu pot să fie miniștri!” – zic, pornind de la premisa că pentru a îndeplini o asemenea funcție nu trebuie doar să ai privire inteligentă, dar să poți să te și exprimi. Ați auzit vreo propoziție logică, cu subiect și predicat și cu ceva în ea de la diriguitorii unor sectoare atât de importante? N-o să-mi iasă din minte aerul tâmp cu care se priveau unul pe altul Botiș și Ialomițianu la prima lor confruntare cu presa de la Guvern, când li s-a pus o întrebare simplă. Nu mai reușesc să-l văd pe Igaș altfel decât cântând pe la zaiafeturile nașului său de la Arad și așteptând să i se lipească suta pe frunte. Aș fi foarte curios să știu ce probleme înalte – și, mai ales, în ce limbă – va discuta Ariton cu omologul său cipriot, în cursul vizitei oficiale pe care s-a grăbit să o facă înainte de a învăța măcar drumul până la cabinetul său. Cu ăștia vrem să ieșim din criză? Ăștia trebuie să dea liniile directoare ale refacerii economice (și sociale) a României? Păi mai bine rămâneau Vlădescu, Videanu și Berceanu. Erau ei hoți, dar nu proști. Știau să vorbească, erau deja unși cu toate alifiile, măcar nu se făceau de râs de cinci ori pe zi. Mă întreb ce fel de disciplină va instaura acest Igaș la Interne, după ce l-am văzut în toată splendoarea incapacității sale de a lega trei idei pe parcursul campaniei chinuite făcute când partidul, parcă în bătaie de joc, i-a dat sarcină să-l dea jos pe Geoană de la Senat. Sau cum o să rezolve problemele muncii acest Nelu Botiș, a cărui unică performanță parlamentară a fost să mai propună o zi de sărbătoare nelucrătoare, în care toți românii să se roage la Dumnezeu să ne scoată din nevoi. Nu mi-am închipuit vreodată că ștacheta politică va fi coborâtă atât de jos, la genunchiul broaștei, ca să o poată trece finii și cumetrii baronilor locali dornici să se fălească cu inflența pe care o au într-un partid care scrie cele mai jenante pagini ale istoriei guvernelor postdecembriste.