Punctul pe Y, iulie 2010

Titlu: Când vorbește gura fără ei...
Nr Editie: 3070 Data: joi 01 iulie 2010
Că viitorul este „mic și negru” nu mai e un secret pentru nimeni. Cu toții ne așteptăm la ce e mai rău de pe urma acestei crize combinate – internațională cu națională, economică cu morală, politică cu managerială. În mod firesc, cei care poartă responsabilitatea limitării efectelor și constituirii premiselor de redresare ar trebui să fie cei mai atenți cu ceea ce scot din gură. Declarațiile politice, unde lumea s-a cam prins care este jocul, sunt una, iar previziunile economice sunt alta. Nu ne așteptăm, desigur, ca cineva să zugrăvească în roz perspectiva națională, tocmai acum când siguranța existenței cetățeanului este atacată din toate părțile, dar nici să ni se proorocească apocalipsa nu cred că e o acțiune inspirată. De câteva zile, însă, pe lângă nenorocirile pe care le cauzează dezlănțuirea forțelor naturii, asistăm și la o avalanșă de predicții și amenințări care ne fac părul măciucă. În absența Guvernatorului, plecat prin lume cu treburi finanțiste, cei mai apropiați colaboratori ai săi de la BNR devin vedete media, aruncând pe piața speculațiilor ieftine preziceri de felul că în curând euro va valora 5-6 lei! Și, altfel temperatul Adrian Vasilescu, și impetuosul Eugen Rădulescu ne proiectează tabloul devalorizării galopante a monedei naționale stimulând aproape procesul declanșat a doua zi. E drept, adaugă ei și câțiva de „dacă”, dar cine să-l mai ia în seamă în nebunia creată de psihoza alimentată de televiziunile de știri, veșnic setoase de „sânge” informațional? Ba, mai mult, rănit în amorul propriu de respingerea soluțiilor sale, chiar premierul Boc ne spune că i-e frică și să se gândească la ce se va întâmpla dacă vor crește taxele, în loc să se taie pensiile. Și dacă lui îi e frică, ce să mai zic de noi? Cât despre ministrul Vlădescu, a fost suficient să-i vezi figura distrusă de frământări, nici nu mai era nevoie să mărturisească cu câtă tristețe a fost nevoit să accepte majorarea TVA-ului, ca să mai stai pe gânduri și să dai fuga să-ți faci provizii nescumpite ca pentru sfârșitul lumii. O altfel de stare, promovată de la cel mai înalt nivel de decizie, nu face altceva decât să amplifice și să accelereze efectele unui fenomen extrem de sensibil la altfel de impulsuri. Stimați domni, învățați măcar în ceasul al 12-lea să vă mai țineți gura și să încercați să faceți și altceva decât să vă lamentați!
Titlu: Destinul și moștenirea Mădălinei
Nr Editie: 3082 Data: luni 19 iulie 2010
Destinul artiștilor, al cântăreților în general, deferă de al celorlalți semeni ai lor prin faptul că, atunci când trec în lumea despre care se zice că ar fi mai bună, ei lasă în urmă, ca o prezență permanentă, amintirea talentului lor. Mădălina Manole a plecat. A rămas, însă, intactă, imaginea sa: aceea a unei cântărețe talentate, dăruită de Dumnezeu cu voce, sensibilitate, înfățișare plăcută și capacitate de a-și fideliza ascultătorii și, în general, pe cei care au iubit-o și prețuit-o sincer. Trecerea ei în neființa fizică e doar un episod al istoriei pe care o trăim și al culturii de la care ne reclamăm. Sufletul unui artist este complex și greu de pătruns. Mădălina părea a avea tot ce și-ar fi putut dori. Ceva - esențial – i-a lipsit totuși. Ceva ce n-a putut compensa nici aparențele de femeie împlinită și nici pe cele de mamă iubitoare. Ego-ul artistic transcede logica și poate genera drame de neînțeles. Mădălina a traversat o astfel de criză: aceea a „nerecunoștinței” publicului, captat mai degrabă de impostura cu clopoței decât de calitatea vocii și a interpretării „clasice”. S-a simțit nedreptățită de cei care dirijează, intr-un fel, gustul publicului, de cei care promovează interesat non-valoare sau valori dubioase, în detrimentul celor autentice. Nu a fost și nu este doar drama Mădălinei, ci a unei întregi generații de artiști pe care schimbările din acești ani i-au marginalizat sau i-au condamnat la uitare. Ne aducem aminte de ei și îi redescoperim, la valoarea lor reală, doar atunci când ceva tragic, ireparabil, se petrece cu ei. Și atunci se dezlănțuie spectacolul macabru al sfârtecării brutale a personalității și imaginii lor de către cei care încearcă să tragă un folos propriu din acest ultim episod. O ascultăm, în aceste zile, pe Mădălina, cât n-am ascultat-o în zece ani, la posturi de radio și TV. De ce? De ce abia acum? Cei care ar putea să dea un răspuns, îl evită. Pentru că nu au argumente. Cine să explice invazia kitsch-ului muzical, în toate formele de difuzare, promovarea insistentă a unor veleitari pe care îi ține în viață doar play-back-ul, sau expunerea indecentă a tuturor intimităților, care de care mai jenante? Funcționa, până acum vreo 2-3 ani, un post de radio – Romantic – al cărui patron considera că-și poate permite acest hobby – să asculte muzica pe care el și generația sa o iubise și pe ale cărei acorduri își consumase o existență al cărei unul dintre puținele refugii fusese muzica așa zis ușoară. A cedat și el în fața presiunilor membrilor pragmatici ai familiei, și dacă astăzi vrea să asculte vreunul dintre „hiturile” anilor de dinainte de 89, trebuie să aștepte ca respectivului interpret să i se întâmple ceva ireparabil, care să-l readucă în atenția publicului. Cred că Mădălina Manole și cei care, alături de ea, ne-au înseninat zilele în deceniile care au marcat însăși existența noastră, merită o reparație. Poate din partea postului public de radio, în a cărui posesie se și află arhiva creației și interpretării românești de gen – una care nu a avut și nu are nimic de-a face cu ideologia, nici cu politica și nici măcar cu gusturile care, nu-i așa, nu se discută ...
Titlu: O iluzie: litoralul românesc
Nr Editie: 3083 Data: marți 20 iulie 2010
În concertul de lamentări și de pesimism care ne înconjoară a scăpat și o exclamație de satisfacție: ultimul week-end a fost cel care a marcat cea mai mare densitate de turiști pe litoral: circa 70% dintre locurile disponibile au fost ocupate! Până luni, când nivelul a coborât la limita de „flotabilitate” de circa 50%. Ce se întâmplă cu litoralul, „perla” turismului românesc de dinainte de 89, când a merge o săptămână la mare devenise similar cu hagialâcul la Mecca și tot omul muncitor își putea permite acest lux? Pentru că o cameră era tot 45 de lei pentru minerul de la Petroșani sau pentru ministrul nu știu care (e drept că ultimul prefera să locuiască în „ghetto-ul” de la Neptun), că mâncarea era vreo 25 de lei pe zi și că dacă era soare nici măcar n-aveai nevoie de distracțiile care lipseau și atunci. Ba, mai mult, multe stațiuni precum Costineștiul aflat sub protecția „Delfinului”, inspira chiar un aer de occident și de frondă tinerescă bine temperată. Până prin anii ’80, când a început să se strângă șurubul economic și ideologic, turiștii străini dădeau năvală să petreacă 2-3 săptămâni la prețuri mai mici decât ajutorul de șomaj pe o lună, și cu o întreagă suită de temenele față de mărcile sau dolarii pe care aceștia îi cheltuiau cu destulă zgârcenie. În vârf de sezon, care ar fi acum, nici nu mai puteai să speri să găsești o cameră liberă – totul era rezervat pentru Măria Sa Turistul Străin cu pantaloni rupți în fund. Deceniul 8 (între 1970-1980) a fost intervalul de aur al turismului litoral. Se construiseră noi hoteluri – elegante pentru standardele vremii – și zona avea prioritate absolută în orice – de la producția de pepsi până la angajații sezonieri. Era un turism de masă, pentru care partidul alocase sume importante ca să refacă capacitatea de efort a oamenilor muncii: hoteluri–cămin și restaurante-cantină au împânzit litoralul, rămânând astăzi ca o relicvă tristă și de nefolosit pentru faza economiei de piață. De la o privatizare aiuristică, care n-a făcut decât să ruineze și ce mai era, până la împământenirea concepției că scump, fără servicii, prost, litoralul va continua să fie frecventat de românii care n-aveau unde să se ducă altundeva, parcă totul a concurat la golirea și părăsirea stațiunilor de la mare. Prețurile mari și serviciile proaste au alungat românii în Bulgaria, iar străinii n-au mai fost atrași de o ofertă care nu se susține decât prin imaginea personală a doamnei Udrea. Ce se întâmplă acum este rezultatul logic și de așteptat al unei politici proaste combinate cu lipsa de viziune. Pentru promovarea litoralului nu e nevoie de un minister, ci de niște reglementări legale și fiscale care să permită ca întreaga sa infrastructură să reziste în condițiile unui sezon de doar două luni (pe vremuri era de patru! Cum oare?) și să stimuleze investitorii să găsească și să promoveze alternativele necesare - centre de spa, cazinouri, complexele de agrement – care să facă din litoral ce era o dată și încă ceva pe deasupra: un concurent egal cu altele care beneficiază de aceleași condiții naturale.    
Titlu: Ascensiunea Elenei Udrea mai poate fi oprită?
Nr Editie: 3084 Data: miercuri 21 iulie 2010
Dar de ce să fie oprită? Ce pericol reprezintă pentru țara românească fosta juristă de la Primăria Capitalei, care-l apăra cu propriul său trup pe primarul general de atunci, de atacurile mârșave ale paparazzilor, ce încercau să-i tulbure clipele de meditație de la Golden Blitz? Pentru că aceasta a fost, practic, prima notificare publică a existenței „blondei de la Primărie” și a devotamentului acesteia față de liderul democrat. Deși ea intrase în politică în calitate de liberală, după ce făcuse o escală de tatonare prin anticamera lui Cozmin Gușă când acesta era mare și tare pe la PSD-ul lui Năstase. Nepătrunse sunt, însă, căile politicii. Ascensiunea politică a Elenei Udrea a început odată cu numirea sa, de către noul președinte, în calitate de consilier bun la toate și, într-un fel, șefă peste ceilalți consilieri și consiliere ai președintelui. Ea a fost cea care-i dădea indicații lui Pleșu și-l îndruma pe Stolojan, tot ea fiind cea care pregătea vizitele externe ale lui Băsescu, cu o competență dată în vileag într-o celebră emisiune de televiziune, în care a aflat că Norvegia nu este membră UE și nici că nu e condusă de un președinte. S-a dovedit însă foarte utilă în băgarea zâzaniei între Băsescu și Tăriceanu, tot ca fiind cea care a fluturat, triumfătoare, în fața camerelor (TV, nu ale Parlamentului!) bilețelul roz prin care Călin cerea clemență pentru amicul Dinu. Zarva aproape permanentă iscată de activitățile sale l-a făcut până la urmă pe Băsescu să renunțe la serviciile ei directe, eliberând-o de obligațiile de consilier și lansând-o într-o campanie de gherilă aproape permanentă cu inamicul liberal. Pentru alegerile din 2008, Elena Udrea a utilizat cu curaj toate trucurile populiste: a dat cu mopul prin școli, a tricotat în direct la T.V. și chiar s-a dat drept o ascultătoare de radio, mare fană a doamnei Udrea. Oricât ar părea de straniu, pentru o națiune de oameni care miros de la distanță impostura, a avut succes: s-a ales deputată! Și odată aleasă n-a fost decât un pas de făcut pentru a deveni titulara unui minister nou-nouț, creat special pentru ea. Ca ministru al Turismului, Elena Udrea s-a transformat pe sine însăși într-un brand, neezitând a se pune în ale mai inedite poziții (politice). A dus o luptă dură cu Comisia parlamentară care a încercat să o înfunde pe motiv de abuzuri și a biruit-o prin contraatacuri iscusite și prin insubordonări flagrante, imposibil de sancționat. A rezistat cu brio căderii primului guvern Boc, fiind premiată cu un portofoliu suplimentar. Și, în fine, când lucrurile s-au lămurit, grație vechiului său prieten Oprea, cel care cu transfugii săi a adus liniștea în tabăra democrată, a obținut și premiul cel mare: un minster cât două, cu un purcoi de bani de cheltuială pe tot felul de „proiecte”! Demisia pe motive personale a fostului premier desemnat Negoiță îi deschide drumul în ierarhia de partid, unde alții erau mai mari ca ea în grad: de pe poziția de șef interimar al organizației PDL a Capitalei va face cu ușurință pasul spre șefia deplină. Iar de aici până la Palatul Victoria, când uzatul Boc se va retrage la coasă și la cioplit (sau la biroul de sesizări al PDL, după modelul „Ciorbea”), nu mai este decât o aruncătură de băț. Ascensiunea Elenei Udrea pare că nu mai poate fi oprită. Și de cine?
Titlu: “Loaza” clasei – corigent la Justiție!
Nr Editie: 3085 Data: joi 22 iulie 2010
Președintele Băsescu este deranjat, pe bună dreptate, de tonul pe care-l folosesc raportorii europeni în analiza progreselor făcute de sistemul juridic din România. Însuși faptul că după mai bine de trei ani de la aderare încă mai suntem trași de urechi pentru reale sau presupuse neîndepliniri ale angajamentelor luate, sună ca dracu’, vorba lui Roman. Asta ne face să apărem în fața lumii ca „loaza”, clasei, elevul incorigibil care, orice ar face, nu reușește să ia o notă bună la purtare. În timp ce se presupune că restul clasei este formată din sfinți, cu comportament impecabil. Este evident că lucrurile nu stau nici pe departe așa. Sunt țări cu stagiu în Uniune care au probleme în materie de justiție, dar răscolirea acestui aspect nu ne ridică pe noi mai sus decât suntem. Principala obiecție care ni se aduce este văduvirea Agenției Naționale de Integritate de atribuțiile sale punitive. Raportorii nu fac însă altceva decât să repete ceea ce se toacă în presa din țară și în luările de poziție ale unor oficiali români – inclusiv președintele. Amendamentele „Frunda” sunt considerate, și în raport, o redută a politicienilor puși pe îmbogățire ilicită, împotriva tentativelor de eradicare demarate prin constituirea agenției nășite neglijent de actuala europarlamentară Monica Macovei. Se pare, dealtfel, că Monica Macovei este „sursa” majorității formulărilor din raport, și ale celor convenabile șefului statului - folositoare în lupta sa continuă cu Parlamentul, CSM-ul, Înalta Curte, și a celor neconvenabile – ducând spre propria sa responsabilitate prin Guvernul ineficient pe care l-a numit și pe care-l conduce. Chestiunea de fond, după unii, nu stă doar în reflexul de autoapărare al demnitarilor – al căror purtător de cuvânt și interese a devenit Gyorgy Frunda – ci în combinația juridică aiuritoare la care s-a ajuns în prezent, în care numeroase instituții se suprapun sau se interpun în actul de justiție. De la servila înființare a DNA – devenit mai degrabă un organism politic – până la CNSAS sau ANI, avem de-a face cu o suprapunere de instituții pe același obiect al muncii, și cu o diminuare corespunzătoare a eficienței acestora. Faptul că și CNSAS, și ANI aveau în atribuții exercitarea de sancțiuni nu face lucrurile mai sănătoase, după cum nici transformarea lor în instituții de cercetare și analiză nu justifică efortul material și cel organizatoric. Ideal este – sau ar trebui să fie – ca actul de justiție să aparțină exclusiv Justiției, și nimănui altcuiva. Obiectele de activitate ale CNSAS sau ANI ar fi trebuit incluse în legislația curentă, conferind o abordare unitară și coerentă. Practic, existența acestor instituții nu face altceva decât să confirme incapacitatea sistemului – a celor care îl gestionează, de a acoperi corespunzător aspecte delicate ale tranziției. Iar de aici, tot circul stârnit în jurul acestora. Și frustrările prezidențiale ...
Titlu: Dreptul de a avea un mormânt
Nr Editie: 3086 Data: vineri 23 iulie 2010
Miercuri dimineață, ritmul destul de molcom al comentariilor pe marginea raportului pe Justiție, al Comisiei Europene, a fost tulburat de veștile venite de la cimitirul Ghencea. Acolo începuse operațiunea de deshumare a ocupanților mormintelor despre care se presupunea – încă din 1990 – că ar fi fost Nicolae și Elena Ceaușescu, fără să se poată produce vreo dovadă oficială în acest sens. Deshumarea a fost solicitată de ginerele cuplului dictatorial, fostul soț al răposatei, și ea, Zoe Ceaușescu, iar instanța căreia i-a fost adresată cererea a aprobat-o. Așa încât după 20 de ani de tergiversări se va putea ști dacă rămășițele pământești ale celor care s-au aflat în fruntea țării aproape un sfert de secol sunt cele din Ghencea sau, dacă nu, ar fi un bun prilej de a afla unde. N-am să stăruiesc aici asupra procesului de la Târgoviște, în legătură cu care am formată o opinie greu de zdruncinat. Formal sau nu, acest proces corespunde condițiilor excepționale în care se afla țara în acel moment. Neexistând precedente, orice eveniment social de proporții cataclismice își creează propriile reguli și proceduri, care exced principiile de drept aflate în funcțiune la momentul producerii evenimentului. Desigur, privite cu ochii și mintea de astăzi, ar fi fost de preferat ca lucrurile să se înscrie în parametrii de civilizație a secolului xx, și poate că pedeapsa de a trăi până la sfârșitul zilelor în condiții pe care le-au hărăzit semenilor lor ar fi fost incomparabil mai exemplară decât actul brutal și ireparabil al uciderii lor. Și despre asta s-ar putea duce o discuție separată, evocând o stranie aplecare de a ne lichida noi înșine conducătorii vremelnici, cum am făcut-o și cu Antonescu și în alte câteva situații istorice. Problema de fond este aici dreptul oricărui român – unul dintre cele pe care chiar Ceaușescu nu l-ar fi acordat – de a avea un mormânt decent, unde să fie plâns sau comemorat de nostalgicii, care, la rândul lor, au dreptul să se bucure de acest privilegiu. Secretomania care a înconjurat operațiunile ulterioare execuției de la Târgoviște poartă amprenta vremii și a climatului în care au trăit cei care au luat deciziile. Una dintre marotele comunismului a fost ștergerea oricărei urme a trecerii prin lume a dușmanilor de clasă sau a adversarilor politici, pentru a nu se crea premisele unor sentimente ce contraveneau politicii sale. Locul unde a fost înmormântată familia regală rusă a rămas secret până de curând. Nesiguranța reprezentanților noii puteri instalate la Revoluție și obsesia replicii unor eșaloane devotate dictatorului au condus către o astfel de decizie. Mai bine mai târziu decât niciodată. Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu, ca cetățeni ai acestei țări, au dreptul la odihna de veci într-un loc accesibil celor care continuă sau încep să creadă că li s-a făcut o nedreptate – deși, din câte îmi amintesc, atunci când s-a difuzat celebra casetă a procesului și execuției nu prea s-au făcut auzite proteste, a fost mai degrabă o respirație de ușurare generală. Este și aceasta o formă de intrare într-o normalitate care, din multe puncte de vedere, se lasă încă așteptată.
Titlu: “Factura” sondajelor și decontul electoral
Nr Editie: 3087 Data: luni 26 iulie 2010
Orice sondaj are marja sa de eroare și, atunci când este efectuat de o instituție profesionistă, aceasta nu poate să depășească 3%, într-o estimare care, oricum, nu poate fi verificată decât în situația în care evenimentul real survine elaborării prognozei. Există la nivelul formațiunilor politice, un tip de atitudine ce variază în funcție de faptul dacă rezultatul estimării avantajează sau nu respectivul partid. Este și cazul recentului sondaj I.P.P. Data Research, institute despre care, trebuie să recunosc, n-am prea auzit. Deci nu face parte dintre instituțiile care și-au putut verifica în timp seriozitatea metodelor de lucru. Nu este, însă, un motiv ca să-i rejectăm din start rezultatele, chiar dacă momentul ales pentru a fi făcute publice pare să se fi potrivit, în mod suspect, cu un vârf de criză de încredere la adresa partidului de guvernământ. Căci PDL-ul iese cel mai șifonat din această evaluare. “Mare și tare” înaintea alegerilor din 2008, creditat cu peste 40% dintre intențiile de vot, partidul lui Boc pare să fie pe tobogan. Dacă numai cu două luni în urmă un alt sondaj, comandat de PDL și nedat publicității indica o scădere a încrederii până la 18%, iată că s-au mai pierdut încă 6 procente, ceea ce constituie un veritabil record negativ: PSD, în cele mai negre vremuri ale sale, de după “lovitura de partid” a lui Geoană, din 2005, atinsese un minim istoric de 13%!   Explicația pe care am auzit-o acum de la responsabilii democrați este că în acest fel se cuantifică două imponderabile: criza și măsurile de restructurare luate de PDL. Îndrăznesc să cred că explicația asta ține doar parțial și că e la originea a mai puțin de jumătate din procentele pierdute. Cauza reală o reprezintă irosirea timpului și incapacitatea echipei Boc de a avea o reacție inteligentă și hotărâtă în fața provocărilor cu care s-a confruntat în mod obiectiv. Amintiți-vă că vreo șase luni din timpul prețios care s-a scurs pe toboganul economiei în cădere, Boc și compania le-au irosit cu campania pentru modificarea Constituției în sensul dorit de referendumul lui Băsescu și cu felurite alte prostii de genul lustrației. În tot acest timp, în care se proiectau castele din cărți de joc, economia se prăbușea, în timp ce aparatul de stat și administrația se “îngrășau” invers proporțional cu resursele, cheltuielile bugetare continuând să crească pe tot parcursul guvernărilor lui Boc, timp în care liderul portocaliu a umblat după orice soluție – tăieri de pensii și de lefuri – doar-doar să nu se atingă de aparatul proaspăt instalat în funcțiile bine plătite, ca recompensă a sacrificiilor electorale. Aici rezidă advăratele costuri care se facturează acum în sondaje și care vor trebui achitate la viitoarele chemări la urne. P.S. O veritabilă mostră de iresponsabilitate politică o reprezintă această declanșare prematură a campaniei pentru primăria Capitalei în care s-a angajat Elena Udrea – confirmându-și astfel, implicit, eșecul din cele două domenii ministeriale pe care le păstorește păgubos: Dezvoltarea și Turismul.
Titlu: Mesagerul veștilor proaste
Nr Editie: 3088 Data: marți 27 iulie 2010
Cu puțin noroc, oricine poate deveni pensionar. Așa că o poziție "anti" nu ar avea nicio justificare.  Președintele Băsescu recunoaște cu seninătate că n-are nimic cu pensionarii, deși și-a asumat rolul ingrat de a fi cel care le vestea acestora tăierea cu 15 procente pentru salvarea aparatului administrativ al țării. "N-am nimic cu pensionarii" - zice dânsul, și n-avem de ce să nu-l credem. Președintele are însă ce are cu pensiile și cu cei care le-au mărit fără să țină cont de resurse, sau le-au interpretat eronat. Și din cauza acestora s-a ajuns la situația actuală. După cum îi este obiceiul, Băsescu s-a dus la Balvanyos mai puțin pentru a contracara aiurelile lui Tokes, cât pentru a da un semnal națiunii. Nu despre închisul deja dosar al Constituției, care nu permite manevre de tipul "Kosovo", ci despre starea dramatică a întregii națiuni - români, maghiari și de alte etnii. Cu temeritatea-i deja notorie, atunci când spune că riscă să-și piardă capul, după tradiționalul tratament ce se aplică celor care aduc vești proaste, el vrea de fapt să spună că șirul veștilor proaste nu s-a epuizat odată cu tema lefii bugetarilor (cu excepția celor de la BNR și ANR, cărora le-a sărit Europa în ajutor) și cu mărirea TVA. Băsescu nu ne anunță încă următoarele vești proaste, dar ne pregătește psihologic. Și una dintre acestea - cea mai rea posibilă - a fost anticipată de guvernatorul Isărescu, care ne-a prevenit că rezerva valutară nu mai poate fi folosită pentru plata pensiilor și a salariilor. Aceasta are alte rosturi. Tot guvernatorul ne-a luminat în legătură cu confuzia generalizată ce domnește în privința pensiilor: nu există un "fond de pensii". Există un buget de asigurări sociale, în care se bagă, atunci când sunt, bani de la bugetul "consolidat". Un fond de pensii se crează într-o sută de ani și are regulile lui și modalitățile lui de comportament financiar. Poate să existe și să funcționeze indiferent de bugetul ăsta consolidat în care se adună tot mai puțini bani, de la tot mai puțini angajați, pentru tot mai puțini pensionari. Un fond de pensii îl asigură pe contribuabil că va primi la pensionare atât cu cât a contribuit. "Punctul de pensie" este o invenție bugetară în spatele căreia se ascund diverse operațiuni mai puțin economice. Cu alte cuvinte, ce vrea să ne spună președintele, dar nu o face încă, ne lasă să mai fierbem nițel în suc propriu: că se apropie cu pași mari momentul în care poștașul nu va mai bate la ușă cu anunțul tradițional: "Pensia"! Ci vor trece poate luni de zile în care nu ne vom primi banii pe motiv că nu sunt! E criză, e evaziune fiscală, statul e falit și nimeni nu-i mai împrumută bani, pentru că nu poate dovedi în niciun fel că dispune de mijloacele necesare pentru a revigora economia, pentru a susține climatul investițional care să aducă încasări la buget. Statul român este în situația șomerului care face permanent datorii noi pentru a plăti datoriile mai vechi și care nu are nicio șansă - pentru că nu-l ajută nici capul nici mușchii - să iasă din această "suveică" și să se găsească ceva de lucru... Iar din cauza asta, nici măcar nu mai caută.
Titlu: Rezistența la solidaritate
Nr Editie: 3089 Data: miercuri 28 iulie 2010
Deși nu ar fi trebuit incluse (de ce oare) în categoria bugetară, companiile care au ca acționar majoritar statul s-au arătat dispuse – la sfatul prietenesc al miniștrilor de resort – să contribuie cu partea echivalentă din salariile angajaților lor la efortul de salvare a finanțelor tării. Contribuția a fost denumită, elegant, ca participare la constituirea unui „fond de solidaritate”. Aici ar fi o primă discuție: cu cine? Cu cei cărora li se taie din leafă? Nu, pentru că aceștia se află în aceeași situație. Cu statul care, aruncând cu bani în stânga și-n dreapta (dar mai ales în dreapta) a pierdut controlul și strigă acum „ajutor”? Probabil că da... Oricum, a protesta, la acest moment, împotriva unei astfel de decizii este echivalent cu a fluiera în biserică. Unii au acceptat cu resemnare. Alții, însă, nu s-au resemnat. Și au început să facă manevre de degajare. Primul care s-a mișcat a fost dubiosul președinte al Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei, pe numele său Lificiu. Traseist notoriu (PSDR – PDSR – P.E. și, în final , PDL) acesta s-a nimerit să devină, pentru scurt timp, ministru al Mediului în guvernul Năstase, lucru care i-a plăcut foarte tare fostului dealer de centrale termice de apatament, iar când a fost mazilit era să moară de supărare. A făcut toate diligențele (inclusiv financiare) posibile pentru a reveni în prim plan și a reușit, sponsorizând la greu ultima campanie parlamentară. Răsplata jertfei patriotice a venit prin numirea sa la șefia ANRE. Unde și-a făcut de cap, pactizând cu „băieții deștepți” și reușind performanța să majoreze tarifele când prețul gazelor și electricității scadea peste tot. Persepctiva de a rămâne fără un sfert din leafă l-a îngrijorat pur și simplu (pentru că leafa rămâne în cartea de muncă) și a căutat rapid o soluție. A găsit-o la cei de la Bruxelles, cu care se împrietenise între timp și care, solidari, au transmis la București că lefurile de la ANRE nu se pot tăia, pentru că ar fi, chipurile, sub protectie comunitară! Vestea asta l-a înfuriat pe blândul Boc care a tăiat în carne vie: l-a făcut pe Lificiu adjunct și a pus adjunctul în locul său. Care, recunoscător, a lăsat-o moale cu Bruxelles-ul. A doua manevră de solidaritate a venit de la BNR! După ce Mugur și ai lui concedaseră să fie odată în viață solidari cu poporul, a venit ucaz tot de pe la Bruxelles că nu se poate, că BNR-ul ar avea un regim comun băncilor centrale, care nu sunt alimentate de la Buget (dar de unde? De la sfintele moaște?) și că nu se poate tăia sfertul de solidaritate. Și Isărescu, săracu’, ce să facă? Să se pună rău cu organele? Cu atât mai puțin Boc. Să-l înlocuiască cu Florin Georgescu? Nu, că ala a fost pesedist. Așa că, rând pe rând, e de așteptat ca mai toate instituțiile în cauză să se desolidarizeze, la intervenții externe, bineînțeles.
Titlu: Răscoala de la Cogealac
Nr Editie: 3090 Data: joi 29 iulie 2010
Țăranii, obijduiți și năpăstuiți, s-au răsculat din nou. La Cogealac au făcut-o împotriva exploatatorilor cehi, care au pus mâna pe pământurile lor, prin forță și înșelăciune. Oamenii n-au mai răbdat și au hotărât să protesteze pașnic. Ca să nu fie împușcați de paznici s-au adăpostit în spatele unui bulldozer, de unde au scandat lozinci. Gloanțelor   body-guarzilor, ei le-au răspuns cu proteste pașnice. Răsplata – vreo cinci dintre ei au ajuns în spital. Cu răni grave … Cam așa s-ar putea descrie incidentul de la Cogealac de acum câteva zile, în care au fost implicați sătenii, conduși de primar. Și-au căutat ei dreptatea? Care dreptate? – ne-am putea întreba. Pentru că aceasta variază, în funcție de perspective părților. Cehii de la CEZ care fac acolo o instalație de multe milioane de dolari în centrale eoliene, spun că au toate avizele necesare (au prezentat și documentele) și că țăranii de la Cogealac au încercat să intre în forță în perimetru cu intenția de a demola, cu buldozerul pe care l-au luat cu ei,  împrejmuirile și amenajările de șantier. Amenințărilor și atacului cu pietre, paznicii le-au răspuns cu somații, după care au tras în aer și abia când lucrurile s-au îngroșat, au tras în picioare. Adevărul este, ca deobicei, pe undeva pe la mijloc. Motivul răzmeriței îl constituie faptul că primarul ar fi vrut să vândă parcelele deja închiriate de unii localnici unei firme concurente a cehilor. Obiectul protestuluil a fost că terenul respectiv se află în perimetrul Cogealacului și doar primăria ar fi putut aproba obținerea lui. Primarul și ai săi au ignorat faptul că în cazul în care o investiție acoperă mai multe jurisdicții locale, cel care are dreptul să aprobe este Consiliul Județean. Care, în cazul de față, și-a dat acordul, parafat și ștampilat. La Cogealac avem de-a face cu o clasică manevră de instigare și de încercare de a face “dreptate” în forță, cu pumnii, cu bolovani și cu buldozerul. Această tehnică a fost trezită la viață după Revoluție de celebrul primar din Săpânța, Toader Șteț, care a blocat mai multe săptămâni un drum pentru nu mai știu ce revendicări fanteziste, ajungând până la o confruntare de gherilă cu forțele de ordine. A fost făcut erou de o “anumită parte a presei” până a ajuns la pușcărie. În mod normal, legal, și primarul din Cogealac ar trebui să ajungă tot acolo. Acțiunea pusă la cale de el este una dictată de interese materiale proprii (se pare că încasase deja un avans de la contracandidați și le garantase că va obține ce doreau aceștia prin orice mijloace). Ignorarea sau tratarea cu “înțelegere” a unor astfel de manifestări (iar presa joacă și de această dată un rol negativ, prin prezentarea chipurile obiectivă a cazului) duce direct spre un climat de anarhie, cu atât mai facil de instalat pe fondul dificultăților crizei și a populismului. De aici până la o cruciadă împotriva capitalismului hrăpăreț sub sloganul “Nu ne vindem Țara!” nu mai este decât un pas.    
Titlu: Conspirația internațională a mogulilor
Nr Editie: 3081 Data: vineri 16 iulie 2010
Vântu e prin Creta, Patriciu se pregătește, probabil, să vâneze elefanți prin Kenya, iar Voiculescu își petrece timpul liber la Corbeanca. E clar că mogulii „interni” au lăsat-o mai moale, de când i-a deconspirat CSAT-ul. Asta nu înseamnă însă că au renunțat la manevrele lor destabilizatoare. Ba, ceea ce este mai grav, au predat ștafeta „agențiilor” străine, presei manipulate de mogulii internaționali. Se știe că la nivel global există acorduri și înțelegeri de împărțire a piețelor. De pildă, un Rupert Murdoch îi spune lui Patriciu: Dinule, eu nu mă bag pe piața ta, cu „Independent”-ul, nici la Vaslui, nici la Galați, dar nici tu nu te bagi cu „Adevărul de seară” la Londra și la Manchester. Dar când avem interese comune, trebuie să cooperăm! Or, iată că s-a ivit momentul: mogulii au pus un premiu pe capul președintelui român, conducătorul CSAT! Vor să-l dea jos și în locul său să aducă un politician obedient, care să le facă jocurile și să le dea pe gratis Poșta Română și Centrala Sării. Și atunci au acționat. Altfel nu se exprimă apariția concertată în publicații și pe canale importante din Franța, Germania și Anglia (apropo: mai funcționează oare axa Washington-Londra-București?) a unor articole cu caracter denigrator la adresa șefului statului și a unora dintre cei mai destoinici miniștri ai săi, cu caracter vădit dușmănos și destabilizator. Cum altfel decât un atac la adresa ministrului Dezvoltării ar putea fi interpretat modul în care un gest de profundă caritate, ca cel al Elenei Udrea – de a împărți încălțăminte (cu toc) sinistraților este persiflat de o publicație franceză? Sau publicația germană care, referindu-se la discuțiile purtate de președinte, în cadrul vizitelor de lucru, cu oamenii muncii rămași fără obiectul acesteia, le compară cu acțiunea unui taur furios într-un magazin de porțelanuri? Ori faptul că eforturile aproape disperate ale eroicului premier Boc, de a salva țara de la colaps prin cele mai bune măsuri posibile, este catalogată de aceeași parte a presei drept „incompetență, dacă nu chiar reavoință”? Dacă astfel de lucruri ar fi apărut în presa română, ele ar fi fost susceptibile de a fi catalogate – pe drept – ca atacuri la adresa siguranței naționale. Iar Parchetul și-ar fi făcut, desigur, datoria. Așa însă, oamenii de bine, care nu se lasă influențați de campaniile dușmănoase ale celor câteva posturi de televiziune ai căror jurnaliști s-au pus în solda unor interese antinaționale, pot să solicite Guvernului activarea prevederilor Articolului 53 din Constituție, pentru a salva țara. Cât mai poate fi salvată!
Titlu: O țară lipită cu scotch
Nr Editie: 3080 Data: joi 15 iulie 2010
“Aveți grijă, dle Coșea, țara dv. este lipită cu scotch” – i-ar fi spus, în cursul unei recente întâlniri, la Bruxelles, președintele Comisiei Europene, Barroso, fostului europarlamentar roman. Chiar dacă pare a nu-și mai găsi locul, politicește vorbind (am o bănuială că trecerea sa pe la UNPR-ul lui Oprea este doar un episod), Mircea Coșea rămâne o personalitate a scenei românești, principalul său atu constituindu-l solida pregătire economică și disponibilitatea sa de a oferi soluții, neîmpărtășite însă din rațiuni obscure de cei cărora le sunt adresate. Avertismentul lui Barroso este unul cât se poate de serios. Dincolo de figura de stil utilizată (este vorba, evident, despre banda de lipit denumită generic cu brandul whisky-ului) desprindem preocuparea și îngrijorarea forurilor de decizie europene față de ceea ce se întâmplă în România. Iar ceea ce se întâmplă în România corespunde unei rețete simplist de păguboase: după aderarea noastră, în 2007, aderare datorată nu atingerii pragului de performanță cerut, ci a unor factori politici fără legătură cu acesta, în România s-a consolidat dezmățul bugetar pe motiv că anumite schimbări și adăugiri ar fi cerute, chipurile, de legislația europeană, iar aparatul bugetar s-a umflat ca un balon, copleșind sectorul productiv, de care nimeni nu s-a mai îngrijit, pentru că părea că acesta merge de la sine. Tehnicile de promovare dubioase, în care au primat legăturile de clan, au adus în fruntea instituțiilor publice oameni incompetenți dar devotați, care la rândul lor au întărit devotamentul celor din  subordine, prin promovări și angajări de același tip. Ce a rezultat vedem astăzi: o structură stufoasă, întortocheată, lipsită de orice performanță, ce perpetuează o stare convenabilă noilor potentați. Aparatul de stat este însăși garanția supraviețuirii lor: de ce l-ar slăbi sau l-ar modifica? Când mult mai simplu este să încerce să echilibreze balanța punând efortul în spinarea celor mulți? Scotch-ul este un material util la anumite sarcini. Când acestea îi depășesc proprietățile, cedează și tot ceea ce strângea până atunci laolaltă se împrăștie. România este în pragul unui asemenea moment: presiunea exercitată de criză, lipsurile de tot felul, perspectivele sumbre și, tronând peste toate, o neputință devenită cronică de a gestiona situația, ne pot duce acolo unde nici un alt eveniment din agenda ultimilor două decenii nu ne-a dus: în haos.
Titlu: Încotro se duce leul?
Nr Editie: 3071 Data: vineri 02 iulie 2010
Un distins și respectat finanțist, care ocupă o poziție importantă în sistem și care mă onorează cu prietenia și încrederea sa, îmi împărtășea, recent, într-o conversație informală, opiniile sale despre situația prezentă și, în special, despre deprecierea leului. Ce se întâmplă cu brava noastră monedă națională care, până la anunțul Curții Constituționale, rezistase eroic asalturilor speculative? Deprecierea bruscă a leului nu a constituit o surpriză pentru cei din branșă. Oricum, leul era „subvenționat” ca să zic așa, prin operațiunile efectuate de Banca Națională care utilizează în acest scop rezerva valutară. Deprecierea leului va continua, treptat, până la așezarea sa pe un curs care să reflecte mai exact starea economiei naționale. Nu avem, în mod evident, o economie de 4,3 lei la euro, cu atât mai puțin în condițiile crizei actuale. Cursul va continua să crească în favoarea euro probabil până în jurul valorii de 5 lei, aprecierea monedei europene urmând a se situa în jurul unui procent de până în 10% față de cursul actual. Apoi se va produce o stabilizare, cel mai probabil de la debutul anului viitor și aceasta va fi baza pe care se va opera apoi în mod curent. Evident, nimeni nu e profet în țara (sau în banca lui) însă aceste evaluări poartă pecetea realismului – cel care lipsește aproape sistematic din luările de poziție din ultima vreme ale reprezentanților autorităților. Discuția purtată cu interlocutorul meu a vizat și o altă chestiune: cea a pensiilor. Decizia Curții Constituționale este corectă pe fond, însă problema pensiilor rămâne una spinoasă, nu doar pentru România. Criza n-a făcut decât să accentueze decalajul continuu dintre numărul pensionarilor, pe fondul creșterii speranței de viață și declinul natalității - recte al numărului scăzut al noilor angajați plătitori de taxe care susțin prin cotizațiile lor masa pensionarilor actuali. Cei aflați în exercițiul funcțiunii nu vor mai putea face față sistemului actual de pensii și rezolvarea acestei situații va da mari bătăi de cap majorității statelor europene, chiar a celor dezvoltate. Privită din această perspectivă, coroborată cu următorii ani de „mocirlire” economică, decizia „salvatoare” a Curții Constituționale are o valoare relativă. Deasupra capetelor pensionarilor României – câți vor mai rămâne după catastrofele naturale și politice în curs – atârnă amenințătoare „sabia lui Damocles” de care se va servi oricare dintre viitorii premieri pentru a tăia 15, 20 sau – cine știe? – 24% din pensiile românilor.
Titlu: Libertatea cuvântului
Nr Editie: 3072 Data: luni 05 iulie 2010
La o recentă dezbatere prilejuită de apariția ultimei cărți semnate de Ion Iliescu - "După 20 de ani" - profesorul Ion Scurtu trecea în revistă câteva lucruri legate de impactul pe care momentul 22 Decembrie 1989 l-a avut asupra societății românești contemporane. Cu rigoarea proprie omului de știință, reputatul istoric menționa faptul că deși bilanțul celor două decenii trecute nu este comparabil - prin rezultate - cu momente asemănătoare din istoria României (și profesorul Scurtu amintea cei 20 de ani interbelici), nu poate fi contestată importanța pe care a avut-o și o are cucerirea aproape instantanee, în cazul României, a câtorva libertăți fundamentale, printre care cea mai importantă rămâne libertatea cuvântulu. Întradevăr: după lunga domnie a arbitrarului și a bunului plac, după cenzura severă aplicată întregii populații, românii s-au trezit deodată că pot să spună ceea ce gândesc. De aici până la excesele unei libertăți necontrolate și necontrolabile n-a fost deât un pas, iar granița este depășită sistematic și astăzi. Dar nu aceasta este problema principală: între libertatea cuvântului și exigențele civilizației se pot realiza acorduri trainice pe baza unor reglementări judicioase. Chestiunea pe care dorea să o aducă în discuție profesorul Scurtu era următoarea: la ce ne folosește această libertate, atâta timp cât ea nu generează dialog? Ajungem să vorbim cu toții și să nu asculte nimeni, într-o hărmălaie din care rațiunea nu mai poate distinge nimic. Am avut parte, recent, de o ilustrare sugestivă a acestui șoc: protestele societății civile, în legătură cu unele proiecte considerate abuzive ale Guvernului, s-au irosit în van. Măsurile de asuteritate au fost adoptate în absența unui dialog real. Ba, mai mult, s-au manifestat tendințe autoritariste care nu mai au legătură cu un autentic sistem democratic. Atât invocarea Articolului 65 din Constituție, în relație cu aplicarea măsurilor de austeritate, ca un "remediu" al reacțiilor posibile (este acolo vorba despre "restrângerea temporară a unor drepturi"), cât și recent elaboratul document al CSAT vizând amenințările la adresa securității naționale venite din partea presei reprezintă momente grave de afectare sau anulare a unor libetăți fundamentale. Este, plastic vorbind, un pumn pe care o autoritate aflată în impas, îl pune în gura celor care exprimă puncte de vedere contrare unui anumit curs politic. Niciodată în cei 20 de ani trecuți de la Revoluție nu s-a recurs - chiar sub forma voalată a atenționării - la asemenea tentative brutale de reglementare, cu atât mai bizare într-o Românie care acum face parte dintr-o comunitate ce pune la baza existenței și funcționării sale exact acele principii care contravin acestor intenții. O presă liberă, neîngrădită, este principala garanție a democrației. La fel ca și posibilitatea individului de a se exprima fără teama că va avea de suferit de pe urma afirmațiilor sale sau a convingerilor sale. Și într-un caz și în altul, statul este obligat să găsească căile necesare pentru a dialoga, pentru a convinge sau pentru a renunța la acele demersuri și orientări ce contravin contractului social dintre guvernanți și guvernați.  
Titlu: Lecția inutilă a inundațiilor
Nr Editie: 3073 Data: marți 06 iulie 2010
"Luna de miere" a guvernanților cu poporul român pare să fi luat sfârșit definitiv. Dacă într-un momemt dramatic ca acesta, al inundațiilor, premierul este bătut cu ouă și roșii, iar președintele luat la refec de gospodinele de prin satele măturate de ape, e semn că se întâmplă ceva. Ceva iremediabil - cu încrederea "maselor" în cei care îi conduc. Și este și firesc până la urmă. Este cel de-al treilea val de inundații majore și de fiecare dată se întâmplă același lucru, ca tras la indigo: mai întâi autoritățile locale sunt luate prin surprindere. Apoi celor centrale le trebuie câteva zile să înțeleagă proporțiile dezastrului. Urmează obișnuitele vizite de lucru ale demnitarilor, încălțați în cizme de cauciuc și oferindu-le oamenilor îmbărbătări. Se trimit apoi câteva transporturi simbolice (pentru televiziuni) de materiale de construcții împreună cu promisiunea că nu-i va prinde iarna pe oameni fără acoperișuri. Și într-adevăr se fac câteva acoperișuri sub care nu vrea să stea mimeni și casele, în diferite faze de neterminare sunt apoi furate bucată cu bucată de către beneficiari. Pe de altă parte, inundațiile revin ca un blestem exact pe acolo pe unde au avut loc întâmplări necurate: pădurile au fost tăiate și furate în draci, lăsând coastele golașe la discreția apelor; lucrările de irigații și îmbunătățiri funciare lăsate în paragină au foast demontate bucată cu bucată și cărate prin curțile și magaziile gospodarilor plini de inițiativă și nederanjați de primari sau de autorități: oamenii și-au făcut casele în luncile inundabile ale râurilor care, blocate de gunoaiele depozitate de aceiași gospodari pe unde au apucat, s-au revărsat peste tot ce au găsit în cale. Drama inundațiilor este, în același timp, drama prostiei omenești, a negândirii și abuzului, a hoției generalizate, a neputinței organizatorice și a jafului organizat la scară mare, prin care banii destinați unei operațini vitale de protecție și regularizare, au fost deturnați spre alte obiective de interes personal sau de grup. Administrația de astăzi plătește, meritat, pentru toate erorile comise de cele care au precedat-o și de absența totală a unei proiecții de viitor. Dacă Ceaușescu, după inundațiile din 1970, a făcut ceva - și acest ceva se vede în faptul că Transilvania n-a mai fost atinsă de diluvii catastrofale - cei de după el s-au spălat pur și simplu pe mâini nădăjduind că Dumnezeu va fi suficient de milos ca să-i ocolească catastrofele. Dumnezeu este bun, dar nu milos cu proștii și hoții. Ca deobicei, acum se încearcă niște soluții care nu vor rezolva mare lucru. Răul este deja făcut. Mii de oameni au rămas sub cerul liber, cu agoniseala de-o viață dusă pe apa Sâmbetei. Am învățat ceva din ce s-a întâmplat? Probabil că nu, la fel ca cei de la care se așteaptă acum un ajutor care nu prea mai e de unde. Unicul folos îl vor trage, tot ca deobicei, clienții politici care vor primi niște lucrări de urgență pe care le vor face de mântuială sau se vor face că le fac, încasând banii cu conștiința împăcată...
Titlu: "Casa Verde" - ca-n Vestul Sălbatic!
Nr Editie: 3074 Data: miercuri 07 iulie 2010
Amânat din motive de criză aproape doi ani, programul "Casa Verde", de stimulare a introducerii de tehnologii neconvenționale de energie pentru încălzire a fost relansat luna trecută de ministrul Borbely. Față de proiectul inițial s-au introdus câteva modificări, între care și accesul persoanelor fizice la program, dar și scăderea considerabilă a plafonului de cheltuieli ce vor fi decontate - cam pe la jumătatea prețului unei instalații solare. E bine și-așa! - și-au spus cei care au așteptat cu sufletul la gură acest gest al statului. Numai că tot dl Borbely le-a trântit în nas noutatea majoră: nu se mai acreditează firme care să facă montajul. Ci, pur și simplu, se va proceda după formula "primul venit, primul servit"! Nu știu dacă mai țineți minte un western celebru, din antologia genului: "Cimarron". Era vorba acolo despre colonizarea statelor din vestul Sălbatic. Formula găsită de autoritățiile vremii seamănă izbitor cu aceea a ministrului Borbely. Cei care doreau să pună mâna pe un lot de teren unde să se stabilească și să-și încropească o gospodărie, participau la un concurs. Se aliniau la start, fiecare cu mijlocul de locomoție pe care-l avea la îndemână: unii cu trăsuri trase de mai mulți cai, alții cu teleguțe tractate de asini, alții călare, alții pe jos - într-o diversitate de șanse totală. Desigur, cei mai bine dotați, cei mai iuți, puneau mâna pe loturile cele mai bune, iar ultimii se mulțumeau cu ce mai rămânea. Deosebirea programului "Casa Verde" este că aici ultimii nu se aleg cu nimic. Ministerul are un fond, evident nu prea mare, și când acesta se epuizează, cursa încetează automat. Pe fond, ideea nu e rea. În cazul listelor cu firme autorizate, se puteau produce multe abuzuri prin selectarea pe sprânceană. Am însă impresia că pentru noua formulă nu s-a făcut nicio simulare, pentru a se vedea în ce condiții se desfășoară. Dacă nu cumva în acest fel suma neregularităților nu poate fi mai mare. Dincolo de faptul că acest sistem, ca-n Vestul Sălbatic, nu prea este compatibil cu spiritul democrației și transparenței. Ci reprezintă, mai degrabă, un soi de "hei-rup" menit să bifeze, oricum, încă o temă rămasă în suspensie...
Titlu: Brandul de ministru
Nr Editie: 3075 Data: joi 08 iulie 2010
După toate bazaconiile care au fost puse în mișcare până acum pe bani gre, a venit rândul unei noi relansări a "brandului de țară". Autor - bineînțeles ministrul și al Turismului, dna Elena Udrea. Ziele trecute, pe când sinistrații își plângeau neamurile și casele luate de ape, doamna Udrea introducea o notă de diversivitate în demersurile guvernamentale, adăstând pe la Satul Mare, împodobită în straie oșenești și lansând un nou brand de țară pentru România. Din rațiuni care-mi scapă, acesta se înnoiește în fiecare an și nu vreau să mă gândesc că motivul ar consta în plata drepturilor celor care-și muncesc creierul să-l imagineze. Până la urmă, cred că adevăratul brand de țară care se impune practic în acest fel, ar putea fi: Țara schimbării! O țară în care totul se schimbă, de la o zi la alta: compoziția Parlamentului prin dezertări dintr-un partid și înscrieri în altul; conducerea deconcentratelor (unde și acum funcționează concomitent câte trei directori), peisajul - pe unde trec apele nărăvașe scurse de pe versanți despăduriți prin retrocedări sau furturi sadea; compoziția scocială - prin plecarea omului care nu mai găsește de lucru, la muncă în străinătate, și întoarceare romilor și infractorilor de pe unde s-au oploșit în ultimii ani. Sau, pur și simplu, a legislației care dă agenților economici prilejul să afle ce le-a mai trecut, peste noapte, prin cap, celor de la fisc. Este o mai veche obsesie a guvernanților noștri că România ar fi un soi de paradis neînscris pe hărți și că trebuie să-i momească pe amatorii de pitoresc și de distracții prin fel de fel de acțiuni festive, menite să le deschidă ochii. Dar, de fapt, turiștii străini nu vin în România pentru că n-au de ce: peisaje frumoase găsesc oriunde, condiții mai bune de cazare și de transport - mai peste tot, opțiuni de petrecere a timpului liber - ioc! Peste toate tronează prețuri care n-au nicio legătură cu realitatea economică și o buimăceală totală ce face din incoerență principala direcție de acțiune. Este al treilea an în care doamna Udrea dansează "Perinița" pe la târguri, călărește calul sau bicicleta, își bagă picioarele în apa mării sau cântă laolaltă cu cine se nimerește pe la evenimente și toate aste nu duc la nimic. Ba, culmea, ahtiați după turiști străini ne trezim că-i pierdem și pe ai noștri, care n-au nevoie de strategii sau branduri atractive pentru a se convinge că bulgarii știu să facă turism mai bine decât noi. Cred, până la urmă, că principala piedică în cale propășirii turismului românesc o reprezintă chiar acest fantomatic brand de țară (România a devenit atât de complexă că nu mai poate fi definită) și - cu scuzele de rigoare, - chiar doamna Udrea, cu strădania sa sterilă și ieftin populistă. P.S. Poate că ar fi mai de succes promovarea unor programe de timpul: "Pe urmele inundaților: dezastru și teroare!"; "Munții golași ai României și hoții de lemne"; "Raliul gropilor din drumurile naționale"; "Cu vagonul de dormit de la București la Brașov" sau "Misterele Bucureștiului: centrul istoric și pericolele din subsoluri"...
Titlu: Premierul răpune birocrația
Nr Editie: 3076 Data: vineri 09 iulie 2010
A început marea restructurare! Adică aceea cu care trebuia să înceapă totul, încă dinainte de terorizarea națiunii cu tăierea pensiilor și cu alte măsuri de strângere a curelei sociale. Premierul Boc s-a descălțat de cizmele de cauciuc, și-a șters noroiul de pe pantaloni și a intrat în ședința de guvern din care n-a mai ieșit decât pentru a anunța triumfător: s-au "tăiat" secretarii de stat! Adică cei care aveau lefuri mai mari decât miniștrii. Din 57 (de fapt 50, că 7 posturi n-apucaseră să fie căpușate) au mai rămas 32! Câte doi de minister, excepție făcând Vlădescu, Blaga și Baconschi, care vor beneficia în continuare de câte trei, că sunt ministere grele! Cel mai afectat de tăieri pare să fie dl Videanu, care înainte de a pleca în concediul obișnuit pe Coasta de Azur, își va lua rămas bun de la trei dintre cei cinci secretari de stat ai săi care ardeau de pomană gazul energiei naționale! Cele mai dramatice tăieri de personal apar pe la Ministerul Muncii, de unde sunt evacuați 2500 de amploaiați, și Ministerul Sănătății, de unde se externează 2200 de "pacienți" ai statului. Recordul mondial în materie de restructurare îl deține până acum Ministerul Sănătății: nu mai puțin de... 7 funcționari vor fi dați afară pentru a face schema mai flexibilă și mai adaptată controlului și îndrumării medicilor care nu au apucat încă să plece prin străinătăți... Dacă există un mastodont al birocrației, acela este cu siguranță Ministerul de Finanțe. Nici un alt minister nu este înzestrat cu atât de mulți cărători de hârtii și băgători de seamă ca ministrul domnului Vlădescu. Dar de aici încă nu se aude vreun zvon... A doua lovitură dură dată birocrației de către premierul Boc este cea prin care din 2 subprefecți, unul va fi pus pe liber. Adică jumătate. 50%. Că în total aceștia sunt doar vreo 80, nu mai contează. Ei bine, din această instituție parazitară, care nu face altceva decât, ca pe vremea comuniștilor, să dubleze apratul birocratic printr-o verigă fără rost, vor mai rămâne doar prefectul și un subprefect. Primul ca să primească telefoane de la Guvern, iar al doilea ca să-i țină locul când îl cheamă Boc la București. În condițiile unei descentralizări reale instituția prefectului este una dintre cele mai inutile și mai parazitare, un fel de corolar al tuturor celorlalte instituții care nu reprezintă altceva decât adăpostul de lux al favoriților de partid, cei care trebuie răsplătiți pentru lipirea afișelor în campanie. Dar, pe fondul inundațiilor, al crizei, al nemulțumirilor și lipsurilor de tot felul, chestia asta dă bine: premierul răpune birocrația! Cu săbiuța din dotare...
Titlu: Întoarcerea președintelui risipitor
Nr Editie: 3077 Data: luni 12 iulie 2010
Asemenea unui fiu risipitor, președintele Băsescu a revenit, după o pribegie de mai bine de o jumătate de an petrecută pe la posturi mai prietenoase, sau cu mogului mai cumsecade, la postul public de televiziune. În cinstea revenirii, noua conducere apolitică a tăiat vițelul cel gras și i-a oferit o transmisie în direct și la o oră de vârf, într-una din zilele de pauză ale campionatului de fotbal. Telespectatorii au avut în față   un președinte cuminte, mai înțelept și mai înțelegător, dar nedispus să cedeze pe toate fronturile. A început prin a explica de ce a întârziat la întâlnirea cu sinistrații   convingându-ne de seriozitatea cu care abordează obligațiile prezidențiale: n-a putut da drumul la proiectele de Cod Penal și de Procedură până nu le-a pigulit cu pixul în mână, două zile din zori până în asfințit. A explicat apoi, pe larg, unde nu se înțelege cu guvernul: pe tema cheltuielilor. Deși, le-a cerut în repetate rânduri miniștrilor să reducă cheltuielile și să reformeze instituțiile, aceștia nu l-au ascultat, ba din contră, cheltuielile au crescut în prima parte a acestui an. Dacă ar fi fost după domnia sa, ar fi preferat să mai taie câte ceva din pensii în loc să se mărească TVA-ul, pentru că așa, pensionarii că se vor trezi că au mai puțini bani în buzunare chiar cu pensia întreagă. A mai spus președintele că în opinia sa toate veniturile trebuie împozitate - ceea ce e corect, dar greu de acceptat de către cei ale căror venituri sunt și așa destul de mici. Dar, cel mai important lucru pe care l-a spus președintele în cumintele interviu este acela că după părerea sa, din 2000 încoace toate guvernele- inclusiv cele două pe care le-a girat el însuși - au procedat la o întreagă campanie de mituire a electoratului prin măsuri populiste ce au făcut ca România să aibe unul dintre cele mai mari procente de cetățeni asistați în diverse moduri, iar cea mai mare parte a bugetului să se ducă pe operațiuni de tip social, nemairămânând mare lucru pentru stimularea creșterii economice.   O mărturie care constituie în același timp o autocritică domnia sa fiind unul dintre beneficiarii importanți ai acestor oferte de mită legală. Evident, că întrebarea care-i vine în minte oricărui telespectator este de ce a acceptat acest lucru, de ce nu i-a atenționat sau pedepsit pe făptuitori? Răsăpunsul l-a dat chiar președintele: are o "dificultate" în relația cu Guvernul! Vă vine să credeți așa ceva? Că președintele nu comunică cu premierul Boc? Că nu-l ascultă miniștrii? Hai, cu Tăriceanu mai înțelegeam, a fost o alianță împotriva naturii, cu jumătatea de guvern a lui Geoană la fel, frați vitregi, dar cu Boc? Cu Videanu? Cu Berceanu? Probabil că va trebui să acceptăm și în acest caz ideea separației puterilor în stat. Ideea că președintele are puteri limitate și că se împacă cu ea, cu ideea. Altminteri, viitorul nu este chiar așa de negru cum prezic Ponta și Antonescu. Față de alte țări suntem mai puțin îndatorați dar în niciun caz președintele nu va fi de acord cu un nou împrumut de la FMI ca să se plătească din el pensiile și lefurile bugetare. Dar, dacă guvernul va gândi altfel? Președintele a revenit, deci, pe micul ecran național. Urmează și ca mai vechea doleanță a premierului de a avea și el un colțișor de ecran, odată pe săptămână, de unde să spună țării ceea ce cenzurează mogulii să se întâmple. Și de ce să nu-i vedem tot aici și pe miniștrii să ne spună doamna Udrea și dl. Videanu și dl Berceanu, cinstit, cum fac ei restructurarea?
Titlu: Show-ul mediatic al catastrofelor naturale
Nr Editie: 3078 Data: marți 13 iulie 2010
De mai bine de 15 ani România face față unor fenomene meteorologice nemaintâlnite – cu frecvența și forța actuală – în trecutul hidrometeorologic al țării. Practic, cea mai mare catastrofă de acest gen s-a înregistrat în 1970, când țara s-a aflat, practic, sub ape, iar nivelul pierderilor nu a putut fi estimat. Acest precedent a declanșat o amplă campanie de lucrări de hidroameliorații și îndiguiri care a durat, practic, până în 1990, când au apărut cu totul alte priorități. De atunci, aproape fiecare guvern a avut parte de șocul și spectacolul mediatic al inundațiilor provocate fie de dezghețul rapid, fie de ploile năpraznice, fie de acumulările necontrolate din amontele întregii rețele hidrografice. De fiecare dată administrațiile locale și cea centrală au fost luate prin surprindere, așezările care au proliferat prin lunci sau pe traseele șuvoaielor montane au fost luate de ape și mii de oameni au rămas fără agoniseala de-o viață – în cazul în care au avut norocul să se salveze în ultimul moment. De fiecare dată am asistat la spectacolul populist al vizitelor de lucru ale politicienilor, ale dialogurilor lor cu sinistrații, ale curentelor de compasiune concretizate în teledonuri la care vedetele și-au expus caritatea, ale promisiunilor ferme că până la venirea iernii sinistrații vor avea un acoperiș deasupra capului prin mobilizarea unor rezerve bugetare. În acești ani o grămadă de localități au trecut de mai multe ori prin acest calvar, mii de case au fost reconstruite de câteva ori, în timp ce altele, retrase din calea apelor au rămas nelocuite fiind vandalizate de înșiși sinistrații care așteptau deobicei la cârciumă, cu apa până la genunchi, sosirea și împărțirea ajutoarelor. Și, tot deobicei, lucrările de îndiguire promise ori se făceau de mântuială (din banii rămași după ce se fura din greu nici nu se putea face altceva), ori nu se mai făceau deloc, căci apăreau alte priorități. Dacă cineva cu har la matematică ar face și o socoteală cât au costat ajutoarele, reconstruirile, lucrările făcute în grabă, provizorii sau cele de mântuială, cred că ar ajunge la un rezultat înspăimântător, prin dimensiunea colosală a valorii lipsei de coerență și de logică. De 20 de ani nu există nici un plan de „luptă” cu intemperiile, fiecare guvern vine și pleacă după ce mai toacă niște bani pe   show-uri mediatice și acuză greaua moștenire de la precedenți. Dacă aceste inundații au, totuși vreun merit, acela este că pentru o perioadă, în care atenția generală se concentrează asupra sinistraților și a salvării lor, lumea mai uită de incompetența managerială a guvernanților și de jaful organizat asupra banului public. Până intervine o nouă catastrofă naturală, să acopere catastrofa umană care domnește nederanjată într-o Românie parcă blestemată și de natură ...
Titlu: Golurile din buzunare!
Nr Editie: 3079 Data: miercuri 14 iulie 2010
În urmă cu 16 ani, la Cupa Mondială din America, am organizat, cu colegii de la „Libertatea” (cea de atunci) primele vizionări colective ale meciurilor României. Am adunat seară de seară, la Teiul studențesc, mii de suporteri care simțeau nevoia să se bucure (sau să sufere) împreună, să retrăiască atmosfera de pe stadioanele îndepărtate ale Lumii Noi. A fost o veritabilă premieră care astăzi, iată, practic s-a globalizat. Câteva milioane de spanioli au vizionat finala Campionatului Mondial în piețele publice sau pe stadioane, în condițiile tehnice pe care le oferă era digitală. În 1994 reușisem cu mare dificultate să găsim un videoproiector disponibil, iar despre calitatea vizionării nu vreau să mai comentez. Dar asta n-a contat pentru miile de români care așteptau atunci de la fotbal revanșa pe care se părea că nici Revoluția nu le-o poate oferi. Anul 1994 a fost și ultimul din cartea recordurilor fotbalului românesc, a cărui explozie majoră s-a consumat în 1988, odată cu câștigarea finalei Cupei Campionilor Europeni de către Steaua. A fost începutul sfârșitului, o generație de sportivi de excepție stingându-se treptat. Le-au luat locul nu alți fotbaliști dotați, ci negustorii fotbalului – „finanțatorii”, antreprenori, procuratori care au transformat campionatul intern într-o parodie cu câștigătorii desemnați pe sub masă și cu aranjamente de culise fără perdea. Stadioanele s-au golit treptat, s-a golit și rezerva de fotbaliști de vânzare și iată că am ajuns ca la marile cluburi europene, cele care fac legea în fotbal, să nu mai joace decât Chivu. Același Chivu, care alături de Lobonț joacă într-o scenetă comercială penibilă, în care sunt simpli spectatori ai marelui eveniment african, la o bere ... Cât este de important fotbalul pentru moralul unei națiuni s-a văzut limpede cu această ocazie. Defilarea de super-VIP-uri din tribunele stadioanelor sud-africane, numărul mare de spectatori, angrenarea emoțională a tuturor segmentelor societății au făcut ca pentru o lună măcar, cei care și-au pus speranțe de diferite calibre în capricioasa minge „Jabulani”, să mai uite de criză și de efectele sale. A fost un soi de armistițiu, în timpul căruia previziunile sumbre au lăsat locul optimismului contagios al stadioanelor. Nu știu cât de puternic a fost impactul asupra noastră, în condițiile în care n-am mai avut de ce să ne implicăm sufletește, dar cred că cei vreo trei milioane de români care au urmărit finala au încercat ca măcar pentru cele 120 de minute dramatice să nu se mai gândească la tăierea lefurilor, la creșterea TVA, la efectele inundațiilor și la incoerențele strigătoare la cer ale unor oameni care n-ar avea loc să joace nici în divizia „Onoare” (chiar cu atât mai puțin) a politicii. Campionatul mondial a trecut, finala a rămas în amintiri și noi ne întoarcem la miuțele noastre de fiecare zi și la incapacitatea cronică a „jucătorilor” noștri de a marca altceva decât goluri în buzunare .... Ale noastre nu ale lor ...
Titlu: Para mălăiață a fondurilor structurale
Nr Editie: 3091 Data: vineri 30 iulie 2010
Guvernul nu găsește bani pentru investiții. Pentru producția care ar putea genera taxe și impozite sporite. Este ocupat până peste cap cu împrumutarea banilor pentru pensii și salarii bugetare. Atât de ocupat încât nu-i rămâne nici un răgaz să gândească cum vor fi plătite aceste datorii. Cum și de unde. Și când. Deja banii de la FMI nu mai sunt suficienți și, ca să nu tragă obloanele, Ministerul de Finanțe stă cu mâna întinsă pe la bănci. Acestea, oricum, nu mai dau credite nimănui. Băncile n-au încredere, iar cei care vor credite, n-au garanții. În toată aiureala asta există o rază de speranță. Ne-a transmis-o chiar Jeffrey Franks, “trimisul special” al FMI, pe post de dădacă guvernamentală. “Sunt bani gratis la UE” – ne spune el. "Nu trebuie decât să întindeți mâna și să-i luați!". Ușor de zis, greu de făcut. România contribuie anual cu peste un milliard de euro la bugetul Uniunii. Ar avea șanse să-i ia înapoi – și ceva pe deasupra, dacă … Dacă am avea proiecte! Purcoiul de euro stă și așteaptă proiecte. Puse pe hârtie ca la carte, respectând regulile. Proiecte care să urmărească dezvoltarea reală a bazei materiale, lucrări necesare de infrastructură. Nu “portițe” pentru hoții și deturnări. Pentru că acestea sunt descoperite până la urmă și nu e lucru mai neplăcut decât să dai banii înapoi. Știm că unii ar prefera să facă pușcărie, decât să-i returneze, dar asta-i regulă. Din volumul financiar de proiecte pentru fondurile structurale selectate, în acest moment România se află pe penultimul loc, cu o absorbție de doar 14,1%. Sub noi mai e doar Grecia. De ce? Din două motive: primul e că n-avem oameni care să se priceapă să facă proiecte viabile. Iar doi, că n-avem cash să punem partea noastră și credite ca să plătim toate lucrările până când birocrații de la Bruxelles verifică și ne returnează banii. Ce facem? Stăm și ne uităm lung la mormanul de bani și salivăm …  Se pare că nici lui Boc, nici miniștrilor săi “perfecți” nu le-a trecut prin cap să ia taurul de coarne, să pună bani deoparte pentru contribuția noastră și să organizeze structuri apte să facă proiecte. Un soi de firmă națională specializată în așa ceva, cu oameni plătiți în funcție de performanță. “Situația e foarte grea!” – ne spune mr. Franks și adaugă gânditor: “Dacă ați putea să atrageți acei bani în timp util n-ați mai avea nevoie de împrumuturi …”