Punctul pe Y, mai 2010

Titlu: Pro și Contra "Roșia Montană"
Nr Editie: 3032 Data: luni 03 mai 2010
După ani de zile, în care compania canadiană a băgat la greu bani în ziare (și ziariști) pentru a pregăti terenul pentru contractul "Roșia Montană", a venit rândul "sponsorizării" politicienilor. Brusc, persoane publice cu greutate, care până mai ieri strigau ca din gură de șarpe că este o crimă (ecologică) și o nelegiuire (juridică) să dai aurul țării pe mâna altora, își revizuiesc opiniile și convingerile constatând că afacerea ar fi profitabilă. E drept, atunci când protestau ei, erau alții la guvernare, care și aceștia vedeau un viitor luminos în cernerea Munților Apuseni pentru a da de aurul romanilor, devenit al românilor. Care este cauza acestor schimbări de atitudine? În primul rând criza, care oferă o justificare a eventualului accept: foamea de bani a guvernului este cronică și cum de pe altundeva nu se mai poate scoate nici un chior, sunt buni și dolarii canadieni. Mai ales că o parte din aceștia vor fi direcționați, cu discreția necesară, spre acei politicieni realiști care vor în primul rând binele țării. Această modificare de opțiune dă o grea lovitură unei „anumite părți” a societății civile, stipendiată și ea, din greu, de adversarii lui „Gold Corporation”. Dealtfel, nu-mi amintesc vreun alt anti-lobby de proporțiile acestuia, în care invocarea principiilor ecologiste nu făcea decât să acopere meschine interese concurențiale. Stând strâmb și încercând să judecăm drept, vom vedea însă că: Aprobarea proiectului poate fi benefică pentru o parte dintre locuitorii zonei și chiar pentru bugetul în care va mai pica câte ceva. Chiar cu prețul „dijmei” pe care o vor încasa   cei care vor avea de dat o aprobare sau vreun acord. Apoi: poluarea cu cianuri nu va fi mai mare decât orice alt tip de poluare. În fond, ea are loc încă de pe timpul romanilor când se folosea aceeași tehnologie și, Slavă Domnului, în zonă au continuat să trăiască români (argumentul că ungurii au interzis procedeul tratării cu cianuri nu are nici o relevanță: ei nu au zăcăminte aurifere, așa încât n-au nevoie să   trateze   nimic). Important rămâne un lucru: capacitatea autorităților vremelnice de a impune beneficiarilor acele condiții de durată care să permită refacerea zonei în termenele prevăzute de lege. Și străduința acelorași de a asigura o derulare corectă a operațiunii. În rest, totul e poveste de adormit fraierii. De orice fel ar fi aceștia: partizani sau adversari. Interesul este al celor care guvernează acum. Iar cel național nu este primul…
Titlu: POW WOW 2010 - pariul Americii cu turismul
Nr Editie: 3044 Data: sâmbătă 29 mai 2010
Am avut privilegiul de a fi invitat, recent, la Convenția Turismului american – intitulată POW WOW 2010 – organizată de US Travel Association la Orlando, în Florida. US Travel este una dintre cele mai puternice organizații neguvernamentale care grupează marile companii de transport, hoteliere, de entertainment și de turism, ramură care dă economiei naționale un procent important din cifra de afaceri și de folosire a forței de muncă. Odată pe an, într-una dintre zonele cu tradiție și resurse – iar Florida pare să fie statul cu cele mai mari disponibilități în materie – reprezentanții acestei ramuri se întâlnesc și negociază contractele viitorului an în valoare de multe miliarde de dolari. Scopul principal al acestor reuniuni care durează câte cinci zile este acela de a aduce în America cât mai mulți turiști de peste hotare, Statele Unite fiind cea mai importantă destinație turistică internațională. Pe locul doi figurează obiectivul de a mișca mase cât mai mari de oameni de-a lungul și de-a latul Statelor, pentru a folosi la maximum baza turistică existentă. La Orlando, anul acesta, au participat cu standuri proprii peste 1000 de firme, în timp ce numărul total al participanților a trecut de 5000. 1500 dintre aceștia au fost operatori și cumpărători de servicii turistice din străinătate. Timp de trei zile, toți au fost angrenați într-un program de negocieri pe cât de intensiv, pe atât de serios: printr-o programare computerizată, s-au întâlnit, preț de câte 20 de minute și au negociat. Au fost admise maxim 40 de întâlniri în cele trei zile. Cei care au absentat la mai mult de trei întâlniri preprogramate, au pierdut dreptul de a mai participa la ediția următoare. Ritmul de lucru a fost de o intensitate pe care doar petrecerile organizate în fiecare seară, după negocieri au mai putut-o „îndulci”. De ce am făcut acest expozeu? Cei care sunt obișnuiți cu târgurile noastre de turism vor înțelege. La noi, acestea sunt mai degrabă pretexte festiviste, decât reuniuni de lucru. Vine doamna ministru, dansează o periniță, degustă ceva produse tradiționale și promovarea e ca și făcută! Târgul nostru n-are termene, n-are rezultate palpabile, e mai degrabă un pretext de socializare. E drept, la noi turismul nici nu are ponderea pe care o are în Statele Unite, dar de la Roman încoace nici un premier n-a contenit să-l evoce ca una dintre soluțiile miraculoase pentru dezvoltare economică. Americanii știu precis ce vor: ceva mai mult decât cele 122 de miliarde de dolari pe care le cheltuiesc, acum, anual, turiștii străini. Acesta este exportul lor! Și vor mai mult, pentru că criza și-a arătat colții. Nu ca la noi, ei fiind mai pregătiți să o înfrunte și având și competențele necesare. Cuvântul de ordine la recentul POW WOW a fost: „Cheltuiți!”. Dacă nu cheltuim, economia nu se mișcă și pierdem cu toții! E drept, însă, ca să aplici un asemenea slogan, trebuie să ai și ce să cheltuiești. Degeaba ne-ar îndemna dl Boc (noroc că nici nu-i trece prin cap să o facă, după ce ne-a tăiat leafa și pensia) să cheltuim, când buzunarele noastre sunt goale. Măcar bonuri de casă să luăm când mai cumpărăm câte ceva, ca să distrugem evaziunea fiscală din rădăcini. Spre deosebire de noi și alții, America a înfruntat în ultimul deceniu două crize: pe cea din 11 Septembrie 2001 – care a lovit cel mai dur industria turismului și a călătoriilor – și cea din 2008. În 2008 nu apucase să-și revină de pe urma crizei terorismului. Acum încearcă din răsputeri, calculând fiecare pas și fiecare gest. Orice turist în plus e important și am putut constata că România contribuie activ la redresarea Americii: un operator de turism român – singurul care a participat la această ediție, dintre cei care altădată se îmbulzeau să primească acceptul organizatorilor – mi-a mărturisit că nu mai prididește trimițând grupuri de români la Las Vegas. Nu pensionari, nu bugetari, evident…
Titlu: Români, vi s-a pregătit ceva: călușul constitutional!
Nr Editie: 3043 Data: vineri 28 mai 2010
„ Dacă există o opoziție insuportabilă o presiune socială insuportabilă, sigur că nimeni nu poate deveni dușmanul propriului său popor ” – spune în alocuțiunea sa de marți seara, președintele Băsescu, făcând o veritabilă profesiune de credință a unui democrat autentic. Numai că miercuri seară, când anunța aprobarea în Guvern a scrisorii către FMI care cuprindea toate măsurile nepopulare convenite cu Fondul, premierul Boc avea să scoată din joben argumentul juridic care va să facă în așa fel încât opoziția și presiunea socială să nu devină insuportabile și să nu compromită genialul plan de salvare a clientelei politice bugetare pe seama pensionarilor și a salariaților neprivilegiați: activarea unei prevederi constituționale (art. 53) care precizează că poate fi restrânsă exercitarea unor drepturi sau libertăți constituționale pentru „apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertății cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unor calamități naturale, ale unor dezastre ori a unui sinistru deosebit de grav”. Ce se ascunde în spatele acestui articol? Un lucru simplu: guvernul își asigură imunitatea față de orice ar putea deveni „insuportabil” – vorba președintelui – pentru a-și vedea în liniște de programul prin care scoate datoare nația română pentru incompetența unui guvern aflat în momentul și locul cele mai nepotrivite. Într-un loc o nimerește, însă, dl Boc, la fix: acolo unde vorbește de calamitate naturală, dezastru sau sinistru foarte grav. De la Ceaușescu încoace România nu a mai trecut printr-o asemenea încercare. Guvernele Boc, câte au fost, sunt tot atâtea calamități, iar personajul care le reprezintă începe să-și merite adjectivul, intrat în uitare, de „sinistru”. Practic, prin această prevedere, Guvernul poate interzice manifestații, greve sau alte acțiuni de protest care ar putea pune în pericol securitatea (apropo: li se taie leafa și pretorienilor din Servicii?) celor care se află la putere. Ar putea fi interzise și acele posturi de televiziune sau ziare care seamănă panică și induc neîncredere în înțelepciunea diriguitorilor, împiedicându-i să ducă la bun sfârșit planul de salvare națională. Bineînțeles, temporar, până va trece valul și lumea se va obișnui cu noua ordine politică pe care o instaurează regimul Băsescu.
Titlu: Despre solidaritatea strângerii curelei...
Nr Editie: 3042 Data: joi 27 mai 2010
Din toate câte i s-au pus în cârca președintelui Traian Băsescu în cei aproape șase ani de mandat, una   nu va putea fi găsită: lașitatea. Ba, din contră, s-ar putea spune că nu de puține ori și-a asumat mai mult decât ar fi trebuit să ducă. Este cazul acordului împovărător cu FMI - urmare directă a șirului de guvernări incompetente de până acum – și de anunțul public al măsurilor care urmează a fi luate pentru redresarea unei situații aproape fără ieșire. Am lipsit vreo zece zile din țară, iar la întoarcere am fost curios – profesional cel puțin – să aflu cum au evoluat lucrurile pe acest vârf de criză. Am constatat că am mers înainte, pe traseul previzibil al ciocnirilor tot mai violente (deocamdată de idei) între responsabilii guvernanți și partea cu adevărat adversă a opoziției politice și civile. Nu numai că nu s-a dat nici o șansă dialogului – de către nici una dintre părți – dar pozițiile chiar s-au acutizat până la a face necesară o nouă ieșire la rampă a șefului statului. Pitit după fustele acestuia, premierul tace. Ultra-vorbărețul Boc nu mai are glas. Vorbesc pentru el toți – miniștrii, aliați politici, colegi de partid. Boc însă nu mai scoate un cuvânt și acest lucru îl pune într-o postură de victimă sigură a evenimentelor. Boc devine Moțoc și cum un cap trebuie să cadă, cu siguranță că va fi al său. Nu vreau să spun că vinovăția pentru situația la care s-a ajuns îi aparține în totalitate. Ba, chiar, într-o foarte mică măsură. Pentru că, la o analiză atentă, Boc nu există. El exprimă idei, opinii – care cel mai adesea se lovesc cap în cap – care nu sunt ale lui. Sunt ale celor care îl manipulează ca pe o perfectă marionetă. Dacă Boc are cu adevărat o vină, este aceea de a se fi pretat cu naturalețe și cu maximă disponibilitate acestui joc. Cu flerul său de veritabil „animal politic”, președintele a simțit că atunci când povara responsabilității devine prea mare pentru umerii plăpânzi ai premierului, trebuie să intervină el. Cu avantajul că, punându-se în postura de apărător al Executivului, nu face altceva decât să-și asume o responsabilitate la nivel național. În aceste momente nu mai este președintele celor care l-au ales, ci al tuturor celor care suportă consecințele guvernării. O notă nouă pe care a conferit-o discursului său de marți seară a fost aceea a atacului dur la adresa corupției aparatului public, într-o tentativă iscusită de a mai spăla nițel imaginea de tot compromisă a corifeilor guvernamentali ale căror nume au devenit, practic, sinonime cu fenomenul acuzat. Președintele Băsescu ne-a spus, marți, ceea ce știam deja: că n-avem alternativă. Că respingerea populară a acestei măsuri dure ne poate îngropa definitiv ca nație independentă. Că trebuie să acceptăm aceste sacrificii pentru a putea spera. Ce n-a spus însă președintele, este de ce trebuie să plătim cu toții același preț pentru greșelile și incompetențele doar ale unora. De ce austeritatea ocolește cu iscusință sectorul „pretorienilor” (servicii secrete) sau privilegiile parlamentare și guvernamentale? De ce de un an de zile nu s-a reușit curățarea aparatului public de povara agențiilor fără rost, veritabile adăposturi ale clientelei politice? De ce trebuie să strângă cureaua cu același număr de găuri și cel slab și cel gras? Acestea sunt întrebările la care „românii” așteptau răspunsurile președintelui.
Titlu: Deficitul de sinceritate
Nr Editie: 3041 Data: vineri 14 mai 2010
Deși nimeni n-a spus-o încă, cu glas tare, este clar: tăierile dure de lefuri și pensii sunt definitive, nu temporare! Să nu-și închipuie cineva că dacă peste vreun an economia va începe, totuși, să se miște, se va reveni și oamenii își vor primi salariile și pensiile pe care le mai au azi. Guvernanții noștri dau ceasul istoriei și al civilizației în urmă cu vreo zece ani. Nu cred că România post-comunistă a mai trecut printr-o situație atât de gravă din timpul guvernării țărăniste, prin 1997, când inflația a explodat și leul a fost pus practic la pământ. Așa ceva se întâmplă și acum. De ce? Este foarte simplu: nivelurile de salarizare și de pensionare la care s-a ajuns nu au avut nici o legătură cu economia reală. Ele au fost rezultatul unei suite de măsuri populiste luate succesiv de guvernele care s-au perindat la putere, incluzând de fiecare dată un consistent procent de mită electorală. Deși era limpede că economia duduia doar în capul lui Tăriceanu, care confunda eșapamentul motocicletei sale cu funcționarea motoarelor din industrie, s-a ajuns până la aberanta propunere de dublare a lefurilor unei categorii – e drept, dezavantajate – fără a se ține cont de resurse și de urmări. Cum poate fi catalogat parlamentul care a votat în unanimitate această lege (și președintele care a validat-o), decât ca fiind format din persoane iresponsabile. Rezultatul iată-l: în loc să aibă lefuri duble, dascălii le au cu un sfert mai mici! Și, alături de ei, toți bugetarii obligați să suporte colectiv aberația celor care au umflat aparatul de stat pe criterii clientelare, dincolo de limita suportabilității. Pentru că, dacă sectorul privat, care funcționează după legile pieței, a fost obligat să se reformeze din timp în acord cu realitatea economică, sectorul public și-a permis să fie indiferent la mecanismele acestuia și să defileze intact până la momentul imploziei. Dacă ar fi fost o firmă, Statul S.A. ar trebui declarat acum în faliment, iar administratorii săi trimiși acasă. Acest lucru nu este, însă, posibil. Chiar dacă managerii săi sunt dovediți cu prisosință ca incompetenți, chiar dacă de un an și jumătate ei se ocupă de toate bazaconiile (modificarea Constituției, lustrație, etc.) în loc să umble la motorul gripat al sectorului productiv. Această întârziere este cu atât mai păguboasă cu cât măsurile care se iau acum – deși ar fi trebuit aplicate cu un an și jumătate în urmă - sunt în mod evident insuficiente pentru a redresa situația. Un alt lucru pe care ei nu-l spun cinstit, „românilor” care i-au votat, este că acesta este doar preludiul și că etapa a doua va veni în mod obligatoriu când și banii din această tranșă FMI se vor fi cheltuit în același fel ca până acum. Majorarea TVA și a taxei unice nu vor întârzia mai mult de finele acestui an, iar atunci dezastrul va fi total. Iar lipsa de sinceritate va fi cu atât mai scump plătită.
Titlu: Parada populismului grețos
Nr Editie: 3040 Data: joi 13 mai 2010
Există un tip de populism acceptabil, necesar, fără de care un lider politic nu poate spera să-și apropie electoratul, să-i câștige încrederea. Însoțit de decență și de eliminarea oricărui exces, acesta funcționează și dă roade. Cum, însă, pentru orice original există copii neinspirate, imitații netalentate și parodii grosiere, cel mai adesea se fac văzute și simțite manifestările care în loc să te câștige, te dezgustă. Cel mai primitiv și mai lipsit de decență populism a fost practicat, în vremurile mai recente ale democrației, de Gheorghe Flutur. Fostul ministru al Agriculturii, celebru pentru genocidul său printre găini, își instala în cabinet câte un răzeș costumat istoric, care să-l sfătuiască, pupa în bot viței pe la târgurile agricole, dădea la coasă și trăgea câte o dușcă de țuică – toate însă doar sub atenta consemnare a reporterilor și a camerelor de luat vederi. Cu mai puțin aplomb îl imită Boc – tip la care, să te dai peste cap și nu găsești nimic original – exersând coasa la câmp sau cioplind bușteni cu toporișca – atunci când nu-l prinde taică-său să-i spargă ouă roșii în cap. Într-un moment ca cel pe care-l parcurgem acum, populismul n-are practic ce căuta. Situația e prea gravă, dramatică chiar, ca să mai fie loc de demonstrații artistice. Cu toate acestea, tonul sezonului de populism grețos l-a dat chiar președintele Băsescu care, după anunțul tăierilor de lefuri și pensii a oferit nației o compensație: își va dona leafa de președinte! L-au urmat, imediat, discipolii săi cei mai credincioși: Adriean Videanu și Elena Udrea. Ambii s-au oferit să finanțeze din leafa lor de miniștri câteva familii nevoiașe. Gestul în sine este grobian și nepotrivit. În cazul președintelui, cei nevoiași (cărora el nu le-ar mai acorda nici un fel de ajutor social, dacă e să-l întrebe cineva), care nu reușesc să lege nimic pentru a-și asigura traiul zilnic, s-ar putea întreba cum de un om care a fost toată viața bugetar, iar nevasta nu i-a lucrat niciodată, reușește să agonisească atâta încât să   nu-i pese de leafa de președinte? Bă să-i mai și cumpere fiicei un Range Rover de 70.000 euro! Sau de ce are nevoie de leafă o persoană ca doamna Udrea, a cărei geantă Vuitton valorează cât 20.000 de salarii minime pe economie? Sau dl Videanu, care patronează cea mai productivă (pe dedesubt) entitate economică națională? Oare faptul că Comisia Europeană i-a refuzat finanțarea pentru firma proprie nu-l afectează încât să fie nevoit să-i ceară doamnei Miorița bani de țigări? Este dezgustător că această penibilă paradă de “solidaritate” o fac tocmai oamenii care    n-au nici în clin nici în mânecă cu traiul zilnic din România. Deși în posturi publice, aceștia sunt complet rupți de realitatea pe care acțiunile lor premeditate o fac să fie mai rea. Dacă doamna Udrea ar fi spus: ministerul meu donează 25% din banii pe care i-a alocat, galant, Vlădescu, ca să-i împartă cu oamenii de afaceri care au contribuit la companie, oferindu-le contracte generoase, mai era o chestie. Pe când leafa …De parcă cineva și-ar imagina că un ministru trăiește din leafă. Ăsta e mizilicul, articolul populist. În fond, fiecare funcție publică înaltă este înzestrată cu un număr aproape neprecizat de privilegii și beneficii – fără a mai socoti ce poate rezulta din anumite decizii frumos îmbrăcate politic, dar cu rădăcini solide în interesul personal. Stimați politicieni populiști: dovediți că sunteți cu adevărat patrioți, că sunteți capabili de acte de solidaritate! Donați 25 % din averea dv! Nu doar din cea de la vedere…
Titlu: Asumarea (i)responsabilității
Nr Editie: 3039 Data: miercuri 12 mai 2010
Măsurile dure anticriză, anunțate de președinte în numele Guvernului, au stârnit reacții acute, în special din partea sindicatelor. Acestea amenință cu scoaterea oamenilor în stradă și, voalat, previn asupra unor posibile reacții de tip grecesc. Pentru orice om cu scaun la cap – și nu mă îndoiesc că printre liderii sindicali există astfel de exemplare – este aproape limpede că situația în care s-a ajuns este, practic, fără ieșire și, oricâți oameni ar scoate în stradă și oricât de violent ar protesta, aceasta nu poate fi o soluție. Iar să arunci vina asupra bietului domn Jeffreys și a colegilor săi ar fi pur și simplu nedrept. Ei își fac treaba pentru care au fost trimiși după ce am chemat noi în ajutor Fondul. Știu câteva lucruri clare: că trebuie să se asigure că banii împrumutați se vor întoarce (cu dobânzile aferente, mai mici decât cele de pe piața bancară) și că pentru asta trebuie aplicate, cu seriozitate, câteva măsuri. Întrucât cea care părea cea mai la îndemâna guvernanților – reducerea aparatului și a cheltuielilor administrative – nu a fost pusă în aplicare de factorii politici de decizie, rămâne doar alternativa „taxării” întregii populații. Cu alte cuvinte, dacă vreți să vă mențineți intact obezul aparat al administrației publice, trebuie să-i puneți la regim pe toți, inclusiv pe cei slăbănogi. După anunțul prezidențial asupra măsurilor convenite, s-ar putea trage concluzia că Puterea și-a asumat responsabilitatea acestora. La prima vedere e un fapt pozitiv. Dar cum mișcarea are efecte dure asupra tuturor, se ridică o întrebare: au avut mandat Băsescu & Co să facă acest lucru? Ce i-a făcut să bănuiască că națiunea – „românii”, cum le place să spună – vor fi de acord să plătească solidar pentru greșelile celor care au adus țara în această situație? Pe vremea lui Ceaușescu o astfel de atitudine ar fi părut perfect normală. Atunci liderii politici știau ce e bine pentru noi și acționau în consecință, fără să ne mai deranjeze. Dar acum trăim într-o democrație care, cu toate imperfecțiunile ei, ne asigură dreptul de a participa la luarea deciziilor, de a fi consultați în legătură cu ele. Nu pretind că măsurile anticriză convenite cu delegația FMI ar fi trebuit să fie supuse unui referendum. Situația e gravă și asta ar fi durat prea mult. Dar pretind că președintele, premierul, ar fi trebuit să se consulte în prealabil cu celelalte partide politice și cu partenerii sociali. Poate că dintr-o astfel de consultație ar fi rezultat soluții mai bune, sau acestea ar fi putut fi îmbunătățite. Nu mai vorbesc de riscurile majore pe care le implică punerea lor în funcțiune – în condițiile în care vor apare cu siguranță nenumărate impedimente de ordin juridic. Cum se va proceda la tăierea a 25% din lefuri? Pe ce bază legală? Dar din pensii? Un stat și așa șubrezit de efectele altor nenumărate măsuri negândite, soldate cu un noian de procese, n-ar putea să facă față unui nou val, masiv, de acțiuni în justiție. Apoi, cum se armonizează legea unitară a pensiilor cu aceste tăieri? Pensiile „nesimțite” vor fi mai întâi ciuntite și apoi reduse, sau invers? Li se vor aplica ambele „sancțiuni”? Dar, mai ales, cum rămâne cu salariile celor din economia al cărei proprietar este statul – unde se știe că se rulează sume exorbitante pentru plata droaiei de șefi și a „delegaților” politici în AGA și CA? Acestea scapă neatinse de coasa amputărilor? Ce e aia „taxă de solidaritate”, dacă nu o altă bazaconie de a lui Vlădescu? Lista întrebărilor, practic fără răspuns, poate continua. Guvernul persistă în politica sa de berbec fără minte care se repede sistematic în zidul realității neluate în seamă, izbutind doar să se facă de râs – dacă cuiva îi mai arde să râdă… Asumarea responsabilității, în acest caz, fără a ni se spune clar cine este de vină și unde s-a greșit, echivalează doar cu un nou act autoritarist de tipul celor pe care „românii” nu mai sunt dispuși să le suporte.
Titlu: Apelul la Solidaritate
Nr Editie: 3038 Data: marți 11 mai 2010
Parcă presimțea ceva echipa de campanie a candidatului Traian Băsescu când, după celebrul „Să trăiți bine!” din 2004, a adoptat în 2009 sloganul „La bine și la greu!”. Subliminal se inducea ideea că noul mandat va fi unul în care se vor întâmpina niscai dificultăți dar că Traian Băsescu era garanția că poporul va mărșălui, sub înțeleapta sa conducere, spre ieșirea din criză. La alegerile din 2009 se consumase deja primul an de criză și, cu un optimism bazat doar pe impresii, guvernanții ne asigurau că vârful (în jos!) fusese depășit și că vor putea veni vremurile bune de altădată. Ba, chiar, candidatul portocaliu ne-a arătat și niște grafice din care reieșea că economia domnilor Videanu, Berceanu et Comp o apucase deja pe drumul cel bun, chiar dacă întregul an fusese consumat fără să se ia nici o măsură convingătoare și eficientă, cu excepția, poate, a acelui impozit unic (impropriu numit forfetar), idee otrăvită adusă în Guvern de un pesedist. Lucrurile, însă, n-au mers deloc bine și împrumutul de la FMI s-a transformat, din centură de siguranță, în colac de salvare. Gaura neagră din administrația publică a înghițit pe nemestecate miliardele primelor tranșe, fără ca din acești bani vreo fărâmă să poată fi direcționată către investiții și către stimularea economiei. Guvernul Boc a devenit, din managerul priceput pe care ni-l recomandase cu căldură șeful său la fiecare dintre cele două numiri în fruntea Executivului, administratorul „nesimțit” (ca să folosim un adjectiv îndrăgit chiar de el ) al unui dezastru pe care nu are nici o posibilitate să-l împiedice. Pentru Emil Boc și gașca sa portocalie obiectivul principal a rămas în toată această perioadă împărțeala funcțiilor disponibilizate de ieșirea pesediștilor din Guvern și recuperarea, pe orice cale, a sumelor investite în campania electorală de către susținătorii săi. Guvernul s-a transformat el însuși într-o căpușă bine înfiptă în organismul sectorului privat de la care încearcă să stoarcă și ultima picătură de sânge. Vreme de mai bine de un an, acest guvern buimac – și partea de parlament care-l susține - s-a ocupat de toate trăznăile și neghiobiile posibile, absolut inutile într-un asemenea moment – ca reforma Constituției, legea Lustrației, vânarea celor câteva „pensii nesimțite” și ignorarea lefurilor și veniturilor exorbitante ale sinecuriștilor clientelei lor politice – și ignorând pur și simplu măsurile eficiente anticriză. La bilanțul de duminică, premierul s-a prezentat în fața nației cu cele două realizări majore ale Executivului său: Prima Casă și Rabla! Dacă l-am bănui că ar avea simțul umorului, am crede că ne-a luat peste picior. Dar n-are. Ba chiar crede, cu o naivitate de ignorant, că aceste două măsuri ar putea salva economia… În momentul dificil al adevărului, la vizita delegației FMI, Boc s-a ascuns pe după pulpanele președintelui și l-a lăsat pe acesta să ne vestească dezastrul. Anunțând că pentru erorile guvernanților vom plăti cu toții (președintele însuși donându-și leafa, într-un acces de populism ieftin) Băsescu ne cere să fim solidari! Cere victimelor să fie solidare cu tâlharii. Oilor să fie solidare cu lupii! Pensionarilor care-și duc zilele de pe o zi pe alta să fie solidari cu miliardarii care și-au pus banii la adăpost în băncile elvețiene! Curat-murdar neobrăzare, coane Traian!
Titlu: "Rămâneți pe locurile voastre!"
Nr Editie: 3037 Data: luni 10 mai 2010
Când a apărut președintele Băsescu joi seara la televizor, ca să explice cum va fi cu FMI-ul și cu criza, parcă l-am văzut pe Ceaușescu, la balconul CC-ului, adresându-se mulțimii agitate: „Rămâneți pe locurile voastre!”. Adică stați liniștiți, dragii mei bugetari, nimeni nu vă va deranja, nu veți fi dați afară, nu veți fi ostracizați. E drept, vi se va tăia un sfert de leafă, dar nu vă veți pierde locurile de muncă (la stat), cum se întâmplă la privați! Guvernul are grijă de voi, vedeți că nu a înjumătățit cum vroiau ăștia de la FMI și când va trece valul crizei vom privi cu curaj înainte spre viitorul luminos al capitalismului de stat! Este cea mai ticăloasă manipulare din câte se puteau vehicula în acest context. După ce s-a agitat spectrul scumpirilor în lanț prin majorarea TVA și a cotei unice, s-a găsit, chipurile, soluția cu „față umană”: ca să nu lovim în popor, și în nivelul său de trai, mai bine îi sacrificăm pe bugetari! Le reducem lefurile și pe spinarea lor rezolvăm problemele! De ce este o soluție ticăloasă? Pentru că pe spinarea bugetarilor „de jos” este salvată de fapt întreaga nomenclatură pe care guvernul a instalat-o în funcții de conducere cu retribuții grase și responsabilități aproape de zero. Toate aceste căpușe – fie că se numesc secretari de stat, directori generali, adjuncți, șefi de toate felurile – își păstrează privilegiile – veniturile din alte surse decât salariile (diurne, compensații, participări CA și AGA, droaia de colaboratori din aparatul demnitarilor) chiar dacă nu mai încasează pe ștatul de plată un banal 25 la sută. Acela care în cazul celor de jos, de la bază, poate să însemne diferența dintre supraviețuire și colaps. După ce a muncit doi ani să-și aranjeze în toate funcțiile bine recompensate, adăpate de la buget, clientela politică, Guvernul îi salvează în extremis, pe spinarea micilor bugetari și a pensionarilor. Nota de plată a incompetenței și a incoerenței manageriale la vârf este decontată nu de cei vinovați de starea în care a ajuns țara, ci de masa celor care sunt sacrificați de fiecare dată. Printr-o mișcare măiastră, Băsescu l-a salvat pe Boc, și-a salvat miniștrii incompetenți sau hoți, a salvat clientela politică, sacrificând „poporul”! Nu sunt adeptul violențelor de stradă și cred sincer că epoca acestor manifestări extreme s-a încheiat odată cu mitingul incendiar al FNI-iștilor din 2000. Mi-e teamă însă că modelul grecesc va putea să activeze focul care mocnește într-o țară ai cărei politicieni – indiferent cum se numesc - cred că pot să păcălească la infinit un popor de la care se așteaptă să suporte orice …
Titlu: Eu când zic "NU", e "DA" ...
Nr Editie: 3036 Data: vineri 07 mai 2010
Atunci când în politică criza se neagă cu tărie, acel lucru are șanse mari să se întâmple. Cu cât mai categorică e negația, cu atât mai mare este probabilitatea efectelor contrare. Încă de la începutul acestui an, premierul, ministrul de Finanțe și alți băgători de seamă din Executiv n-au pierdut nici un prilej – mai ales dacă era televizat – să se bată cu pumnii în piept și să clameze: nu vom mări TVA! Nu vom modifica cota unică! Pe măsură ce trece timpul și se vedeau cu ochiul liber efectele competenței și cumpătării, afirmațiile au devenit mai nuanțate: nu vom mări TVA anul acesta! Iată însă că a venit delegația de la FMI și discuțiile tensionate din spatele ușilor închise au răzbătut în exterior: TVA-ul se va mări cu siguranță. Și cota unică. Discuțiile propun doar procentul cu care acestea vor crește. Or fi băieții ăștia de la FMI nesuferiți, dar nu cred că avem ce să le reproșăm. Ne-au spus clar de la bun început: dacă vreți bani de la noi trebuie să îndepliniți niște condiții prin care vrem să fim siguri că-i vom primi înapoi. Cel mai simplu lucru este să reduceți cheltuielile. Cele bugetare. Nu mai puteți cheltui mai mult decât produceți, pentru că acesta este faliment curat. O știe oricine, din economia casnică. După aproape un an și vreo zece miliarde de euro topiți fără să lase urme, băieții de la FMI au venit cu alternativa: vedem că nu puteți reduce cheltuielile. Aveți, probabil, motivele voastre. Atunci nu vă rămâne decât să introduceți noi taxe sau să le majorați pe cele existente pentru a acoperi deficitul. Lucrurile par deja clare. Creșterea procentului de TVA și a cotei unice vor declanșa un val de scumpiri ale căror efecte le vor suporta nemijlocit categoria cea mai relevantă a populației. În locul unei eventuale relansări economice vom avea o nouă prăbușire, șansa ca în acest an să avem măcar o „creștere zero” reducându-se considerabil. Taxele crescute vor fi plătite de mai puțini agenți economici, pentru că cei deja vulnerabilizați de întârzierea plăților pe care le are de făcut statul către ei se vor îndrepta inevitabil spre faliment. Iar statului nu-i vor mai rămâne decât banii cu care să-și întrețină aparatul birocratic la care nu poate renunța cu nici un preț, pentru că acesta este compus, în principal, din clientela sa politică pe care abia a instalat-o în funcții, pentru a putea recupera „investițiile” din campania electorală. Cât despre salarii și pensii – nu ne rămâne decât nădejdea unui nou împrumut, de pe unde s-o mai putea, pentru a face să funcționeze în continuare suveica datoriilor. În răstimp, guvernul domnului Emil Boc se ocupă de lucruri importante și urgente: legea lustrației, reabilitarea ANI, modificarea Constituției …
Titlu: Sindromul Q7
Nr Editie: 3035 Data: joi 06 mai 2010
Atunci când a exclamat cu năduf că ar vrea să “geamă” posesorii de autoturisme de teren sub povara unor impozite corespunzătoare categoriei, Berceanu nu s-a gândit doar la faptul că mașinile grele de tip SUV strică asfaltul mai mult decât suratele lor de capacitate mai mică, sau că poluează mai intens mediul colegului său Borbely. El a exprimat – poate fără să vrea - un anumit tip de atitudine și o frustrare mai generală. Noii bogați ai tranziției, în special cei care au reușit să acumuleze cu ușurință averi mari, mai ales de pe urma folosirii banilor publici în folos propriu (cea mai răspândită rețetă) au simțit rapid nevoia de a se detașa de plebea din care făcuseră parte în vremurile egalitarismului comunist, prin abordarea de însemne exterioare. Cel mai percutant, din acest punct de vedere, a fost și este mașina. Desprinși   dintr-o lume de “Dacii” aceștia au pășit în capitalismul de cumetrie la volanul unor mașini mai mari și mai scumpe decât celelalte. În România SUV-ul a devenit emblema noii burghezii, a celei care își permite ce nu-și permit ceilalți. O emblemă care impune respect și te detașează, automat, de masa umilă a celor care conduc ce pot. Tracțiunea integrală, puterea motorului și dotările suplimentare n-au fost cerute atât de condițiile de trafic (deși probabil că starea drumurilor a avut un cuvânt de spus în amplificarea procentului de SUV-uri mult peste media mondială) cât de nevoia posesorilor de a se detașa, de a pretinde drepturi suplimentare, de a impresiona și de a intimida. SUV-ul a devenit chiar mai important decât alte însemne ale statutului material, curioșii putând vedea destul de des câte un X5 sau Range Rover parcat în fața unui bloc de garsoniere din Berceni sau din Drumul Taberei. Într-o societate ca a noastră, bulversată de absența criteriilor de valoare, SUV-ul a devenit el însuși o valoare care se răsfrânge asupra posesorului. Aflat la volanul mașinii sale, la o înălțime de la care poate să domine peisajul plat al străzii, posesorul de SUV se simte mai deștept, mai puternic, și chiar mai frumos decât ceilalți. De acolo și regulamentul circulației pe drumurile publice se citește și se aplică altfel, limitele acestuia fiind forțate prin intimidare sau prin obișnuita de-acum șpagă. Statisticile arată că în România, raportat la parcul general, numărul mașinilor de teren sau de lux creează un procent care n-are nici o legătură cu nevoile sau cu puterea reală de cumpărare. Dl Berceanu are dreptate: la noi luxul este unul dintre cele mai ieftine. Îți poți permite mult, plătind pentru asta puțin. Aproape ca ceilalți. Luxul și ostentația cu care este arborat nu figurează printre peocupările colectorilor de taxe și impozite, aceștia fiind ei înșiși printre beneficiari (Apropo: de când s-a declanșat criza, vânzările de Ferrari din show-room-ul lui Bazac au crescut!) De ce Q7? Se vor fi întrebat cu invidie posesorii de X5, WV Touareg, Range Rover sau Porsche Cayenne? De-aia. Pentru că e mai mare și mai masiv. Și impresionează mai tare pe fraierii care mai cred că ce e scum e și valoros…
Titlu: Mircică, fă-te că mărturisești!
Nr Editie: 3034 Data: miercuri 05 mai 2010
Nu cred că chemarea lui Mircea Geoană (ca martor) la DNA ar avea o legătură cu moțiunea tocmai introdusă de PSD. Oricum, aceasta nu avea nici o șansă, era o simplă demonstrație democratică, iar prezența președintelui Senatului la ușa procurorilor n-ar fi avut ce să influențeze în această direcție. Colindul fostului președinte al PSD la Parchetul Anticorupție are, după, părerea mea, două semnificații. Prima ar putea fi aceea că justiția acționează în sfârșit independent și indiferent de influențele politice. Dacă al doilea om în stat se duce cuminte să răspundă la întrebări și să ajute la înfăptuirea actului de   justiție, înseamnă că instituțiile statului se bucură și de respect și de obligațiile corespunzătoare. Și că, în consecință, orice om - chiar și primul - poate fi chemat acolo fără ca asta să aibe o altă seminifocație decât cea logică.   A doua intră, oarecum, în contradicție cu prima: Mircea Geoană nu mai este, în ochii lumii, al doilea om în stat. Nu mai are statura și prestanța pe care i-o dădeau calitatea de șef de partid și de co-lider al coaliției la guvernare. Este aproape un om (politic) obișnuit, care ține cu dinții de o funcție care îl scoate din anonimatul căruia pare sortit și prin care poate să facă saltul (pe care și-l dorește cu ardoare) spre o funcție într-o organizație internațională. Pentru că, de fapt, la asta lucrează acum Mircea Geoană: tatonează terenul, își verifică relațiile și face demersuri pentru a ieși din malaxorul intern. Gurile rele zic că i s-a și promis o susținere în acest sens, de la vârful puterii interne, și că, de fapt, aceasta este și explicația abandonării subite a campaniei de schimbare a sa din scaunul de președinte al Senatului, declanșată de „echipa de curățenie” a PDL. Este, însă, doar o variantă. O alta – pe care o împărtășesc cei care cunosc mai bine mecanismele subtile ale politicii – este aceea că n-ar fi deloc exclus ca actuala calitate, de martor, să fie înlocuită cu aceea de învinuit. De ce? Pentru că firele încâlcite ale „afacerii Voicu” pot duce, mai consistent, spre cea pe care Mircea Geoană a avut decența să nu o dea afară din casă, chiar dacă, iată, are parte de necăzuți din cauza ei. Mai precis, mama soacră, care ar fi avut nevoie de niște intervenții ca să nu se umble pe la dosarul său de revoluționar rănit în mod misterios în timpul luptelor din Decembrie. După cum, de asemenea, n-ar fi deloc exclus ca ceea ce păruse, la un moment dat, un amănunt anecdotic, să fie luat în serios. Și aici, aceiași, cunoscători, se referă la teancul de euro (vreo 5000) pe care i-am văzut, în filmulețul prezentat pe la TV, primiți și băgați în buzunar de președintele Geoană pentru sprijinirea unei candidate pentru un colegiu la trecutele alegeri parlamentare. Nimeni n-a părut interesat, atunci, să afle dacă banii cu pricina (o contribuție, o sponsorizare, nu-i așa?) au ajuns în contabilitatea PSD-ului sau acolo unde afirma Bogdan Chirieac, în conversația înregistrată de prietenul său Macovei. Evident, bunul mers al anchetei depinde de discreția cu care sunt învăluite depozițiile martorilor și n-ar trebui să ne mirăm că Geoană n-a devoalat nimic în fața ziariștilor care-l așteptau, ciopor, la ușa DNA-ului.
Titlu: Arca lui Oprea
Nr Editie: 3033 Data: marți 04 mai 2010
Muncitorii din noul partid creat de generalul Gabriel Oprea și condus – onorific și executiv – de doi foști miniștri din cabinetul de coaliție PDL-PSD, au ales ziua de 1 Mai pentru a marca intrarea în legalitate. De acum înainte, oficial, „transfugii” din PSD au un drapel sub care mărșăluiesc spre viitorul luminos al politicii de stânga cu simpatii de dreapta. Ce reprezintă, până la urmă, acest nou partid? Uniunea Națională pentru Progresul României este o denumire ce pare desprinsă direct din opera lui Caragiale. N-ar mai rămâne decât că dl Oprea să-și aleagă ca deviză: „Voi progresul cu orice preț” și avem deja imaginea lui Cațavencu, în uniformă de general, perorând în fața moftangiilor că unicul său scop în viață este ca tot românul să prospere, iar România să aibă, în sfârșit, faliții ei … Ceea ce părea la început o glumă, sau o diversiune care să mascheze transferul de parlamentari în barca Puterii, iată că devine ceva ce vrea să pară serios. Un partid. Și nu unul liber-schimbist, ci ultraprogresist. Un partid de stânga – pentru că acolo, pe partea aceea, traficul e mai lejer și se pot aduna din stațiile de pe parcurs, nemulțumiții stării de Opoziție. Cu tot comicul său de situație și de personaje, această nouă stea de pe firmamentul politicii de partide ridică o problemă serioasă: aceea a faptului că, de prin ’96 încoace lipsește din scenă o alternativă valabilă de stânga. PSD-ul a ocupat cu autoritate această zonă, curățând-o de orice excrescențe, în timp ce pe dreapta peisajul a înflorit, mai ales de la ieșirea – formală – a PD-ului din Internaționala Socialistă. Avatarurile din opoziție ale PSD și inconsecvența și incoerența etapei „Geoană” au dus la ruperea rândurilor și la creșterea gradului de disidență. Ieșirea de la guvernare, de anul trecut, n-a făcut altceva decât să dea curs acestor propensiuni și cum nu există o soluție mai credibilă pentru transferul de la stânga direct la dreapta, a apărut această formulă a „independenței”. Iar, pe măsură ce aici s-au acumulat, alături de personajele „de prisos” ale parlamentarismului și câteva nume de rezonanță , s-a impus această formulă care scutește PDL-ul de convulsiile pe care le-ar fi creat un import direct de personaje care ar fi pretins funcții. Așa, „independenții” își pot da singuri câte funcții doresc, în propria structură, venind doar cu ceea ce este esențial pentru guvernarea care le-a stimulat apariția și existența: consolidarea majorității de vot! În Arca lui Oprea au urcat, deocamdată, parlamentarii. Partidul acesta n-are, încă, un activ, o bază electorală. Speră să și-o construiască, de-andoaselea, de acum înainte. Personal, nu cred în viabilitatea acestor construcții politice, pe o piață „imobiliară” în prăbușire liberă. Dar, cine știe: în România, comedia a bătut mai mereu drama. Asta fiind, de fapt, chiar drama politicii românești.
Titlu: Statul și căpușa politică
Nr Editie: 3045 Data: luni 31 mai 2010
Privesc și ascult aproape fascinat pledoariile televizate ale liderilor politici de opoziție. Și dl Antonescu și dl Ponta îmi apar extrem de competenți și de elocvenți în modul în care evocă acțiunile guvernanților: jaf de scară mare, corupție, abuzuri și nepotism pe toate palierele și la toate nivelele. Știu dânșii cu exactitate cum se procedează în cazul recuperării investițiilor electorale prin licitații trucate, știu și ce sume se vehiculează, știu cum se angajează neamurile de până la ultima spiță în posturi gras retribuite, știu de ce primesc miniștrii bugetele care sfidează austeritatea, știu cum se elucidează legi și regulamente pentru a face din dezmățul bugetar un adevărat festin portocaliu. De unde știu toate astea? Simplu: le-au practicat la rândul lor, când s-au aflat la guvernare. Pe unele chiar le-au brevetat, pe altele doar le-au perfecționat. Știu și de ce doar ei au datorii de campanie electorală: pentru că pedeliștii, aflându-se la butoane, au avut cum și de unde să le achite. Nici n-ar trebui să ne mire prea tare. Acesta este discursul politic clasic: ești la putere – taci și te înfrupți! Este în opoziție – strigi și rabzi! Situația dramatică în care se află România astăzi este consecința logică și previzibilă a șirului de violente ilegalități la care statul a fost supus de cei care i-au gestionat afacerile. România SRL a fost societatea   - nu neapărat comercială – pe care administratorii săi au căpușat-o în cel mai nerușinat mod cu putință. De 20 de ani, nici unul dintre cei care s-au aflat în „consiliul de administrație” nu a urmărit ca firma să fie sănătoasă și să meargă bine. Toți au încercat să stoarcă pentru ei și ai lor cât mai mult cu putință. Au făcut-o și pesediștii, și țărăniștii, și liberalii, și maghiariștii. O fac acum democrații lui Băsescu. E drept, mai sistematic și mai eficient ca alții. Au și o dotare naturală deosebită în acest sens, și o miză sporită: cele două campanii electorale au avut costuri amețitoare și acestea trebuie recuperate și obținut și ceva în plus. De aceea spolierea bugetului și a resurselor nu cunoaște opreliști. Miza e mare și haita începe să se devoreze reciproc. Și, cu cât se împuținează resursa, cu atât crește agresivitatea și lăcomia. Deocamdată Băsescu și Boc au obținut ce au dorit: să salveze „aparatul” care operează devalizarea, prin sacrificarea amărâților, a celor care și așa nu mai au mare lucru de pierdut. Au salvat, pe spinarea acelora, aproape întregul sistem clientelar, care-și va continua opera sub aceleași comenzi. De ochii lumii plătesc și ei: un sfert din leafă! Dar ce bugetar serios și devotat mai trăiește din leafă? De sporuri, privilegii și puterea lor de decizie nu s-a atins nimeni. Tăierea lefii e doar o bătălie. Războiul contează și câștigarea lui. Războiul cu poporul român …