Titlu: Cum se poate face o autostradă dintr-un abuz
Nr Editie: 3012 Data: Wednesday 31 March 2010
Consiliul Concurenței a declanșat o investigație referitoare la un posibil abuz de poziție dominantă din partea companiei ARCELOR MITTAL de la Galați, ca urmare a unei plângeri a SC. Comvex S.A. O banală neînțelegere între companii – s-ar putea crede, la prima vedere. La a doua, lucrurile apar însă mai complicate.
Arcelor Mittal știți ce este: combinatul siderurgic Galați, mândria economiei românești, devenită, după Revoluție, o povară pentru stat, care n-a știut ce să facă ca să scape de el. “Norocul” a venit dinspre magnatul oțelului, indianul Mittal, care s-a îndurat să ne “rezolve” de combinat contra unei sume modice - față de valoarea unuia dintre cele mai mari și mai moderne – încă – combinate din Europa. Problema Galațiului era că nu mai avea rentabilitate, datorită gradului de căpușare la care fusese supus. Pe seama sa prosperau o droaie de firme private în timp ce combinatul nu mai reușea să plătească dările către stat. Așa că atunci când au venit indienii, statul a răsuflat ușurat, iar “căpușele” și-au căutat alte “victime”. Pentru stat, important a rămas potențialul de multiplicare economică al combinatelor – serviciile diferiților furnizori și prestatori. Printre aceștia s-a numărat și COMVEX, companie constănțeană creată tocmai pentru a opera traficul minereurilor de pe vasele de mare capacitate care-l aduceau din diferite colțuri ale lumii, pe barjele care-l transportau pe canalul Dunăre – Marea Neagră, până la Galați. Capacitatea terminalului constănțean a fost adaptată la aceea a celor mai mari mineraliere care puteau intra prin Bosfor. Totul a mers ca pe roate până pe la debutul crizei, când patronii de la Mittal s-au gândit la o inginerie: cum să-i oblige pe cei de la Comvex să scadă prețurile de operare? Cum altfel decât găsind o alternativă? Nu contează că una mai scumpă – și nu cu puțin, ci cu până la 15 euro pe tonă! Au început deci să folosească portul bulgăresc Burgas pentru descărcare, aruncând diferența de preț în costul produsului finit – oțelul! În felul ăsta dădeau o lovitură mortală statului român. Nu conta că, pe de altă parte, cereau statului, diverse facilități, între care și furnizare de energie la prețuri subvenționate, pe motiv că țin în posturi câteva mii de salariați și nu-i trimit în șomaj.
Șmecheria asta au mai folosit-o indienii noștri în Africa de Sud și Franța. De data asta, însă, se pare că au fost prinși cu ocaua mică. Investigația Consiliului Concurenței a dat deja la iveală ițele afacerii – care este un caz clar și flagrant de “abuz de poziție dominantă” și Arcelor Mittal riscă o amendă de 10% din cifra de afaceri: circa 250 milioane de euro! Bani cu care am putea face o autostradă! E o rețetă care ar putea fi aplicată și în alte cazuri...
Titlu: Resemnarea națională
Nr Editie: 3011 Data: Tuesday 30 March 2010
Am tot mai des sentimentul că țara asta are o mare, insurmontabilă problemă: aceea a neputinței! O neputință cronică de a face, pe care o împărtășesc, aproape fără excepție, cei care trebuie să facă. Numiți sau aleși, cu toții se împiedică de propriile limite, de limitele sistemului creat de ei înșiși, de neîncrederea în propriile puteri și de lehamitea pe care o generează, până la urmă, toate acestea la un loc. Dăm tot mai des impresia unei colectivități care merge spre nicăieri, fără a ține cont de vreo busolă. Îmi dau seama că efectele externe ale crizei economice au o pondere importantă în această stare, dar și fără ea, țara dădea semnele unei împiedicări cronice. N-am să dau decât un singur exemplu: ceea ce ne deosebește radical de „familia” europeană în care am fost acceptați, în baza unor speranțe care nu se împlinesc, este infrastructura. Drumurile. România are, probabil, cele mai proaste drumuri din Uniunea Europeană. Harta rutieră a Europei se cam oprește la intrarea în țară unde, pe o imensă pată albă, cartografii ar putea să scrie precum cei din Evul Mediu: „Hic sunt leones!”. Aici sunt gropi. Aici nu sunt semnalizatoare. Aici sunt poduri pe care le ia prima apă! Aici sunt căi ferate care alunecă cu tot cu trenuri. Aici se deraiază din două în două zile. Aici sunt drumuri modernizate care se închid a doua zi după ce li se taie panglica. Aici sunt tot felul de panglicari care fac proiecte pentru care nu se găsesc executanții dispuși să plătească șpaga pretinsă. Aici sunt responsabili care nu sunt în stare să exproprieze porțiunile pe care ar trebui să înceapă lucrurile. Aici sunt instituții de resort care încasează bani pe fel de fel de taxe dar nu reușesc, nici să astupe gropi, nici să asigure o fluență corespunzătoare a traficului.
Practic, România este o țară greu de străbătut, periculos chiar, în care știi (dacă știi) când pleci, dar nu vei ști niciodată când ajungi. O țară cu miniștri de doi bani, care vin și pleacă bifând doar șpăgi. O țară în care, de la Ceaușescu până la prima porțiune de autostradă nouă au trecut mai bine de patru decenii și în care, în aproape 8 ani s-au mai făcut doar vreo câțiva zeci de kilometri. Perspectiva României de a se conecta la marile trasee internaționale este una tot mai îndepărtată, atâta timp cât ministerul dlui Berceanu nu reusește nici măcar să repare drumurile cu banii pe care-i are.
România este o țară mai ușor de evitat decât de traversat. Și așa va rămâne atâta timp cât neputința cronică a celor puși să o administreze va beneficia de înțelegerea resemnată a unui popor care nu mai crede în nimic și în nimeni.
Titlu: Armata "low cost"
Nr Editie: 3010 Data: Monday 29 March 2010
Până în 1989, Armata era principalul furnizor de mână de lucru gratuită pentru proiectele megalomanice ale lui Ceaușescu. Armata strângea recoltele abandonate pe câmp, armata intervenea la catastrofele naturale, armata făcea muncile necalificate de pe șantierele industriale. Prost îmbrăcată, prost hrănită, slab antrenată, Armata ar fi trebuit să pună în practică și doctrina națională în care, alături de ostași, se încolona întreaga populație. Din fericire, nimeni nu ne-a atacat, chiar dacă ne-am aflat, periculos, între blocurile militare ale momentului, datorită politicii „independente” a lui Ceaușescu.
După ce a îndeplinit ultima misiune din regimul comunist, intervenind împotriva celor care au atentat, la Revoluție, la cuceririle visului de aur al omenirii - Armata română s-a trezit în fața unei realități dramatice: era prea numeroasă pentru resursele de care dispunea. Concomitent cu reducerea efectivelor, s-au demarat programe de dotare și echipare care urmau să ne facă compatibili cu NATO. Prima condiție a fost să renunțăm la echipamentele de producție sovietică. Am renunțat, aruncând la gunoi până și avioanele MIG 29, la acea oră printre cele mai performante pe plan mondial. Am preferat să cheltuim o avere echipând în Israel vechile MIG 21, care au continuat să se prăbușească și așa, în ritm constant. Ca să putem transporta trupe în Afganistan și Irak, am achiziționat de la americani venerabilele „Hercules”, produse prin anii '50 - '60. Pentru exerciții navale am mai achiziționat de la britanici niște fregate pe care astfel le-am salvat de la dezmembrare și de la topire. Acum dăm lovitura: cumpărăm 24 de avioane de vânătoare F16, la mâna a doua, pentru a căror utilizare aviatorii noștri vor face pregătiri de multe milioane de dolari. Încet - încet oștirea noastră se profilează ca o „armată low - cost”, dotată cu echipamente la limita expirării. Guvernanții noștri - de orice culoare - urmează neclintit strămoșescul principiu: „scumpi la tărâțe, ieftini la mălai”. Dacă ar fi posibil, am achiziționa și niște ostași. Tot la mâna a doua că politicieni avem …
Titlu: Emil și Porsche
Nr Editie: 3009 Data: Friday 26 March 2010
Emil Românu, băiat de la țară, s-a pus cu burta pe carte din dorința de a nu rămâne la coasă și la păscutul vacilor și s-a făcut juristconsult.
A reușit să intre la o firmă multinațională unde muncește mult, adesea și peste program, dar este plătit prost, la nivel de colonie. Pentru că trebuia să-și țină rangul, s-a mutat din cele două camere din Titan, într-un ansamblu rezidențial din nordul Capitalei. N-avea bani, dar a făcut credit la bancă, pe 25 de ani, în valută și s-a trezit că face parte din high – life, că dimineața se salută cu directori de corporații și cu vicepreședinții companiei, că copiii lor se joacă împreună, că nevestele lor se coafează la același hair – stylist. Numai că, odată cu venirea crizei, situația lui Emil Românu a început să devină complicată. Mai întâi s-au mărit ratele la bancă, pentru că leul o luase razna, în jos, față de euro. Apoi firma – românească – la care lucra nevasta a dat faliment, nemaiprimind comenzi de la stat. Nici la firma lui lucrurile nu mergeau strălucit și, pentru ca directorii străini, ținuți cu mari sacrificii, să-și poată încasa bonusurile, personalul românesc a fost penalizat cu 10%.
Pe fondul ăsta, vicepreședintele corporatist l-a chemat într-o dimineață la el la office, l-a rugat să ia loc și i-a spus: “Dear Emil, avem o problemă”. “What problem?” a îngăimat Emil, îngălbenindu-se. “Nu, nu e o problemă cu munca ta. Ești bun, tragi de dimineața până seara, n-ai pretenții. Nu asta e problema. Ci mașina!” . “Ce mașină?” . “Păi Dacia ta, asta din parcare. Arată ca dracu’ printre cele ale personalului nostru. Ne declasifică. Cine vine și-o vede crede că avem dificultăți. Trebuie să o schimbi!” . “Cu ce?” – îndrăzni Emil, care în sinea lui era mulțumit de mașină. Nu era costisitoare, învățase să o repare singur, într-un cuvânt mergea....”Păi – zise vicepreședintele – față de poziția ta în companie trebuie să-ți iei un Porsche. Vezi cum faci, dar este important pentru toată lumea”...
Emil ieși vânăt. Îi reveneau în minte toate necazurile. Renunțase să-și mai trimită copiii la școala privată din cartier și băteau acum drumul până la școala publică, cu metroul. Nevasta nu mai beneficia de asistență medicală gratuită, ba venise unul cu ideea co- plății. Renunțaseră deja să mai mănânce carne în timpul săptămânii – nu e sănătos, decretase el - și tocmai găsise un cizmar pensionar la care și-a dus toți pantofii să-i pingelească ...
Întors acasă, cu o figură radioasă, îi prezintă nevestei cheia cu breloc. O cheamă la fereastră și îi arată în parcare, un bolid roșu: “O vezi? E noua noastră mașină!”. Nevasta încremeni “Ești nebun? Mașină nouă ne trebuia nouă?” . “Stai liniștită că nu e nouă, e la mâna a doua. I-au pus motor de Trabant, deci consumă puțin și facem economie și la locuri, are doar două. Dar o plătim în 30 de ani. Iar peste 5, când modelul ăsta se retrage de pe piață, putem lua alta. “De ce?” – mai reuși să întrebe nevasta. “Păi trebuie să ne ținem rangul!” – răspunse mândru Emil.
P.S. Orice asemănare cu achiziția avioanelor F16 de vânătoare este rău intenționată!
Titlu: Decimarea ființei umane
Nr Editie: 3008 Data: Thursday 25 March 2010
Am așa, o bănuială, că “ființa umană” a dlui Voicu nu va fi “decimată” în arestul de la Rahova pentru că iată, dânsul s-a și îmbolnăvit și s-a internat iute în spital. Are hipertensiune arterială, boală de care suferă cam jumătate dintre români, și starea sa nu se va îmbunătăți, fac pariu, până când nu va trece valul ăsta cu arestarea sa.
Care arestare mi se pare cu cântec. Problemele lui Voicu au deja câteva luni, de când a fost umflat pe stradă și dus la Parchet, pentru anchetă. Din acel moment au început să se scurgă în presă informații despre caz. Mai întâi s-a făcut inventarul celor implicați: judecătorii Costiniu și Jipa, oamenii de afaceri Cășuneanu și Locic, vreo câțiva polițiști. A intervenit chiar Parchetul comunicând că lui Voicu i s-a interzis să aibe contacte cu colegi de parlament ca Hrebenciuc sau de partid, ca Vanghelie. “Dosarul” său era aproape complet când – nu se știe cum – conținutul interceptărilor aflate la dosar au erupt în presă. De aici înainte practic n-au mai existat secrete în “cazul Voicu”. S-a aflat și cine e “cârtița” ( cu ce l-or fi strâns cu ușa procurorii pe Liviu Capotă, de la “Select”, de-au reușit să împânzească restaurantul cu microfoane ?)
Imaginea publică a lui Voicu a fost făcută praf, nu de procurori sau de jurnaliști, ci de el însuși. Pentru că din convorbirile sale eliptico – criptico – golănește a reieșit cu maximă acuratețe portretul unui palavragiu care însă, dincolo de palavre, și-a construit o solidă rețea de relații în toate instituțiile care-i puteau servi “clienții“. Uneori stau și mă întreb căt de mare era influența sa în aceste medii și dacă nu cumva blufa, cum făceau cei care-ți luau banii să-ți pună pile la examene și dacă treceai, rămâneau cu banii, dacă nu, ți-i dădeau înapoi, fără să facă nimic.
Problema care se pune acum este să fie arestat. De ce ? – mă întreb și nu mai înțeleg rațiunea – dacă nu cumva este vorba despre acea “rațiune“ clasică în virtutea cărei operau procurorii comuniști: ce nu reușeau să scoată de la tine cât erai în libertate, scoteau după ce te băgau jos, la “decimare“ ( știe Voicu ce știe ). Or, dacă nu au deja ce le trebuie pentru a-l trimite în judecată, ne îndoim că vor mai obține ceva, mai ales în condițiile în care Voicu e expert în astfel de chestiuni și îl are alături pe avocatul Mateuț, specialist în problemele corupților fără corupție. Nu trebuie, însă, să fii mare specialist, ca să-ți dai seama că dosarul e subțirel, că în afara anecdoticii și a exprimărilor colorate nu prea are substanță – cu atât mai mult cu cât nici intervențiile nu s-au soldat cu vreun rezultat: în ciuda mitei dată cu acte și TVA, Cășuneanu a pierdut procesul, iar Locic n-a scăpat de probleme. Cazul lui Voicu începe să atârne mai greu în zona escrocheriei și înșelătoriei, decât a corupției.
Incult, fanfaron, vulgar și șmecher, Voicu trasează portretul robot al unei specii care s-a cocoțat până la vârful politicii și dacă e cineva de condamnat cu adevărat, sunt cei care l-au tolerat, l-au ajutat și l-au suportat să ajungă unde a ajuns. Cât despre unde mai putea să ajungă, cu puțin “noroc“, prefer să nici nu mă mai gândesc.
Titlu: Hemofilia pesedistă
Nr Editie: 3007 Data: Wednesday 24 March 2010
PSD suferă de o boală gravă: hemofilia! Rănile provocate de co-guvernare și de campania prezidențială nu se închid și prin ele se scurg, continuu, deputați și senatori. Vreo 25 până acum și hemoragia nu dă semne că va înceta.
De boala PSD-ului profită PDL-ul ( fără cratimă ). Aflat în criză de creștere – prea rapidă – acesta are nevoie de perfuzii și ce se întâmplă rău în Kisseleff e bine în Modrogan.
Observator aproape neutru – la liberali scurgerile par să fi încetat pentru moment – doctorul Antonescu a emis un diagnostic: se pare că organismul PSD nu e obișnuit să supraviețuiască două cicluri la rând în opoziție. Asta cam așa pare să fie. După ce s-a odihnit, între 1997 și 2000, asistând la zbaterile disperate ale unei Convenții dezmembrate, partidul lui Năstase a venit la putere cu o poftă de mâncare căreia i-au trebuit patru ani să se ostoiască. Rezultatul alegerilor din 2004 a fost considerat o repetiție a celor din 1997. N-a fost, însă, așa. În 2008 partidul lui Geoană n-a mai câștigat alegerile și a fost nevoit să accepte rolul de partener minoritar într-o piesă regizată de Băsescu, cu Boc în rolul principal. Stagiunea a fost întreruptă de disensiunile din rândul trupei și partidul, acum al lui Ponta, a intrat într-un ciclu prelungit de opoziție. Este exact ce n-au putut să suporte cei cărora le-a trecut pe sub nas aroma puterii și a beneficiilor sale. Nervii slăbiți au cedat și pe rând, parlamentari mai anonimi sau mai celebri au ales independența ca o etapă de tranziție spre reinstalarea la masa banchetului în onoarea învingătorilor.
O asemenea pierdere de parlamentari este fără precedent. Au mai fost cazuri, pe la toate partidele, dar asta s-a întâmplat, de regulă, în ultimul an al ciclului electoral, cu spectrul listelor sau al unicameralului profilându-se amenințător. Acum e altceva. Mai sunt doi ani până la următoarele alegeri. Dacă o ține tot așa, PSD-ul s-ar putea să aibă nevoie, pentru a intra în parlament, să se agațe de un alt partid. Poate chiar de PC …
Titlu: Mită plus TVA
Nr Editie: 3006 Data: Tuesday 23 March 2010
Eu dacă aș fi fost în locul lui Gheorghe și aș fi avut avea capacitatea să-l influențez pe ministrul Vlădescu, l-aș fi convins să-l declare pe Cătălin Voicu membru de onoare al Fiscului. Sau să-l propună pentru o decorație de genul “Cavaler al Finanțelor Statului “. De ce ?
Simplu : nimeni, până la Cătălin Voicu, nu s-a gândit să facă din mită o sursă de venituri la buget ! Ați văzut, în stenograme, cum îi pune problema lui Cășuneanu? Un miliard plus TVA! Pe acte! Deci, scrofulos la datorie, senatorul nu s-a mulțumit să ia banii și să-i bage în buzunar – sau în contul curent personal, ca Solomon. Nu! El i-a făcut factură mogulului asfaltului și a introdus suma în contabilitate!
Din miliardul vărsat de acesta, aproape două sute de milioane au mers la buget, consolidând finanțele statului. Păi ce dovadă mai elocventă de patriotism? Senatorul Cătălin Voicu este omul care a revoluționat corupția. El a lucrat ca un adevărat om de afaceri: a înființat o societate – ȘPAGA S.A. – i-a fixat domeniul de activitate ( intermedieri, intervenții, lobby ), și-a căutat furnizorii de servicii – din Poliție, Justiție și din politică. Le-a stabilit tarife și comisioane. Apoi a început să primească comenzi, de la o clientelă selectă, cu mulți bani și cu belele mari. Care au găsit în felul acesta un prestator de servicii speciale. Vă dați sama ce interese stăteau în spatele acestor comenzi dacă numai șpaga era de aproape o jumătate de milion de euro! Ce sume se vehiculau în licitațiile și contractele încheiate!
Un alt lucru exemplar din activitatea dlui Voicu rămâne neamestecul afacerilor cu politica. Dânsul e politician, dar nu se bagă în politică. Își vede de afaceri. Îi lasă pe alții să-și macine creierele cu politica – pe amicul Vanghelie, de exemplu, care e mult mai dotat în această direcție. Dl Voicu și-a încercat norocul în politică, la vârf. N-a reușit. I-au lipsit trei voturi ( adică trei dosare ale respectivilor ) pentru a câștiga, la licitație internă, funcția de ministru la Interne. Dar, vă imaginați ce s-ar fi întâmplat dacă ajungea ministru. Cum ar fi pus la punct mecanismele de rezolvare a problemelor clientelei! Poate că abia acum naivii care s-au minunat de ce prima opțiune a pesediștilor la împărțeala portofoliilor ministeriale, la începutul coaliției, a fost Internele și înțeleg de ce nu s-au ales Economia sau Finanțele, cum se credea. Păi ce să faci cu Finanțele? Pe când cu Internele... Dealtfel, s-a văzut cât de grea e problema, că a fost nevoie de trei miniștri și tot nu i s-a dat de capăt ...
Să revenim, deci, la dl Voicu. În loc să-l hărțuiascaă Justiția, mai bine l-ar lua Finanțele consilier. Sau de ce nu ? – chiar ministru! Independent, bineînțeles, ca Oprea ...
Titlu: Dezbatere aprinsă la TVR
Nr Editie: 3005 Data: Monday 22 March 2010
Chiar dacă raportul de activitate nu a fost aprobat de un parlament dominat de cei ce ascultă, cuminți, indicațiile venite de la Cotroceni ( semnalul dat de președinte a fost fără echivoc: “Nu mai calc pe la TVR cât timp e Sassu acolo !“) postul public continua marșul său de recâștigare a audienței pierdute în vremea în care rămăsese doar furnizor de cadre pentru posturile private, printr-o politică mai adoptată rolului pe care trebuie sa-l joace. Și care nu este, în nici un caz, acela de cutie de rezonanță a politicii Puterii. Deja jurnalul TVR este altceva, introducând o notă de credibilitate sporită prin listarea senzaționalului cu orice preț și printr-o calibrare mai decentă a ierarhiei evenimentelor. Dar, marea schimbare poate fi decelată în calitatea dezbaterilor – nu doar politice. Aici TVR-ul lui Sassu reușește, într-adevăr, să fie incomparabil mai echidistant decât alte posturi care-și auto - proclamă această condiție, chiar cu riscul ca echidistanța să le pară celor de la Cotroceni și Victoria ca o lipsă de loialitate.
Joi seara, postul public a organizat o dezbatere între președinții partidelor parlamentare pe tema referendumului și a modificării Constituției. O temă fierbinte – chiar dacă nu în momentul cel mai potrivit – altele fiind prioritățile – dar în care s-au angrenat cu tot entuziasmul politicienii care cred că în felul acesta se rezolvă toate problemele. Dezbaterea s-a bucurat și de participarea premierului Boc, în calitatea sa de șef de partid, ceea ce a dat un cu totul alt suflu discuțiilor teoretice, prin posibilitatea de a avea răspunsuri concrete la chestiunile puse în discuție.
Au fost aproape două ore de dispute vii, care au ținut asistența în priză și din care cred că telespectatorii au reușit să înțeleagă mai bine despre ce este vorba. Evident, meciul a fost relativ inegal, prin faptul că partitura lui Boc a fost volent atacată de cuplul agresiv al “tinerilor lupi” politici, Antonescu și Ponta. Cu calmul și echilibrul care-l caracterizează, Marko Bela nu s-a situat, de facto, în “echipa guvernamentală”, lăsându-l de multe ori pe Boc să se descurce singur.
Ceea ce mi s-a părut în cea mai mare măsură interesant în această dezbatere, a fostrecunoașterea cvasigenerală a caracterului demagogic al argumentelor aruncate în joc. Fiecare participant s-a arătat conștient de propria sa încărcătură de demagogie, nutrind însă speranța că a celorlalți o depășește. S-au adus noianuri de acuze de către toate părțile, ajungându-se, în final, la o concluzie neexprimată: că pentru situația dramatică în care se află o Românie copleșită de crize și de incapacitatea de a reacționa eficient, se fac vinovați toți cei care s-au perindat la conducerea țării în diversele variante de guvernare Nimeni nu și-a putut aroga “virginitatea”, cu argumente, sfârșind prin a se rezuma la diferențele de încărcătură negativă. Cât despre tema principală, aceasta a rămas în coadă de pește: “votul românilor” pentru revizuire este important dar nu decisiv, atâta timp cât nu poate fi identificată o formulă ideală. Și, vrând – nevrând, ajungem din nou la prima calitate a politicii românești: demagogia.
Titlu: Istoria "independenței" se repetă
Nr Editie: 3004 Data: Friday 19 March 2010
Cine crede că fenomenul „independenței” parlamentare este unic și original, va fi dezamăgit să constate că nu e nici unic, nici original. El s-a mai produs, cel puțin o dată, la nivelul de acum și de mai multe ori în formule diverse.
Însuși termenul de „independent” este impropriu. Parlamentul României a avut, în istoria sa de 20 de ani, un singur parlamentar independent, adică ales în această calitate de către cetățenii cu drept de vot. Acesta a fost Antonie Iorgovan și odată cu el – Dumnezeu să-l odihnească – a fost îngropată și posibilitatea repetării fenomenului , în condiții normale ( pentru că nici „experimentul EBA” de la europarlamentare, și nici „cazul Tokes Laszlo” nu sunt concludente ). Adică „neajutat” de mașinării de partid.
Cu independenții de azi lucrurile stau într-un fel care s-a mai manifestat în 2006, dacă-mi aduc bine aminte, când pe fondul divergențelor tot mai acute din Alianța DA, între președintele Băsescu și premierul Tăriceanu, o serie de liberali au descoperit că se simțeau mai atașați de șeful democraților, decât de al lor. Printre aceștia s-au numărat chiar foștii președinți, artizani ai realizării Alianței, Stolojan și Stoica, miniștrii Flutur și Muscă, parlamentarii Boureanu și Turcan și alții. Toți aceștia s-au făcut mai întâi independenți, după ce l-au obligat pe Tăriceanu să-i dea afară, iar apoi au constituit un partid de tranziție ca trambulină spre unificare Pe care a forțat-o chiar Traian Băsescu, pe principiul „salamului de pui”: un cal – un pui!
Ce s-a întâmplat acum diferă prin faptul că oastea de strânsură a generalului Oprea a fost, la început, formată din parlamentari anonimi cărora li s-au adăugat ulterior frustrații notorii: cei care în timpul scurtei Coaliții ocupaseră posturi importante, pe care, rămânând în PSD, nu le-ar mai fi pupat cel puțin vreo patru ani. La fel ca în 2006 – 2007, noul partid pe care-l vor constitui fugarii va fi unul de tranziție către PDL, locul unde se vor alcătui viitoarele liste și se vor acorda funcții.
Iată, deci, cum se repetă istoria și cum nimeni nu învață ceva din ea. Mai ales, că există și compromisiuni compromițătoare. Pe termen lung.
Titlu: Lege și Tocmeală
Nr Editie: 3003 Data: Thursday 18 March 2010
Cu acea figură gravă pe care și-o compune ori de câte ori ori are de gând să toarne „românilor” o gogoașă, președintele Traian Băsescu spune, la finele discuțiilor cu partidele reluate a doua zi după ce Opoziția părăsise sala de la Cotroceni: „Singurele lucruri pe care nu pot să le negociez sunt cele pe care le-au decis românii prin referendum: parlamentul unicameral și reducerea numărului de parlamentari!”
De ce nu poate să negocieze, care sunt paragrafele de lege care îi interzic acest lucru, președintele nu ne spune. Probabil pentru că așa ceva nu există. Bunul simț mă face să cred că doar catastrofele naturale nu se pot negocia. În rest, depinde de oameni și de capacitatea lor de a judeca și de a alege cele mai bune soluții pentru orice problemă. Chiar nu văd motivul pentru care, în cazul că din discuțiile cu toate forțele politice, ar reiesi că nu e cazul să renunțăm la bicameralism ( aici se despart apele între Putere și Opoziție ) nu s-ar putea ajunge la necesarul consens care să facă România și pe români să trăiască mai bine. Nu cred că-și va pune cineva ștreangul de gât, în semn de protest, dacă cel care a fost mandatat cu negocierea – președintele – va ajunge și el la concluzia că două Camere sunt mai bune decât o „garsonieră” cu confort redus.
Cu aceeași tărie susține Traian Băsescu și faptul că el, ca președinte, e obligat să discute cu toți parlamentarii, nu doar cu cei din partide. Și asta e o noutate Dacă veți căuta în Constituție o asemene prevedere, nu veți da de ea. Este, mai degrabă, o chestiune de conștiință, a lui Traian Băsescu și ea demonstrează că avem de-a face cu un democrat autentic. De unde-i vine această democrație? Din experiența de căpitan de vas: cu siguranță că atunci când străbătea mările, era cât se poate de înțelegător cu toți membrii echipajului, ba chiar și cu cei rătăciți pe punte de pe alte nave, cărora le asculta păsurile și le satisfăcea cererile. Am, așa, o curiozitate: dacă în Parlament s-ar fi format o desprinsă fracțiune din PDL, ar fi fost la fel de atent și binevoitor cu cei care o compun? I-ar fi chemat la consultații și i-ar fi avansat în grad? I-ar fi spus, de la obraz, lui Boc, care binînțeles că ar fi protestat, că nu are ce face și că e obligat să asculte pe toată lumea? Probabil că da ….
Această absolutizare a „voinței poporului” e un truc politic. Cum a fost și referendumul. Numai că spre deosebire de alte situații de acest gen – cum ar fi, de pildă, votul Parlamentului pentru majorarea salariilor profesorilor – acesta nu poate fi negociat. Adică o încălcare a legii, obligatorie pentru toată lumea, nu este penală, în timp ce o consultare populară - cu caracter….consultativ – trebuie să devină literă de lege! Cum vine chestia asta doar dl președinte ne poate explica, cu aceeași expresie gravă pe față, pe care o arborează ori de câte ori vrea să ne aburească.
Titlu: Reforma locativă: două Camere contra garsonieră …
Nr Editie: 3002 Data: Wednesday 17 March 2010
Cineva, mai deprins cu agitația de fiecare zi, ar putea să creadă că România este o planetă care se învârte în jurul altor probleme decât cele cu care se confruntă restul lumii.
Criza e gravă, nu dă semne de domolire – ba, chiar, unii demnitari cu specialități foarte aplicate, apreciază că vom avea nevoie de cel puțin zece ani pentru a ieși din ea – și peste tot guvernele se confruntă cu diferite soluții care să o facă mai suportabilă pentru majoritate, pentru că minoritatea celor bogați s-a adaptat strălucit – dovadă cei trei superbogătași români din Topul Forbes, care au depășit miliardul. Guvernanții noștri se leagănă în iluzia că lucrurile nu stau chiar așa de rău și fac comparații complet nepotrivite ( Boc zice că s-ar putea să ajungem în situația Greciei! Unde nu dă Domnul, zic cei care văd partea plină a paharului elen ) și, în fața valului amenințător al revendicărilor sociale, fac pe orbii și-și găsesc alte teme de dezbatere.
Cum ar fi asta, cu reformarea politică și cu modificările - chipurile, cerute imperios de „popor”. Referendumul lui Băsescu este cea mai tipică ( și mai nerușinată – aș îndrăzni să spun ) formă de manipulare. O chestiune care ține de logica lui Bulă ( nu-i așa că e mai bine să fie bine decât rău? ) a fost agățată de candidatura lui Traian Băsescu, cu scopul clar de a trage după sine voturile „românilor”. Fac pariu, că pe fond, pe Traian Băsescu puțin îl interesează componența și structura Parlamentului – cu atât mai puțin cu cât partidul său este principalul beneficiar al stării actuale. A descoperit însă un instrument cu care poate să-și șicaneze adversarii profitând de posibilitatea de a-i acuza că nesocotesc „voința poporului”. Dacă reducerea numărului de parlamentari apare ca o chestiune justificată, formula unicamerală este departe de a întări democrația. Ea este, mai degrabă, proprie sistemelor autoritare. Existența a două camere, între care una ar trebui să primească responsabilități mai exacte, mai aplicate, ar putea menține un echilibru politic și social superior. Asta o înțeleg până și pedeliștii, numai că ei sunt captivi și nu au cum să miște în front. Însuși liderul lor, specialist în drept constituțional, a argumentat la fel de convingător cum pledează acum pentru contrariu, superioritatea bicameralismului.
Dar nu asta este problema: ci faptul că în loc să ne concentrăm pe ceea ce cu adevarat ne „arde” – soluțiile anti – criză, dialogul social, stimularea economică – pierdem timpul cu vorbe și cu demonstrații fără rost. „Legitimarea” liberschimbiștilor lui Oprea a devenit tema principală a dezbaterilor, într-un moment în care economia pare a se fi poticnit cu totul din cauza incapacității guvernului Boc de a o face să funcționeze. Solicitările – justificate – ale sindicaliștilor sunt respinse pe motiv că nu sunt bani ( deși au fost votate legi în acest sens ) în timp ce banii sunt aruncați pe proiecte inutile sau susțin bugete aberante ( precum cele ale numeroaselor servicii secrete ). Banii sunt, cei care sunt, dar sunt prost împărțiți, bugetul susținând în principal interesele de grup ale unor membri marcanți ai unei guvernări care a lăsat departe orice decență. Asta e problema, nu obligativitatea rezultatelor unui referendum facultativ – cum zice chiar Băsescu.
Titlu: Un paradox: în România se moare (și) de prea multă muncă!
Nr Editie: 3001 Data: Tuesday 16 March 2010
Tragedia familiei Câciu, in care tatăl și cu cei trei copii și-au pierdut soția și mama în urma unui infarct survenit pe fondul epuizării a stârnit o mare tulburare. Este al doilea caz de acest gen din ultimii ani și lumea începe să se întrebe, pe bună dreptate, ce se întâmplă cu noi.
Nu este un secret că gena noastră a fost înzestrată cu măsură cu cromozomii care determină interesul pentru muncă, în general. Nu suntem ca nemții, care trăiesc ca să muncească. Românii muncesc ca să trăiască și, de regulă, o fac într-un mod în care să nu genereze accidente de genul celui menționat. Nu știu cât de mult „scrie” acest lucru în fișa noastră identitară și cât înseamnă calitate dobândită. Jumătatea de secol de ideologie comunistă a generalizat un principiu, după care s-a călăuzit o societate aflată în permanentă contradicție cu statul. „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim!” – a fost dictonul după care ne-am ghidat și care a dus la o nivelare cvasigenerală a unei societăți în care ori nu puteai să câștigi mai mult, chiar muncind mai mult, ori dacă câștigai, prin mijloace calificate ca ilicite, nu te prea puteai bucura de câștig din cauza lipsei cronice de bunuri și servicii, precum și datorită atentei supravegheri a organelor cărora nu le scăpa nici un exces. „IL 18” a funcționat, dar a fost o lege care s-ar fi potrivit foarte bine astăzi, „ilicitul” fiind un fenomen care se manifestă în condițiile economiei de piață.
Spuneam că este un paradox că în România să se moară de prea multă muncă. În sectorul bugetar nu se întâmplă așa ceva și nici nu cred că există vreun pericol în viitorul apropiat. Cele două victime lucrau la privat. Aici lucrurile au stat, de la bun început, altfel decât în rest. Salariile mai bune plătite de angajatori au, de regulă, un preț pe măsură. Teama de pierde un astfel de loc de muncă funcționează ca un element de presiune suplimentar, care duce la excese, nu neapărat impuse din afară. Condițiile crizei au accentuat presiunea, concomitent cu lipsa sau ignorarea tehnicilor de relaxare sau de recuperare. De aici până la decesul prin epuizare nu este – după cum s-a văzut – decât un pas. Unul dureros și irecuperabil.
Titlu: Un caz de incompatibilitate
Nr Editie: 3000 Data: Monday 15 March 2010
Toată lumea a rămas perplexă când a auzit că Traian Băsescu a devenit academician. Brusc, gândul m-a dus la „CODOI” și la polimerii răposatei, deoarece „odiosul” a avut bunul simț să nu se bage în așa ceva pentru că, oricum, existenta a doi academicieni în aceeași familie era o situație care putea să ducă la dispute și chiar conflicte de idei. Eu unul m-am gândit că dacă tot nu mai are obiective politice, președintele nostru ar putea să nutrească ambiții de altă natură. De ce nu și dintre cele academice, dacă acolo se află deja Iliescu? E drept, acesta s-a mai ostenit să scrie niște cărți, dar asta din lipsă de ocupație, mai ales după ce l-au debarcat de la partid. În același timp, m-am gândit că noțiunea de „academician Traian Băsescu” are în ea ceva contra naturii, termenii fiind incompatibili. De orice poate fi acuzat Traian Băsescu, numai de propensiuni academice nu. Și asta nu mi se pare un defect. Este o realitate, consecința unui ADN unic și a unui context cultural și uman. Așa cum nu toți pot să fie comandanți de navă, nu pot fi nici academicieni. Ce m-a mirat, totuși, a fost că Traian Băsescu a acceptat acest onor. Omul are o decență naturală, nedisimulată și nu a dorit niciodată să pară altceva decât este, cu avantajele și dezavantajele acestei condiții. Nu mi-a trecut prin cap că Academia respectivă i-a trimis pachet brevetul și i l-a lăsat la poartă, că tot era plecat în Japonia. Iată însă că președintele s-a întors și a dezumflat gogomănia academică. Le-a trimis academicienilor o scrisoare în care le-a spus de la obraz că nu consideră că gestul de a le fi acordat un sediu pe când era primar, ar trebui răsplătit cu un titlu academic. Cu alte cuvinte: dacă v-am dat casă, nu înseamnă că trebuie să-mi rezervați și mie o cameră. Dacă alții consideră acest lucru normal, e treaba lor. Gestul mi se pare încărcat de semnificații și, în același timp, un apropo la adresa altor academicieni, doctori, conducători de doctorate și alte titluri de care s-a cam umplut lumea politică. Creând tot atâtea incompatibilități care, din nefericire, nu intră în sfera de acțiune a ANI. Poate, însă, că ar trebui creată și o agenție de profil…
Titlu: Năstase reales
Nr Editie: 2999 Data: Saturday 13 March 2010
Nu știu cât de mult regretă Adrian Năstase retragerea din cursa pentru președinția partidului. Știu însă că a făcut o mutare de șah inteligentă, un „sacrificiu” care îl pune într-o poziție de așteptare favorabilă, în contextul unor evenimente viitoare.
Se știe, din atletism sau din ciclism, că cea mai avantajoasă poziție este cea din spatele celui care se află la conducerea plutonului, de unde se poate alege cel mai bine momentul atacului decisiv. Nu știu când și dacă va fi cazul ca Năstase să atace decisiv. În acest moment, însă, președinția Consiliului Național, pe care și-a păstrat-o în condițiile unui vot deschis pe care l-a câștigat fără emoții, îi permite să facă ce știe mai bine: să organizeze și să facă să funcționeze mecanismul partidului. Un mecanism aflat în pană de idei și de „combustibil” încă de la alegerea lui Geoană, care l-a considerat un apendice lipsit de importanță. De aceea sediul din Ion Ionescu de la Brad a fost atât de puțin frecventat de liderii partidului, în ultimii ani, unii dintre ei uitând, practic, drumul până acolo. Totul s-a concentrat în jurul „centrului vital” din Kisseleff, unde trona șeful și unde dădeau buzna reporteri și echipe de filmare. În toată această perioadă PSD-ul a funcționat ca un guvern fără ministere, activitatea concentrându-se în anticamera premierului, unde se țineau și ședințele și unde se luau hotărâri prin ordonanțe simple care nu mai treceau prin forurile colective. Fără să aibă pretenții explicite, Mircea Geoană a ajuns să guverneze într-un mod dictatorial catifelat, prin „inelul” său de interese.
Nu că Năstase ar fi procedat, când era șef suprem, altfel, dar el știa măcar să păstreze aparențele. Autoritatea sa era una reală, sprijinită pe faptul că în contextul respectiv putea să ceară, având ce oferi. De data asta se află într-o situație complet diferită. Pentru a putea urni mașinăria de partid va trebui să învingă, în primul rând, inerția aparatului, aflat în plină hibernare de opoziție. Apoi, va trebui să manevreze cu grijă pentru a nu stârni, la vârf, suspiciuni de depășire a atribuțiunilor din”fișa postului”. Ponta e el nou, dar e ambițios și, vorba maică-sii, dornic să se umfle în pene. Recunoștința față de Năstase, care l-a selectat și l-a introdus pe traiectorie este o povară, pe care va trebui să și-o asume sau să o depășească pentru a-și asigura libertatea de mișcare. Dealtfel, cred că relația Ponta-Năstase este prima ecuație din problematica pe care o implică viitorul partidului și de modul în care va fi rezolvată, depind multe. Deocamdată Ponta e interesat să-l lase pe Năstase să-și manifeste talentele organizatorice, deoarece el nu e nici dispus și nici dotat să se consume cu așa ceva. Este de preferat să se rezume la rolul de șofer al unui automobil în ale cărui măruntaie se va băga, în salopetă, Năstase pentru a strânge șuruburi și a destupa țevi, făcându-l să funcționeze, decât să-și complice existența cu altfel de amănunte.
Pentru PSD, în tentativa sa de revenire la putere, demersul esențial rămâne cel organizatoric. Adică acela care i-a dat și în trecut forța de a controla tabloul politic general și care a fost moștenit de la artizanii formați în trecutul regim, în care acest segment era cel mai performant.
Titlu: Taxa pe ineficiență și indiferență
Nr Editie: 2998 Data: Friday 12 March 2010
Monitorul Oficial a publicat, în data de 10 Martie, la categoria “Acte ale organelor de specialitate ale Administrației publice locale”, un Ordin comun al Ministerului Finanțelor și al Ministerului Administrației și Internelor, privind constituirea Grupului de lucru pentru elaborarea Planului Strategic Național de combatere a traficului ilicit cu țigarete în perioada 2010-2012.
Documentul stipulează obiectivele grupului de lucru, rolul entităților care-l compun și, în final, prevederea că în termen de 45 de zile de la intrarea în vigoare a ordinului, Grupul de lucru va elabora Planul Strategic Național de combatere, în perioada 2010-2012.
Practic, în 25 Aprilie, Grupul de lucru va trebui să dea publicității planul strategic, iar acesta să înceapă să producă efecte.
Până aici, toate bune și frumoase. Chiar dacă în fiecare zi care trece statul pierde milioane de care are nevoie ca de aer, o situație care persistă de multă vreme și s-a instituționalizat, practic, în formule eficiente, ce nu poate fi remediată peste noapte.
Comunicatul ridică însă o întrebare de fond: unde e Parchetul? Ce rol joacă în această poveste și cum? Pentru că România este țara unde nu s-au pronunțat condamnări în cazuri majore de trafic de țigări. Iar principala instituție implicată în acest program - Vama – are și ea niște probleme. În primul rând că e unica instituție civilă printre cele militizante, din zonele de penetrare a traficului. Motiv pentru care coordonarea se face greu sau este absentă. Apoi, vameșii sunt relativ puțini, față de ceea ce au de acoperit. România are o graniță extracomunitară, prin care penetrează traficul, acoperită de vreo 2000 de vameși, în timp ce Ungaria, cu doar 200 km angrenează 6400 ! Ce să mai vorbim despre situații ca cea a zonei libere Giurgiu, unde, din lipsă de personal vamal, sunt acoperite doar două dintre cele trei schimburi.
Sunt câteva dintre problemele pe care va trebui să le regleze Grupul de lucru. În condițiile în care, la ora actuală, autoritățile recunosc amploarea contrabandei, la 36% din volumul total al comerțului cu țigarete. Ceea ce înseamnă nu mai puțin de un miliard de euro care nu mai intră în buget, rămânând în buzunarele și conturile contrabandiștilor.
Desigur, pe fumătorul obișnuit, lucrul acesta îl privește mai puțin. Dacă va avea ocazia, el va prefera să cumpere țigările la prețuri de cinci ori mai mici decât cel oficial. Și va fi cu atât mai puțin tentat să se lase, cum doresc autoritățile medicale care au încărcat prețul cu “taxa de viciu”. Deocamdată, plătim cu toții - inclusiv producătorii și personalul pe care-l utilizează aceștia – prețul indiferenței sau al ineficienței acțiunilor anti-contrabandă.
Titlu: Ciolanul - scaun !
Nr Editie: 2997 Data: Thursday 11 March 2010
A spus-o însuși premierul Boc: România nu a mai trecut printr-o situație atât de dificilă de la al doilea razboi mondial încoace. Asta înseamnă că ne aflăm într-o situație excepțională, cu consecințe dintre cele mai grave și care reclamă atitudini și măsuri excepționale. Ce se întâmplă la noi? Dacă n-ar fi dramatic, ar trebui să te umfle râsul! E ca și cum, pe o corabie care stă să se ducă la fund, echipajul se bate pe un loc mai în față pe punte, de unde să se vadă mai bine apusul soarelui. Care este principala preocupare a clasei politice în general și a parlamentarilor în special? Scaunul lui Geoană! Exact! Fotoliul de președinte al Senatului. Cum s-ar spune, cel al șefului de echipaj, care ar putea prelua comanda dacă, Doamne-ferește, căpitanul ar fi aruncat peste bord. Disputa care se duce de aproape o săptămână a înfierbântat spiritele. Se scotocește prin textele de lege și prin regulamente. Se flutură, triumfător, câte un paragraf. Se rostesc tirade mustind de obiectivitate. Se reclamă cu tremolouri cațavenciene în voce, interesul național. Despre ce este vorba, în fond? Despre o banală bătaie pe ciolan. Un ciolan care, când cei doi dulăi, s-au aliat ca să execute guvernarea, a fost repartizat unuia dintre ei, în virtutea algoritmului. Între timp, însă, dulăii s-au încăierat, au rupt lanțul care-i ținea împreună și acum trag din răsputeri de os. Dulăul căruia-i aparținea de drept zice că regulamentul cotețului prevede clar: ai parte de os pe toată perioada convenită. Celălalt are altă părere: nu mai ești în cușca alianței, nu mai ai nici osul! Ce regulament! Regula o face cel mai tare. Și eu sunt mai tare, că stăpânul m-a crescut de mic și știe că-i sunt fidel. Circul care are loc la Senat este demn de pana unui nou Caragiale. Umorul e însă sufocat de penibil, iar satisfacția spectatorului este copleșită de sentimentul, de amărăciune pe care-o trezește peisajul degradant al lăcomiei și egoismului aleșilor. Obstinația unora este egalată de lăcomia altora și demersul amândurora vine în contradicție flagrantă cu tot ceea ce este cu adevărat important și presant într-un moment în care totul amenință să se prăbușească în jurul nostru datorita enormei încărcături de incompetență, egoism și dezinteres.
Titlu: Efectul "Cataramă"
Nr Editie: 2996 Data: Wednesday 10 March 2010
Viorel Cataramă a apărut pe firmamentul politicii devreme. Abia se exersase în economia de piață utilizând pârghiile celei centralizate, făcând primii bani care l-au plasat în categoria noilor bogați, că instinctul l-a condus rapid către politică. A fost unul dintre primii sponsori a noului partid liberal, repus în drepturi de Radu Câmpeanu, și editorul ziarului „Viitorul liberal”. Alăturându-se lui Patriciu. în tentativa de puci soldată cu apariția PNL-AT (Aripa Tânără ) și-a cucerit un loc care a făcut din el principalul instrument de răsturnare a lui Câmpeanu, la Congresul de la Poiana Brașov, din 1993, congres sponsorizat din conturile sale personale. În calitate de reprezentant al partidului a obținut și funcția de ministru al Turismului în Guvernul Stolojan, când a lansat ideea vânzării hotelurilor de pe litoral pe un dolar. Scurtul său sejur la stat a fost urmat de acțiuni intensive de consolidare a brandului Elvila și, ulterior, a primului fond de investiții - SAFI. În atmosfera tulbure a vremii această inovație pe care unii n-au deosebit-o de CARITAS, a apucat-o pe căi lăturalnice sfârșind într-un crah căruia i-a cazut victimă fostul ministru al Finanțelor, Danielescu, căruia Cataramă îi dăduse, prudent, pe mână afacerea. Și răspunderea, inclusiv cea penală.
Când CDR-ul a câștigat alegerile, în 1996, Cataramă a fost cel care s-a grăbit să clameze că nu se va face nici o înțelegere cu UDMR-ul, lucru care l-a scos din circulație. Treptat, politica a început să piardă teren în preocuparile lui Cataramă, mai interesat de afaceri și tenis decât de aranjamentele de culise sau de demersuri în numele interesului general. În ultimii vreo zece ani, Cataramă a ieșit practic din circuitul politic și întrebarea lui Antonescu de la recentul Congres era îndreptățită: mai este Cataramă membru PNL? Nimeni nu știe cu precizie. Oricum, cotizatia nu și-a mai plătit-o de mult. Prima sa nouă ieșire în public a avut loc în campania electorală când a sugerat că liberalii n-ar trebui să intre în cursa prezidențiala pentru că, oricum, nu au nicio șansă. A continuat cu recomandarile pentru o colaborare cu Băsescu și reintrarea la guvernare. A fost ceea ce a umplut paharul: dacă n-a dorit să împiedice înscrierea sa în cursa pentru președinția partidului, Antonescu n-a pierdut ocazia să-l execute public reiterînd suspiciunile legate de eventualul său „grad” și subliniind efectul toxic pe care-l are asupra partidului.
Retragerea sa, pe motiv că n-a gasit 30 de amatori ca să-i înscrie pe lista sa, spune totul despre faza în care se află omul politic Cataramă: în curs de dispariție. O dispariție care nu lasă nici urme și nici regrete.
Titlu: Stabilitate și reformă de partid
Nr Editie: 2995 Data: Tuesday 09 March 2010
Odată cu alegerile de la liberali, personajul politic se așează în făgașul unor reforme, cel puțin deocamdată, de tip organizatoric. PNL-ul este cel de-al treilea partid care-și schimbă conducerea la acest început de an post-electoral când, teoretic, ar fi trebuit sa acționeze concluziile desprinse din bilanțurile la urne.
Primii care s-au angajat pe calea schimbării au fost social-democrații. Cu povara unor înfrângeri repetate și cu o drastică scădere a ratingului, aceștia au găsit soluția într-un schimb de generații. Ponta este cel mai tânăr președinte pe care l-au avut de la înființare încoace ( plasata latermenul schismei, FSN-iste, când s-a născut FDSN-ul ) și el are avantajul de a se bucura de sprijinul “greilor” partidului – inclusiv Iliescu și Năstase – cum n-a fost cazul la Geoana, care a practicat o confruntare de tip “război rece”. Misiunea lui Ponta este să stopeze hemoragia de cadre și să aducă oameni noi, concomitent cu organizarea prea mult amânatelor alegeri din filiale. Va trebui, de asemenea, să își câștige dreptul de a lua decizii proprii, chiar dacă pentru asta va fi nevoit sa îi sacrifice chiar pe unii dintre cei care l-au adus la putere.
Al doilea partid înnoit a fost cel al conservatorilor. Aici lucrurile sunt nițel diferite. Fondatorul Voiculescu n-a scăpat niciodată hățurile politice și administrative, chiar dacă a pasat șefia unei subordonate disciplinate dar lipsite de personalitate. Daniela Popa a plecat fără a lasa nicio dâră în urmă, iar Daniel Constantin a venit pentru a continua acest trend. Principala lui sarcină – care, evident, îi depășește puterile - este de a duce partidul în situația de a accede în parlament, la viitoarele alegeri, pe propriile picioare. Atâta timp, însă, cât Voiculescu mai are ceva de negociat, o soluție de avarie se va gasi în ultimă instanță.
Prin alegerile de sâmbată, Crin Antonescu și-a confirmat funcția, obținută cu doi ani în urmă, când alegerea sa a părut o surpriză pentru majoritatea observatorilor. Probabil că acest lucru n-ar fi fost posibil fără experimentul prezidențial, când candidatul liberal a arătat ce nu arătase pâna atunci: decizie, combativitate, vână politică. Procentul obținut atunci l-a ajutat să spulbere orice rezistență din interior și să-și scoată pe tușă – prin votul pe listă – toți potențialii adversari – inclusiv cel mai “calificat” dintre aceștia – Tăriceanu. Pentru că Orban nu a fost altceva decât un “iepure”.
Este la rând PD-ul. Sau PDL-ul. Aici lucrurile sunt ceva mai limpezi. De cand Băsescu i-a predat ștafeta președenției lui Boc, acest partid – pisică (cum l-a caracterizat cineva pentru calitatea de a cădea mereu în picioare) a câștigat toate rundele de alegeri. Iar ce n-a caștigat la urne, a obținut în culise. Cu toată lipsa sa de personalitate ( sau poate tocmai de aceea) Boc este instalat temeinic într-o funcție pe care nu are în favoarea cui să o piardă. Apropiatul congres democrat nu va face altceva decât să confirme un statu-quo vegheat atent, din culmile Olimpului prezidențial, de însuși Zeus.
Despre UDMR numai de bine. Este - după PRM- cel mai stabil partid! În cei 20 de ani de când există n-a avut decât 2 președinți (Domokos și Marko) și a stat la guvernare în total vreo 12 ani. Și-a urmărit cu perseverență obiectivele și le-a îndeplinit aproape pe toate. Are în continuare un electorat stabil și reprezentanți competenți.
Dacă ar fi să ne referim doar la schimbările la vârf, un clasament al partidelor (parlamentare) îi pune pe primul loc pe liberali cu 7 președinți, urmați de PSD, cu 5, de PD și PC cu câte 3 și de UDMR cu 2. Despre “Independenții” lui Oprea n-are rost să vorbim: acest partid va dispărea înainte să se înființeze, după cum cred eu…
Titlu: Antonescu a trecut "Prutul" liberal
Nr Editie: 2994 Data: Monday 08 March 2010
În acest început de an trei dintre cele cinci partide parlamentare și-au ales conducerile în cadrul unor congrese. Momentul corespunde bilanțurilor postelectorale, de după seria de alegeri europarlamentare, locale, generale și prezidențiale, care au copleșit agenda ultimilor doi ani.
PNL este al treilea în ordine calendaristică și tot al treilea ca pondere în structurile alese. A parcurs un traseu interesant: după o guvernare de 4 ani, fără susținere parlamentară explicită, a contrazis teoriile referitoare la erodare, obținând procente superioare scrutinelor precedente.
Cu exepția accidentului europarlamntar, când cu doar 14 % a părut să se reîntoarcă la scorurile istorice, liberalii au avansat în clasamente. După parlamentarele din 2008 ar fi putut chiar să revină la guvernare, dacă nu ar fi aplicat o tactică păguboasă în negocieri: aceea de a pretinde funcția de premier "în viturtea experienței dobândite" atât de la social-democrați, cât și de la democrat-liberali, care au preferat să încerce să guverneze împreună. Această eroare i-a fost fatală lui Tăriceanu care ar fi avut, astfel, tot dreptul să spere la continuitate în fruntea unei echipe pe care o rodase de-a lungul celor patru ani, făcând din liberali, pentru prima data după revoluție, un actor ce deținea rolul principal. Înlocuirea lui Antonescu la penultimul congres a fost, în mare, expresia acestor frustrări, dar și a nemulțumirii crescânde din interiorul partidului față de sectarismul care făcuse din apropiații lui Tăriceanu o categorie privilegiată.
Antonescu a apărut la început, ca o variantă de avarie, fară prea multă legitimitate, iar sentimentul a fost amplificat de eșecul de la europarlamentare, când a fost evident că "teritoriul" nu răspundea cu convingerea necesară la comenzile noului centru. Abia prezidențialele de anul trecut aveau sa-l proiecteze pe Crin Antonescu charismatic, capabil să ridice partidul deasupra procentajelor tradiționale. Confruntările cu Traian Băsescu au constituit "ora astrală" a noului lider și piedestalul pe care se va înălța cu autoritate. Practic, Antonescu s-a legitimat în fruntea partidului abia prin pierderea acestei runde de alegeri, care a modificat radical percepția asupra forțelor politice aflate în joc. Plecând de pe acestă bază, liderul liberal a abordat congresul în forță. Unora, probabil, că maniera în care a procedat li se va părea abuzivă. A fost, de altfel, și acuzat în acest fel. Totuși, între intenția lui Geoană de a modifica statutul și modul de alegere al președintelui și ce a facut Antonescu este o deosebire fundamentală: în timp ce Geoană intenționa să o facă printr-o decizie a forului de conducere, Crin a supus-o la vot, iar Tăriceanu nu a avut nici autoritatea și nici succesul pe care le-a avut Iliescu în a împiedica procedeul. În disputa "listă contra uninominal" de data aceasta a câștigat lista care în perioadele de opoziție se dovedește un instrument mai eficient în asigurarea coeziunii în timp ce la putere, uninominalul dă posibilitatea unui control superior al conducerii.
Și structura noii conduceri este mai adecvată, operând o separație pragmatică între liderii cu funcții parlamentare sau în administrația locală si cei din ierarhia de partid.
Deocamdată, Antonescu, după comanda istorică "liberali, treceți pe listă!", se află pe cai mari. Aceștia vor avea însă de făcut față unor curse cu obstacole consideabil mai înalte - ca procente - decât cele de pănă acum.
Titlu: Republica Mafiotă Craiova
Nr Editie: 2993 Data: Saturday 06 March 2010
Reținerea de către DNA a unuia dintre primarii considerați a avea puteri discreționare în teritoriul propriu și influență mare “la vârf” a luat prin surprindere pe majoritatea observatorilor. Fost membru PSD, Antonie Solomon a trecut în barca PDL-ului trup și suflet, la ultimele alegeri prezidențiale făcând campanie violentă în favoarea președintelui în exercițiu și amenințându-i cu “expulzarea” peste Dunăre pe adversarii locali ai acestuia. Dar, indiferent cărui partid i-a aparținut, Solomon s-a dovedit, constant, un personaj abuziv, discreționar, încercând să sufoce orice critică (sunt celebre înjurăturile cu care îi gratula pe reprezentanții presei) și recompensându-i regește pe cei care-i dovedeau fidelitate. Printre aceștia se numără angajații Primăriei, care au reacționat la arestarea sa într-o manieră pur democratică: făcând un miting de protest și solicitând eliberarea edilului. Acestea nu se pare a fi un element tipic pentru modul în care este înțeleasă democrația, în general în România și în special în capitala sa “mafiotă”, Craiova. Voința publică este concludentă ca prevalând asupra legii, iar organele de resort ale statului sunt apreciate automat ca represive. Viața, în general, ar trebui să se desfășoare – în viziunea acestui segment - printr-un șir de referendumuri. Mitingul ciudat de la Craiova nu este o manifestare izolată. Principiul se poate regăsi și în atitudinea celor puși de același stat “abuziv” în diverse funcții, pe care aceștia încep să creadă că le pot deține pe viață, lăsând-le eventual moștenire copiilor. Revolta lui Marius Oprea, la intenția de a fi schimbat din sinecura anticomunistă oferită de Tăriceanu, face parte din același tip de comportament. “Sunt schimbat pe criterii politice” strigă el, ignorând faptul că a fost numit pe aceleași criterii.
Să revenim la Solomon. Pesediștii exultă, spunând: Iată la ce abuzuri și infracțiuni se dedau reprezentanții Puterii! Ai PDL-ului! Aceleași năravuri, manifestate pe vremea când mai era membru al PSD-ului, erau însă perfect compatibile cu profilul moral al unui edil șef.
Nu trebuie, bineînțeles, să ne grăbim să-l condamnăm pe Solomon, înainte să o facă instanța. Sunt însă o grămadă de semne că dl Solomon n-a fost ușă de biserică și că și-a exersat atribuțiile în folos propriu, pe lângă lege. Un om cu conștiința curată n-ar fi ținut 200.000 euro ascunși în vila de la țară, ci la bancă, să ia măcar dobândă. Dar, la ce se întâmplă în Craiova de vreo două decenii încoace, nu mai e nici o minune și probabil că dl Solomon e persoana cea mai potrivită să administreze o urbe în care clanurile de interlopi petrec cu polițiștii, în care țiganii botează copiii procurorilor sau în care un politician cu susținere la vârf își sechestrează adversarii de afaceri, îi pune și lanțuri și le pune pancarte înjositoare pe piept.
Trăiască democrația locală!
Titlu: La aniversare
Nr Editie: 2992 Data: Friday 05 March 2010
Miercuri seară dl Iliescu a fost prezent la Ateneu, nu la Paris, cum se dăduse zvon prin presă. Acolo îl așteptau vreo 700 de invitați - foști și prezenți colaboratori, susținători, reprezentanți ai unor atorități(nu de-ai Guvernului sau Președinției) și persoane care doreau să fie văzute la o reuniune mondenă de acest calibru. Ba chiar și reprezentanții Casei Regale – Principii Margareta și Radu.
Cu toții au asistat la un spectacol de excepție, cu Cristian Mandeal la pupitrul Orchestrei Naționale de Tineret și cu un repertoriu ce a prilejuit evoluții solistice de înalt nivel, atât din partea tinerilor cântareți Valentina Năforniță și Teodor Ilincăi, cât și din partea veteranului Valentin Gheorghiu. Și, chiar dacă în comparație cu lucrările lui Mozart, Rossini, Ceaikovski sau Strauss, concertul lui Paul Constantinescu a fost mai dificil de receptat de majoritatea unui public nu foarte familiarizat cu genul, aplauzele finale au răsunat îndelungat la capătul unei seri care a reprezentat un veritabil act de cultură. Care lui Ion Iliescu i se potrivește. Pentru că este apropiat de structura sa intimă. Cel care a plecat în viață ca exponent al clasei muncitoare s-a convertit treptat și pe tăcute la filosofia „tovarășului de drum”, devenind el însuși un exponent al categoriei tolerate – intelectualitatea. Mai mult de jumătate din existența activă a lui Ion Iliescu s-a consumat în parametrii disponibilității de a asimila și de a aprofunda ceea ce constituie materia primă a intelectului. Nu întâmplător, în epoca comunistă, el a reprezentat liderul luminat, capabil să depășească limitele dogmei chiar și cu riscul marginalizării. O marginalizare care s-a dovedit, pâna la urmă, folositoare, în neașteptatele evoluții prin meandrele concretului. Așa încât cadoul pe care i l-au făcut, la împlinirea vârstei de 80 de ani, colaboratorii săi, s-a dovedit a fi unul cât se poate de potrivit. La coctailul care a urmat în holul elegant al Ateneului, m-am întrebat cum va arăta, ce formă va avea aniversarea similară a actualului președinte, absent la eveniment probabil doar din cauza faptului că se afla tocmai in Kazahstan. Sunt sigur că Traian Băsescu va avea o viață lungă – iar recenta tevatură pe marginea stării sale de sănătate mi se pare indecentă și inoportună. „Stilul este omul” – a spus nemuritorul Buffon și diferențele marcate de educație, practica de viață, preferințe, își spun cuvântul. Sunt aproape sigur că fanii și colaboratorii dlui Băsescu vor opta, la momentul respectiv, pentru ceva care să-i ofere acestuia confortul interior: se va organiza, probabil, o petrecere la unul dintre restaurantele preferate, cu mici și bere din belșug, cu dansuri țigănești și poate și cu unele manele consacrate (la urma-urmelor, Strauss, la vremea lui, era și el un fel de manelist, dar mai neamț, ca să zic așa?).
Mă mai gândeam că, dacă ar fi frecventat evenimentul de miercuri, președintele actual s-ar fi plictisit de moarte și n-ar fi știut cum să scape mai repede din decorul apăsător al unui Ateneu în care nu se poate nici măcar fluiera. La fel cum, probabil, și dl Iliescu s-ar fi plictisit la o petrecere câmpenească de tipul celei evocate. Asta nu înseamnă că vreunul dintre modele este inferior altuia. Ele corespund, fiecare, tipului de personalitate care a dat naștere, în mod egal, câte unui deținător al funcției supreme în stat. Fiecare cu personalitatea lui, cu opțiunile lui, dar cu aceeași dorință de a răspunde cât mai corect cerințelor funcției. Or, în asta constă, până la urma, hazul speciei umane: în diversitatea care concurează la atingerea scopului final.
Cine ar vrea cu orice preț să-i găsească vreun defect dlui Băsescu ar trebui să țină cont de modul în care s-a format personalitatea sa, în condițiile speciale ale comenzii unice, pe mare. Îl vedeți pe dl Iliescu, în postura de căpitan de vas, supunând la vot deciziile sau organizând ierarhia de comandă prin alegeri libere? Ar fi la fel de anacronic ca un Băsescu bătând porturile în căutarea unui anticariat. Deocamdată a fost ziua lui Ion Iliescu. A lui Băsescu – peste alți vreo 20 de ani…
Titlu: "Băieții deștepți" ai austerității bugetare
Nr Editie: 2991 Data: Thursday 04 March 2010
Mașinăria guvernamentală trosnește din toate încheieturile și se poticnește la fiecare hop. Șoferul – șeful Executivului – se ia cu mâinile de cap și nu mai știe ce să facă mai întâi: să pună niscai combustibil, ca să nu rămână în pana prostului, sau să vulcanizeze pneurile cu de trei ori norma făcută? Să schimbe pompa de ulei cu una de la altă rablă, sau să-i taxeze pe „chiorii” pe care-i transportă în benă, că le-a rămas și lor troaca în drum? Toate astea costă bani, iar el nu-i are. Bașca, la căpătul drumului îl așteaptă pensionarii, șomerii, handicapații și copiii săraci, să le aducă de la Centru pâinea, pe care fabrica n-a mai copt-o că i-au intrat brutarii în grevă…
Situația nu e deloc roză. Ba chiar, s-ar putea spune că e cam violetă. Economia produce puțin, impozitele colectate scad de la o zi la alta – chiar dacă ministrul îi îmbărbătează pe fiscaliști să ia tot ce pot și de unde pot – banii de la FMI vin cu țârâita, iar din altă parte sunt prea scumpi, investițiile stagnează pentru că toate costurile s-au dublat din motive de criză. Ce-i de făcut? Nu sunt bani și pace!
Dar, cum se întâmplă de multe ori, dracul nu e chiar așa de negru! Băieții deștepți ai Guvernului găsesc soluții. Cel mai deștept dintre ei e dl. Videanu, care face rost, el știe cum, de milioanele de euro necesare recompensării managerilor din industrie pentru rezultatele deosebite obținute anul trecut.La lefurile consistente se adaugă prime de sute de milioane, pe care performerii unei economii în colaps ii încasează cu sentimentul tonic al datoriei împlinite.
Băieți deștepți sunt și la CNAS, instituția aia vlăguită de fonduri, care nu se mai descurcă cu acoperirea pensiilor de invaliditate sau a concediilor medicale, sau a tratamentelor din spitale. Deși lovită de subfinanțare cronică, la filiala bucureșteană s-au găsit totuși, vreo 600 de milioane pentru prime și tichete de vacanță în trimestrul I ala cestui an nefericit. E mai mult decât tot anul trecut, dar probabil că oamenii merită, pentru cât s-au ostenit să tot calculeze sumele mici împărțite la atât de mulți nefericiți…
Dacă peste majoritatea lucrărilor de infrastructură începute pe când „duduia” economia lui Tăriceanu s-a cam lăsat paragina din lipsă de fonduri, Executivul dlui Boc se dovedește extrem de grijuliu cu ceea ce este cu adevărat important pentru țară. Cum ar fi noul sediu al SPP-ului, pentru care se găsesc sutele de milioane (de euro!) necesare continuării proiectului care face din această instituție o veritabilă vedetă. Aici, specialiștii în paza demnitarilor vor avea cele mai bune condiții de pregătire și antrenament, pentru a-i feri pe cei mai importanți oameni ai țării de neplăcerile contactului cu persoane mai puțin recunocătoare față de sacrificiile pe care le fac aceștia. Fie viața cât de grea, aici, la noi, în toiul crizei, grija față de om rămâne o preocupare extremă: nefericiții instalați de fostele guvernări în posturi importante și dați afară de actuala putere, nu vor trebui să-și facă griji: clauzele contractuale le asigură compensații de sute de mii de euro, plătiți generos de la bugetul secătuit! Și care nu mai are bani de alocații pentru toți copiii…
Titlu: Contrabanda dăunează grav bugetului
Nr Editie: 2990 Data: Wednesday 03 March 2010
Nu poți să nu fi impresionat de strădaniile pe care le depun premierul Boc și echipa sa pentru a cârpi bugetul prin toate metodele posibile - inclusiv prin împrumuturile masive de la FMI.
Suntem chiar în etapa în care urmează să primim tranșele a III-a și a IV-a, în valoare de 2,3 miliarde euro, pentru care trebuie să facem sluj în fața reprezentanților Forului Mondial și să recurgem la tot soiul de inovații fiscale.
Stau și mă întreb dacă: ar mai fi nevoie să răscoale populația cu bazaconiile lui Vlădescu și Șeitan, de impozitare a pensilor și de anulare a alocației pentru copii bogați, dacă ar reuși să astupe găuri prin care banul public curge liber în buzunarele directorilor din industrie ai ministrului Videanu? Sau dacă organele de control ar reuși să stopeze contrabanda cu țigări, de pildă?
Mă opresc la acest exemplu și las la o parte alte contrabande mai profitabile, precum cele cu carburanți sau cu alcool, pentru că în zona asta s-a produs deunăzi un declic. Marilor producători de țigarete le-a ajuns cuțitul la os. Guvernul a tot tras pe ei majorând accizele în cascadă și aplicând taxe de viciu, după principiul că vicioșii nu vor renunța la fumat și vor fi dispuși să plătească oricât. S-a dovedit că lucrurile nu stau chiar așa. În acest an desfacerea legală de țigarete pur și simplu s-a prăbușit. Cu vreo 40%. Unii producători au fost nevoiți să închidă linii de fabricație, alții și-au trimis oamenii în șomaj tehnic. Diminuarea afacerilor s-a resimțit, automat, în scăderea încasărilor la buget din taxe și impozite. Anul trecut, Finanțele au încasat peste 2 miliarde de euro din comerțul cu țigări. Anul acesta încasările vor scădea proporțional cu cifra de afaceri a celui mai mare distribuitor: SC Contrabanda! Adică cu 36%. Adică cu vreun miliard de euro!
De unde rezultă această cifră? Dintr-un calcul simplu. Față de prețul unei țigarete, din totalul celor 35,6 miliarde comercializate anul trecut, accizele și TVA-ul reprezintă peste 85%. Un singur procent din contrabanda de țigări văduvește bugetul de încasări de 30 milioane euro. În total, peste un miliard! Contrabandiștii fac cea mai rentabilă afacere: ei nu plătesc taxe și își permit să vândă de 5 ori mai ieftin celor care nu mai cumpără țigările cu prețul legal. Cei care ne se lasă, totuși, de fumat, în urma restricțiilor.
Aici mi se pare că este problema noastră. Dincolo de stupizenia procedeului de a înmulți interdicțiile (experiența prohibiției este cât se poate de sugestivă) prin scumpirile care ne decalează puternic de piețele din jurului nostru, făcând contrabanda ultarentabilă, rămâne această incapacitate cronică de a controla fenomenul.
Sau indiferență? Pentru că contrabanda alimentează și ea - subteran - anumite structuri, prin oamenii corupți care le controlează și care prosperă individual pe măsură ce fenomenul se amplifică.
Dacă domnul Boc ar putea lua taurul contrabandei de coarne și ar înăspri legislația, dotând și cointeresând combaterea, ar scăpa poate de restricțiile puse de FMI și s-ar trezi în situația să nu mai aibă nevoie de banii lor. Cine știe în câte alte zone subterane miliardele de euro așteaptă doar să fie culese de către cei care ar trebui să o facă.
Titlu: Ideologia regretului după funcțiile pierdute
Nr Editie: 2989 Data: Tuesday 02 March 2010
Ce vremuri! Și câte întâmplări! Nu apuci să te dezmeticești dintr-una, că intri în alta. Partidele se primenesc, renunță la vechii șefi (dacă nu renunță chiar aceștia) și aleg alții noi, mai tineri.
După pesediști, care s-au ales cu unul de 37 de ani, umaniștii-conservatori și-au pus destinul (atent supravegheat de președintele – fondator) în mâinile unuia de 32 de ani. Record ce nu va putea fi bătut la congresul liberarilor, unde cursa se va disputa în limita unei jumătăți de deceniu. PC-ul privește spre viitor cu încredere, decis ca la următoarele parlamentare să meargă pe picioare proprii, nu la remorca cine știe cărui partid major. Și, pentru orice eventualitate, privește cu egal interes și spre dreapta și spre stânga. Noul lor președinte, deși puțin cunoscut, beneficiază de încrederea lui Voiculescu, ceea ce s-a concretizat într-un procentaj zdrobitor față de la fel de necunoscutul său contracandidat.
Singurul conservator cu notorietate – Piedone – rămâne la sector, pentru orice eventualitate.
Din fericire pentru ei, conservatorii n-au problema social – democraților, cu plecările de parlamentari. Pentru că nu prea au ce să le plece. De la PSD sunt suficienți „dezertori”. Partidul a trecut însă de punctul critic. De-acum înainte, oricâți ar pleca, tot aia e. Nu-i mai ajută cu nimic la procentajele la vot. N-a făcut gaură-n cer nici plecarea ultimului deputat – Viorel Balcan, cine-o mai fi și acesta. Ceva găuri au făcut Cristian Diaconescu, căruia Crin Antonescu i-a făcut deja cu ochiul, și nici sindicalistul rozaliu, Sârbu. Ăsta cel puțin, m-a făcut praf cu motivația lui: cică s-a nemulțumit de faptul că partidul l-a obligat să combată niște proiecte de legi la care el însuși a trudit când mai era ministru. E drept, cam proaste, dar ale lui. Chestie pe care n-a mai putut să o suporte și a plecat. Iar dacă o să i se propună să ia din nou ministerul, n-o să refuze, din decență. Mie, ca să fiu sincer, mi s-a părut c-a suferit enorm când n-a mai fost ministru și că ar fi răspuns zbârnâind la solicitarea lui Băsescu, dar nu l-a lăsat Geoană. Ba l-a făcut și comunist! Bine că l-au dat jos Năstase și Iliescu pe Geoană. Mi s-a mai părut ceva: că și distinsul Cristi Diaconescu a avut o suferință după plecarea de la Externe. Genul acela de suferință care l-a încercat și pe Oprea când l-au scos ai lui de la Interne, după 13 zile de extaz. Am chiar impresia că pe sentimentul acesta se clădește marea construcție politică a independenților: ideologia regretului după funcțiile pierdute!
Săptămâna aceasta e rândul liberarilor să se dea în spectacol. Să-i vedem.
Titlu: Ciocu' mic, domn' Geoană!
Nr Editie: 2988 Data: Monday 01 March 2010
Neputând să-și mai ascundă ofuscarea în spatele apelurilor generoase la unitate cu care a părăsit scaunul de președinte, Mircea Geoană pozează în om vertical, care nu ține la avantajele lumești.
Este gata să pună la dispoziție funcția de președinte al Senatului, dar la fel cum a făcut și cu funcția de președinte de partid după ce a pierdut prezidențialele în fața lui Băsescu. Adică din vorbe. Când a fost să treacă la fapte, a trebuit să cedeze "sfaturilor" colegilor și să adaste până la niște alegeri pe care a încercat din răsputeri să le aranjeze în favoarea sa. Pare a fi uitat și modul penibil în care s-a milogit în discursul său la alegeri, să i se lase măcar Senatul, nu de alta, dar ca să nu pună mâna dușmanul pe el. Acum se grozăvește din nou pe blgo: "Dacă decizia PSD va fi că trebuie să demisionez, voi demisiona". Trucul este ieftin: deși, probabil că ar dori ca el să demisioneze, PSD-ul nu i-o va cere. Pentru că a învățat ceva din chiar actele lui Geoană, a cărui teamă de concurența lui Nastase l-a condus până la a-i impune acestuia părăsirea președinției Camerei, chiar dacă PSD-ul pierdea acest post.
Geoană pare să nu fi învățat nimic din eșecurile în serie pe care și le datorează în cea mai mare măsură. A ratat dintr-o prostie președinția (nu pentru că s-a dus în vizită la Vântu, ci pentru că n-a știut să răspundă la întrebarea lui Băsescu) acoperindu-se de ridicolul bucuriei premature și a explicaților fanteziste. A ratat și conducerea propriului partid, pe care de multă vreme nu-l mai conducea în direcția potrivită, tributar traseelor impuse de camarilă, iar acum se trezește vorbind că plecările din partid s-ar datora direcției greșite promovate de noua conducere. Ori, aceasta, săraca, n-a reușit decât să interzică accesul cu jeepurile în curtea partidului și declarațiile de presă date pe scări. Cât de greșită e direcția aceasta, de să-l facă pe bietul Cristi și, apoi, pe bietul Marian să ia calea pribegiei spre coliba unchiului Gabi, tixită de independenți în așteptarea unor ciosvârte de guvernare?...
Lui Mircea Geoană i se potrivește, în acest moment, zisa lui Micky Șpagă, înnobilată de madam Anca Constantinescu: "Ciocu' mic!". Ciocu' mic, nea Mircea, că dacă te scot ăștia de la Senat, nu-ți mai rămâne nimic de făcut. Sau, s-ar putea să repeți experiența lui Ciorbea pe care, după ce l-au dat jos țărăniștii, l-au pus să înregistreze petiții la sediul partidului.
De altfel, nici nu înțeleg ce ar fi vrut Mircea Geoană, la ce s-ar fi așteptat de la cei care i-au dat o pâine bună de mâncat și pe care i-a tratat nu doar cu lipsă de considerație, dar într-un mod de-a dreptul mitocănesc (rămâne de neiutat remarca sa referitoare la "ramolismentul" dlui Iliescu sau cea cu "dosarele grele" ale bietului Năstase)?
Cât despre plecările din partid, uită că valul masiv i se datorează chiar lui. Iar dacă ar fi rămas perședinte "independenții" ar fi format, probabil, cel mai puternic partid și l-ar fi dat jos pe Boc. Mai știi?
