Punctul pe Y, noiembrie 2010

Titlu: Există viață după moțiune?
Nr Editie: 3158 Data: luni 01 noiembrie 2010
Guvernul Boc ne dovedește că da. Nici nu s-a sculat bine din țărâna moțiunii, scuturându-se de acuzele de punere a pumnului în gura propriilor parlamentari, că a doua zi și-a și asumat răspunderea pe Legea Educației, dovedind astfel că își ține promisiunea făcută UDMR-ului, în schimbul susținerii la votul la care nici ungurii nu s-au prezentat. Această mișcare i-a înviorat pe liberali și socialiști care au prins din zbor ocazia unei noi moțiuni, legea asumată fiind încă pe masa judecătorilor Curții Constituționale. Deci nu vom avea parte de liniște nici în continuare. Cu atât mai mult cu cât dl Franks ne atrage foarte serios atenția că dacă de la 1 ianuarie se revine la vechile lefuri bugetare (cum se prevede în actul normativ) suntem în pom. Ar trebui introduse alte taxe, TVA-ul abia mărit ar mai avea nevoie de niște procente, iar cele două legi votate din nebăgare de seamă de majoritatea parlamentară ar trebui întoarse de la președinție și anulate. Numai prim-ministru să nu fii într-o astfel de conjunctură. Boc, însă, merge mai departe. Cât de departe – e greu de spus – pentru că este tot mai evident faptul că nu doar țara s-a săturat de el, ci și propriul partid, unde nu mai are nici credibilitate și nici autoritate. Un eventual succes al ultimei moțiuni ar fi rezolvat într-un fel problema, iar Băsescu ar fi putut să numească un premier, tot de-al PDL-ului, căci pe Boc nu cred că ar fi avut curajul să-l mai împingă odată în groapa cu lei. O remaniere la vârf ar liniști cel puțin pentru o perioadă, lucrurile și ea ar fi posibilă odată cu greva generală care se anunță și care ar putea determina o astfel de mișcare la vârf. Schimbarea Guvernului Boc nu prea mai pare posibilă, deocamdată, prin metode politice, pentru că Opoziția nu dispune de forțe aritmetice necesare. Doar presiunea socială ar mai putea da satisfacție celor care văd în Boc și echipa sa cauza totală a stărilor de lucruri care fac din România o țară instabilă și incapabilă de a ieși din recesiune pe picioarele sale. Din păcate, rețetele FMI se dovedesc din nou ineficiente. Situația generală îi descumpănește pe analiștii de la Washington, nevoiți să revină într-un mod descalificant asupra evaluărilor pe care le fac asupra economiei românești. Dl Franks și compania au ajuns deja la concluzia că nici vorbă de ieșit din criză în 2011 și că speranțele trebuiesc amânate cu cel puțin un an. Mai vine și guvernatorul BNR și ne bucură cu estimarea că generația noastră nu va apuca să trăiască ca-n Europa. Poate cele care urmează, dacă nu se vor împrăștia în cele patru vânturi. Există viață după moțiune? Desigur! O viață tot mai proastă și mai încărcată de întrebări cărora nimeni nu le poate oferi un răspuns.  
Titlu: Detașamentul portocaliu de femei
Nr Editie: 3171 Data: miercuri 17 noiembrie 2010
Mai țineți minte creațiile revoluției culturale din China, din urmă cu peste 30 de ani? În special cele din domeniul coregrafiei, ramură de care se ocupa chiar consoarta lui Mao și unde strălucea baletul „Detașamentul roșu de femei”, în care propaganda de partid se împletea strâns cu performanța acrobatică, rezultând ceva greu de înțeles pentru noi, europenii. Mi-am reamintit acest tip de spectacol urmărind evoluția de pe scena politică a câtorva dintre reprezentantele sexului așa-zis „slab”, ale Partidului Democrat Liberal. Între acestea, o prezență aparte ocupă Elena Udrea, care urmează să devină președintele celei mai importante organizații a partidului – cea a Capitalei. Doamna Udrea nu are, nici deocamdată, nici mai târziu, vreun competitor. Candidatura unică este o caracteristică tot mai specifică a partidului condus, nici măcar din culise, de Traian Băsescu. Candidatură unică a avut PDL-ul și la conducerea Camerei Deputaților, prin Roberta Anastase. Unică a fost și candidatura Sulfinei Barbu la cârma organizării Sectorului 2 și tot unică a fost opțiunea pentru Elena Băsescu, ca europarlamentar independent, susținut de întreaga mașinărie de vot a PDL-ului. Cu aceste persoane și altele asemenea se conturează profilul unei organizații politice aparte: „detașamentul portocaliu de femei” al lui Traian Băsescu. Tot mai evident acesta apare ca ”arma secretă” cu care președintele țării înfruntă și controlează din culise excesele sau lipsa de loialitate a bărbaților din partid. În timp ce liderii cu autoritate ai PDL-ului, precum Blaga, Videanu și Berceanu au fost scoși ca niște măsele stricate din gura Guvernului, „măseaua de minte” Elena Udrea și-a păstrat netulburată poziția. În timp ce opoziția tună și fulgeră împotriva furtișagului la vot al Robertei Anastase, partidul face zid în jurul său – cunoscând, evident, poziția „șefului” – chiar cu riscul de a bloca în continuare funcționarea Parlamentului și a Executivului, până la eșecul definitiv al acordului cu FMI. Traian Băsescu vădește o loialitate și un cavalerism puțin obișnuit față de femeile care au trecut prin viața sa (politică). Poate că singurele cazuri de abandon rămân acelea ale duduii blonde, Pârvulescu pe nume, pe care ar fi dorit-o ministru al Integrării Europene în guvernul Alianței DA - în ciuda crasei sale incompetențe și Adriana Săftoiu, pe care a sacrificat-o în favoarea Elenei Udrea, eterna câștigătoare a tuturor meciurilor arbitrate de președinte. În perspectiva acestui tip de comportament, mă îndoiesc tot mai serios de valabilitatea ideii exprimate de același președinte că n-ar fi venit încă vremea unei femei șef de partid sau de țară. Sunt afirmații de tipul celor pe care președintele a demonstrat că nu dă doi bani când (alte) interese i-o cer, și n-aș fi deloc mirat dacă șefia organizației municipale nu va fi o treaptă care să justifice următorul pas spre „succesiunea” lui Emil Boc. Cu siguranță că Băsescu n-a epuizat gama de surprize și de experimente la care supune, cu naturalețe, atât clasa politică cât și poporul de la care nu prea se mai reclamă în ultima vreme.
Titlu: Comisarul comic-fantezist Șoric
Nr Editie: 3172 Data: joi 18 noiembrie 2010
Oricât s-ar screme trupe profesioniste, precum Divertis, Cârcotașii, Vacanța Mare și altele n-ar putea atinge culmile de perfecțiune la care a ajuns reality-show-ul oferit marți de către – de acum – celebrul comisar Șoric de la Piatra Neamț. Acest om și-a reprimat talentul și disponibilitatea cu care mama Natură l-a înzestrat în mod real, pentru o banală carieră de polițist. Ce-a pierdut nația română de-a lungul anilor în care comisarul s-a ocupat cu treburi banale, de poliție, s-a văzut pe parcursul reprezentațiilor în cascadă pe care le-a oferit într-o singură zi în care a înălțat orașul Piatra Neamț pe piedestalul celor mai distractive urbe ale Europei. Simt nevoia câtorva precizări: dl. Șoric este șeful Poliției județului Neamț, cu sediul în orașul în care este primar baronul PDL Ștefan, zis Pinalti (poreclele sunt o regulă a lumii interlope!). Acolo a avut loc o crimă ziua în amiaza mare, când un killer plătit a lichidat un interlop într-un bar din oraș, Făptașul a fost iute arestat de oamenii comisarului Șoric, pentru că între glonțul rivalilor și arestul poliției, acesta a preferat cea de-a doua variantă și s-a predat de bună voie. La conferința de presă organizată cu grăbire după acest succes istoric, șeful IPJ a fost încolțit de reporteri cu niscai întrebări incomode, între care și aceea că ar fi fost amic la cataramă cu mortul. În fața presiunii crescânde, comisarul s-a lansat într-o tiradă amețitoare, care a lăsat nația cu gura căscată. Alternând artistic episoadele dure cu accese de plâns, cu lacrimi în ochi și nod în gât, a început să se întrebe: ce e aia interlop? Dacă un om dă bani cu împrumut – cum fac o grămadă de conorășeni de-ai săi, între care și procurori (!) înseamnă că e interlop? Ce zice DEX-ul? Dar Codul Penal, care nu încriminează împrumutul cu dobânda? Amicul n-avea reclamații, ba, din contră, depunea plângeri că era urmărit și șicanat. Habar n-a avut că acela a cumpărat casa în care stătea comisarul! Ce să facă, dacă erau vecini? Brusc, revelația greutăților proprii i-a provocat un acces de revoltă: Știți dv. ce înseamnă să ai credite de 120.000 euro (?!). Evident. Nimeni din sală nu știa. Apoi: de ce nu vă interesează și faptul că provin dintr-o familie model, că sunt absolvent al unui liceu de matematică-fizică? (Chiar: de ce n-a interesat chestia asta pe nimeni?). După demonstrația de solidaritate a celor 76 de șefi de post care au amenințat ministrul că dacă nu revine asupra intenției de a-l schimba din funție, își vor da cu toții demisia, comisarul – evident reconfortat  - a intrat în dialog cu un post de televiziune pe care l-a porcăit în direct și l-a amenințat că-l dă pe mâna avocatului său. „Case closed!” – a încheiat distinsul discuția, convins că i-a făcut praf pe toți. Dincolo de aspectul comico-umoristic, episodul ăsta dezvăluie o realitate cruntă. Și anume, ce tip de personalitate poate să ajungă în fruntea poliției – dl Șoric fiind în mod evident dezechilibrat cu psihicul și cu mari probleme de auotcontrol. Apoi: cât de profundă este „integrarea”  dintre polițiști și infractori, care ajung nu doar să se învecineze, dar să și socializeze intens. Trei: cât de bine reglată este relația de conlucrare între autorități în general și lumea interlopă care dă bani cu dobândă cămătărească.
Titlu: Purceaua din cotețul național
Nr Editie: 3173 Data: vineri 19 noiembrie 2010
Sunt nevoit - realitatea mă obligă - să fac din nou recurs la un banc celebru: cel cu Ițic și Rabinul. Îțic o ducea prost. Din cauza crizei, afacerile nu mai mergeau, familia se mărea aproape în fiecare an, starea locativă era dezastruoasă. Bietul om simțea că înnebunește de griji. După tradiție s-a dus la Rabin să-i ceară sfatul: „Rabi, nu mai pot! Ce să fac?”. „Ai porc?” – îl întreabă rabinul. „Da!”. „Și unde-l ții?”. „Păi unde să-l țin, în cocină!”. „Bagă - l în casă”, spune rabinul „și vino la mine peste o săptămână!”. Zis și făcut. Bagă Ițic porcul în casă și trăiește cele mai cumplite zile din viața sa de bugetar: Nevasta, copiii, porc, toți la grămadă în apartamentul unicameral pe care-l deținea cu chirie. Când vine sorocul, se întoarce la Rabin. „Ei, cum e?” – îl întreabă acesta. „Rabi, n-am cuvinte: coșmar! Este imposibil să trăiești în condițiile astea. Nu-mi rămâne decât să mă sinucid!”.”Stai așa, nu te sinucide: scoate porcul din casă și vino peste o săptămână.” După o altă săptămână Îțic vine. Are un cu totul alt aer. În ochi îi licărește optimismul. „Rabi, nu știu cum să-ți mulțumesc! Niciodată nu mi-am închipuit că se poate trăi atât de bine! Fără porc în casă!” Dacă facem un exercițiu de imaginație și înlocuim Rabinul cu profesorul (de drept constituțional) Boc, iar pe Ițic cu poporul român (scuzați enormitatea) vom obține o fabulă mult mai apropiată de realitate. „Porcul” pe care ni l-a băgat Boc în case este tăierea de 25 % din leafă. După 1 ianuariue, tot el ne promite că-l scoate cu o creștere a salariilor de 15 %. Între o tăiere (mare) și o creștere (mică) este evident că tot românul se va simți ca Ițic după evacuarea porcului! Deocamdată, însă, creșterea evocată rămâne pur teoretică. Nu știu de unde va crește dl Boc lefurile bugetare, atâta timp cât bugetul pe 2011 nu ne oferă nici un indiciu care ar putea să ducă cu gândul la vreo creștere economică. Investiții – ioc! Consum sporit - din ce? Încasări la buget – doar în visele frumoase ale dlui Jeffrey Franks. Ar fi în logica lucrurilor, ca purceaua bunăstării să fie găsită moartă în coteț de subfinanțare, înaintea festinului teoretic pe care ni-l promite o guvernare care nu mai are nici o credibilitate.
Titlu: De ce n-avem treabă cu "criza datoriilor suverane"!
Nr Editie: 3174 Data: luni 22 noiembrie 2010
Traian Băsescu face concurență economiștilor și lansează un nou concept: criza datoriilor suverane. Este tipul de criză care lovește nemilos, în stânga și în dreapta, națiunile care țin morțis să trăiască peste posibilități, acumulând datorii ce devin de nestins. Prima țară europeană care a contractat această boală este Grecia. A venit rândul Irlandei și pronosticurile prezidențiale pun la zid, ca următoarele victime, Portugalia și Spania. Cum stăm noi la acest capitol?  Surprinzător de bine – după aceeași opinie prezidențială. “România a făcut, în 2010, ceea ce trebuia făcut!”. Cu alte cuvinte, este meritul Guvernului Boc că n-am intrat într-o astfel de criză. Rămânem doar cu cealaltă, cea cunoscută. Aici sunt nenumărați gânditori de seamă care-și dau cu parerea și la toți evaluările se învârt în jurul cifrei bugetarilor care vor trebui scoși din sistem. Între 80.000 și 16.000 – nimeni nu pare să dețină adevărul absolut. Principalul evaluator – Emil Boc – este de părere că în 2011 acest obiectiv va fi atins pe căi naturale: prin pensionări și decese și prin retragerea voluntară a celor care vor considera că e preferabil să-și caute un rost prin cele străinătăți. Cu alte cuvinte, o grămadă de funcționari publici,  dintre cei care nu fac, sau nu știu să facă mare lucru, se vor repezi să facă orice prin alte țări. Îmi vine greu să cred bazaconia asta. Cred că mulți, majoritatea, vor prefera să ia cele 5 milioane, ajutorul de șomaj, căutându-și o slujbă la negru din care să completeze necesarul de trai. Și asta cu atât mai mult cu cât trâmbițata noastră aderare la spațiul Schengen din Martie 2011, ce ar aduce cu sine circulație fără opreliști de-a lungul și de-a latul Europei, se cam pierde în ceață: ultimul semnal negativ vine de la șeful grupului socialist din Parlamentul European care a avertizat că noi și bulgarii nici n-ar trebui să ne gândim la așa așa ceva până nu ne rezolvăm problemele țiganilor și ale imigranților din est. De unde rezultă că scurta noastră îmbățoșare în fața lui Sarkozy pe tema co-etnicilor noștri întorși acasă, ne va costa destul de scump. Dar, las’că vine ea creșterea economică. Oricum, președintele ne-a asigurat că nu se va adânci criza, ba, dimpotrivă, vom începe să ieșim din ea. Cum și de ce? Nimeni nu știe să spună prea exact. Oricum, bani pentru investiții nu vor fi nici în 2011, iar disponibilizările masive nu numai că vor adăuga povara ajutoarelor sociale, dar vor menține la un nivel scăzut consumul.  Or astea două sunt suficiente pentru ca la anul să asistăm la adevărate razboaie civile la cozile unde vor fi distribuite săracilor ajutoare de la  Uniunea Europeană. Unii, însă, vor ieși totuși din criză și printre aceștia se numără, cu siguranță, clienții guvernului care se vor înfrupta din fondurile ministerelor neatinse de rectificări, între care la loc de frunte strălucește portofoliul doamnei Udrea.
Titlu: Singur printre "licurici"
Nr Editie: 3175 Data: marți 23 noiembrie 2010
Atunci când își exprima filozofia și opțiunile față de fenomenul puterii, Traian Băsescu apela la termeni anecdotici. Pentru el Bush sau Blair erau “marii licurici”, față de care cei mici puteau avea un anumit tip de comportament. Nu unul foarte onorant, dar cel puțin unul pragmatic. Între timp concepția prezidențială a evoluat. “Axele” s-au dovedit simple construcții teoretice, iar practica exercitării puterii l-a condus spre ideea transferului noțiunii de “președinte jucător” în câmpul internațional. La Lisabona, Băsescu s-a dovedit a fi jucător în terenul anumit pe care marile vedete fac legea. Am asistat, cu un sentiment de jenă, la încercarea stângace de a avea o discuție informală, pe picior, cu unul dintre cei mai orgolioși și mai ranchiunoși colegi de Alianță. Președintele francez n-a făcut nici un efort de a-și masca iritarea și neplăcerea de a fi abordat într-o asemenea manieră, iar atitudinea sa a fost una umilitoare. În primul rând pentru mine, ca român, al cărui președinte este la rândul său umilit. Unii dintre cei care-l dușmănesc fără rezerve pe Traian Băsescu au exultat, s-au bucurat de lecția pe care a primit-o. Pe mine, însă, m-a întristat. Am înțeles că gestul său, stângaci și neprotocolar, se datora unei prea mari presiuni interioare, dorinței de a lămuri o problemă cu consecințe grele asupra compatrioților săi, pe care s-a angajat să-i facă să se miște liberi într-o Europă fără constrângeri. Demersul său, blocat pe toate celelalte planuri, avea o singură cale de ieșire: aceea a unei discuții bărbătești, de la om la om, fără intermediari și protocol. Or așa ceva nu e posibil într-o lume în care segregarea dintre cei puternici și cei mai puțin puternici este extrem de dură și de categorică. Nu știu ce spera Băsescu să obțină de la Sarkozy și în numele căror argumente. Cert este că n-a primit decât o umilitoare punere la punct. E drept că, diplomatic, Sarkozy a încercat să dreagă busuiocul, tămâindu-l cu promptitudine pe cel pe care tocmai îl bruscase. N-a fost, însă, decât prilejul de a pune, principial, lucrurile la punct și de a explica de ce intrarea României în spațiul Schengen în martie nu este o opțiune realistă. Iar dacă acest lucru se va întâmpla – și sunt șanse mari – există un unic vinovat: Traian Băsescu. Pentru că și-a făcut iluzia că în Europa liderilor domnește egalitatea și că-i poate trata pe “marii licurici” ca pe tovarășii săi. În virtutea acestei convingeri a forțat lucrurile – și în cazul țiganilor și în cel al basarabenilor – cu toate avertismentele primite, încercând să-i pună pe “colegi” în fața faptului împlinit și trăgând pentru sine spuza avantajelor populiste. Imaginea unui Băsescu rămas singur, umilit  și dezarmat în mijlocul scenei de la Lisabona,     căutând cu disperare un liman de care să-și agațe frustrările, mă va urmări mult timp de acum încolo…
Titlu: Tentativă de flagrant la o tentativă de mită
Nr Editie: 3176 Data: miercuri 24 noiembrie 2010
Deși aș   putea să spune că sunt „vaccinat” pentru orice fel de acțiune a DNA, ultima lor ispravă m-a cam lăsat bouche-bee! În ce sens? Nu e un secret pentru nimeni că faptele de corupție sunt printre cele mai greu de descoperit și de probat. De regulă, aici funcționează înțelegerea între părți. În cazul în care ambele sunt staisfăcute de tranzacție, devine aproape imposibil de probat ceva. Singura speranță, de regulă, este ca ori mituitorul, ori mituitul să aibă ceva motive de nemulțumire și să denunțe cazul. Dar nici asta nu este suficient: justiția are nevoie de probe, iar probele pot fi furnizate doar de flagrant. Adică de obiectul mitei, identificat în momentul în care este tranzacționat. Poate că nici un alt caz făcut public până acum nu ridică din start atâtea semne de întrebare ca cel în care sunt implicați polițistul Fătuloiu și afaceristul Chelu. Ai senzația că un scenarist beat a comis o producție suprarealistă, menită să năucească spectatorii. Ce se întâmplă? Păi următoarele: chestorul Fătuloiu, polițist cu rang înalt, are o tresărire de orgoliu profesional, atunci când se produce episodul „Șoric” și cere demisia șefului Poliției, acuzând regresul cu zece ani al stărilor de lucruri din branșă. Când își dă seama ce scandal stârnește, simte nevoia unei „protecții” și repune pe tapet o tentativă de mită veche de pe vremea lui Blaga. Practic, Fătuloiu îl incită pe Chelu să reia discuția în legătură cu ajutorul ce-i fusese solicitat. Îl invită la el la birou, vorbesc, primește o parte din bani dar, surprză! – procurorii nu sunt în debara să surprindă flagrantul. Coboară în parcarea ministerului, unde stau mituitorii și abia acolo se declansează tentativa de flagrant. Tentativă – pentru că ce găsesc polițișii în mașină poate însemna orice (oare ce semnificație avea perechea de pantaloni pe care o admirau cei ce făceau percheziția?). Un alt subiect de uimire este suma totală pretinsă a fi fost mită: un milion de euro! Ce miză puteau avea solicitările lui Chelu pentru ca doar mita să se ridice la atât? Apoi: cît de bine putea să funcționeze aceasta? Avea chestorul capacitatea de a rezolva toate cererile? Probabil că da. Așa ceva trebuie să se mai fi întâmplat, să fi existat un precedent, dacă s-a pornit pe drumul ăsta. Și încă ceva: care era mecanismul prin care cele două mașini și vila ar fi intrat în posesia unui slujbaș al statului care trăiește din leafă? Greu de înțeles! Dar, vorba lui Blaga, știu ei procurorii ce fac! Oare chiar știu? Nu cumva ne vom pomeni că un avocat hârșâit în chichițe juridice va demonta întreaga construcție a cărei șubrezenie este evidentă de la prima vedere? Este domnul Fătuloiu un ccorrado ccattani, împotriva căruia s-au coalizat toate mafiile, inclusiv cea din minister? Să sperăm că vom afla. Până atunci nu am decât sentimenul că am asistat la o tentativă nereușită de flagrant al unei tentative dubioase de mită.
Titlu: Stenograma dialogului Băsescu – Sarkozy de la Lisabona
Nr Editie: 3177 Data: joi 25 noiembrie 2010
( După efectuarea „fotografiei de familie”, șefii de stat și de guverne coboară de pe podium, îndreptându-se spre sălile alăturate. Aflat pe treapta de sus, Traian Băsescu se apropie de Nicolas Sarkozy care schimbă câteva cuvinte cu un alt participant și îi pune mâna pe umăr.) Băsescu: Nicolas, trebuie să vorbim... Sarkozy (vizibil nemulțumit): Nu, Traian, nu cred că este cazul. Ți-am mai spus, de altfel. Nu mai avem ce să vorbim. Ce-a fost de spus, s-a spus. Case closed! Băsescu: Hai să lămurim lucrurile, că doar francofoni suntem. Să știi că Elena nu are nici o vină în ce s-a întâmplat. Când a sunat Carla, era în pline alegeri la Capitală și n-a putut să răspundă. Sarkozy : Carla mi-a spus că a primit un reject. Și să știi că eu nu accept ca prima doamnă a Franței să fie tratată în acest mod...Și, te rog, dă-mi drumul la mânecă. Îmi mototolești costumul și n-am altul pentru dineul de gală. Băsescu: Nu cred că e normal să transformăm o simplă neînțelegere într-un conflict diplomatic. Uite, ți-o dau pe Elena la telefon ca să-ți explice ea... Sarkozy: Traian, știi că te prețuiesc, că ești un om politic remarcabil, dar în chestiile importante ești catastrofal. Hai să nu mai lungim pelteaua, că se uită la noi cameramanii. Dă-mi drumul la mânecă și nu mai da din mâini, să nu creadă ăștia altceva. Băsescu: Îți dau! Fă ce vrei! Deși tu dai din mâini la fel de mult ca mine. Poate mai vorbim totuși... Sarkozy: Este inutil. Au revoir! (Băsescu se întoarce nervos și se îndreaptă spre Silvio Berlusconi, care discută cu Orban. Nu Ludovic, celălalt, ungurul) Berlusconi: Ave Traian! Ce e cu tine? Pari cam nervos. Băsescu: Sigur că sunt. Tu n-ai fi? Deșteptul ăsta de Sarkozy, face figuri: zice că ar fi sunat-o Carla pe Elena, să-i ceară niște informații despre turismul românesc, și Elena nu i-a răspuns! Berlusconi: Lasă-l încolo, ști că e cam nebun. Altfel nu s-ar fi însurat cu o italiancă, și una mai înaltă ca el. Apropo: ce mai e nou pe la voi? Ce mai face Roberta? E bine? Dar Raluca? Bărbatu-său mai lucrează la tine la cabinet? Spune-i să mă sune într-o zi. Raluca, nu Valeriu. Apropo: am cunoscut recent două românce, actrițe, sau cam așa ceva. Le-am invitat la jacuzzi. Remarcabile fete. Mi-au spus că vor să intre în politică . Vrei să-ți dau telefonul lor?... (Cei trei ies pe ușa care duce spre saloanele oficiale. Sfârșitul înregistrării )
Titlu: Udrea lasă primăria. Lui Preda...
Nr Editie: 3178 Data: vineri 26 noiembrie 2010
În fierbințeala hormonală care-i cuprinsese pe participanții la reuniunea de alegeri a organizației PDL a Capitalei,  de duminica trecută, Elena Udrea, în postura de veritabil „academician doctor inginer” în care o fixase admirația fără limite a corului de lăudători, era gata să se ia de piept cu Sorin Oprescu, declarând răspicat că odiosul primar trebuie dat jos fără întârziere. Aproape toată lumea a înțeles că acesta avea să fie următorul pas al astrului portocaliu ce se înălța pe cerul politicii sub influența binefăcătoare a radiațiilor prezidențiale care-i puneau în lumină incontestabilele calități de om politic. După câteva zile, însă, Elena Udrea face pasul  înapoi și spune că n-ar vrea să se angreneze în această bătălie încă, înainte de a pune la punct organizația căreia i-a preluat comanda. Decizie înțeleaptă, aș zice, căci în ciuda performanțeloe modeste, doctorul Oprescu continuă să se bucure de o popularitate care la nevoie ține loc de autoritate. Priceput sau bine sfătuit în chestiuni de marketing, el știe să tragă spuza pe turta proprie în operațiuni inițiate sau desfășurate de alții. Se pricepe să cânte pe coarda evenimentelor populiste ce fac din el un soi de bulibașă care rămâne în admirația șatrei atâta timp cât oferă prilejuri de paranghelii. Deși aleasă aproape în unanimitate (doar 20 de participanți au fost sinceri și s-au abținut) Elena Udrea nu se bucură de popularitatea pe care o are în presă și la populație, care o asociază sistematic lipsei de performanță a guvernului căruia îi aparține. La procentul actual de care are parte PDL-ul (în jur de 15%), o eventuală candidatură la Primăria Capitalei s-ar solda cu un eșec spectaculos. Evident, în situația în care lucrurile nu vor merge simțitor mai bine la data alegerilor decât acum. Incomparabil mai multe șanse îi oferă competiția internă de partid. Deși talentele sale organizatorice sau de altă natură sunt, practic, inexistente, Elena Udrea are sprijinul neprețuit al președintului Băsescu, care ține și de competență, și de talent organizatoric, și de putere de convingere. Farmecul personal, căruia-i cad victime bărbații din PDL, are o puternică conotație de teamă: teama de a avea o atitudine sau poziție neconformă celei oficiale! A declarat Băsescu că Elena Udrea e un politican capabil? A declarat! Cine ar putea să conteste această bulă papală, fără teama de represalii din partea Inchiziției de partid. Așa încât vom uita deocamdată de primăria Capitalei – competiție în care e numai bun de sacrificat unul ca Preda, care calcă deja prea multă lume pe nervi, și ne vom ocupa mai serios de viitoarele alegeri de la vârful partidului. Unde, foarte previzibila ieșire din joc a lui Boc, deschide liber calea pentru talentele și competențele autentice din PDL.
Titlu: Atentat la siguranța națională: Șomerii!
Nr Editie: 3179 Data: luni 29 noiembrie 2010
Președintele, premierul și ministrul Muncii s-au întrecut, la finele săptămânii trecute în declarații al căror numitor comun ar fi lipsa de tragere de inimă a românilor, când e vorba de muncă. „Românii trebuie să reînvețe să muncească!” – a tunat Traian Băsescu, veștejind duduile „rujate și cu ochii cât cepele” care anunță apocalipsa salariilor și a pensiilor. „Avem prea mulți asistați” – și-a dat cu părerea Nelu Botiș, băgând în această categorie, la grămadă, și șomerii aruncați în stradă de politica Guvernului, și handicapații lăsați așa de natură, și mamele care s-au apucat să facă copii în plină criză. S-ar părea că avem de-a face cu o conspirație națională a mogulilor, sindicaliștilor, reporterițelor TV și – evident – a politicienilor din Opoziție care vor să împingă țara în prăpastia pe care o propovăduiește Dominic Strauss Kahn de la înălțimea turnului de fildeș al FMI. Guvernul și partidul de guvernământ, aceste victime inocente ale unui popor nerecunoscător, care-i calcă zi de zi în picioare – după o altă exprimare plastică a aceluiași președinte – fac tot ce pot și cât pot de bine, dar dacă românii nu muncesc, cum să o scoatem la capăt? Credem, oare, că lor le convine să tot împrumute bani, ca să-i poată da înapoi pe cei deja împrumutați? Nici vorbă. Dar dacă românii nu muncesc și așteaptă de la Guvern pomeni, cine e de vină? Păi cine altcineva decât „românii”. Cei cărora în 2005 li se prevestea că or să trăiască bine, iar în 2009 că nu vor avea treabă cu criza! Cei pentru care politicienii s-au întrecut în a inventa ajutoare și compensații, pentru a fi la rândul lor ajutați la urne. Este o poziție comodă ca atunci când ești prins cu mâna-n buzunar, să dai vina tot pe păgubaș. Din păcate, aceasta este politica unui guvern  incompetent, pus în funcțiune de un președinte iresponsabil, care preferă să ducă țara de râpă decât să recunoască și să îndrepte erorile în serie pe care le comite. Sunt românii leneși, nu vor să muncească? Au unde și pentru ce? Sunt ei șomeri de plăcere? Preferă ei în mod pervers să trăiască din patru milioane, ajutor de șomaj, decât din 10, leafă? Asta este însă, soarta pe care le-a rezervat-o același Guvern, care trage mâța de coadă constant, evitând până la ultima limită o reformă reală a statului bugetofag, și a unor politici realiste de relansare economică. În aceste condiții, probabil că CSAT ar trebui să adauge pe lista amenințărilor la adresa siguranței naționale regulamente naționale (de fapt, a liderilor temporari) și șomajul – pentru că acesta ar putea să se transforme într-un pericol real la scaunele pe care le ocupă întregul contingent de politicieni incapabili și hoți cu care ne-am pricopsit la ultimele alegerei.
Titlu: Emil Boc numără steagurile
Nr Editie: 3170 Data: marți 16 noiembrie 2010
La noi autostrăzile sunt ca salamul: se dau în funcțiune pe felii, de câte 10-15 kilometri. Iar premierul Emil Boc interpretează cu evident talent partitura unui Pristanda-cârnățar, numărându-le ca pe steaguri: două la Prefectură – de la Cluj la Câmpia Turzii, două la Catedrală – din Chitila la Voluntari, două la Liceul de Fete – centura de la Sibiu. În total, premierului îi ies nu mai puțin de 46 kilometri anul ăsta și vreo sută de când se află domnia sa la putere. Numai că, din nefericire pentru nația română, pe aceste „felii”, nu se poate câștiga timp, iar de bani ce să mai vorbim, pentru că ele unesc zone rămase impracticabile în continuare. Facem atâtea autostrăzi câți bani avem – mai spune Emil Boc și perspectiva pe care ne-o prezintă pentru 2012 este la fel de întristătoare: nu sunt bani decât pentru alte două – trei felii, de colo până niciunde. Ineficiența progresului l-a scos din pepeni până și pe bine temperatul guvernator al Băncii Naționale care constată cu amărăciune că nu și-ar putea transporta producția de vin de la Drăgășani pe mai mult de vreo 200 de kilometri, dintre care jumătate făcuți de Ceaușescu până în 1970! Ce s-a ales de speranțele festive ale guvernului Năstase, care bătea palma cu Bechtel pentru Coridorul IV și pentru autostrada Transilvania? Nimic! Începute-n forță, lucrările s-au sistat odată cu schimbarea guvernului când omul lui Băsescu, Dobre, a vrut să rupă contactul cu americanii, dar vreme de un an n-a reușit să mute vreo virgulă din el. I-au urmat Berceanu, Orban și, iarăși Berceanu, care n-au făcut nici ei vreo scofală, validând conceptul prezidențial că România n-are nevoie de autostrăzi. Iar astăzi suntem, practic, ca la început: după trei ani de la intrarea în Uniune, drumurile acesteia se opresc la granița noastră! Nimeni nu s-a aplecat până acum cu seriozitate asupra cauzelor reale a acestui impas. Ceva a mai răsuflat când Vinci–Aktor au reziliat contractul pentru Comarnic–Brașov, oneros de la o poștă prin costurile care sfidau orice – până și prudența bancară, negăsindu-se vreun amator să finanțeze acest proiect megalomanic. De ce nu luăm bani de la Uniuna Europeană, care are fonduri pentru așa ceva – au cutezat să se întrebe unele voci. Răspunsul a fost zdrobitor: UE a plafonat costurile! În viziunea lor o autostradă nu trebuie să fie construită cu mai mult decât nu știm exact ce sumă. În orice caz, una care-i făcea pe Dobre – Berceanu – Orban și Boagiu să se prăpădească de râs: banii europeni n-ar fi ajuns nici măcar pentru șpagă! De ce nu se generalizează sistemul parteneriatului public–privat și la autostrăzi? – s-au mai întrebat alți naivi. Păi tot de aia: dacă statul se retrage din afacere, ca „jupân”, care mai e rostul ei? Autostrada? Vax! Asta ne doare pe noi? Sau banii pentru viitoarea campanie?
Titlu: De ce cred eu că la berărie nu s-a bârfit pe seama lui Hayssam
Nr Editie: 3169 Data: luni 15 noiembrie 2010
Cei doi președinți – al României și al Siriei – și-au cimentat prietenia printr-o ieșire, cu nevestele, la o cârciumă (cum îi place lui Traian al nostru). A fost o etapă nonconformistă a unei relații din care ambele țări să poată trage foloase. Cu condiția să se uite – definitiv – de „problema Hayssam”. Până joi, toată lumea s-a întrecut în pronosticuri: de la ideea năstrușnică că Assad va veni cu vărul său de mână pentru a-l încredința „organelor” românești, până la aceea că acordul de extrădare, semnat pe blat miercuri seară și dezvăluit a doua zi chiar de Băsescu, ar avea ca principal obiectiv „repatrierea” aceluiași Hayssam. Tot optimismul ăsta a fost însă anulat de președintele sirian care a explicat clar, să priceapă toată lumea, că Hayssam nu e liber în Siria, că acolo stă bine-mersi la pușcărie și că are de executat – pentru motive de sirieni cunoscute – ani buni de detenție. Abia după aceea se va putea pune problema unei extrădări, iar Assad se întreabă, pe bună dreptate, că dacă e vorba de pușcărie, ce importanță are unde-o face, în Siria sau în România? Nu știu de unde-o fi înțeles dl Maior, care se presupune că este unul dintre cei mai „informați” români, că extrădarea lui Omar ar fi fost inevitabilă, în cel mai scurt timp? Și cum de s-a lăsat păcălit din nou, președintele, de informatorii săi? Este foarte probabil ca să-l vedem pe Hayssam când îl vom vedea și pe Nicolae Popa, în cazul amândurora intrând în ecuație o grămadă de „necunoscute”. Mă întreb, însă, de ce atâta nerăbdare, ca să-i zic așa? Ce ar rezolva aducerea sirianului în țară? Satisfacția de a face pușcărie în condiții „europene”? Ce anume enigme ar mai putea dezlega el și cui i-ar folosi eventualele lui dezvăluiri? Dacă stau să mă gândesc bine, cele mai dezavantajate ar fi tocmai „organele” care l-au preluat și l-au făcut scăpat. Hayssam ar putea să povestească ce schimburi de idei la cel mai înalt nivel a avut până să fie „umflat”, cum s-a făcut de-a fost eliberat pe cazul unei boli care acum pare să nu fi existat și de ce nu l-a supravegheat nimeni de la eliberare până la îmbarcarea pe vasul cu oile lui Tartoussi. Nu, hotărât lucru, aducerea lui Hayssam nu ar fi de bun augur și nu ar face decât să reaprindă flacăra speculațiilor, care i-ar putea pârli pe prea mulți. Iată de ce cred că în cursul întrevederilor bilaterale, președintele nostru n-a insistat deloc pe această temă, ba, din contră, i-a dat dreptate omologului său, că e mai bine ca Hayssam să-și ispășească păcatele săvârșite pe teritoriul sirian, înainte de a fi trimis să-și completeze stagiul de pușcărie în România, când o fi să fie. Subiectul fiind unul delicat – mai ales prin prisma legăturilor de rudenie ale sirianului cu familia prezidențială și cu serviciile secrete din țara sa de obârșie – nici nu cred că s-a insistat asupra lui. Cu atât mai puțin la întâlnirea informală de la „Hanul Berarilor”, unde erau de față și „primele doamne”, în mod vădit neinteresate de un asemenea subiect.
Titlu: Hayssam - în ecuația Orientului Mijlociu
Nr Editie: 3168 Data: vineri 12 noiembrie 2010
Pentru o bună parte a mass media, vizita președintelui sirian în România a avut o conotație obsesivă: va fi extrădat sau nu Omar Hayssam? Este evident – pentru orice observator de bun simț – că pe agenda întâlnirilor bilaterale acest punct ocupă un loc cu totul secundar. Omar Hayssam este departe de a întruchipa un personaj în jurul căruia să orbiteze politica zonală și care să capteze atenția a doi șefi de stat confruntați cu incomparabil mai multe și mai mari probleme. România și Siria împart o tradiție de legături complexe cu o istorie de peste o jumătate de veac. Siria a fost unul dintre partenerii economici importanți ai României, iar relațiile la vârf s-au prelungit, într-o manieră firească, de la părinții fondatori la succesorii lor. Bătrânul Hafez Al Assad a avut o adevărată slăbiciune pentru Ceaușescu, pe care l-a considerat nu doar un prieten al lumii arabe în general, ci și un factor hotărâtor în echilibrul zonei. Ieșirea de pe scena istoriei a lui Ceaușescu nu l-a împiedicat însă să-i acorde aceeași considerație succesorului său. Îmi amintesc atmosfera cu adevărat cordială de la vizita oficială efectuată de Ion Iliescu în 1993 la Damasc, unde a fost primit cu toate onorurile și cu speranțe legate de continuarea unei relații care s-a dovedit extrem de utilă pentru ambele părți. Fiul Bashar a preluat de la tatăl său ștafeta bunelor sentimente și încrederi pe care le-a împărtășit liderilor români care i-au fost interlocutori. Chiar vizita actuală indică temperatura constantă a unor relații întărite în timp de numărul mare de sirieni care au studiat în România, iar astăzi se află în funcții-cheie ale statului, ca să nu mai vorbim de cele câteva mii de familii mixte care au creat în Siria o importantă comunitate românească. Unul dintre obiectivele economice importante ale Siriei – rafinăria de la Banyas - a fost realizată integral și operată de specialiștii români. Sirienii ar dori ca astfel de experiențe să se repete și își pun speranțe în disponibilitatea noastră de a continua cooperările acolo unde mai este posibil. În acest context, Hayssam este un amănunt lipsit de implicații concrete. Fie că-l vor „retroceda”, fie că nu (unora le scapă amănuntul că omul de afaceri este rudă apropiată a președintelui) sirienii vor continua să considere România un partener apropiat și de nădejde în ecuația încă extrem de complexă a Orientului Mijlociu, unde problemele reale sunt altele decât soarta unui pseudo-terorist.
Titlu: "Ordonanța 50": corb la corb nu-și scoate ochii ...
Nr Editie: 3159 Data: marți 02 noiembrie 2010
Și nici bancher la bancher. FMI-ul este o bancă, nu o instituție de caritate. Ea nu ne face cadou miliardele de euro fără de care nu ne-am putea susține bugetarii și pensionarii, ci ni le împrumută – e drept, la dobânzi mai mici decât cele de pe piața liberă – unde există și posibilitatea ca nimeni să nu vrea să te împrumute, indiferent de dobândă, bănuind că nu ai cum să dai banii înapoi. Deci, de pe poziția lor de bancheri mondiali, băieții de la Washington nu pot rămâne indiferenți față de atitudinea neprietenoasă a autorităților române față de bănci, atitudine exprimată prin „Ordonanța 50”. La inițiativa Autorității pentru Protecția Consumatorului, guvernul a elaborat un act normativ prin care băncile nu mai au dreptul să modifice după bunul lor plac condițiile de creditare. Această politică are solidă tradiție la noi, de când finanțele au trecut din mâna statului în cele ale bancherilor. În sensul că banca are toate drepturile, pentru că ea are banii, iar debitorul are doar obligația de a plăti toate comisioanele pe care le inventează bancherii. Ordonanța, care dă clienților băncii dreptul de a fi consultați și informați în legătură cu orice modificare, a stârnit mare agitație pintre bancheri. Aceștia propăvăduiesc o adevărată Apocalipsă dacă se vor aplica măsurile prevăzute în ordonanță, evocând chiar spectrul prăbușirii sistemului. Un sistem pe care nu l-a prăbușit criza – ba chiar i s-a dat posibilitatea să obțină beneficii importante când le-a fost tuturor mai greu. Mărul discordiei provocate de Ordonanța 50 stă în prevederea că se poate interveni asupra contractelor de creditare în curs, care au prevederi excesive. Protecția Consumatorului zice că ele sunt rodul unor abuzuri (ceea ce este evident), iar bancherii invocă lucrul deja făcut, contractul deja încheiat și semnat, asupra căruia n-ar mai trebui să se poată interveni. Pe acel fond vine dl Franks și, într-o românească aproape mai bună ca a unor politicieni români, ne explică faptul că nu putem să sugrumăm băncile și că ordonanța trebuie modificată. Nu ne spune că dacă n-o facem, nu mai pupăm tranșa următoare, dar nici nu era nevoie. Suntem și noi băieți deștepți și înțelegem despre ce e vorba în propoziție ...
Titlu: Barca Puterii pe valurile Opoziției
Nr Editie: 3160 Data: miercuri 03 noiembrie 2010
Dl Franks poate să plece liniștit înapoi la Washington și să raporteze superiorilor săi că România este un soldat disciplinat și care îndeplinește fără crâcnire ordinele trasate. Însuși președintele țării – chiar dacă nu are atribuții executive – a fost acela care l-a asigurat că nu va procesa cele două legi votate de parlamentarii puterii din nebăgare de seamă și că le va returna după cum prevede Constituția. Cât despre „Ordonanța 50”, lumea bancară poate sta liniștită: dacă parlamentarii români țin morțiș să se aplece retroactiv, țara lor nu va mai pupa următoarea tranșă din împrumut! Nu e un șantaj ci un simplu gentlemen agrement. „Misiune îndeplinită!” – poate exclama acest Tom Cruise al finanțelor, ridicat la rangul de vedetă de către producătorii de telenovele de la ... BoliWood-ul de pe Dâmbovița, mereu în căutare de senzații tari. Boc și Compania, ținuți la rezervă de impetuosul nostru președinte, mai au un hop de trecut: decizia (mai precis, confirmarea sau infirmarea ei) Curții Constituționale în legătură că Legea Educației Naționale și eventuala nouă moțiune de cenzură. Pedeliștii sunt însă optimiști. L-au scos în față, tocmai pentru credibilitatea de care se bucură în cazurile de dezastre naturale, pe campionul demagogiei de partid, mândria Sucevei – Gheorghe Flutur. Acesta, după ce i-a înfierat în stilul epocii de aur pe adversarii de la PSD și PNL, a ținut să dea o veste bună nației bugetare: la anul salariile vor crește! N-a vrut să spună cu cât – probabil că e o surpriză de partid – dar această creștere e ca-n bancul cu Ițic și cu porcul, în faza în care se scoate porcul din casă și toată lumea e fericită. Flutur a preluat creator o idee a lui Franks, care a dat de înțeles că pe fondul unei resuscitări a economiei în 2011  n-ar fi excluse niște creșteri salariale – în nici un caz, însă, la nivelul de dinainte de tăiere și numai dacă se vor încadra în nivelul prevăzut al cheltuielilor. În rest, numai de bine. Guvernul se leagănă pe valurile actualității și se gândește serios la proiectul de buget pe 2011 și la bătaia de cap pe care i-o va da din nou cârcotașa de Opoziție, gata să (nu) facă orice pentru a împiedica mersul înainte al coaliției. Chiar președintele a aflat (de la Servicii, bineînțeles) despre mârșavul plan al lui Ponta de a sufoca dezbaterile cu un munte de amendamente. Și și-a convocat echipa de consilieri – gânditori să studieze dacă nu s-ar putea aplica rețeta de la moțiune: parlamentari Puterii să participe, dar să nu voteze. Nu se poate? De ce?
Titlu: Puterea și presa
Nr Editie: 3161 Data: joi 04 noiembrie 2010
Dacă libertatea cuvântului a fost prima dintre cele pe care ni le-a oferit Revoluția, rămânând până astăzi practic singura dintre cele de care se bucură cu adevărat românii, nu mi-aș fi imaginat nici un moment că în doar 20 de ani cercul va încerca să se închidă, iar mass-media va fi identificată, de către cercetătorii din laboratoarele Puterii, ca una dintre amenințările la adresa securității naționale. Cu toată enormitatea sa, ideea persistă și semidocți de tipul lui Fota încearcă chiar să ne convingă de realitatea ei. Întreaga companie a interceptărilor din dosarul „Vântu”, date publicității în ciuda faptului că nu au nici o legătură cu cauza, are de fapt menirea să demonstreze cât de nocivă este presa și cum atentează ea la stabilitatea și ordinea instaurate cu atâta trudă de Putere. În fond, demersul lui Vântu – imoral ca metodă și, mai ales, ca exprimare – este doar una dintre clasicele încercări de asigurare a unui suport pentru propriile interese pe care le-a declanșat aproape oricare dintre proprietarii din presa   postdecembristă veniți din alte zone de activitate. Mi-e greu să cred că lui Vântu i-a trecut prin cap să instaureze vreo dictatură servindu-se de Tatulici, Ursu sau Dinescu ca vârfuri de lance. Interesul său permanent a fost să fie luat în considerare ca un jucător important pe lângă cine va crede el de cuviință că merită să fie susținut (iar opțiunile sale s-au dovedit a fi suficient de variate). Puterea acuză constant o „anumită parte” a presei de manifestări ostile și de tentative de destabilizare. În nici o țară civilizată, cu democrație autentică, presa nu este prietena puterii. I se mai spune, pe bună dreptate „câinele de pază” al democrației, tocmai pentru capacitatea de a manifesta vigilență și de a da în vileag manevrele incorecte sau rău intenționate ale unora dintre persoanele aflate în poziții de decidenți. V-ați imaginat vreodată ce s-ar întâmpla dacă presa – într-un acces de loialism - ar ignora furturile, escrocheriile și erorile grosolane ce se produc zilnic pe diferite paliere ale administrației publice? Dacă cei care se află la originea acestor fapte n-ar mai fi deranjați de articolele și emisiunile din presă? Îmi amintesc faptul că prin anii ’90, când un grup de presă străin a achiziționat publicația pe care o făceam atunci, reprezentanții săi m-au provocat la o discuție pe tema atitudinii ziarului față de putere. „Nu putem fi prietenii Puterii!” – au spus ei. „Asta nu înseamnă nici că trebuie să ne transformăm în adversarii ei. Este necesar să păstrăm o distanță care să ne permită să o sancționăm oridecâteori este cazul. Cumpărătorii nu vor da bani pe ziare ca să citească osanale la adresa guvernanților. Pentru ceea ce fac, ce trebuie să facă bine, ei sunt plătiți, de către contribuabili. Pentru ceea ce nu fac bine trebuiesc trași la socoteală și ăsta trebuie să fie rolul nostru!”. Dealtfel, istoria ultimelor decenii este plină de exemple referitoare la consecințele „atitudinii prietenoase” față de Putere a unor ziare și televiziuni asupra cărora s-a așternut deja parful uitării.
Titlu: Cutremurul constituțional
Nr Editie: 3162 Data: vineri 05 noiembrie 2010
Numai la un cadou ca ăsta, de ziua sa, nu se aștepta președintele Băsescu. Sau se aștepta? Se speculează intens că dată fiind poziția sa, cunoscută, legată de autonomiile de tot soiul ale udemeriștilor, toată povestea cu asumarea răspunderii Guvernului pe legea Educației ar fi fost o cacealma, menită să le arate lui Marko Bela și alor săi „că noi am vrut, dar nu ne-a lăsat Constituția”. Argumentul decisiv ar fi că cel care a înclinat balanța deciziei finale a Curții ar fi tocmai omul lui Băsescu, numit de acesta pentru un al doilea mandat, la care, teoretic, n-ar prea fi avut dreptul ... Personal, nu cred în machiaverlâcurile de acest soi. Sunt convins că, la noi (în Guvern), prostia este mult mai tare decât șmecheria. Și nici măcar nu e prima dată când marele specialist (la distanță!) în drept constituțional, care este Emil Boc, o ia în barbă, cum se spune. Doar că el are acea calitate, evocată de Churchill, de a se împiedica de toate erorile posibile și evitabile, dar de a se ridica și merge mai departe. De partea cealaltă, supărarea udemeriștilor este cât muntele. Acest partid de oameni pragmatici și disciplinați ne-a obișnuit să-și vadă de treburile proprii. Ei sunt dispuși să meargă alături de nu importă cine,  cu condiția de a-și bifa punctele din program. Nu întâmplător, din ’96 încoace, cu excepția celor nouă luni de concubinaj „fesenist”, de anul trecut, ei s-au aflat permanent la guvernare, unde și-au urmărit cu obstinație interesele. Revenirea la putere a Guvernului Boc, după moțiunea de anul trecut, li se datorează: fără ei, coaliția cu independenții și celelalte minorități n-ar fi funcționat. Condiția susținerii a fost tocmai această buclucașă lege a educației, pe pedala căreia au apăsat încă odată la ultima moțiune. Și, când să zică „hop”, că au trecut podețul, i-a izbit în plin decizia Curții Constituționale! Pentru niște politicieni prudenți și atenți - cu cuvintele, acuza la adresa factorului politic ce a determinat decizia este aproape fără precedent. Nu fără chiar nici un temei se întreabă Marko Bela dacă se mai merită să rămână alături de niște aliați care nu-și pot disciplina propriile efective pentru a răspunde la comenzi (iritarea cea mai mare le-a produs-o poziția lui Hârdău, de la Comisie și o serie de declarații de după anunț, ale unor membri PDL. Emil Boc vede cu groază cum eșafodajul care a rezistat moțiunii se clatină acum amenințător sub trepidația unui cutremur constituțional, riscând să-l arunce în ghearele tuturor celor care-i așteaptă cu nerăbdare căderea finală. Și n-ar fi deloc exclus ca acesta să fie și momentul izbăvirii sale de tot ce îndură cu seninătate și cu un stoicism demn de cauze mai bune.
Titlu: Rugă pentru Păunescu
Nr Editie: 3163 Data: sâmbătă 06 noiembrie 2010
Vineri dimineață inima poetului a încetat – chiar ajutată de aparate – să mai bată. Cu o zi înainte cel care-l îngrijise în ultimele sale clipe de viață, medicul Brădișteanu, spunea că Păunescu ar avea nevoie de o inimă nouă. Ce fel de personaj ar mai fi fost el, însă, cu inima altuia? În ce mod, o altă inimă, l-ar mai fi putut reprezenta pe cel care o jumătate de secol a pompat, din propriul său cord, tonele de poezie puse pe pagina de hârtie? Este, desigur, un mod - vecin cu poezia – de a vorbi. Păunescu a fost și el un om, iar oamenii sunt muritori. Cu sau fără inimă de împrumut. Nemuritoare e doar opera lor. Aceea ce niciodată nu va putea fi plasată sub o piatră funerară. Una dintre cele mai frecvente prejudecăți ale lumii contemporane este aceea de a pune semnul egalității între om și creația sa. Prin prisma acestei viziuni lumea marii culturi ar trebui să fie populată exclusiv de sfinți și icoane. Cu cât talentul omului a fost sau este mai mare, cu atât ne așteptăm să nu ne dezamăgească în nici un fel. Artiștii, creatorii, sunt însă oameni și se comportă omenește, fac gesturi superbe pe care le combină cu manifestări ce nu au nimic eroic în ele. Și care sunt judecate cu incomparabil mai multă asprime decât ale altora. Din acest punct de vedere, Păunescu a reprezentat un model. A fost adulat și detestat. Iubit de cei care au văzut în el omul ales, urât de cei care nu l-au înțeles sau l-au invidiat pentru ceea ce ei nu puteau să fie. În scurta sa trecere prin această lume, Păunescu a fost un om al prea-plinului. A cerut mult și a dăruit mult. A trăit cu maximă intensitate fiecare moment ce i-a fost dăruit. I-a copleșit nu odată, pe cei din jur, cu apetitul său colosal pentru orice. A creat pe măsură. Cărțile sale au devenit aproape întotdeauna tomuri. A versificat cu ușurința cu care ceilalți vorbesc, a învăluit în taina poeziei până și discursul politic, spre oroarea celor dăruiți doar cu limba de lemn. S-a dorit artist-cetățean și chiar a reușit să fie într-un fel la care puțini au avut acces. A știut să înjure cu vigoarea polemistului de profesie și să aduleze la limita decenței. A trăit triumfuri și dezamăgiri, recunoașteri și contestări și, în general, ar fi putut spune că nimic din ceea ce este omenesc nu i-a fost străin. Păunescu s-a dus, spre o lume poate mai bună, dar ne lasă o moștenire pe care nimic și nimeni nu ne-o poate lua: o poezie care, încă din timpul vieții sale – supremă confirmare - a intrat într-un circuit care îi conferă calitatea de bun public. La despărțirea de Păunescu, să ne rugăm pentru sufletul său, să fie primit acolo de unde nimeni nu-l mai poate exclude: în eternitatea poeziei și culturii acestei nații. 
Titlu: Drama lui Băsescu
Nr Editie: 3164 Data: luni 08 noiembrie 2010
Traian Băsescu retrăiește drama lui Ceaușescu. Acesta nu dispunea de un popor suficient de bun pentru el. Lui Băsescu îi lipsește un partid pe măsură. Constată asta aproape în fiecare zi și cu fiecare boacănă pe care o fac Boc, Anastase și ceilalți lideri, datorită cărora PDL-ul a coborât la cea mai scăzută cotă de încredere din istoria sa. Decizia Curții Constituționale la Legea Educației Naționale a umplut paharul. Puterea stă într-un picior și riscă să cadă la cel mai mic brânci. Maghiarii sunt profund dezamăgiți de calitatea parteneriatului și se gândesc serios să iasă din joc. UNPR-ul transmite și el amenințări voalate. De partea cealaltă, socialiștii și liberalii își digeră succesul și fac planuri. Racolarea UDMR-ului ar fi suficientă pentru ca întregul eșafodaj al coaliției să se prăbușească. Ce face președintele? Dă tot mai des semne de nemulțumire. Îl atacă, acum, direct pe Blaga, că n-a fost în stare să țină lucrurile în mână la Interne, cum o face, iată, neexperimentatul Igaș. Este iritat de faptul că „mulți își închipuie că instituțiile lucrează în funcție de cine e la Cotroceni”. Da’ de unde, pe unii îi doare exact în cot. Dovadă – scandalul ALRO. Rușii - explică președintele - au venit la el pentru că s-au săturat să dea șpagă! Un an s-a rugat Băsescu de Videanu să-l schimbe pe directorul de la Hidroelectrica. Și l-a făcut adjunct! Înseamnă, logic, că „frăția șpăgii” e mai puternică decât Guvernul și președinția la un loc. Ca să scape de unii miniștri cărora li se dusese buhul, a fost necesară o subtilă remaniere și tehnica umblatului cu mănuși. Ministerele au devenit stat în stat, unde totul se tranzacționează după cutume imune la alți stimuli decât cei „tradiționali”. Puterea actuală este în impas. Greu de presupus că va renunța, lăsând locul altora – cum sugera tot președintele. Ceva, însă, trebuie făcut. Niște schimbări. De oameni, care nu reușesc să se ridice la înălțimea misiunii lor. Pentru asta, Băsescu va trebui să găsească soluții. Nu se mai poate continua cu Boc. Nu se mai poate continua cu Roberta Anastase. Nu se mai poate continua cu Toader sau, dacă se poate, finalul devine mai mult decât previzibil. Iar dacă nici asta nu poate, ca președinte, nu noi și iluziile noastre suntem de vină.
Titlu: Solomon: șef de organizație cu "Diplomă" DNA!
Nr Editie: 3165 Data: marți 09 noiembrie 2010
În timp ce despre viitorul congres al PDL se vorbește rar și fără să se avanseze (încă) o dată, în organizațiile locale se desfășoară alegeri care, în marea lor majoritate, sunt de fapt confirmări ale vechilor conduceri. Febra reformării și a înnoirii nu a atins partidul de guvernământ la bază. Cine mai speră că așa ceva se va întâmpla, totuși, își pune nădejdea în mișcările ce s-ar putea să aibe loc la vârf, unde semnalul bătăliei a fost dat deja. Cel puțin așa reiese din anunțul făcut de abia remaniatul Blaga, care a declarat că va candida „preventiv”, ca să închidă culoarul de acces pentru neaveniți. Cum nu ne spune cine ar putea fi neaveniții, nu ne rămâne decât să încercăm să-i ghicim. Pai unul ar fi chiar Elena Udrea, a cărei relație personală cu Blaga (pe care l-a acuzat că ar fi făcut prăpăd la „Dezvoltare”), nu este deloc armonioasă. Deși președintele, care este sponsorul politic al „blondei la Turism”, a avertizat că nu vede încă în bobi o femeie premier sau președinte, n-a inclus în listă și calitatea de președinte de partid. Tot Băsescu a mai vorbit, la un moment dat, despre eventuali prezidențiabili din categoria Sever Voinescu – Cristian Preda sau chiar Cătălin Avramescu, deși n-am nici cea mai mică îndoială că 90% dintre pedeliști sunt oripilați de ideea de a da partidul pe mâna vreunuia dintre aceștia. Nu cred ca a ieșit definitiv din cărți nici chiar Emil Boc, a cărui carieră de premier trebuie să ia sfârșit, o dată cu  sfârșitul de an, rămânând cu calitatea de șef de partid, în absența oricărei alte variante (nu e parlamentar, iar la primăria din Cluj nu se mai poate întoarce – ba, colac peste pupăză, este amenințat și cu excluderea din corpul didactic!) Până atunci, însă, mai e. Deocamdată e vremea reconfirmărilor. Între care cea mai spectaculoasă, ce-și va pune o amprentă de neșters pe identitatea politică a PDL-ului, rămâne cea de la Dolj. Capitala interlopă a României a optat, politicește, pentru un personaj emblematic: fostul primar al Craiovei, Antonie Solomon. Aflat în permisie de la pușcărie, până la începerea procesului pentru luare de mită (în formă continuată!) acesta a fost reales, în aplauzele și uralele asistenței, președinte al organizației județene PDL Dolj! A ținut și o cuvântare electrizantă, în care s-a referit la perspectiva ca în curând, la fiecare familie din România să se înregistreaze un dosar la DNA, ceea ce tinde să ne transforme într-o națiune de „ilegaliști”. Prezența dlui Solomon în rândurile actualului activ fruntaș al partidului poate să deschidă drumul spre top și pentru alți reprezentanți de seamă ai curentului „DNA”: fostul primar Mircia Gutău, după ispășirea pedepsei pentru mită, sau chiar în timpul ei, ar putea fi ales șef la Râmnicu Vâlcea, dom’ Costel, teroristul de la Craiova, l-ar putea seconda pe Solomon și, dacă cotrobăim puțin prin memorie, vom găsi cel puțin o duzină de pedeliști în cătușe sau cu ghiuleaua dosarelor de picior, ce ar putea alcătui detașamentul avansat de activiști neobosiți ai partidului.
Titlu: Creșterea prețului UDMR
Nr Editie: 3166 Data: miercuri 10 noiembrie 2010
UDMR amenință cu retragerea din Senat dacă nu se clarifică situația de la Liceul nr. 33 din București, unde se pretinde ca procesul de învățământ să se desfășoare exclusiv în limba maghiară. “Dacă în trei zile Guvernul nu ia măsuri corespunzătoare pentru rezolvarea situației, grupul senatorial al UDMR va analiza oportunitatea participării în continuare la lucrările Senatului” – afirma senatorul Demeny. Nu, nu este nici o greșeală. Doar că asta se întâmpla fix pe 9 noiembrie, dar în 1990 – adică cu 20 de ani în urmă. În rest, pare tras la indigo: partidul etnic are întotdeauna revendicări pentru a căror obținere amenință cu retragerea sau neparticiparea. Dacă în urmă cu două decenii UDMR era doar un partid cu ponderea devenită ulterior tradițională, ce nu juca vreun rol practic pe scena dominată de blocul FSN-ist, astăzi lucrurile arată cu totul altfel. Același procentaj, ca cel din 1990, îi asigură o poziție privilegiată prin faptul că el conferă unuia dintre partidele care  s-au bătut pentru a ajunge la putere, diferența necesară. Mult-puțin, dar fără suportul parlamentar al maghiarilor, PDL ar trebui să facă pasul înapoi, și să lase pe alții să se sacrifice pentru țară. Evident, în 20 de ani, și pretențiile UDMR-ului au evoluat corespunzător. Nu mai este vorba de predarea în limba maghiară la un liceu frecventat de elevi maghiari, ci de modificarea întregii programe didactice, care să dea posibilitatea etnicilor să nu se mai complice cu învățarea limbii române. Dar mai ales, este vorba de punerea piciorului în ușa care va deschide calea spre autonomia pe criterii entice, cea atât de dragă – din motive lesne de înțeles – reprezentanților acestui partid. Ca să-și atingă acest obiectiv, maghiarii par capabili de orice sacrificiu, inclusiv retragerea de la guvernare și de la beneficiile acesteia. Sacrificiu cu atât mai mare, cu cât din 1997 și până astăzi UDMR-ul n-a lipsit decât vreo 8 luni de la masa la care se impart bucatele. Adoptarea – indiferent prin ce mijloace  – a Legii Educației a fost condiția cu conotații de șantaj, pe care i-au impus-o lui Boc ca preț al respingerii moțiunii prin non-vot. Ei s-au ținut de cuvânt, dar Curtea Constituțională a ignorat trocul și a aruncat în aer o înțelegere cu tâlc. Așa, din simplă curiozitate, mă întreb care va fi “prețul” UDMR-ului peste alți 20 de ani?
Titlu: Traian – între moratoriu și armistițiu
Nr Editie: 3167 Data: joi 11 noiembrie 2010
Traian Băsescu ține, uneori, morțiș să demonstreze că, în ciuda percepției generale, este un democrat. Și atunci ia la mână democrația și încearcă să vadă cum îi funcționează mecanismele. Ultima sa pasiune în materie este mesajul adresat Camerelor reunite ale Parlamentului. O alta o reprezintă invitațiile la consultări, la Cotroceni. Ambele funcționează perfect dacă e vorba de partidele Coaliției - parlamentare sau neparlamentare. Când, însă, se pune și problema Opoziției, aceasta nu mai este de găsit. Liderii celor două partide principale refuză, de obicei, politicos, și invitațiile, și participările. Se folosesc de pretextul că nici președintele nu-i ascultă când au ceva de spus sau nu ia în considerație ce cer ei, făcând doar ce vrea el. De două luni activitatea parlamentară e blocată de absența reprezentanților Opoziției la reuniunile biroului Camerei și la ședințele în plen. Regulamentul zice că fără ei nu se pot lua decizii. Și de două luni nu se iau. N-ar fi mare lucru, dacă legile nevotate n-ar fi solicitate imperativ de FMI, pentru continuarea acordului. Strâns cu ușa de termene, președintele și-a mai încercat o dată norocul, solicitând un moratoriu. Unii pretind că n-ar ști ce înseamnă moratoriu și l-ar confunda cu „armistițiul”. Înclin tot mai mult să cred că, din contră, președintele știe foarte bine. Și când spune moratoriu se gândește la următorul lucru: eu vă iert pe voi de „datorii” (dosare, anchete, etc.) iar voi mă iertați pe mine că am forțat lucrurile cu grupul parlamentar al Independenților și cu votul măsluit la Legea Pensiilor. Hai să facem pace, că ne presează interesul național! Care interes național? – sar Ponta și Antonescu. Al vostru sau al nostru? Al României – ar zice președintele, dacă n-ar fi conștient, la rândul său, că așa ceva nu există. Și atunci ce facem cu moratoriul? Îl facem armistițiu? Nici pomeneală! Opoziția nu negociază: ori Roberta, ori interesul! La Cotroceni însă, deja s-a tranșat: n-o dăm pe Roberta nici morți! E a noastră, e bun național. Mergem iar la democrație și, cu majoritatea pe care o avem, modificăm regulamentul, în așa fel încât să nu mai fie nevoie de prezența opoziției la vot! Simplu ca bună ziua! După invenția „legării de scaun” de la votul pentru moțiune, aceasta devine o nouă contribuție esențială a Puterii la consolidarea democrației. De partid!
Titlu: UDMR se pregătește să aleagă
Nr Editie: 3180 Data: marți 30 noiembrie 2010
Cel mai vechi președinte de partid în funcție este dl Marko Bela. El i-a succedat fondatorului Geza Domokos, în 1993. Partidul – o asociație culturală, la origine – este, de asemenea unul dintre primele care s-au instalat pe scena politică, actul său de constituire datând din 25 Decembrie 1989. În decursul existenței sale, UDMR s-a aflat intervale de timp egale la putere și în opoziție. Prima guvernare din care a făcut parte a fost cea a Convenției Democratice, din 1997, iar din 2005 nu a stat pe tușă decât cele nouă luni în care s-a înregistrat mariajul incestuos dintre PDL și PSD, în care n-a putut pătrunde exclusiv datorită opoziției social-democraților. Pe tot acest parcus istoric, UDMR, căruia i s-a reproșat constant de către adversari, că nu ar fi înscris la tribunal ca partid politic – a fost unul dintre cele mai constante, putându-se baza cu regularitate pe rezerva sa electorală care i-a oferit cele circa 7 procente cu care s-a instalat temeinic în parlament. O etapă delicată a înregistrat UDMR odată cu ieșirea din parlament a formațiunii „în oglindă” – PRM, pe a cărei contracarare s-au bazat majoritarea demersurilor sale. Ca aliat la guvernare, UDMR s-a dovedit un partener serios și consecvent și față de CDR și față de PNL-PD, și față doar de PNL: Unicele oscilații de atitudine și avertismente că ar putea părăsi barca guvernării s-au adresat PDL-ului dlui Boc, cu care relația s-a tensionat până la nivelul unui iminente retrageri  în cazul în care nu se rezolvă problema legii Educației. Pentru că esența politicii duse de UDMR a fost rezolvarea principalelor probleme ale comunității maghiare (sau cele pe care liderii le consideră a fi), între care autonomia a rămas, practic, unica neatinsă. Însă, spre deosebire de toate celelalte partide, formațiunea maghiară nu a cunoscut convulsii interne sau derapaje. Democrația internă de partid pare consolidată, iar deciziile se iau pe principii clare și acceptate. Dacă pentru majoritatea observatorilor un interval de două decenii pare suficient pentru a se renunța la criteriul naționalist, etnic, în favoarea împărțirii electoratului între doctrine clasice, nu același lucru este împărtășit de liderii partidului, care doresc în primul rând să-și ...niște privilegii de care probabil nu s-ar putea bucura în afara Uniunii. Așa încât pregătirea alegerilor care vor avea loc în februarie, anul viitor, este la ordinea zilei. Ce iese din rutina clasică este faptul că poziția de lider nu se mai bucură de imunitatea de până acum. Pentru „noul val” din UDMR, cei 17 ani de când Marko Bela conduce cu „un pumn de fier într-o mănușă de catifea” sunt suficienți și apare necesară trecerea într-o altă etapă. Deja și-au anunțat intenția de a candida pentru președenția partidului consilierului prezidențial Peter Eckstein-Kovacs și ministrul Laszlo Borbely. Nu va rata ocazia nici Gyorgy Frunda, cel călit în campaniile prezidențiale naționale. Cât despre Marko Bela, rămâne pe poziție în intenția de a nu renunța la poziția din care a oferit Uniunii trei funcții de vicepremieri și vreo duzină de portofolii ministeriale. Deocamdata, dat fiind destinul sinuos al Legii Educatiei, UDMR s-ar putea sa fie nevoit sa aleaga intre a ramane la guvernare, sau a o lasa balta.