Punctul pe Y, septembrie 2009

Titlu: Cum să scăpăm de dl Pușcaș?
Nr Editie: 2849 Data: marți 01 septembrie 2009
În timp ce pe la Bruxelles și Strasbourg se trag deja sforile pentru obținerea unor poziții cât mai avantajoase în noile structuri ale Comisiei Europene, la București domnește liniștea. Mai dă, din când în când, ministrul de Externe, Cristian Diaconescu, deșteptarea, dar lumea este atât de ocupată cu criza și prezidențialele că nimeni nu mai are chef să se gândească și la propunerea românească pentru funcția de comisar european. Și n-ar fi exclus să pățim ce-am pățit data trecută. Mai întâi am propus unul (pe Vosganian) care avea ceva probleme și nu se bucura de sprijinul președintelui, pe care a trebuit să-l retragem în ultimul moment cu coada între picioare și să propunem la repezeală ce aveam la îndemână: un fost ministru adjunct pe al Integrarea Europeană, persoană fără anvergură politică și care, în consecință, a primit o ciosvârtă din ceea ce s-a putut rupe de la un alt comisariat. Și așa a ajuns dl Orban (celălalt) șef peste translatorii de la Bruxelles, că alte îndatoriri n-a prea avut. Văd că acum se vorbește despre dl Cioloș, fostul ministru al Agriculturii, în contextul în care ar exista un soi de agrement între noi și francezi ca să primim acest portofoliu prin care Sarkozy și ai lui să-și facă jocurile. Dl Cioloș a fost ministru al Agriculturii, după accidentul lui Remeș cu caltaboșii, dar nu a fost și nu este un politician. Domnia sa este un tehnician onest. La Bruxelles însă e plin de tehnicieni. Ceea ce lipsește sunt politicienii, capabili să înțealeagă mecanismele și formulele de rezolvare. După modesta mea părere, un singur om se potrivește acestei funcții. Este actualul ministru pentru Afaceri Europene, un portofoliu creat „pe picior”, la formarea noului guvern și ale cărui atribuții sunt încă confuze datorită încurcăturilor legislative. Dl Pușcaș este tipul de persoană care nu se încadrează în nici un fel în portretul-robot al politicianului. Al politicianului român, care înainte de toate este un politicianist. Posesor al unei culturi solide, om integru și de caracter, determinat în oricare dintre acțiunile sale de obținerea unor rezultate palpabile, nedornic de a se afla în bătaia reflectoarelor și neimplicat, vreodată, într-un scandal cât de mic, domnia sa poate să apară de-a dreptul neinteresant, după standardele care s-au instalat pe malurile Dâmboviței. Ba, prin efectele pe care le-ar putea genera, devine de-a dreptul nociv, riscând să destabilizeze un sistem proptit pe cu totul alte valori decât cele pe care le respectă dânsul. Ce este de făcut cu o astfel de persoană? Părerea mea este că trebuie să scăpăm cât mai degrabă de ea. Cum? Trimițându-l pe dl Pușcaș la... Bruxelles! Lăsând gluma la o parte: acțiunea sa de negociator al integrării europene a României a fost atât de laborioasă și de eficientă încât chiar și proaspătul președinte Băsescu l-ar fi dorit în echipa sa, în 2005. S-a opus, însă, partidul! Ar fi fost echivalent cu o trădare a nobilelor idealuri social-democrate în fața banalului interes național. Nu m-ar mira ca figura să se repete, poate dintr-o altă perspectivă partinică. Dar, repet, nu cred că altcineva ar putea fi mai potrivit pentru o funcție ce ne poate oferi șansa istorică de a reveni în atenția continentului și prin valoarea oamenilor pe care-i promovăm.
Titlu: Boc își arată mușchii! Prima remaniere din guvernul Coaliției!
Nr Editie: 2865 Data: marți 29 septembrie 2009
Este primul gest de autoritate al premierului: acesta i-a arătat vicepremierului cartonașul roșu și a invitat partenerii de alianță să facă o altă nominalizare! Funcția de ministru de Interne din actualul Executiv pare să fie blestemată. Mai întâi, Gabriel Oprea a căzut victimă „insubordonării” față de șeful său de partid (în fapt, manevrelor oculte ale lui Vanghelie). A fost înlocuit de Dragnea, care a luat-o și el la goană spre Teleormanul său drag după numai câteva zile, lansând ca scuză insuficienta bugetare a ministerului. Nica a fost „soluția de avarie” prin care PSD-ul, parcă buimac, s-a lipsit de un reprezentant în plus în balanța puterii executive. Iar Nica a căzut ca musca-n lapte în mușuroiului Internelor, mișunând de grupuri, grupulețe și grupuscule, fiecare cu interesul său. Nica s-a dovedit extrem de ușor de dus de nas de versații săi colaboratori, fiind pus nu odată în situații delicate, prin luarea de bune a informațiilor servite de subordonați. N-aș aminti decât celebra sa declarație în legătură cu la fel de celebrul Gorbunov și conexiunile sale ultrasofisticate ( care-și ascundeau armamentul în oala cu ciorbă). Remanierea de ieri i se trage deja fostului ministru de la o chiflă asemănătoare: anunțul legat de faptul că n-ar mai fi autobuze de închiriat în ziua alegerilor! În locul lui Boc l-aș fi întrebat doar: cum ați aflat acest lucru, domnule Nica? Ați încercat să le închiriați dv.? Asta este însă doar anecdotă. Realitatea este că dl. Nica a dat impresia că este ministru de Interne de pe Lună, dacă acceptă cu asemenea seninătate ideea că alegerile – pe care are a le organiza personal – sunt deja fraudate! Atunci dânsul și oamenii săi ce mai păzesc acolo? A fost însă una dintre replicile „acide” pe care le schimbă aproape regulat partenerii de guvernare, „frați vitregi” într-o familie dezbinată de însuși părintele său și care face tot mai des proba incapacității de a guverna coerent și eficient. La ora când apar aceste rânduri nu s-au consumat încă cele 24 de ore din ultimatumul dat de premier și nu știu care e decizia PSD-ului: numește alt ministru (și alt vicepremier!) sau iese de la guvernare? În ambele situații partidul stă prost. Și asta în ajunul (re)lansării candidatului său la președinție.
Titlu: Se mută Parlamentul într-o garsonieră?
Nr Editie: 2864 Data: luni 28 septembrie 2009
Nu știu care a fost ideea din capul „părinților” Constituției când au propus formula parlamentară bicamerală. S-a invocat atunci o anumită tradiție și niște modele extrem de convenabile. Principala rațiune a fost, cred, satisfacerea nevoilor de promovare a cât mai multor persoane cărora calitatea de parlamentar putea să le asigure scoaterea din anonimat și s conferirea privilegiilor de care fuseseră lipsite până atunci. Mă mir doar că suma reprezentanților națiunii a fost limitată la doar vreo 500 de persoane: unul la 44.000 de locuitori. Raport substnțial mai generos decât cel fixat de americani sau de englezi, ca să mă refer doar la componenții defunctei axe băsesciene.    S-a constatat cât se poate de curând că cifra era umflată, că cel puțin jumătate dintre cei care satisfăceau stagiul parlamentar erau inapți intelectual pentru acest serviciu. Dar lucrurile fuseseră tranșate iar pentru partide constituia un avantaj substanțial: aveau mai multe sinecuri de oferit contributorilor de campanie.Ideea cu care a venit, hodoronc – tronc, în plină agitație pre-campanie electorală Traian Băsescu nu e nouă. Ea a mai fost vânturată, în special de presă și de societatea civilă, pentru că politicienii n-au avut niciodată motive să se despartă, fie și parțial, de avantajele parlamentarismului: respect, bani și influență. Pe ce se bazează Traian Băsescu când vine acum cu propunerea? Pe populismul ideii, în primul rând: care om normal, care trăiește de azi pe mâine (și asta e baza electoratului) poate să privească cu ochi buni ca cei care ațipesc prin Parlament să ne coste 7000 de euro pe lună? Că plătim ca să-i răsfățăm, vreo 15 milioane de euro pe lună lunar, cheltuială care nu pare să se concretizeze în nimic palpabil pentru cetățeni?    Ca deobicei, președintele în exercițiu a ales tema cea mai potrivită pentru a fi inițiată și dezbătută frenetic și inutil, în detrimentul unor teme acute ale actualității. Chiar dacă în final exercițiul – și cheltuiala aferentă – rămâne unul gratuit, pentru că ultimul cuvânt în ceea ce privește modificarea îl va avea Parlamentul însuși, momentul s-a dovedit oportun pentru a scoate din circulația dezbaterilor eșecul actualei guvernări pe care actualul președinte o girează necondiționat. Pentru cei frustrați de condițiile în care trăiesc este însă o gură de oxigen: iată omul care gândește ca noi și căruia nu îi este indiferent cum se toacă banul public! Mai puțini și mai buni – asta ar putea fi deviza referendumului.   Se va muta Parlamentul, din cele două Camere confortabile într-o garsonieră? Mă tem că nu. Dar nici nu are vreo importanță. Gestul contează.
Titlu: Datoria externă și îndatorarea internă
Nr Editie: 2863 Data: vineri 25 septembrie 2009
Niciodată in istoria sa România nu a avut o datorie externă mai mare ca astăzi: peste de 67 de miliarde de euro, sumă care crește zilnic, prin jocul nemilos al dobânzilor! Ceaușescu se răsucește, probabil, în mormântul său secret, iar noi nu putem decât să ne întrebăm dacă faptul că suntem atât de îndatorați ne va face mai prețioși în ochii creditorilor decât eram atunci când acesta strânsese cureaua până la ultima gaură, pentru a profita de „independența” pe care credea că i-o conferă lipsa datoriilor. Și, de parcă asta n-ar fi de ajuns, cu toate alarmele și declarațiile de austeritate, lefurile bugetarilor și pensiile pensionarilor continuă să crească, ajungând să coste statul român un miliard de euro pe lună, sumă pe care o economie în colaps nu o mai produce de multă vreme, dar care trebuie acoperită de undeva. Deocamdată din împrumutul de la FMI, dar acesta se va consuma destul de repede, mai ales dacă statul va trebui să plătească și unele datorii restante, somat fiind de instanțele judecătorești (banii magistraților). În acest timp măsurile de stimulare a economiei contuinuă să fie ca și inexistente. „Prima casă” a produs multă birocrație, și a vândut doar câteva apartamente vechi. Lucrările publice în curs merg târâș- grăpiș din lipsă de fonduri – acestea ducându-se pe lefurile armatei de bugetari, devenită mai numeroasă decât cea a celor care lucrează în sectorul privat, și de la care se smulg impozitele și contribuțiile necesare alimentării bugetului. Ce face, în acest timp, clasa politică? Se pergătește de o bătălie pe viață și pe moarte pentru funcția de președinte – cea care va asigura funcționarea mecanismelor „capitalismului bugetar”, în folosul clientelei care contribuie la cheltuielile de campanie. Sondajele nu descifrează modificări imprtante ale ponderii celor trei candidați principali (ceilalți sunt pentru decor, inclusiv Oprescu). Ce-ar mai putea schimba, în răstimpul rămas până al alegeri, raportul de forțe? Să facem un scenariu, după cum e obiceiul: Băsescu rămâne pe locul întâi, cu toate loviturile primite în ultima vreme, mai ales de anularea vizitei în SUA. „Marele Licurici” nu pare să mai dorească să fie parte în Axa imaginată de Băsescu. Iar specialiștii spun că raportul de forțe de la „intern” poate fi influențat în mod semnificativ de semnalele externe. Or este foarte posibil ca, de pildă, până în campanie, să ajungă până la noi în vizită oficială secretarul de stat Hillary Clinton, să se întâlneasă cu Băsescu, dar să-l trateze cel puțin în mod egal pe Geoană, cu atât mai mult cu cât se zice că acesta are o relație personală cu vicepreședintele Biden și, oricum, se descurcă mai bine în plan lingvistic decât Băsescu. Ar fi un punct important în favoarea candidatului social-democrat. Deasemenea, să zicem ca prin eforturi conjugate, manageriate de consilierul Gușă, tot Geoană ar merge în săptămânile viitoare într-o vizită în Rusia, unde ar fi primit de Putin – același care nu l-a primit niciodată, cât a fost președinte, pe Băsescu, căruia i-a adresat doar o invitație formală, când a fost la București din motive de NATO, dar pe care a evitat să o finalizeze. Asta chiar ar fi lovitura care ar putea influența decisiv raportul de forțe dintre cei doi protagoniști, care de la „intern” nu mai au a se aștepta la mare lucru. E, însă, doar un scenariu. Simple supoziții...
Titlu: "Droguri, sex și bani" - o producție a studiourilor de la Cotroceni
Nr Editie: 2862 Data: joi 24 septembrie 2009
Sunt cele trei subiecte clasice de top care asigură o audiență majoră oricărei producții artistice sau jurnalistice. Comisia Prezidențială pentru Analiza Riscurilor Sociale și Demografice din România și-a prezentat marți raportul, stârnind o adevărată furtună: adversarii președintelui au jubilat și n-au contenit să comenteze malițios. Iată ce-l frământă pe Băsescu! Curvele și drogurile! Cu o subtilă trimitere la familie: chestia cu drogurile o preocupa și pe mezina familiei, europarlamentarul, care din experiența sa prin cluburile de noapte a cules și propunerea care s-a regasit în raport, referitoare la legalizarea drogurilor ușoare. Oricât ar fi de tentante speculațiile în acest registru, cele două propuneri din raport merită o analiză obiectivă. Și anume: consumul de droguri și comerțul cu servicii sexuale sunt două   realități dure ale lumii contemporane, cu impact crescut și în România. Consumul de droguri generează traficul, iar măsurile restrictive nu fac altceva decât să stimuleze o activitate de pe urma căreia se obțin profituri uriașe, neimpozabile. Comisia nu a facut gafa de a propune și dezincriminarea traficului, a comercializării “la negru” a drogurilor. Deși sunt tot mai numeroase vocile care susțin că o asemenea măsură ar conduce la prăbușirea rentabilității comerțului cu stupefiante și ar anula una dintre sursele principale de finanțare a altor acte nocive, între care și terorismul. Unele state au facut chiar experimentul legalizării comerțului cu droguri ușoare – Olanda. Iar măsura n-a fost urmată de o creștere a numărului de toxicomani, ba chiar a curățat strada de fauna dealerilor. Probabil că noi nu suntem pregătiți mental pentru acest stadiu. Dezincriminarea consumului n-ar face, însă, altceva decât să dea posibilitatea poliției să se ocupe prioritar de traficanți, nemaicomplicându-se cu consumatorii. Care, orice s-ar întâmpla, vor continua să consume și să caute surse de aprovizionare. Iar apoi, dependența îi lovește suficient de dur pe aceștia pentru a nu mai fi nevoie să fie încarcerați – cu costurile și riscurile de rigoare. Cu prostituția este cam aceeași problemă. Legalizată sau nu, ea își continuă drumul milenar. Profesionistele sexului – indiferent de motivele care le împing spre o astfel de practică – vor continua să găsească în vânzarea de servicii ilegale o sursă de supraviețuire sau de opulență , după calități și tarife. Sancționarea lor contravențională este lipsită de orice efect. Atunci nu ar fi mai corect și mai practic ca această activitate să intre în rândul celor care pot fi controlate – din motive de profilaxie – și chiar impozitate – din rațiuni de protecție socială? Ar apărea bordelurile, indiferent cum se vor chema, dar vor dispărea peștii și exploatarea sexuală. Nu mai vorbesc de săracul nostru buget care ar putea beneficia de o sursă de alimentare. Mai sigură decât salariile și benzina. Bref: sexul și drogurile sunt două probleme ale noastre, ale tuturor. Nu ale lui Băsescu. Iar lor trebuie să li se găsească o rezolvare. Propunerile din raport merită mai mult decât bășcălie. P.S. Au mai rămas banii. Aceștia însă reprezintă o problemă. Practic de nerezolvat...
Titlu: De ce îl susține Iliescu pe Geoană
Nr Editie: 2861 Data: miercuri 23 septembrie 2009
„Bineînțeles că îl susțin pe Mircea Geoană, candidatul partidului Social Democrat. Nu contest că are unele slăbiciuni, unele dizabilități și stângăcii. Dar cine nu are slăbiciuni”. Din acest portret elogios făcut de președintele fondator Ion Iliescu succesorului său mai lipsea doar: „e și nițel cam prostănac, dar e băiat bun!”. N-a mai spus-o, dar s-a cam subînțeles. Declarația aceasta de susținere a lui Ion Iliescu pentru Mircea Geoană este, de fapt, o replică la o scrisoare deschisă a lui Octav Cozmâncă, făcută publică cu o zi înainte, în care fostul președinte executiv arunca anatema asupra candidatului prezidențial și motiva revolta sa și prin tratamentul incorect aplicat fostului său șef. Nu știu cât de emoțională a fost relația celor doi, știu însă că dl Cozmâncă avea reputația de a fi unul dintre apropiații lui Ion Iliescu, exponent al ”nucleului dur” al partidului. Pare, deci, cam nefirească reacția dlui Iliescu: deci omul tău te elogiază, se sacrifică, practic pentru tine, și tu îi întorci spatele? Reacția este nefirească pentru cei care nu-l cunosc pe dl Ilescu. Pentru dânsul, întotdeauna atașamentul față de idee a fost mai presus decât atașamentul față de oameni. Le-a fost întotdeauna loial colaboratorilor săi atâta timp cât nu l-au forțat să aleagă între ei și ideile sale. Dl Iliescu a avut chiar de tras ponoase de pe urma acestui atașament: în jurul domniei sale și-au găsit cu regularitate adăpostul personaje care i-au fost devotate, dar care au intrat la un moment dat în focul controverselor publice, prin culpe reale sau inventate. Reacția sa față de Căzmâncă nu este una izolază. Atunci când gruparea Boda-Meleșcanu a încercat să-l rupă de partidul perdant în alegerile din 1996 pentru a edifica o alternativă (care până la urmă s-a numit Alianța pentru România – APR) a refuzat, deși „disidenții” îi fuseseră, practic, cei mai apropiați colaboratori. I-a refuzat și pe cei care au încercat să-l atragă într-o combinație disidentă și după umilitorul congres din aprilie 2005. A refuzat și ofertele lui Oprescu, cel care și-a motivat opțiunea independentă prin faptul că adevărații lideri ai partidului fuseseră marginalizați. De fiecare dată, Ion Iliescu a preferat să rămână în interiorul partidului, neasumându-și niciodată responsabilitatea unei scindări și a unei slăbiri a suporturilor doctrinare. A făcut-o, într-un fel, chiar și atunci când l-a acuzat pe Ceaușescu de „întinarea nobilelor idealuri comuniste”. Pentru activistul Iliescu, partidul nu greșește: oamenii sunt cei care greșesc și cea mai mare greșeală o reprezintă sectarismul și deviaționismul! Chiar dacă ar fi putut oricând, bazându-se pe nucleul electoral care i-a rămas întotdeauna fidel, să formeze un alt partid, Ion Iliescu a refuzat cu obstinație o asemenea variantă, care nu corespunde structurii sale intime, umane și ideologice. Așa că, deci, să nu ne mirăm că poate fi acum susținătorul celui care l-a umilit nu odată în decursul unui interval în care, ironic, acesta se află acum la mâna lui. Imperfect cum e, dar al partidului!
Titlu: Cozmâncă: un aparatchik fără aparat!
Nr Editie: 2860 Data: marți 22 septembrie 2009
Octav Căzmâncă n-a mai avut răbdare până astăzi, când își aniversează ziua de naștere, pentru a expedia misiva festivă adresată partidului din care face parte în   calitate de membru fondator, pentru a-și face cunoscută intenția de a se autosuspenda. Ce înseamnă autosuspendarea? A definit-o chiar președintele actual al partidului, pe la o nuntă din Ardeal unde l-a ajuns din urmă vestea: „păi e autosuspendat de vreo cinci ani!”. Adică nu mai există pentru noi. Nu i-am mai dat nici funcții, nu l-am mai chemat nici la ședințe, n-a mai apărut nici pe vreun mic ecran... Cozmâncă e o figură aparte în politica post decembristă. Ucenicit la școala fostului partid, unde „cadrele hotărau totul”, s-a dovedit un destoinic activist din categoria celor de care are nevoie ca de aer orice partid: un organizator meticulos și temeinic. Unul dispus să muncerască din zori și până-n noapte (pe vremea când era ministru în guvernul Năstase circula o glumă: dacă în noapte mai era vreo fereastră luminată în Palatul Victoria, aia era sigur de la biroul lui Cozmâncă), să-și turtească fundul pe scaunele unor ședințe interminabile și să urmărească cu enervantă tenacitate îndeplinirea sarcinilor trasate. Lucru pe care, în general, nici un politician serios nu mai are răbdarea să le facă, renunțând la aspectele mai agreabile ale condiției sale (talk-show-urile, tăierile de panglici, șuetele la cârciumi de protocol). Până acum vreo patru ani și ceva, Octav Cozmâncă a fost omul pe care s-a sprijinit scheletul organizatoric al PSD-ului, organizatorul de campanii electorale și responsabilul cu activitățile din teritoriu. Lipsit de carismă și mai puțin dotat pentru activitățile ce implicau șmecheria jovială a unui Hrebenciuc sau frățiile discrete și eficiente construite de un Mitrea, Cozmâncă s-a trezit deodată în afara jocului: manevrele oculte de la Congresul din aprilie 2005 l-au pus în fața unei situații cu care nu se mai confruntase: contestarea autorității liderului de drept dintr-un partid care până atunci mărșăluise disciplinat în urma fondatorului și al delfinului său arogant! Spectacolul „loviturii de partid” orchestrată de (încă) cuplul Mitrea –Hrebenciuc și echipa celor care aveau a se teme, din varii motive, de revenirea la cârma partidului a fostului președinte l-a decepționat și l-a dezgustat. A ales să se retragă cu discreție din prima linie, neregretat de nimeni. Epoca „organizatorului” de la centru a predat ștafeta celei a „grupurilor de interese” din teritoriu și a exponenților săi. Că cele expuse în scrisoarea sa de adio sunt reale, nu se îndoiește nimeni. Dar nu mai au nici un ecou.Lumea din PSD s-a împăcat cu situația și în locul unei opoziții de onoare, este preferat majoritar, un concubinaj politic profitabil. Probabil că Cozmâncă se va alătura lui Oprescu, dacă acesta va candida. Dar succesul său este puțin probabil, pentru că îi va lipsi esențialul: „aparatul”! Cozmâncă a fost un excelent „aparatchick”, atâta timp cât mecanismele organizatorice moștenite au putut fi adaptate pentru a funcționa în noile condiții. În spatele lui Oprescu, însă, nu se mai află nici un aparat. Doar un aparatchick, și acela autosuspendat...
Titlu: Ce are comandantul Gherghina cu directoarea TAROM
Nr Editie: 2859 Data: luni 21 septembrie 2009
La prima vedere ar putea fi considerat un fapt minor (o simplă întâmplare nu vreau să spun "accident"), sâmbătă, vreo 150 de turiști care au avut șansa să petreacă o săptămână în decorul fastuos al Insulelor Canare, din Oceanul Atlantic, s-au îmbarcat în cursa Charter a TAROM, care a decolat pe aeroportul din sudul insulei Tenerife, conform orarului, la 12.45. Erau cu toții pregătiți pentru zborul de peste 6 ore care desparte canarele de București. Fiind vorba despre o cursă pe distanță relativ mare, era prevăzută ca și la ducere, o escaladă de realimentare și de schimbare a echipajului la Barcelona. Ajunsi după un zbor de peste 3 ore la Barcelona, pasagerii au fost informați de către echipaj că escalada va dura 50 de minute și că vor fi nevoiți să petreacă acest răgaz în avion, pe scaune. O perspectivă - să recunoaștem - nu foarte plăcută, după cele 3 ore parcurse deja și celelalte 3 care urmau, dar asta era situația și aranjamentul făcut de companie cu administrația aeroportului. Numai că cele 50 de minute au trecut și nu se dădea niciun semn că s-ar face pregătiri pentru decolare. După 80 de minute petrecute în atmosfera tot mai încinsă a cabinei lipsite de ventilație, ( aceasta se face doar când pornesc motoarele) o stewardesă ( pardon, asistentă de bord) a cerut scuze pentru întârziere dând vina pe serviciul de handling al aeroportului! Scuze cel puțin trase de păr dat fiind că handling-ul nu avea nicio treabă în situația în care nu se îmbarca și nu se debarca nimic altceva decât echipajul. Câțiva pasageri mai băgăreți au reușit însă să descopere că întârzierea se datora... absenței echipajului de schimb, care nu reușise (sau uitase!?) să ajungă la timp la aeroport! Abia după 100 de minute (dublul timpului de aștepare programat) și-a făcut apariția gâfâind comandantul Gherghina însoțit de echipajul său, care fără a mai pierde timpul cu explicații a purces să decoleze spre destinație. Poate că aș fi trecut peste această întâmplare - neplăcuta - e drept dacă nu mi-ar fi căzut sub ochi chiar atunci articolul de pe prima pagină al revistei de bord "Insights" în care, sub fotografia juvenilei directoare a TAROM, doamna (sau domnișoara ) Ruxandra Brutaru (nume predestinat pentru șefia companiei) spunea negru pe alb: "Am ocupat anul trecut locul 1 la punctualitatea decolărilor cu o rată de 89,3% în rândul celor 30 de operatori ai Asociației Companiilor Aeriene Europene (AEA) și ne-am propus ca și la finalul anului 2009 să ne menținem fermi poziția de lideri la acest capitol". Eu vă doresc asta din toată inima doamnă (domnișoară Brutaru), dar nu știu ce are cu dumneavoastră comandantul Gherghina. Poate reușiți să aflați ...
Titlu: Premieră națională: un președinte pus la colț!
Nr Editie: 2858 Data: luni 14 septembrie 2009
Hotărât lucru, Traian Băsescu nu a fost inspirat când s-a dus, joi, la CSM, să-i muștruluiască pe magistrați pentru greva lor ilegală. De data asta oamenii legii n-au mai fost docili și respectuoși ca altădată, înghițind în sec la lecțiile de morală date de funcționarul cu cel mai înalt grad (nu și cu cea mai mare leafă, deocamdată) din stat. După ce le-a spus, scurt și cuprinzător, ce avea de spus, președintele a dat să plece. L-a oprit, însă, pe loc, președinta Asociației Magistraților, bătăioasa doamnă Mona Pivniceru, care în dulcele-i grai moldovenesc l-a invitat să dea socoteală pentru câteva lucruri, între care cel mai grav este campania negativă pe care șeful statului o face la adresa Justiției. Nu cred că, în cei cinci ani de mandat, lui Traian Băsescu i-a mai fost dat să fie luat în târbacă și obraznicit cum l-au tratat juzii sătui de aerele sale totalitare. Din nebăgarea de seamă a SPP-ului știm ce s-a întâmplat   cât a fost presa lăsată să asiste. Habar n-avem ce s-a mai întâmplat după aceea dar sunt convins că tonul nu s-a îndulcit, cu atât mai mult cu cât președintele a găsit de cuviință să răspundă cu ironii groase, marinărești, la adresa preopinenților. Tonul acestei întâlniri constituie un punct de cotitură în evoluția președintelui în exercițiu. Pentru prima dată este contrat, public, nu de o persoană, ci de reprezentanții unei instituții esențiale. Contrat și tratat fără menajamentele obișnuite în dialogurile cu feluriți reprezentanți ai altor autorități. Din punct de vedere al imaginii, a fost un dezastru pentru președinte: poporul care mai are încredere în el l-a văzut într-o postura timorată, în care aplombul său obișnuit n-a mai funcționat. Pentru prima dată, Băsescu n-a mai dat, ci a primit lecții. Momentul este cu atât mai delicat cu cât președintele se află într-o situație generală deloc confortabilă: n-a dat încă un răspuns la acuzațiile de trafic cu arme ale fratelui său, iar Guvernul Boc, emanația sa personală este încolțit din toate părțile, inclusiv despre dinspre aliatul la guvernare. Este fondul pe care Traian Băsescu ar trebui să-și anunțe candidatura pentru un nou mandat…
Titlu: Da' cu INA ce-ai avut?
Nr Editie: 2857 Data: vineri 11 septembrie 2009
Dl. Mircea Coșea este nu numai un politician respectabil, ci și un recunoscut specialist în domeniul economic. Ultimii ani au marcat, din partea domniei sale, o retragere discretă din prima linie a politicii și o implicare crescută în activitatea didactică. Pentru cei care au pierdut firul evenimentelor aș reaminti doar faptul că dl Coșea a fost ministru al Reformei, în Guvernul Văcăroiu și de numele său se leagă acțiunea de corectare și de fiabilizare a celebrei cuponiade, demarată prost de predecesorii săi. În Aprilie, anul acesta, dl Coșea, care între timp a devenit membru al PDL, după ce a activat mai mulți ani în PNL a fost solicitat, personal de către premierul Boc, să preia conducera Institutului Național al Administrației (INA). Această instituție înființată în 2001 în timpul Guvernului Năstase are ca misiune crearea și implementarea unui sistem modern și unitar de formare continuă a resurselor umane din administrația publică. Practic, atestarea ca funcționar public a unei persoane care lucrează în administrație, depinde de stagiul de pregătire și absolvire a unor cursuri INA. N-a fost o toană de a lui Năstase sau Cozmâncă, ci o exigență menită să ridice calitatea prestației funcționarilor publici la nivel european și să creeze o categorie stabilă și competentă de reprezentanți ai administrației care să nu mai stea la cheremul schimbărilor politice. Dl Coșea și-a luat în serios misiunea, încercând să ridice performanța predecesorilor săi pe un nou aliniament, mai adecvat momentului pe care-l parcurgem. Institutul a obținut fonduri europene și s-a implicat într-o serie întreagă de programe, reușind să se autofinanțeze. Lucrurile au mers bine până când a apărut problema reducerii numărului de agenții guvernamentale. Aici și-au spus din plin cuvântul sforăriile și aranjamentele politice. Au apărut proiecte care vizau desființarea INA și transformarea sa într-o direcție în cadrul Ministerului Administrației și Internelor. Apoi a apărut o altă variantă în care INA urma să fie înghițită de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, o entitate bugetară sută la sută. Și într-un caz și în altul, pierzându-și calitatea de persoană juridică, INA ar urma să piardă toate finanțările europene și să trebuiască să restituie cele vreo 10 milioane de euro primite deja. Foarte îndatoritor la debutul relației, premierul Boc a devenit brusc de neabordat de către dl Coșea, chiar dacă rezolvarea problemei este determinată de o serie întreagă de uregnțe, între care și imposibilitatea numirii de noi prefecți sau înalți funcționari publici, prin inghețarea sau desființarea cursurilor de pregătire. Ca în orice poveste din asta de la noi există și niște dedesupturi deloc obiective. La originea tuturor manevrelor de desființare a INA stă șeful Agenției Funcționarilor Publici, membru activ în Consiliul ministerului. Care președinte este, în același timp, coacționar al unor societăți comerciale care au ca obiect de activitate pregătirea și perfecționarea persoanelor din administrația publică! Firmă în care șeful Agenției este asociat cu primarul liberal al Brașovului, cu amănuntul că fosta guvernare liberală e cea care a dat undă verde acestuit tip de pregătire în cadru privat. Probabil că ce se întâmplă cu INA este valabil și în cazul altor instituții în care, sub pretextul  refrormării și al economisirii de resurse se tranzacționează interese private cât se poate de concrete, iar șeful guvernului devine un simplu pion al aceste jocuri.
Titlu: Derby-ul independenților
Nr Editie: 2856 Data: joi 10 septembrie 2009
Participarea „independenților” – persoane „fără de partid” sau pur și simplu oameni care doresc să vadă cum e să candideze – a fost extrem de redusă de-a lungul ultimelor cicluri electorale pentru funcția supremă în stat. Doar 7 personane au cutezat să se înscrie în cursa electorală, în cele cinci tururi prezidențiale: în 1990 nu a îndrăznit nimeni să se alăture trio-ului Iliescu – Câmpeanu – Rațiu; în 1992, doar fostul premier basarabean Mircea Druc și-a încercat șansele, alături de cinci candidați ai partidelor: în 1996 s-a înregistrat recordul absolut de participare – 16 candidați, dintre care trei au fost independenți: popa Nuțu Anghelina, vindecătorul Mudava și generalul–spion N. Militaru; în 2000, dintre cei 12 candidați, doi au fost independenți: misteriosul om de afaceri Eduard Manole și jurista-jurnalistă Graziela Bârlă; în fine, dintre cei 12 candidați din 2004 doar fostul securist Gheorghe Dinu, devenit avocat, și-a mai încercat puterile. Dintre toți, cel mai bine s-a descurcat Mircea Druc, care a obținut 2,75% dintre voturi, iar cel mai prost – Nicolae Militaru, cu 0,23%. Împreună, cei 7 candidați au smuls partidelor doar 6,45 procente. Ar putea ca aceasta să fie istoria unui eșec dramatic: candidatura ca independent. Cu toate acestea, ediția 2009 a prezidențialelor se anunță ca o competiție a candidaților care vor renunța la tricourile cu însemnele de partid! Trendul descendent al procentelor pe care le înregistrează în sondajele electorale principalii candidați pare să fie o explicație. Despre Traian Băsescu se poate spune că, cel mult, stă pe loc, agățat fiind de o guvernare neperformantă care poartă girul său. Despre Mircea Geoană se constată că nu avansează deloc, așa cum i-au proorocit versații săi șefi de campanie, ceea ce cu doar două luni înainte de alegeri constituie un semnal de alarmă. Crin Antonescu, la rândul său, nu poate depăși calitatea de outsider al propriului său partid. Pentru toți trei se prefigurează „complexul locomotivei” în care ei nu mai reușesc să reprezinte elementele de tracțiune, situîndu-se la remorca partidelor. Presupusa intrare in campanie a lui Sorin Oprescu – în ciuda eșecului său evident la Primăria Capitalei – anunță o situație paradoxală: președintelui în funcție, căruia i se rezervă un statut de independent, i s-ar putea opune un alt independent, în calitate de candidat unic al unei opoziții de circumstanță. Acesta ar fi Oprescu, în favoarea căruia și PSD și PNL și-ar putea retrage candidații din cursă, în speranța unor victorii ce par tot mai puțin probabilă sub culori de partid. N-ar fi o noutate absolută: și Iliescu, în cele trei ediții câștigate, a fost considerat un electorat mai degrabă o personalitate independentă, decât un slujitor al partidului pe care-l conducea. Iar Traian Băsescu a fost văzut, în ultima rundă, un luptător singuratic împotriva sistemului, decât un reprezentant al alianței conjuncturale.
Titlu: Lunga agonie țărănistă
Nr Editie: 2855 Data: miercuri 09 septembrie 2009
Juriul de Onoare, Disciplină și Arbitraj a dat publicității un comunicat prin care se făcea cunoscută excluderea lui Marian Petre Miluț din PNȚCD, invocându-se „grave abateri disciplinare” ale președintelui acestei formațiuni. „Puciștii” sunt de pe la Cluj, iar manevra a fost orchestrată de aripa „Sârbu” de la Cluj. Ce va urma după acest pas – ale cărui motive, oricum, nu mai contează - face parte din recuzita clasică a afacerilor de partid: Miluț va contesta decizia și va cataloga Comisia ca frauduloasă și se vor produce dovezi că promotoriiei nu au nicio legitimitate. El va apăra   „adevăratul PNȚCD” în lupta cu „falsul PNȚCD”. Pentru ce? Sincer să fiu, habar n-am. Miza nu mai poate fi decât una de reprezentare. Pentru că, de fapt, partidul e mort și îngropat încă de acum vreo nouă ani. PNȚCD a reapărut pe schema istoriei prin efortul unui grup de foști deținuți politici care au plătit cu ani grei de pușcărie întâmplarea de a se fi aflat la locul nepotrivit în momentul istoric nepotrivit. Suferințele și privațiunile au generat un crez care a depășit de multe ori rațiunea și contextul în care s-a manifestat această grupare. Încă de la începuturile reinserării sale, partidul a dorit să reprezinte o replică intransigentă la formulele de manifestare ale postcomunismului. Îndârjirea și agresivitatea manifestate la începuturi, intransigența față de descendenții fostului regim au făcut ca numărul celor care au dorit să e îndrepte spre această opțiune politică să fie mai mic decât cei care s-au regăsit, mai degrabă, în liberalism, de pildă. Condus de un personaj cu autoritate și carismă – l-am numit pe Corneliu Coposu – partidul a ieșit totuși cu dificultate din procentajele minimale și doar construcția Convenției Democratice realizată mai ales la presiuni externe a reușit să facă din el o voce distinctă. Eșecul liberal din 92 i-a dat posibilitatea lui Coposu să preia conducerea Opoziției iar momentul „schimbării”, din 1996 a adus formațiunea la guvernare, pentru a doua oară în istorie. Fără Coposu, trecut în neființă și cu un Diaconescu lipsit de orice veleități, partidul a fost sufocat de partenerii   unei guvernări dezastruase și făcut responsabil pentru toate oalele sparte. Ieșirea de la guvernare, în 2000, a însemnat și ieșirea din jocul politic parlamentar. Dezagregarea partidului a fost rapidă și cei care s-au perindat pe la conducerea sa – Ciorbea, Marga, Ciuhandu și, ultimul pe listă, Miluț – n-au reușit să oprească sau să limiteze procesul. Nici măcar încercăile lui Talpeș de a-l conecta la familia creștin-democrată europeană n-au mai avut succes. Sigla PNȚCD a rămas o simplă formă fără fond, punând sub semnul întrebării valabilitatea demersului de a reînnoda firul istoriei după un accident de jumătate de secol.
Titlu: Fantoma Macovei revine...
Nr Editie: 2854 Data: marți 08 septembrie 2009
Ieșită din colimatorul presei odată cu racolarea sa de către naivul guvern al Macedoniei în scopul combaterii corupției și pe alte meleaguri, după modelul dâmbovițean, doamna Monica Macovei revine, încercând să acrediteze ideea că justiția ar trebui să se subordoneze factorului politic! Adică exact pe dos de ceea ce susținea cât timp a ocupat funcția de ministru al Justiției, în guvernarea liberalo-democrată. Pe timpul mandatului său a promovat modificări la Legea  303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, fiind eliminată de la art. 4 obligația magistraților de a respecta codul deontologic, încălcarea acestuia fiind considerată doar o abatere disciplinară. Doamna Macovei este un caz tipic de politician care una fumează și alta zice. Care azi susține cu tărie un lucru pe care mâine îl combate cu mânie proletară. Probabil că domnia sa consideră că „independenta” Monica Macovei, cooptată în Guvernul Tăriceanu din rațiuni de imagine (reprezenta, chipurile, Societatea Civilă) era o cu totul altă entitate decât europarlamentarul PDL Monica Macovei. Că ce mergea ca independent nu mai merge ca ostaș credincios al partidului care te-a dotat cu o sinecură. Acum, domnia sa vede lucrurile cu totul altfel: protestele magistraților reprezintă o grevă mascată, în condițiile în care aceștia nu au dreptul să facă grevă. Tot domnia sa mai susține, acum, că protestul legat de celebrul spor de stress, care aproape că dublează lefurile, și așa disproporționat de mari față de cele ale altor categorii, survine după un șir mai lung de ilegalități ale magistraților care și-au acordat singuri, prin intermediul instanțelor, sporuri salariale. Dar, când oare s-a produs acest șir lung de ilegalități? Nu cumva chiar și pe timpul intransigentei ministrese, prea ocupată cu jocurile politice ca să realizeze ce fac cei din subordinea sa administrativă? Nu cumva lupta sa surdă cu CSM-ul a dat apă la moară acestor demersuri și le-a ajutat să scape de sub control? Într-un mod de-a dreptul miraculos, doamna Macovei înțelege abia astăzi ce înseamnă independența justiției: un drept al justițiabililor! Nu o umbrelă pentru magistrați, să facă ce vor. Mintea românului cea de pe urmă. Din nefericire, într-un stil devenit clasic, aceasta se manifestă abia când este prea târziu. Când categoria auto-privilegiată a magistraților a descoperit că este suficient de puternică pentru a-și crea un statut special și pentru a-l impune cu forța . Greva magistraților – căci despre asta este vorba – este cel mai periculos precedent care se manifestă într-un moment de cumpănă: acela al faptului că într-o societate democratică forța nu este exclusă în reglarea unor diferende. Că ea poate deveni apanajul cvasi-legal al unora mai egali decât alții…
Titlu: Cronica unei remanieri neanunțate
Nr Editie: 2853 Data: luni 07 septembrie 2009
Tot mai mult se discută pe la colțurile politicii despre o remaniere. Schimbări s-au mai făcut – cu recordul de la Interne și cu cea de la Sport – dar o remaniere în adevăratul înțeles al cuvântului, nu. Dealtfel, într-un guvern de coaliție este și greu de ajuns la consens pe această temă. Fiecare schimbare din echipa proprie ar trebui să aibe un echivalent în cealaltă. Altminteri, oricare dintre partide s-ar putea considera în dezavantaj față de înțelegerile inițiale. Democrații (nu le mai zic și „liberali”, pentru că mi se pare inutil: cu ajutorul celor câțiva dezertori din PNL, partidul lui Băsescu nu a devenit cu nimic și liberal) se pare că au discutat și au convenit asupra a trei portofolii. Primul pe listă, cu voia dv, este tăietorul de panglici de la Cultură, Paleologu. Nimerit în politică pe seama lui taică-său, junele biciclist nu are nici un fel de talent pentru ce i s-a dat să facă. A fost un ambasador submediocru și este un ministru nebăgat în seamă. Schimbarea mi se pare perfect justificată și cred că s-a pierdut deja prea mult timp cu acest experiment ratat care-l afectează inclusiv pe dl Paleologu, nevoit să se ocupe de alte lucruri decât cele la care, probabil, se pricepe. Al doilea nume este cel al dlui Sandu, de la Comunicații. Primul handicap al ministrului este de a fi intrat în cărți pe „filiera Stolojan” și de a nu prea avea alți susținători în high-life-ul democrat. Al doilea este de a fi primit un minister cu multe probleme și puțini bani (întârzierile din derularea fondurilor structurale sunt demne de Cartea Recordurilor). Iar al treilea stă chiar în  low-profile-ul său personal: ministrul nu este un iubitor de reflectoare și de presă și ezită să se dea în stambă de dragul publicității. Ceea ce în actualul context reprezintă un handicap. Despre dl Stănișoară, ce să mai spun: omul este serios și corect. Dar a avut parte numai de ghionioane – de la scandalul cu sergentul-spion și furtul misterios de arme de la Ciorogârla, până la scandalurile legate de achizițiile de tehnică militară. În șerpăria de interese din Armată se pare că nu prea există antidoturi la diferitele tipuri de venin din dotare. Dincolo, la democrații ceilalți, lucrurile par mai simple. O primă victimă ar putea fi doamna Andronescu, care și-a încheiat misiunea de a trece prin furcile caudine ale intereselor divergente „pachetul” educațional. Doamna Maur și-a făcut datoria și poate să plece. Dan Nica pare tot mai în plus peste Interne și Administrație, pe care nu reușește să le împace, cu toată miza organizării alegerilor. S-ar putea să se mulțumească doar cu postura de vicepremier, iar povara ministerului să fie mutată pe alți umeri, mai hârșiți în jocurile care i-au dat și lui Nica atâta bătaie de cap. Cel de-al treilea candidat la remaniere ar fi Victor Ponta, cel care de opt luni pare a nu-și găsi rostul în această calitate pe care o reprezintă mai mult pe la televiziuni, decât în Guvern. Asta e teoria. Practica – remanierilor – este însă cea care ne omoară. Și-i omoară și pe cei din Coaliția care rezistă eroic la asalturile din interior. Până la alegeri.
Titlu: Abdicarea prințului Duda
Nr Editie: 2852 Data: vineri 04 septembrie 2009
După 63 de ani de la gestul socrului său, dar într-un cu totul alt context, principele Radu de Hohenzolern abdică: renunță să mai candideze pentru funcția de președinte. În urmă cu câteva luni, când își anunțase intenția, delfinul Casei Regale Române marca o premieră absolută: era primul cap (ne)încoronat care-și contrazicea propria condiție, renunțând la privilegiul moștenit în favoarea unui principiu democratic: alegerile! A avut, în acest gest temerar, totala susținere a socrului său, Regele Mihai, iar expunerea de motive dată publicității era suficient de convingătoare. În loc de a rămâne "încremenit în proiectul" democratic, Casa Regală se adaptează la o nouă realitate renunțând la rolul pasiv pe care i-l rezervaseră noile autorități. Candidatura prințului Duda a fost privită cu o doză de simpatie, ce contrazicea adversitatea majorității republicane față de o dinstie ce părea să-și fi trăit veacul. Principele se inserase în viața publică cu discreție și tact, îndeplinind - cu ajutorul socrului - rolul de ambasador de bunăvoință pe care i-l acordase guvernul precedent condus de Adrian Năstase. Contribuția Casei Regale la succesul demersului românesc, de aderare la Uniunea Europeană, e dificil de cuantificat dar, cu siguranță, acțiunile interprinse la nivelul celorlalte curți regale europene nu a fost inutil. Așa cum s-a mai întâmplat o dată, în '96, guvernarea de dreapta s-a delimitat de regalitate, în contradicție vădită cu programul istoric al partidelor din această zonă. Ce a re-dobândit Casa Regală de la Guvernul de stânga, a început să fie pus sub semnul întrebării, iar una dintre primele măsuri a fost "disponibilizarea" prințului.Aici cred că a stat și originea originalului său demers. Șocul nu a fost, însă, suficient de puternic și nici personalitatea sa suficient de convingătoare. În cele câteva luni în care a încercat să-și facă loc în mass-media, în ciuda unui boicot insuficient de discret, șansele sale, din sondaje, nu au reușit să crească până la un nivel care să justifice efortul. De aici și gestul "abdicaării", prin care Casa Regală evită se se pună în postura jenantă de concurent plasat la coada plutonului. Motivul invocat, în scrisoarea în care se anuța ieșirea din competiție, principele invocă faptul că scrutinul din iarnă va fi unul al "clanurilor", nu a politicienilor neticăloșiți, ceea ce nu pare departe de adevăr. Cert este că prin această renunțare regalitatea iese definitiv din arena acțiunii, rezervându-și postura de spectator.
Titlu: Mi(ni)sterele electorale
Nr Editie: 2851 Data: joi 03 septembrie 2009
Acutizarea conflictului dintre membrii comisiei și ministrul Turismului face ca adevărate mobiluri ale acestuia să iasă la vedere. Deja nu mai este vorba de abuzuri și neclarități în derularea unor acțiuni de promovare, iar miza nu mai este exclusiv persoana care ocupă fotoliul de ministru. Pentru cei care reușesc să descâlcească ițele afacerii, este tot mai clar scopul acestor manevre: bani pentru partid! În celebra împărțeală a portofoliilor de la formarea guvernului do coaliție au cântărit cel mai mult posibilitățile pe care le oferea fiecare  minister pentru a se extrage banii pentru campania electorală prezidențială. Aceasta a fost prioritatea nr 1, în decembrie și ianuarie. Și nu criza. Pentru că dacă ar fi fost criza, până acum s-ar fi putut face ceva. Or nu s-a făcut nimic – cu excepția controversatului program „prima casă”, care n-a izbutit altceva decât să complice lucrurile. Din această perspectivă capătă o explicație convingătoare și ideea inventării celor două portofolii independente, care nu au funcționat în precedentul Executiv: Turismul și Sportul. Ambele existaseră, de-a lungul ultimilor 20 de ani, și ca entități independente, realitatea economică în special făcând să se considere că nu existau suficiente rațiuni pentru a le perpetua. Și, deodată, în plină criză, două ministere care implică în primul rând cheltuieli, apar pe agenda de priorități a noului Executiv. Și nu a trecut mult până când au început să se vadă cu ochiul liber rațiunilor formării lor: organizarea de evenimente. Adică acele acțiuni care pot înghiți bani fără a oferi un rezultat concret, palpabil. „Ziua Tineretului” și „Lumină la malul mării” sunt două modele care pot servi de obiect de demonstrație într-un eventual curs de cheltuire a banilor publici în alte scopuri decât cele anunțate. Un eveniment reprezintă o suită de operațiuni și de manevre greu de cuantificat prin prisma unui „rețetar”, lucrându-se cu subiecte aleatorii – gen „cât costă o scenă”. Valoarea experimentului este dublă: pe de o parte, sume mari pot fi „sifonate” prin atribuiri preferențiale (sau licitații trucate) o parte din bani urmând să revină sub diferite forme în conturile ce vor alimenta propaganda electorală, iar pe altă parte, aceste acțiuni pot promova persoane, principii și idei cu valoare subliminală. Nu întâmplător, pe la parangheliile pomenite, alături de miniștrii în funcție, apăreau sistematic, în relatările televizate ahiziționate pe banii ministerului, o  serie de candidați la apropiatele (pe atunci) europarlamentare. Dar, cum spuneam, principalul scop l-a constituit, din capul locului, scrutinul prezidențial. Din bugetul de criză, Turismului i-au fost alocate vreo 80 de milioane de euro exclusiv pentru evenimente de promovare, ce urmau să se desfășoare – întâmplător – în trimestrul al treilea al anului. Sume considerabile fuseseră alocate, în acest scop, și Sportului. La fel s-a întâmplat și cu alte porrtofolii, din care urmau să se înfrupte colegii de alianță. Dacă am avea răbdare să facem o socoteală sumară scotocind prin bugetele tuturor ministerelor, va rezulta o sumă impresionantă al cărei unic scop urma să fie susținerea candidaților în campanie. Comisiile deja formate nu vor rezolva, probabil, mare lucru în descâlcirea problemelor și în sancționarea vinovaților. Au însă meritul de a fi devoalat această schemă și de a o pune într-o relativă imposibilitate de funcționare.
Titlu: Grevă în robă
Nr Editie: 2850 Data: miercuri 02 septembrie 2009
Conflictul magistraților cu Guvernul începe să capete accente acute. Acestea vin după o campanie destul de reușită a reprezentanților Executivului care au proiectat în fața opiniei publice filmul „lăcomiei” magistraților și al abuzului comis prin faptul că aceștia își judecă propriile lor cauze și obțin și câștig! La prima vedere, situația este paradoxală! De ce, în numele aceluiași principiu, să nu fie implicată direct, în acest mecanism, fiecare categorie profesională? De ce să nu existe un tribunal al funcționarilor publici care să-l cheme la bară pe dl Boc și să-l someze să-și ia gândul de la orice reducere a aparatului administrativ? De ce să n-aibe miniștri înșiși un reprezentant legal care să-l târască în procese pe același domn Boc, pentru că le bagă mâna în buzunar și le ia 20 la sută din leafă fără să-i întrebe dacă au chef sau nu să se lipsească sau nu de acești bani? Reducerea activității instanțelor și – în unele cazuri – blocarea acestora, nu este o măsură populară. 2 milioane de persoane sunt implicate zilnic în acțiuni care așteaptă de la judecători o rezolvare. Situația prezentă nu face altceva decât să acutizeze aglomerația cronică de dosare de pe mesele magistraților (unii ajung să aibe de-a face cu nu mai puțin de 400 de dosare pe zi!), aruncând termene, adesea vitale, dincolo de finele anului. Acțiunea nu face ca revendicările magistraților să se bucure de popularitate. Ba din contră: imaginea construită de Executiv este aceea a unei categorii bugetare cu salarii enorme, care însă nu se mulțumește cu acestea, vrând și mai mult. În realitate lucrurile nu stau chiar așa. Cu câteva excepții, salarizarea persoanelor care lucrează în branșă este medie spre modestă, iar sporurile revendicate au justificare în caracteristicile activității de fiecare zi. Dar, chestiunea esențială, care multora le scapă, este că protestul nu vizează exclusiv salariile, ci costurile funcționării sistemului, care nu mai au cu ce să fie acoperite. Datorită neplății îndelungate a chiriilor sau utilităților, multe instanțe sunt pe punctul de a fi scoase în stradă, sau li se taie alimentarea cu curent sau apă! De ce? Zic magistrații că înțelegătorul lor ministru nu a cerut de la Guvern nici măcar sumele necesare acoperirii acestor cheltuieli! Dau că salariile pe ultimul trimestru al acestui an nu sunt prevăzute în bugetul alocat și acceptat, ceea ce reprezintă de-a dreptul o stupiditate! Societatea românească se află într-un moment critic: datorită incompetenței, tot mai evidente, a unui guvern compus din oameni neinteresați de funcționarea societății, sistemul începe să trozească din încheieturi. O grevă generală a magistraților riscă să ne arunce într-un haos din care cu greu vom mai putea fi ieși. Iar răspunsul Executivului la toate problemele acute, care nu mai suferă amânare, este unul stereotip: „Vom face!” Când? Când va fi deja prea târziu?
Titlu: Cacealmaua lui Boc
Nr Editie: 2866 Data: miercuri 30 septembrie 2009
Indiferent de finalul său, manevra pusă la cale de democrați a fost jucată impecabil. Pentru că remanierea lui Nica n-a fost o simplă toană. Totul a fost calculat în amănunt până la a cincea mutare și la previzibilul șah-mat dat social-democraților. Nica era, fără îndoială, cel mai vulnerabil ministru. Neavând nici în clin nici în mânecă cu portofoliul pe care l-a primit aproape cu de-a sila, a fost în permanență „jucat” de vulpoii bătrâni din subordine, care l-au intoxicat sistematic. Ultima intoxicare a fost cea cu autocarele electorale, pe care viceprimul și ministrul a înghițit-o pe nemestecate, oferind democraților cel mai bun pretext ca să atace. În maniera în care ei înșiși au fost atacați de Tăriceanu când acesta i-a azvârlit în opoziție. A fost rândul lor să învețe din această lecție. Atunci când Boc a făcut anunțul remanierii, era cât se poate de previzibil că Geoană și ai lui nu puteau să accepte senini un asemenea afront. Reacția lor a fost cât se poate de previzibilă: frontul unit făcut în jurul lui Nica nu l-a impresionat câtuși de puțin pe premier, care a rămas ferm pe poziție, dar nu absurd: i-a invitat pe parteneri să numească un alt ministru, portofoliul aparținându-le prin algoritm. Pornind de la premisa logică că un prim ministru are dreptul să nu dorească să mai lucreze cu o anumită persoană, el n-a extins respingerea la adresa partidului. Ba, din contră, și-a dovedit pe deplin spiritul de cooperare și dorința de a continua colaborarea cu aliatul de conjunctură. Iar pentru ca reacția pesedistă să lovească în gol, a și transmis președintelui propunerea de remaniere, odată cu ultimatumul, spălându-se pe mâini și pasând, chipurile, răspunderea în ograda prezidențială. Manevra a fost de două ori parșivă: odată pentru că a prevăzut prima reacție. Și a doua oară, pentru că a intuit în ce situație imposibilă se vor găsi partenerii după ultimatum: să dea înapoi, ar fi fost umilitor. Să meargă înainte, însemna să accepte ideea că vor fi înlăturați de la guvernare după ce o jumătate de an lucraseră doar la împărțeala prăzii. Persistarea în refuzul de a-l înlocui pe Nica duce automat la ruperea coaliției. Ruperea coaliției nu mai duce la căderea Guvernului, cel puțin până la alegeri. Boc și democrații completează schema, după ce-i aruncă afară pe social-democrați și face jocurile în vederea alegerilor care le pot aduce un scor mai bun și alte posibile variante de alianțe. Băsescu ridică din umeri și, îndurerat, acceptă situația, aruncând vina pe lipsa de realism a lui Geoană, care între orgoliu și pragmatism alege orgoliul. O cacealma strălucită, de pe urma căreia Boc, cel ignorat și persiflat, pune mâna pe tot potul! Repet, la ora când am scris aceste rânduri nu era cunoscută decizia finală social-democraților. Indiferent care va fi fost însă aceasta, partida a fost deja câștigată la scor de PD-L. Și de Băsescu.