Punctul pe Y, iulie 2008

Titlu: A venit Canicula Prețurilor
Nr Editie: 2249 Data: marți 01 iulie 2008
1 Iulie ne aduce nu doar o căldură tot mai greu de suportat, ci și o avalanșă de scumpiri în zone esențiale ale traiului de fiecare zi. Gazele se scumpesc cu 12,5%, dar impactul real îl vom ști abia la venirea iernii când fiecare grad din casă ne va îngheța buzunarul. Până atunci vom avea, cu suficientă rapiditate, efectul creșterii în orizontală seviciilor și a produselor dintre care prea puține nu consumă gaze. Față de gaze, scumpirea curentului electric poate să apară ca o binefacere cu doar 4,4%, dar și aici efectul în orizontală va fi aproape instantaneu. Aceste două scumpiri vor acționa nedescriminatoriu la scara întregii societăți necruțând pe nimeni. Desele scumpiri ale carburanților se vor mai amâna puțin, doar motorina – pe vremuri ieftina motorină – va înghiți hapul celor 4% procente de biodiesel care va trebui să-l închidă. Când, pentru a-și mai potoli amarul, românii care mai au acest viciu, își vor aprinde cu năduf o țigară, odată cu fumul vor trage în piept și sporul de preț al țigaretelor. Iar dacă se vor uita pe pachet și vor vedea cumplitele imagini puse în circulație, necenzurat, de Ministerul Sănătății, cu siguranță se vor lăsa de fumat. Oare? Printre privilegiații acestei etape se numără și posesorii de autoturisme. Tot de astăzi ei vor plăti... nici nu mai știu ce vor plăti. De la celebra taxă de primă înmatriculare până la actuala taxă de mediu, impozitul acesta atât de drag dealerului auto C.P.T. a cunoscut atâtea variante încât cred că nici ministrul Vosganian nu mai știe cum să-l calculeze. În toată nenorocirea și o veste bună: cei care au plătit, ca proștii, taxa în vechea formulă, își vor primi înapoi diferența. Cu țârâita, fără cuvenitele penalizări pe care statul le aplică numai când are de primit, nu și când are de dat. Așadar, de mâine, vorba electorală a lui Băsescu, vom trăi mai bine. Sau „vor” trăi mai bine. Căci în România există o categorie de oameni pe care aceste majorări nu-i afectează nici cât o pișcătură de țânțar. Sunt marii beneficiari ai taxei unice – cei care plătesc pentru un viloi impozite decât amărâtul din Ferentari pentru un apartament; cei care plătesc pentru SUV-ul de 100.000 de euro cât cel care numai el ște cum a strâns bani ca să-și înlocuiască rabla. Cei care plătesc pentru yachtul nou-nouț cât pescarul din Deltă pentru barca cu care-și câștigă traiul. România devine, grație politicii înțelepte a găștii liberale paradisul bogătașilor, care-și plătesc luxul în care trăiesc cu sume derizorii. De aici și succesul nebun pe care-l au produsele scumpe, de lux, care în România se vând ca pâinea caldă. Pentru toți aceștia nici canicula prețurilor și nici cea propriuzisă nu reprezintă o amenințare: ei sunt deja la Monte Carlo, unde e mai răcoare și viața mai plăcută...
Titlu: Stolojan și Flutur - premieri de sacrificiu
Nr Editie: 2264 Data: vineri 18 iulie 2008
Cineva – persoană nu tocmai bine intenționată - a aruncat piatra: viitorul premier se va alege dintre Teodor Stolojan și Gheorghe Fluture. Spun “nu tocmai bine intenționat” pentru că în felul acesta se toarnă pur și simplu gaz pe focul care mocnește în tabăra democrată. Intrat în partid prin adopție la ordin, apendicele desprins din PNL a generat deja enervare și conflicte în noua structură din care face parte. Liderii istorici ai PD-ului se văd în situația de a împărți funcțiile cu noii veniți la o altă paritate decât cea rezultată din ultimele alegeri în care au evoluat independent – europarlamentarele.  Prin voință băsesciană raportul tinde spre o paritate de neacceptat. Dar cea mai dură lovitură aplicată democraților ar fi tocmai această opțiune prezidențială pentru viitorul premier: Stolojan sau Fluture. Ambii membri ai PNL – unul chiar fost președinte, calitate în care a făcut alianța DA. Celălalt vicepreședinte și fost ministru al Agriculturii în Guvernul Tăriceanu. Cum s-ar spune, noi veniți în partid, dar care sar trepte până la vârf. Chiar dacă Traian Băsescu ar avea o astfel de opțiune, nu cred că ar fi lăsat-o să se “scurgă” fără ca acest lucru să-i creeze dificultăți. Deja murmurele din partid sunt tot mai frecvente, mai ales după săpuneala primită după “pierderea” (unii zic, totuși, “câștigarea”) alegerilor locale și după decapitările impuse în organizațiile care n-au realizat procentul trasat. În plus, în perspectiva legislativelor uninominale, vechii democrați vor fi obligați să renunțe la o serie întreagă de opțiuni în favoarea celor veniți din PDL. Chestia cu premierul vine, deci, ca bomboana pe colivă. Personal nu înclin să dau crezare acestei variante. Mi-e greu să-mi imaginez că un politician cu flerul lui Băsescu nu realizează că o astfel de nominalizare n-ar face decât să dea apă la moară celor care-l acuză că una vorbește și alta fumează. Luptător îndârjit împotriva clasei politice compromise, el nu va putea să-i scoată din joben nici pe Stolojan și nici pe Flutur curați ca lacrima. Fiecare dintre ei are un bagaj de teme controversate care să-i dezvăluie în fața publicului cu un ridicat grad de incompatibilitate morală. Stolojan, cu traseismul său devenit cronic, cu relațiile sale “periculoase” cu diverse cercuri de afaceri pentru care a făcut lobby și nu doar… Flutur, cu penibila sa prestație în funcția de ministru al Agriculturii, unde a gestionat pe bani mulți o febră aviară care n-a existat, lăsând în urmă un domeniu vulnerabil prin nerealizările cronice ale parametrilor de integrare europeană și cu maniera sa operetistică de a face administrație și populismul grosier al acțiunii politice… Nu știu sigur, dar cred că prin lansarea acestei variante cineva n-a dorit altceva decât să-i îngroape, din vreme, pe cei doi aspiranți.
Titlu: Istoria se repetă
Nr Editie: 2265 Data: sâmbătă 19 iulie 2008
2001. Solstițiul de vară. La sediul PSD din Kisseleff e agitație mare: roiuri de automobile luxoase își depun încărcăturile pe trotuar, la o coadă ce avansează încet spre centrul grădinii. Acolo, Adrian Năstase, împreună cu soția, primește omagiile admiratorilor – cele mai multe de formă plată, dreptunghiulară, ambalate cu grijă. Sărbătoritul are pentru fiecare un cuvânt de mulțumire. Nu-și stăpânește ironia congenitală când în fața lui apare un șef de ziar care nu fusese tocmai prietenos în timpul opoziției: „Dv. pe unde mai sunteți acum?” Deși știa foarte bine pe unde mai este. Sindrofia din Kisseleff fusese precedată de o alta la Palatul Parlamentului, iar seara venea, la Snagov, adevărata paranghelie la care erau invitați special VIP-urile și persoanele apropiate. Protocolul avusese grijă ca aproape toți cei care doriseră să se remarce în acest fel, să aibă prilejul să-și aducă ofrandele celui mai puternic om al momentului: șef de guvern și șef de partid! 2008. La vila Lac 1, componentă a aceluiași Protocol de stat ca și vila de lângă televiziune, Mircea Geoană își sărbătorește trecerea pragului unei jumătăți de secol. Invitați aleși pe sprânceană, din toate zonele spectrului politic și public. Un concert oferit special de o formație de renume și un film – dedicație realizat de finul de la PRO TV. Mircea Geoană tronează în adunare, alături de consoartă, de la înălțimea statutului său de șef de partid. Nu mai contează că a ajuns acolo printr-o lovitură de palat al cărui beneficiar neașteptat a fost. A rezistat eroic, trei ani, de-a lungul durerosului marș spre hăurile procentelor. S-a regenerat odată cu aceleași procente de la locale, considerate drept de o veritabilă victorie. Una atât de convingătoare încât a și gajat funcția de prim–ministru, pe care Băsescu i-o va oferi pe tavă. În asistență este aproape tot guvernul din penumbră. Inclusiv fostul președinte, cel care l-a cadorisit cu un adjectiv de neuitat și fostul său șef, care a încercat să scape de el punându-l să candideze la Primăria Capitalei în contra lui Băsescu. Asta e viața! Mai ieri – adică în trecuta guvernare – în avionul oficial cu care delegația României revenea de la o reuniune la vârf de la Bruxelles, se petrecea o secvență memorabilă – pentru cine a avut ochi s-o observe. Din compartimentul de protocol, din față, pe la jumătatea drumului a ieșit – conform obiceiului său - președintele Iliescu, să mai stea la taclale cu ziariștii. L-a urmat, după vreun sfert de oră, premierul, menținând cu tact, între el și președinte, o distanță de siguranță. A apărut brusc și ministrul de externe, Geoană, care mai puțin atent la protocol, l-a depășit pe Năstase în traseul spre coada avionului. Premierul l-a agățat, discret, de cămașă si l-a retrimis în spatele său, comentând malițios: „Băiatul acesta este cam nerăbdător! Nu știe să stea la coadă!” Istoria se repetă. Chiar dacă în 2008 nu mai e ce era în 2001. Nici partidul și nici șefii săi.
Titlu: Rușinea de la Zaragoza
Nr Editie: 2266 Data: luni 21 iulie 2008
La „Ziua României” le la EXPO 2008 Zaragoza (Spania) n-au participat nici președintele și nici primul ministru. Cum o cere protocolul și cum se întâmplă în cazul mai tuturor țărilor participante. Au participat doar doi miniștri, și aceștia într-o discreție aproape totală. Zidul de tăcere l-a spart doar o succintă declarație a ministrului Mediului, dată la un post de televiziune prieten, care a fost invitat special și unic la eveniment. Zicea dl. Korodi că e mulțumit și că i-a plăcut pavilionul României. Nu zicea, însă, dl. ministru, multe. N-a scos un cuvințel despre faptul că pavilionul României s-a deschis cu o lună întârziere față de deschiderea EXPO. Că este unul dintre cele mai „sumare” – ca să nu spun mai neinteresante. Că vinovat de întârziere este chiar ministrul Korodi care a plasat pe umerii prea slabi ai unui consilier nepriceput de-al său sarcina de a fi comisar al pavilionului, însărcinat cu toate operațiunile de pregătire. N-a suflat o vorbuliță ministrul acesta al Mediului că toată această operațiune complexă a fost făcută cadou, fără licitație, unui SRL sătesc, prieten de-al său, care habar n-avea la ce și cum se angajează. Dovadă și că a facut-o de oaie! Prea ocupat să-și achiziționeze autoturisme ecologice și să facă fel de fel de acțiuni populiste, ministru Mediului a ignorat complet un obiectiv esențial pentru imaginea României. Am mai traversat în ultimii ani episoade jenante de acest fel. Dar a existat un efort de voință politică ce a făcut ca ultimele participări la EXPO – HANOVRA și EXPO – AICHI, Japonia, să constituie succese și să contribuie la afirmarea valorilor reale ale țării. În profundul său deletantism, ministrul Korodi nu numai că a lăsat pregătirea pavilionului la voia întâmplării, aruncând pe apa sâmbetei sumele - nu puține – alocate. Dar nici măcar n-a catadicsit să-i consulte pe cei care au contribuit la pregătirea manifestărilor anterioare, pentru a afla măcar cu ce se mănâncă un astfel de eveniment! Eșecul mai mult decât evident a fost întâmpinat cu seninătatea care-l caracterizează pe acest veritabil papagal al Guvernului Tăriceanu, pus în scaun din rațiuni de algoritm de alianță, nu de competența, care a mai târât după el la Zaragoza, ca să nu se facă de râs singur, și un coleg de cabinet. Din decență nu-i dăm numele…
Titlu: De ce cred că e bună amprentarea
Nr Editie: 2267 Data: marți 22 iulie 2008
Episodul amprentării persoanelor străine lipsite de documentele legale din Italia a fost abordat emoțional și politic. Este, în fond, o afacere internă a italienilor, care încearcă să rezolve această problemă care le-a creat, și lor și nouă, destule probleme. Simplificând până la exces, toată afacerea s-a rezumat - în presă și în declarațiile unor politicieni - la o "atitudine fascistă" față de o minoritate greu încercată: cea a romilor. Romii sunt, întradevăr, o minoritate-problemă. Ei pun la grea încercare nu doar Italia, ci întreaga Europă. Ei nu reprezintă o problemă a României sau a Italiei, ci o problemă a unei Europe ce trebuie să-i găsească o rezolvare globală. De peste o mie de ani ei constituie o realitate a acestor locuri. Spiritul nomad i-a purtat, din îndepărtata Indie, până în mai toate colțurile continentului. Închiderea frontierelor i-a prins, care încotro, acordându-le - fără ca ei să o dorească - o anumită apartenență națională. Țiganii constituie una dintre etniile care s-au lăsat cel mai greu asimilate, care și-au păstrat modul de viață și cultura, indiferent pe unde s-au aflat. Europa Unită și creșterea ei, după evenimentele de la finele secolului trecut, au revigorat spiritul și apetența nomadă a țiganilor, care au descoperit că unele țări sunt mai primitoare decât altele și apte să le ofere condiții mai bune de viață. Așa s-a făcut că puhoaie de șatre au dat buzna, din România, Bulgaria, fosta Iugoslavia, spre călduroasa și primitoarea Italie, unde au creat un pol de presiune, adesea greu de suportat de băștinași. Țiganii au venit acolo cu obiceiuri păstrate și de-a lungul conviețuirii cu sistemul comunist. Cea mai mare problemă a autorităților a fost identificarea persoanelor, țiganii neținând morțiș să aibe astfel de documente. Îmi amintesc dificultățile pe care le creau milițienilor și judecătorilor când, după comiterea unor infracțiuni, nu puteau fi judecați și condamnați pentru că nu... existau! Asta se întâmplă și acum în Italia. Nu că autoritățile au devenit, brusc, fasciste, ci datorită imposibilității de a fi înregistrați și direcționați spre centre de ajutorare se procedează la amprentarea lor. Și nu doar a lor. Sunt și alți imigranți, în special din Africa, care împărtășesc această tehnică și se bucură de avantajele ei. Așa că n-aș cârti prea tare nici împotriva ministrului de Interne italian și nici chiar împotriva președintelui Băsescu, care a acceptat această operațiune considerând-o îndreptățită. Pentru că nu se poate face ordine fără reguli elementare. Cât despre problema, în general, a țiganilor, cred că ea a încetat să mai fie a țărilor din care provin grupurile de imigrație. ea este, deja, a Uniunii Europene și Comisia trebuie să fie cea care trebuie să o trateze unitar și care să facă ordine. Altfel, vom asista la un soi de joc idiot, cu cohorte de țăgani întoarse cu avionul în țările de baștină, pentru a se răspândi apoi, pe toate căile, spre locurile unde se simt ei cel mai bine.
Titlu: Un ministru încăpățânat
Nr Editie: 2268 Data: miercuri 23 iulie 2008
A devenit un loc comun – pentru o „anumită parte a presei” – luarea peste picior a ministrului Sănătății pe motiv că, economist fiind, nu se prea pricepe la domeniu. Este o veche prejudecată alimentată de beneficiarii tradiționali ai acestei cutume. Din șirul aproape interminabil (Sănătatea a avut cei mai mulți miniștri in acești aproape 19 ani) de medici mandatați, în diferite guvernări, cu portofoliul Sănătății, nici unul nu a reușit să se debaraseze de prejudecățile breslei și să provoace o ruptură cu obiceiurile și sevituțile care au prevalat de-a lungul unei eterne tentative de reformă. S-ar putea spune chiar că Sănătatea rămâne domeniul în care aceasta a demarat greoi și înaintează având de înfruntat propria inerție. Și nu doar atât. Când Eugen Nicolăescu a preluat, în urmă cu trei ani, portofoliul de la remaniatul Cinteză, care s-a dovedit a fi un politician slab chiar în ochii propriului partid, nimeni nu i-a dat prea multe șanse. S-a considerat chiar că va fi un simplu exercițiu de stil spre un alt medic – ministru. Nu a fost așa. Deși a avut de-a face cu cele mai multe crize, cu impact major, Nicolăescu a reușit să le traverseze grație unei încăpățânări care i-a atras și îi atrage mulți dușmani. În special din partea acelor grupări de interese care au făcut din medicament și din necesitatea sa, vehiculul spre beneficii de-a dreptul uriașe. Producătorii și furnizorii de medicamente sunt, în ansamblu, dușmanii cei mai redutabili ai reformei și ai stabilizării. Ei trăiesc și prosperă din crize pe care le produc și le alimentează prin toate mijloacele care le au la îndemână. Ei au relații bune și consistent întreținute în toate domeniile și pot să mobilizeze forțe de persuasiune importante, oridecâteori este cazul. Ei sunt cei care manipulează în permanență o opinie publică sensibilă la cele mai mici seisme care le atacă siguranța sănătății proprii. După aproape 15 ani de la variațiile halucinante ale cursului valutar, ei – producătorii și furnizorii – încă mai invocă pierderile pe care li le-ar provoca un regim de relativă stabilitate pe care încearcă ministrul să-l pună în funcțiune pentru a proteja cât de cât consumatorul – beneficiar. Aceste interese stau la originea și a acestor ultime crize ale medicamentelor gratuite și compensate. Pentru promotorii săi, bugetul de stat a devenit un sac fără fund din care se pot scoate la nesfârșit banii din care se finanțează nu doar business-ul respectiv, ci și întreaga mașinărie de protecție și de influență creată în jurul său. Nu știu ce șanse de reușită finală are Nicolăescu. Constat doar că, deocamdată, nu este dispus să cedeze. Ceea ce crează o mare problemă, inclusiv pentru cercurile interesate din interiorul guvernării.
Titlu: Demisia lui Boc și "secunda unu"
Nr Editie: 2269 Data: joi 24 iulie 2008
Angajamentul semi–președintelui democrat Emil Boc, cum că „demisionează în secunda doi când se formează un guvern fără PDL”, apare ca un mesaj destinat handicapaților care nu înțeleg nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lor. Pentru orice om normal este însă limpede ca bună ziua cum se vor desfășura lucrurile în „secunda unu”. Nu este un secret, l-a dezvăluit chiar președintele PDL (ăla adevărat), care – absolut întâmplător este și președintele țării: în „secunda unu”, indiferent de configurația decisă de alegeri, Traian Băsescu numește ca premier pe reprezentantul PDL-ului, indiferent dacă acest partid câștigă alegerile, le pierde, sau intră într-o alianță. Toate cele trei variante – 1 X 2 – sunt câștigătoare pentru  partidul dlui Boc. Acest lucru este posibil printr-o interpretare personală a Constituției – aceea care i-a permis actualului președinte să facă același lucru după alegerile din 2004. Nu este un simplu gest de frondă: lucrurile au fost atent cântărite de analiștii prezidențiali. Este puțin probabil ca PD-L să obțină o majoritate simplă care să-i permită să guverneze singur. Este, de asemenea, exclus, să mai poată pune sula-n coaste unui partener de ocazie – cum s-a procedat în 2004. Băsescu va numi un premier democrat chiar cu riscul unui blocaj parlamentar. Risc ce scade proporțional cu dragostea parlamentarilor de orice culoare pentru scaunele dobândite cu trudă uninominală. Desigur, soluția clasică, corectă a unei astfel de crize este ca Parlamentul să respingă numirile președintelui care nu corespund aritmeticii parlamentare sau să le invalideze printr-o moțiune de cenzură. Există, însă, riscul de a se ajunge în acest fel la dizolvarea Parlamentului proaspăt constituit. Cine o va face? Cine va renunța, benevol, la patru ani de siguranță și de privilegii, pentru repunerea în drepturi a prevederilor neclare ale unei Constituții pline de aproximații? Așa încât după una-două respingeri, aleșii poporului se vor resemna să lucreze cu un Executiv cu care se vor afla într-un permanent război de uzură. Nu unul care să facă victime. Premierii „din umbră” care fac acum caz de mandatul lor imaginar se vor resemna și-și vor vedea de treabă, în timp ce țara va fi administrată de un guvern democrat, condus sau nu de dl. Boc. După mine, mai degrabă nu. Dar, este sigur că dl. Boc nu-și va da demisia de la conducerea partidului. Angajamentul său este o nouă probă de demagogie ieftină, din cea cu care liderul de la Cluj ne împuie urechile cu fiecare apariție înregistrată a sa.
Titlu: O afacere de spionaj cel puțin ciudată
Nr Editie: 2270 Data: vineri 25 iulie 2008
Prima ciudățenie este că Parchetul însuși a dat NUP – Neînceperea Urmăririi Penale – în dosarul de corupție, derivat din cel de spionaj, în care au fost cercetați Sereș, Nagy, Mucea, Stancev și Benyatov. Deci, după aproape doi ani de investigații, timp în care presa a fost alimentată preferențial cu fragmente semnificative din convorbirile telefonice ale inculpaților, din care reieșea, în general, destul de limpede, mobilul material al acțiunilor lor, procurorii vin și spun: sorry, n-am găsit nimic! Nu există prejudiciu material, nu există corupție! La loc comanda! Ar trebui să înțelegem, dacă avem puțină minte, că acest conclav de poeți nu avea propensiuni materialiste. Dacă spionau o făceau de amorul artei, sau poate, din convingere! Există exemplul celebru al lui Richard Sorge, care spiona la japonezi pentru ruși datorită convingerilor sale ideologice. Sau ale unor celebri spioni ruși care lucrau în America pe aceleași baze. Nu știu de ce, dar credeam dispărută această specie, într-un ev materialist ca cel în care trăim. Iată însă că „lotul” celor doi miniștri, doi consultanți internaționali și câțiva înalți funcționari  publici români contrazice ferm această opinie. În mod logic, cam aceeași cale ar urma să aibe și dosarul de spionaj propriu-zis: fără prejudiciu, nema spionaj! Poate schimb de informații, dar nu spionaj! Și spionaj pe ce? Pe ce știe toată lumea? Pe ce, oricum, instituțiile statului trebuie să ofere firmelor de consultanță? În așteptarea – cred că nu prea lungă – a următorului NUP, dați-mi voie să-mi exprim niște uimiri. Prima este legată de decizia Parchetului de a nu mai trimite dosarul în instanță. După ce ai lucrat pe brânci la el, doi ani, pare cam ciudat să renunți, așa, de bună voie. A doua ține de ecoul acestei renunțări: nici două zile nu au ținut comentariile. După care s-au stins brusc. De parcă cineva le-a acoperit cu o prelată. Nici unul dintre inculpați nu și-a exprimat satisfacția sau nemulțumirea față de caznele prin care au trecut. Nici unul nu s-a revoltat, amenințând că va cere daune. Toți au tăcut mâlc. De parcă ar fi avut o înțelegere. Ori chiar au avut? Nu știu de ce, dar mi se pare că o firmă multinațională de calibrul lui First Boston n-ar fi putut să accepte implicarea sa într-un asemenea scandal fără să reacționeze. Nu sunt adeptul teoriei conspirației, dar prea mi se pare că, în spatele justiției s-au făcut niște înțelegeri, dinmedii sau înalte rațiuni de stat (care ar fi alea?). Cum nu e prima dată, rămân nedumeririle.
Titlu: "Cod portocaliu" la analiști!
Nr Editie: 2271 Data: sâmbătă 26 iulie 2008
Primul exercițiu major de utilizare a jurnaliștilor și a comentatorilor în general în bătălia politică a aparținut Convenției Democrate și a fost utilizat în 1996. Având ca for conducător o Alianță Civică înțesată de voci pătrunzătoare, Convenția a mizat pe succesul de public al jurnaliștilor, punându-i în diverse funcții publice. Atunci a fost schimbată aproape întreaga structură de conducere a televiziunii publice, guvernul și președinția s-au întrecut în a numi consilieri și purtători de cuvânt din rândul slujitorilor condeiului. Unii au ajuns – e drept, pentru scurte perioade – chiar miniștri! Care a fost impactul acestei manevre? Unul dezastruos, aș spune. Câștigarea alegerilor nu s-a datorat în nici un caz numelor puse pe liste de țărăniști și liberali, și chiar de democrați, ci valului care mergea spre schimbare. Alegătorii vroiau – și aveau dreptul să știe - dacă unii politicieni sunt mai buni decât alții. Au aflat, mai repede decât s-ar fi așteptat. În practică, acțiunea teoreticienilor s-a dovedit a fi una deplorabilă. Și poate că doar slaba calitate a oamenilor – specialiștilor – promovați de Convenție a fost mai demolantă decât intervenția analiștilor și a comentatorilor în viața publică. S-a demonstrat, dacă mai era nevoie, că contestarea e mai productivă decât omagierea. Că e mai credibilă și mai lesne de promovat. După mai bine de un deceniu, componentele Puterii de atunci recurg la aceeași formulă: și liberalii, și democrații se gândesc că le va fi mult mai ușor să forțeze porțile uninominalului cu „nume” de rezonanță la publicul cititor. Dacă liberalii se orientează mai mult spre zona divertismentului, democrații mizează pe analiști: doi dinte cei mai proeminenți lăudători ai lui Băsescu și-au anunțat deja opțiunea. Alți câțiva stau în rezervă. Din întâmplare – sau nu – în ciuda notorietății, oamenilor le lipsește charisma elementară, necesară trecerii „sticlei”. Mor de curiozitate să asist la o întâlnire cu alegătorii a domnului Avramescu – ca să dau un singur exemplu. Desigur, e o opțiune. Cât de bună sau de rea, ne-o va spune runda de alegeri din toamnă. Când îi vom regăsi – sau nu – în băncile Parlamentului.
Titlu: Blandiana vrea lecții obligatorii dintr-o materie inexistentă!
Nr Editie: 2272 Data: luni 28 iulie 2008
Doamna Ana Blandiana, fostă poetă (disidentă) în timpul lui Ceaușescu și proeminentă lideră civică după aceasta, iese rar, în ultima vreme, dintr-o izolare pe care și-a impus-o singură, probabil ca efect al dezamăgirilor trăite de modul în care „nobilele idealuri” ale Alianței au fost puse în practică. Zilele trecute, domnia sa a expediat, în numele Alianței Civice (despre care, spre rușinea mea, nu știam că mai funcționează) o scrisoare către ministrul educației, Adomniței, în care îi cere introducerea studiului comunismului în ciclul secundar, ca disciplină obligatorie. În felul acesta, susține fosta disidentă, s-ar da curs uneia dintre recomandările Raportului „Comisiei Tismăneanu”. „Se programează niște generații fără rădăcini” – explică d-na Blandiana – iar integrarea europeană se percepe ca o pierdere a identității”. Dincolo de amănuntul că n-am știut nici că recomandările „Comisiei Tismăneanu” au devenit un soi de literă de lege, lor urmând să le dea curs, obligatoriu, de către forurile competente, cred că ideea d-nei Blandiana merită toată atenția. Există, într-adevăr, pericolul ca actualele generații să fie complet desprinse de contextul istoric, să nu-și poată reprezenta și să nu poată evalua libertatea în care trăiesc și prețul plătit pentru aceasta. Istoria este una dintre materiile esențiale, fundamentale, care ne pot jalona identitatea, într-o lume în care granițele tradiționale tind să dispară. Iar perioada comunistă, ca etapă obiectivă a istoriei noastre, trebuie cunoscută, cercetată și aprofundată. Dar predarea ei obligatorie devine, în momentul de față, un fel de punere a căruței înaintea cailor. Suntem încă departe de starea din care să decurgă o analiză obiectivă a etapei. Trăim încă într-o societate măcinată și destrămată de partizanate de tot felul. „Raportul Tismăneanu” nu poate ține loc de tratat de istorie. N-are cum, e prea marcat de subiectivitate pentru a putea oferi materia necesară unui studiu școlar. Doar dacă nu acceptăm varianta că d-na Blandiana și colegii săi de Alianță să-și asume, voluntar, calitatea de profesori de comunism. Sau despre anticomunism. P.S. Așa, din curiozitate: după Revoluția Franceză o fi fost introdus în școli studiul obligatoriu al monarhiei? Că după victoria comunismului, nu s-a mai pomenit nimic despre regimul burghezo – moșieresc, cu excepția condamnării sale violente, în absență…
Titlu: Un dezastru anunțat
Nr Editie: 2273 Data: marți 29 iulie 2008
De la o vreme, nu există ploaie care să nu aibe urmări greu de prevazut – de la izolarea unor comunități până la distrugerea lor. Anul acesta se părea că scăpasem, dar a venit acest final de Iulie care a confirmat trendul ultimilor ani: țara este complet descoperită în fața unor fenomene meteorologice pe care le-am putea cataloga drept obișnuite, curente. Ce s-a întâmplat în ultimele zile are un numitor comun: fără gospodării și fără agoniseala de-o viață au rămas oamenii din zonele din nordul țării. Acolo s-a produs cea mai gravă și mai inacceptabilă formă de autodistrugere: pădurile de pe versanții muntoși au fost pur și simplu nimicite. Cu toporul, cu drujba, cu caii, cu tractorul. Sub ochii sau cu complicitatea autorităților, sute de mii de hectare de pădure au devenit un soi de deșert, unde vor trebui zeci de ani pentru ca o nouă pădure să se ridice și să pună la adăpost viața de fiecare zi a locuitorilor. Defrișarea sălbatică nu a slăbit doar solul, lăsând cale liberă torentelor și șuvoaielor, dar a modificat pur și simplu clima. Din această cauză fenomenele au devenit extreme, asemănându-se tot mai mult cu vijeliile din zonele tropicale. Iar rezultatele se văd cu ochiul liber. În fiecare primăvară, vară, toamnă, guvernanții se încalță cu cizme de cauciuc și vizitează locul calamităților, fluierând a pagubă. Ajutoarele nu rezolvă mai nimic, pentru că viitoarea ploaie nu va face altceva decât să măture din nou ceea ce oamenii au reușit să încropească în scurtul răgaz lăsat de natură. Este aproape o pedeapsă divină care lovește, fără discernământ, și pe cel care s-a alăturat cu toporul din dotare hoților de lemne, bucurându-se de un câștig iluzoriu, și pe cel care n-a participat la distrugere, dar nu a făcut nimic să o împiedice. Așezări care au supraviețuit mii de ani, datorită echilibrului relativ realizat între natură și om, se văd acum confruntate cu imposibilitatea de a-și mai continua existența. Răul făcut în doar câțiva ani va necesita decenii ca să fie reparat, dacă se vor lua cât mai urgent măsurile de fond necesare. Dar acestea întârzie, blocate de cu totul alte priorități ale unor autorități care pun, sistematic, interesul de grup sau de partid, deasupra celui național.
Titlu: DNA-ul și tehnica uciderii găinii
Nr Editie: 2274 Data: miercuri 30 iulie 2008
PNA-ul, înființat de Năstase și devenit DNA sub Băsescu, a fost conceput ca o divizie specială de luptă împotriva corupției la vârf. Nu pentru că clasa politică autohtonă ar fi fost îngrijorată de fenomen, ci pentru că Uniunea Europeană ne-a cerut-o în mod expres, ca mijloc de stăpânire a elanului cu care deținătorii puterii politice se puseseră pe spoliat statul pe care-l administrau. Din nefericire, acest instrument de luptă împotriva politicii abuzive a devenit, rapid, un instrument de luptă politică! Partizanatul și slugărnicia au făcut rapid din el o instituție lipsită nu doar de credibilitate, dar și de eficiență. Și asta s-a văzut din modul în care obiectul de activitate a fost abordat după preluarea puterii de actuala echipă. Obiectivul băsescian de eradicare a corupției la vârf a declanșat o veritabilă vânătoare de vrăjitoare, care a pus laolaltă, de-a valma, corupți autentici, greu de dovedit, cu corupți de circumstanță sau afiliați unor grupări de interese. Elanul DNA-ist s-a concretizat într-un iureș de dosare și de arestări: rând pe rând au fost chemați spre a fi audiați, foști demnitari, sau luați pe sus și arestați oameni de afaceri. În lumina reflectoarelor mass-media, poliția i-a „umflat” pe Patriciu, pe Tender, pe Sechelariu, pe Iancu, pe Iacobov, într-o mișcare menită să anuleze susținerea economică a unor segmente politice, și i-a depus la Rahova, locul unde, în mod tradițional, procuratura comunistă obținea mai repede și mai ușor mărturisirile complete necesare condamnării. Promotorii acestei campanii au ignorat, însă, un lucru: că reformarea justiției implică acordarea de drepturi sporite și învinuiților. Că aceștia pot recurge la instrumente și modalități de apărare. Că este nevoie de un know-how cel puțin egal pentru a descâlci complicatele ițe ale afacerilor. Ca orice hei-rup, nici acesta n-a dat rezultate. Inculpații au părăsit rând pe rând Rahova, unii cu aură de martiri, iar în instanțe au ajuns dosare incomplete sau prost întocmite din capul locului. Cert este că după mai bine de trei ani, recolta DNA este egală cu zero. Singurul lucru pe care l-au obținut procurorii lui Morar a fost acela de a afecta interesul național prin modul brutal și negândit cu care a abordat spețe economice care implicau conexiuni sociale majore. Ideea lor a fost, parcă, aceea de a omorî găina, ca să nu mai dea ouă, în loc de a o trata cu atenția necesară pentru ca eventualele prejudicii să poată fi recuperate. Unele afaceri care implicau soarta a mii de solicitanți și angajamente economice complexe au fost pur și simplu ruinate. Altele au fost afectate grav pe termen lung. A câștigat cineva ceva din asta? Nicidecum! Filosofia adâncă a morții caprei vinovatului a părut să fie unica preocupare a acestei instituții subordonate în mod mai mult decât evident, politicului.
Titlu: Ipocrizia de partid
Nr Editie: 2262 Data: miercuri 16 iulie 2008
Nimic mai straniu decât această preocupare, patologică, a membrilor unor paride de la noi față de binele celorlalte! Iată-l, de pildă, pe dl Boc, extrem de îngrijorat de perspectiva ca PSD-ul să-l numească pe Adrian Năstase candidat la Președinție pentru viitoarele alegeri: opinia publică va avea un șoc, zice Boc, mai grijuliu ca niciodată pentru sănătatea publică! Cu alte cuvinte, PSD-ul ar avea de suferit în acest fel, riscând să piardă alegerile datorită șocului public! Ai zice că în fundul sufletului - și nu numai - dl Boc este un fan al PSD-ului, căruia nu-i dorește decât binele. Pe de altă parte, social-democrații și liberalii sunt foarte îngrijorați de efectul negativ pe care ar putea să-l aibe suportul declarat al președintelui Băsescu pentru PD-L. Această grijă părintească n-ar face decât să micșoreze șansele democrat-liberalilor de a veni la putere pe cont propriu, iar chestia asta crează o mare neliniște în rândul celorlalți politicieni. Spun că este o preocupare bolnăvicioasă pentru pentru că în termeni realiști, sinceri, orice defecțiune, nesincronizare, direcție eronată în cadrul unui partid n-ar trebui decât să-i bucure pe cei care pot trage avantaje dintr-o astfel de situație. Băsescu este preocupat de faptul că posibilul său cuscru, Hrebenciuc, are o faimă proastă și poate atrage reacții negative la adresa PSD-ului. Foarte bine! Asta n-ar fi decât în avantajul PD-L-ului său. În locul lui aș zice chiar: Bravos. Hrebenciuc e mare și tare, cel mai valoros politician al PSD-ului. Sau, tot Băsescu nu contenește să acuze influența negativă a lui Iliescu asupra paridului. Și ce-i cu asta? Dacă face PSD-ul să scadă în sondaje și la vot, n-au decât să-l facă președinte pe viață! În fond, este vorba despre un fariseism de proastă calitate. Neavând prea multe argumente în favoarea propriilor lor formațiuni, politicienii joacă teatrul binelui național. Dacă s-ar face o statistică s-ar vedea că cel puțin 75% din tematica declarațiilor sau conferințelor de presă ale diferitelor partide se ocupă cu problemele interne ale altor formațiuni. Eu iau ca exemplu alegerile locale: niciuna dintre entitățile implicate nu a procedat la o analiză de fond a propriului eșec: pentru că un maxim de 25 - 30 de procente nu poate reprezenta un succes. S-au "tăiat" câteva capete, de formă (capete repuse la loc prin realegeri interne) iar greul artileriei s-a dezlănțuit spre demascarea tertipurilor și a neajunsurilor celorlalți. Totul îmbrăcat în falsa grijă pentru binele acestora.
Titlu: În bătaia vântului
Nr Editie: 2263 Data: joi 17 iulie 2008
Dl. Boc este un maestru al declarațiilor. Rostite cu un ton cu atât mai ferm cu cât acestea se bat cap în cap. Domnia sa pledează cu certe talente avocățești pentru orice cauză i se pune în brațe. Demagogia sa este atât de evidentă și atât de deplină încât aproape nimeni nu se mai sesizează. Boc rămâne Boc, și cu asta gata. N-are rost să mai umbli nici la logică, nici la argumente. Cum nu poți controla pe asemenea criterii câinele care-și face datoria și latră indiferent pe cine are în față. Pentru că aceasta este datoria sa de câine. De ce spun că argumentele d-lui Boc se bat cap în cap într-o deplină armonie? Iar exemplul semnalului său de alarmă de duminică: o eventuală candidatură la președinție a lui Adrian Năstase, împotriva patronului său, este deosebit de periculoasă și poate declanșa un veritabil șoc public! De ce? Pentru că Năstase e cercetat de DNA. Și pentru că-și folosește imunitatea pentru a nu da față cu justiția. Năstase e, într-adevăr, cercetat de DNA. Nu mai are importanță dacă la mijloc este sau nu comanda politică a patronului d-lui Boc. Cu imunitatea e o altă chestiune: există un regulament al Parlamentului care prevede o anumită procedură. A fost votat inclusiv de dl. Boc și de prietenii săi. Imunitatea asta n-a inventat-o Năstase. Putem discuta dacă e bună sau nu (personal cred că nu e bună), dar asta e treaba celor care sunt membri ai Parlamentului. Dacă propunerea pe care o face, de modificare, va întruni majoritatea, atunci dl. Năstase se va prezenta în fața justiției fără a se mai putea feri de ea. Dar, deocamdată aceasta e situația, mai mult sau mai puțin obiectivă. Cât despre faptul că este cercetat, asta nu înseamnă că, automat, este și vinovat. Vinovăția n-o stabilește dl. Boc, ci justiția, atunci când i se prezintă dosarul cu documentele doveditoare. Și dl. Băsescu a fost cercetat (nu mai este, tot din motive de imunitate). Și nimeni nu strigă că România e în pericol de a suferi un șoc pentru că are un președinte acuzat de fel de fel de chestii, mai mult sau mai puțin reale. Sigur, amicii d-lui Năstase și inamicii d-lui Băsescu se pot întreba de ce președintele nu renunță la imunitate (cum a făcut-o în 1995) și nu se pune la dispoziția justiției pentru a lămuri problema – atâta timp cât lui Năstase i se cere același lucru. Răspunsul nu l-ar putea afla însă decât de la dl. Președinte, dar domnia sa cam evită subiectul. Vorbim prea adesea de culpe și vinovății, înainte ca acestea să fie probate și sancționate. Metoda a devenit una obișnuită în lupta politică și oricât de obiectiv ai încerca să fii nu poți să nu constați că instituții ale statului, a căror datorie este să fie independente și neinfluențabile, se îndoaie sistematic incotro bate vântul. Și se schimbă odată cu acesta.
Titlu: "Achitarea" lui Hayssam!
Nr Editie: 2261 Data: marți 15 iulie 2008
Mă mir că președintele nu a lansat obișnuitul atac la adresa judecătorilor care dau sentințe neconforme cu preferințele sale, dar mă aștept să o facă. Pentru că procesul „Fe... – Nehoiu” a fost unul comandat de la cel mai înalt nivel. Drept răzbunare pentru păcăleala trasă de sirian, care a reușit să-i învârtă pe degete pe consilierii lui Băsescu fiind la un pas de a-și realiza planul, de a ieși din țară cu banii de răscunpărare, cu binecuvântare de sus.   Dacă la facultățile de drept s-ar lucra ca la medicină, atunci creierul procurorului Cleopatra Mihalache de la Brăila, detașată special la București pentru a lucra „Lotul Hayssam”, ar trebui - după decesul acesteia - pus într-un borcan cu formol pentru a putea fi studiat de studenții aspiranți la o careieră juridică. S-ar putea depista acele malformații care au condus-o la executarea unui dosar de caz care abundă în abuzuri, aproximații, încălcări flagrante ale procedurii. Doamna procuror a avut, ca pe vremea comuniștilor, temă: să producă un „lot” de infractori, al cărui pilon central să fie Hayssam. Și cum pentru acuzele de terorism urma să lucreze altă echipă, dânsa trebuia să se ocupe de infracțiunile economice. Și cum termenul primit era foarte scurt, iar combinațiile lui Hayssam extrem de complicate, a preferat drumul cel mai scurt: o încadrare pe lângă codul Penal: bancruta frauduloasă care tocmai fusese abrogată și împănarea cazului cu persoane luate la întâmplare, dintre care cei mai mulți nu aveau nici o legătură cu „sabotarea economiei naționale” practicată de sirian. Ce a rezultat este  o mostră pentru care – alături de altele asemenea – justiția română ar putea să se pricopsească cu aspre mustrări de pe la Uniunea Europeană. Cât de puternică, ne neevitat a fost comanda politică se poate deduce și din faptul că șeful DIICOT de atunci, procurorul Muscalu, în loc să-i dea Cleopatrei cu dosarul în cap, l-a semnat și a trimis-o, drept recompensă, într-o călătorie peste hotare, ca să se refacă după efortul făcut cu însăilarea cazului. După aproape trei ani de termene, procesul a ajuns la final iar judecătorii n-au putut să facă altceva decât să dea o sentință de achitare, pentru că de condamnat n-ar fi putut s-o condamne decât pe procuroare, pentru incompetență și abuzuri. Dar asta nu este sarcina instanței, ci a altor foruri. Faptul că un vinovat – vizibil cu ochiul liber – este agățat de alți inculpați, cărora în decursul cercetării li s-a refuzat orice drept la apărare pe motiv că era târziu și dosarul trebuia închis, reprezintă una dintre metodele unui tip de justiție pe care sistemele moderne, democratice, le refuză. Iar instanța – pasibilă de mustrări prezidențiale – a procedat corect: pe baza a ce pusese procurorul în dosar nu se putea da o altfel de sentință. Este nu doar eșecul unui procedeu revolut – „lotul” – dar și al unei maniere iresponsabile de a aborda actul de justiție. Și principiul său fundamental: vinovăție trebuie dovedită, dincolo de orice dubiu!
Titlu: Grupusculul de la Cluj nu mai suge din deget!
Nr Editie: 2250 Data: miercuri 02 iulie 2008
Nici o altă grupare politică ce a evoluat pe scena partidelor noastre nu a avut o influență – nu găsesc alt termen pentru a defini genul de acțiune – mai notabilă decât cea pe care ne-am obișnuit să o numin „Grupul de la Cluj”. La prima vedere ai putea să crezi că este vorba despre un laborator de gândire și acțiune politică, ce analizează și dezbate variante, oferind soluții practice. În fond, grupul cu pricina a numărat, unul peste altul, trei membri, dintre care unul s-a desprins cu timpul, continuându-și acțiunea pe cont propriu: Ioan Rus, Vasile Dâncu și Vasile Pușcaș. Cel care a promovat această echipă este Adrian Năstase și a făcut-o în momentul în care era în căutare de susținători pentru a contracara influența centrului din PSD, aflat prea pe orbita președintelui fondator. Au fost grupul de la Cluj și cel de la Timișoara (Sârbu și Brânzan) prin care același Năstase a încercat să temereze polul moldovean condus cu iscusință de Viorel Hrebenciuc și băieții săi de la Bacău. Spre deosebire de aceștia, nici clujenii și nici timișorenii nu se bucurau de un aport elecoral complet. Năstase a crezut, totuși, că promovându-i în funcții executive, le va oferi șansa de a se consolida și în plan local. Altfel, în guvernul instaurat după câștigarea, „en fanfarre” a alegerilor din 2000, în noul Executiv s-au trezit că sunt miniștri plini – Rus, la Interne, Dâncu la Propagandă, Pușcaș – negociator la UE (unde chiar a făcut treabă bună), Sârbu la Agricultură (unde a revendicat și pădurile, care i-au fost date pe tavă) și Brânzan la Sănătate. În felul acesta premierul a considerat că poate să controleze mai bine tendințele „nucleului dur” din PSD, care asculta de Iliescu, și să-și promoveze propria linie de acțiune printre cei înălțați brusc în rang și influență. Speranțele lui Năstase, de consolidare a partidului în zone controlate de altele nu s-au împlinit. În ciuda semnalelor aproape permanente, dar prea adesea contradictorii, grupul de la Cluj n-a reușit decât să-și ridice lumea din partid în cap. Cu un Rus devenit greu de implicat și un Dâncu prea ancorat în teorie, grupul de la Cluj a produs procente derizorii la alegerile din 2004. S-a revanșat însă la Congresul extraordinar din 2005 când a reușit să determine o lovitură de partid care l-a scos din dispozitiv pe Iliescu, înlocuindu-l cu Geoană. De atunci, rămâne singura realizare notabilă a duetului Rus-Dâncu, cu o aripă pe cale de dispariție și o alta ce a încercat să suplimenteze competențe cu agresivitatea. Recenta „dizolvare” a conducerii filialei clujene nu face altceva decât să înlocuiască o echipă perdantă cu o alta, mai dispusă să se bată la legislativele din toamnă. Cu plasticitatea care-l caracterizează, Ion Iliescu a definit într-o formulă memorabilă acțiunea grupării: suptul are deget! Profund sociologic, însă!
Titlu: Imaginea - ferfenițită - a României!
Nr Editie: 2251 Data: joi 03 iulie 2008
Cu precădere în deceniul trecut, „imaginea” a fost una dintre obsesiile noastre naționale: cum să facem pentru ca străinătatea să nu ne perceapă eronat, pe baza unor excepții. În baza acestei obsesii s-a declanșat o notabilă campanie de promovare a imaginii, prin felurite metode. Una dintre acestea a fost cea a Târgurilor și Expozițiilor internaționale. După câteva eșecuri jenante – la Roma, Sevilla și alte câteva locuri – discuția a fost abordată cu mai multă seriozitate, așa încât Expoziția Mondială din 2000 de la Hanovra s-a transfornat într-un succes memorabil. Nu numai că pavilionul României a fost unul dintre cele mai originale, dar și programul – susținut pe parcursul a patru luni – a reușit să prezinte o față a României pe care străinii n-o cunoșteau: cea a autenticelor valori culturale, a inteligenței și destoiniciei practice, a universului spiritual a unui popor aflat mai mereu la răscrucea istoriei. Au contribuit la acest succes disponibilitatea guvernului, copleșit de nenumărate probleme, dar care a reușit să numească din timp un comisar general al Expoziției, care a virat la timp banii necesari și care a susținut în permaneță acțiunea. Pavilionul a fost vizitat de politicieni de la putere și din opoziție, solidari măcar în acest moment cu interesul național. Niciodată vreo altă manifestare similară nu s-a bucurat de un succes asemănător. Dar odată cu închiderea EXPO, ne-am revenit în matca vechilor obiceiuri: exponatele și dotările n-au putut fi repatriate decât după vreao doi ani, pentru că nu s-au găsit bani de transport. Pavilionul a fost ambalat și adus acasă, urmând să fie remontat într-un parc științific. Ambalat a rămas până în ziua de azi, iar exponatele, aparținând diverșilor artiști invitați – zac și azi în containere ce nu pot fi deschise pentru că nu s-a plătit TVA-ul. Următoarea expoziție mondială, cea din Japonia, din 2005, a mai păstrat câteva dintre lucrurile bune din 2000: numirea unui comisar general și subordonarea către Ministerul de Externe. În ciuda depărtării, a vut un ecou notabil. Revenirea la nivelul catastrofal de dinainte de 2000, s-a produs anul acesta: la Zaragoza, după aproape o lună de la deschidere, pavilionul României nu e gata. Ministrul Mediului, Korodi – care a preluat de la Externe responsabilitatea – a încredințat unui SRL de buzunar, de pe la el de acasă, sarcina amenajării. În 2000, pavilionul României a rezultat dintr-un concurs internațional, care a fost premiat de organizatori. Iresponsabilitatea și neglijența își recâștigă drepturile, făcând ferfeniță o imagine  niciodată suficient de bine lustruită pentru a ne reprezenta cu decență. După Roma și Sevilla au căzut – datorită semnalelor presei – niște capete mai mici. De data aceasta ar trebui să cadă chiar capul ministrului care n-a fost în stare (sau n-a dorit?!) ca la Zaragoza să ne prezentăm cu decența necesară. P.S. Comisarul numit de Korodi – fostul său consilier – și dat afară după începerea scandalului, n-a catadixit să-i consulte pe foștii comisari de la Hanovra și din Japonia, ca să afle măcar cu ce se mănâncă chestia asta. Fiecare prost crede că lumea începe cu el.
Titlu: România în Top!
Nr Editie: 2252 Data: vineri 04 iulie 2008
O veste bună pentru români, una care mai atenuează îngrijorările promovate de scumpirile în serie care au venit de la 1 Iulie: în premieră, pentru întreaga noastră istorie, doi români intră în Topul celor mai bogați 16 oameni din Europa de Est și Ucraina! Și, nota bene, topul nu este făcut de „Capital”, ci chiar de către „Forbes”! În acest clasament, Patriciu ocupă locul 10, cu o avere estimată la 2,5 miliarde de dolari, iar Țiriac locul 14, cu 1,2 miliarde de dolari. Ei sunt și primii miliardari cu acte-n regulă pe care România i-a dat continentului și lumii, în efortul său de aliniere la standardele europene și mondiale. Cu alte cuvinte, țara noastră intră – ca să spun așa – în „sferturile” unui campionat european de dat „plinuri” în poarta finanțelor. Jucăm într-o grupă dificilă, cu Ucraina și cu foștii colegi de lagăr estic, zonă în care, încă, orice este posibil – inclusiv ca cineva să devină miliardar peste noapte. În țările în care acest sport este avansat și în care regulile jocului sunt aplicate cu strictețe de către „arbitri”, este mai greu să se întâmple așa ceva. Noi încă ne mai putem permite, iar panoul bogaților din România este plin de numele celor care au avut șansa unor „goluri” norocoase în piața finanțelor publice, care au executat lovituri de pedeapsă fără teama de a fi luați la întrebări față de modul în care le-au obținut, sistematic, pe marginea terenului, dincolo de tușă, unde prerogativele arbitrilor încetează. Logic, următorul pas al aspirațiilor naționale ar fi să avem reprezentanți în topul european. Să apară români capabili să facă cât mai multe miliarde și să intre cu fruntea sus în clubul celor mai bogați europeni, fără să se jeneze de sărăcia țării din care provin. Pentru că, până la urmă, acesta e paradoxul românesc: o țară săracă ce a produs, pe bandă rulantă, oameni bogați. Oameni care, cel mai adesea, s-au îmbogățit nu din muncă –vorba dlui Iliescu – nu din producție, ci din specularea unor conjuncturi favorabile sau făcute favorabile, din  accesul clintelar la fondurile publice, din nerespectarae sau sfidarea puținelor reguli referitoare la moralitatea, procesului de acumulare, din ineficiența cruntă a sistemului juridic, care, în loc să sancționeze, cel mai adesea certifică și legalizează! Nu mai spun că dictonul american referitor la cum se face primul milion are valabilitate în România. Aici au valabilitate miliardele proprii dezvoltate cu rapiditate, prin care cadavrul economiei centralizate a fost împărțit de prădătorii cei mai iuți și mai eficienți. Care au avut, însă, bunul simț, să lase oasele, copitele și coarnele prăzii pentru a fi împărțite pe principiul „salariului minim”. Bogăția românească, în general, a fost creată cu sprijinul nemijlocit al unor autorități care au legiferat cu trimitere directă la beneficiari, care au închis ochii la nerușinarea flagrantă a acestora și care se bat cu pumnul în piept pentru îmțelepciunea cotei unice care a făcut din sărac egalul miliardarului. La plata dărilor....
Titlu: Înțelegerea prădătorilor
Nr Editie: 2253 Data: sâmbătă 05 iulie 2008
Ministrul Agriculturii, discretul Dacian Cioloș, nu și-a putut stăpâni o undă de uimire legată de rezultatul lungii dispute dintre producătorii de alimente și conducătorii rețelelor de hypermarketuri: semnarea unuoi acord de bune practici. „Așa ceva mai există doar în Anglia, Franța și Germania” – a spus, cu mândrie, unul dintre protagoniști, dându-ne de înțeles înaltul nivel la care ne-am ridicat, brusc, prin punerea semnăturilor pe respectivul document, despre care același ministru Cioloș spune că ar trebui să fie fundamentul unei legi – pentru că una e o înțelegere, un acord de principiu, și alta o lege cu prevederi clare și de neocolit. Războiul dintre cei doi parteneri a început prin luna martie, când, într-un elan fără precedent, producătorii au aruncat anatema asupra hypermarketurilor, denunțând practicile abuzive ale acestora: nenumăratele taxe impuse, politica de diktat a acestora, nerespectarea unor norme comerciale elementare. Acestea ar fi fost și motivele pentru care, în România, prețul produselor alimentare ar fi atât de ridicat, în contradicție cu nivelul de trai. Publicul s-a bucurat: în sfârșit, cineva se ridică la luptă împotriva abuzurilor! În același timp cumpărătorilor li s-a luat parcă un văl de pe ochi, realizînd cât de ridicat este, la cassă, totalul pentru produsele puse în coș. S-a făcut apel la instituțiile statului, care și-au declinat competența spunând că e vorba despre o relație contractuală între părți și să și-o rezolve părțile! Cum? a strigat partea vătămată? Păi dacă încercăm să le reproșăm ceva, ne scot de la raft și nu ne mai iau produsele! Și ce facem noi cu ele? În fine: hypermarketurile și producătorii s-au așezat la masă, sub oblăduirea ministerului și au tot discutat până când, iată, s-au înțeles: acordul de bune practici pune capăt disensiunilor, inaugurând o nouă etapă în comerțul românesc cu produse alimentare. Această antantă cordială – după atâtea acuze și înjurături – mie mi se pare suspectă. Am sentimentul că acest acord a fost realizat între doi prădători care renunță să se mai bată pe leșul proaspăt doborât al consumului alimentar, înțelegând să și-l împartă frățește. Faptul că partea cu adevărat vătămată –consumatorul – nici măcar n-a fost consultată îmi dă de înțeles nu doar că produsele alimentare nu se vor ieftini, ci că scumpirile viitoare se vor face în folosul ambelor părți și pe spinarea acestuia. Avem de-a face cu un acord de „bune practici” între agresori, și nu între agresori și victimă. Iar faptul că este binecuvântat de autorități – ba, mai mult, avut în vedere pentru a face obiectul unei legi – mă fac să înțeleg mai bine realitatea practicilor curente din comerțul ăsta semicapitalist!
Titlu: Știri rele și știri bune
Nr Editie: 2254 Data: luni 07 iulie 2008
Citesc presa zilei și mă pun în pielea redactorului buletinului de știri al unei televiziuni intrată sub incidența „Legii Funar -  Ghișe”. Blaga a cheltuit în campania electorală de opt ori mai mult decât Oprescu. E bună sau e rea? Și pentru cine? Pentru Oprescu pare a fi bună, dar nu la fel de bună ca pentru Blaga. Pe de altă parte e rău că Oprescu n-a avut un staff capabil să strângă bani suficienți, în timp ce e bine că PD-L-ul are suficienți sponsori pentru o campanie tip „tăvălug”. Cum era dacă ar fi câștigat Blaga? Bine sau rău? Că investiția și-a atins scopul ar fi fost bine. Că Oprescu pierdea odată cu primăria și puținii bani pe care a reușit să-i strângă era rău. În fine, numai în pielea redactorului TV să nu fi. Alta: un cotidian face o analiză și constată că, la toamnă, PSD-ul câștigă alegerile. E bună sau e rea? Pentru PSD e bună. Nu însă și pentru PD-L, pentru președintele Băsescu, care numai asta nu-și dorește – să coabiliteze cu un guvern de stânga, curent din care a făcut și el parte, dar nu mai face că s-a mutat pe dreapta din considerente populare.  Revin: unde plasezi știrea? Pe ce coloană? Pentru că dacă o pui la rele, pesediștii te vor acuza că ții cu Băsescu, iar dacă o pui la bune, intră Băsescu în direct și te face „tonomat”... Încă una: președintele Băsescu a promulgat legea prin care membrii corpului diplomatic și consular vor beneficia de o pensie de serviciu de 80% din ultimul salariu. Pentru cel care știe că Băsescu s-a opus din răsputeri acestui proiect, semnare poate să apară ca o surpriză! Bună pentru diplomați și rea pentru președinte, care cu mânuța lui i-a înzestrat pe diplomați cu pensii babane. Pentru buget și – recte – pentru cei care-l alimentrează – știrea e rea: ea deschide calea spre o grămadă de abuzuri! Vom asista la promăvări spectaculoase ale unor diplomați care au vegetat o viață întreagă, care vor primi pe ultimii metri salarii exorbitante, ca să se aleagă cu o pensie babană! Uite-o și pe asta: benzina și motorina se scumpesc din nou: abia au făcut-o la începutul săptămânii trecute. Vor ajunge la 4,82 – respectiv 4,83 lei. La prima vedere, vestea este proastă pentru cei care au mașini și trebuie să bage combustibil ca să meargă. Dar pentru cei care o vând, vestea e bună, pentru că fac profituri mai mari. Vestea e excelentă pentru Guvern, care cu un ochi plânge de mila cetățeanului, iar cu altul râde la gândul că va mai băga în buget ceva bani din taxele și accizele care se măresc odată cu noile prețuri. Deci, unde plasezi știrea? Sau, mai exact, care ar fi genul de știre bună sau rea, în totalitate? Fără nici un dubiu? Uite-o pe asta, care ar putea figura la „știri bune”: Agenția de Plăți și Intervenții pentru Agricultură a finalizat campania de depunere a cererilor pentru „plățile naționale directe complementare la oi și capre”. Ei, ce ziceți? Nu-i așa că e bună?
Titlu: Lista!
Nr Editie: 2255 Data: marți 08 iulie 2008
Primele cosecințe au început deja să se vadă: Poliția însăși a constatat că vreo 5 sau 6 dintre autorii unor accidente de circulație grave, soldate cu morți și răniți, fac parte din categoria celor care au obținut permisele de conducere în Argeș, după ce și-au făcut acolo mutații temporare. Este o afacere care, dincolo de aspectul penal, ridică semne de întrebare de natură morală și deontologică. Pentru că nu este vorba doar despre cei care s-au pretat la aceste gesturi, încasând cu nonșalanță bani pentru un „serviciu” ce poate deveni oricând exoloziv. Este vorba și despre cei care s-au pretat să solicite un astfel de serviciu, dispuși să plătească pentru a primi un carnet pentru care nu aveau acoperire în pregătire. Dintre cei peste 2500 de posesori de carnete de conducere pe care le-au obținut după ce și-au făcut mutații în județulArgeș, aș putea să bag mâna în foc că doar 1% s-au aflat într-o situație justificată. Restul au mers la sigur, pe filiere binecunoscute și verificate. Chestia care mă intrigă cel mai tare este că pe lista asta nu se află doar nume de romi care nu știu carte, sau de diverși întreprinzători care au ajuns să creadă că totul se poate cumpăra. Din datele „scurse” de la poliție reiese că pe listă sunt și multe persoane onorabile, formatori de opinie, sau oameni cu responsabilități publice prezente sau viitoare – vezi primarul performer de la sectorul 4. Sunt 2500 de persoane care au, teoretic – cel puțin deocamdată – musca pe căciulă. Și pe care ar fi bine să le știm! Iată de ce solicit Inspectoratului General al Poliției Române publicarea listei celor care se află în această situație – în virtutea dreptului la informare, garantat printr-o lege foarte clară. Am să adresez, de aceea, oficial o astfel de cerere și sper că ea va fi soluționată pozitiv – în spiritul prevederii Legii 544/2001.
Titlu: Controlul ANPC - o diversiune bancară?
Nr Editie: 2256 Data: miercuri 09 iulie 2008
Autoritatea pentru Protecția Consumatorului și-a arătat mușchii, luându-se la trântă cu băncile. David și Goliat în ediție parodică dâmbovițeană. O trântă al cărei rezultat a fost prezentat cu mare tam - tam presei, accentul punându-se pe amenzile drastice aplicate băncilor prinse cu ocaua mică. Nu pot decât să-mi închipui că, plătindu-le, președinții sau direcorii respectivelor bănci s-au ținut cu mâinile de burtă de râs. Pentru că era, realmente, vorba de un mizilic. La câți bani fac băncile cu comisioane ascunse sau la vedere, aceste amenzi nu pot trezi decât hazul. Cât despre învățătura de minte – să nu mai vorbim! ANPC este o instituție insignifiantă pe tabla de șah pe care bancherii sunt regi și conduc jocul. Dacă se poate vorbi, în România de azi, de o adevărată „Mafie” (sesizați ghilimelele) atunci aceasta este cea bancară. Având monopolul absolut al banilor și al creditelor, nefiind cenzurate de un Guvern incapabil să se controleze eficient și pe sine, băncile fac ce vor! Ele se joacă pur și simplu, cu nevoile noastre, impunând condiții arbitrare și abordând relația cu clienții de pe poziții de forță. Unde altundeva să te duci ca să iei bani, dacă nu-ți place cum procedează băncile? Poate doar la cămătari. Și unii o fac. Dar nu este o rezolvare. Dorind să-și consolideze dictatura de pe piața banilor, băncile au sabotat sistematic apariția altor forme de credit. Băncile populare au fost împinse rapid spre faliment. Fondurile de investiții au încă o prestație timidă și încorsetată de neîncrederea publicului, după experiențe gen SAFI sau FNI. Și atunci, pentru orice problemă, mergi la bancă. Iar banca are deplină libertate să-ți modifice, oricând crede ea, condițiile de returnare a creditelor. Condițiile pe care băncile le impun clienților sunt abuzive în literă și spirit. Ele nu acordă debitorului decât libertatea de a înapoia sumele care cresc ca-n povești. Pentru că banca nu vrea să riște nimic. Întregul risc este lăsat pe spinarea clientului. Uite de ce cred că acest control al ANPC-ului a fost o fanfaronadă ieftină, atâta timp cât se rezumă la amenzi caraghioase și nu se convertește într-o inițiativă legislativă menită să pună această relație pe bază de egalitate și echitate. Ba chiar îmi vine să cred că acest control a fost inspirat și „sponsorizat” chiar de bănci, ca să-l mai amăgească puțin pe cetățeanul turmentat de birocrația, aroganța și lipsa de scrupule a bancherilor.
Titlu: Pagubă în ciupercile Clujului
Nr Editie: 2257 Data: joi 10 iulie 2008
După ce s-au oțărât cât au putut, cei trei corifei ai ideilor mari și ai procentelor mici, de la Cluj, au luat o decizie capitală: refuzând să fie „dizolvați”, au preferat să-și dea demisia! Ca atare, i-au trimis, marți, președintelui PSD, Mircea Geoană, demisiile lor din toate funcțiile pe care le dețineau în partid. De la această dată, Dîncu, Rus și Pușcaș s-au degradat benevol, devenind simpli ostași social-democrați. Ce semnificație are acest gest? Practic - nici una. Cu plasticitatea-i proverbială, Ion Iliescu, cel iubitor de clujeni, ar spune: pagubă-n ciuperci! Și ar avea mare dreptate. Pentru că realitatea crudă este că „laboratorul” de idei și inițiative de la Cluj n-a dat niciodată roade. Nici ca miniștri (și mă refer doar la Rus și la Dîncu) clujenii n-au strălucit, fiind până la urmă remaniați fără motiv aparent legat de ineficacitatea lor în funcție (singurul eficien, dar la alt nivel – cel european – a fost Pușcaș). Dar nici ca ideologi. Unica lor contribuție la prosperitatea partidului rămâne manevra de înlăturare a lui Ion Iliescu de la conducerea unui partid predat apoi în mâinile unui începător ușor de manipulat. De la acest moment scăderea PSD în sondaje a fost aproape permanentă, doar actualele locale – fatale pentru cei trei – părând să mai stopeze întrucâtva declinul. Ce se va întâmpla la Cluj fără cei trei? Singurul lucru posibil ar fi o redresare a situației. Acolo, PSD-ul n-ar putea merge mai jos decât a mers sub înțeleapta conducere a strategului Dîncu. Pentru că, finalmente, cei trei sunt el! Rus, confruntat cu severe probleme personale, și Pușcaș, tot mai detașat de problematica locală – cu care n-a avut niciodată prea multe afinități – un accesoriu al unicului personaj activ din ecuație – cu o activitate suspectată de Hrebenciuc a fi una cu rădăcini într-o tradițională băutură locală.
Titlu: Memoriile dlui Iliescu
Nr Editie: 2259 Data: sâmbătă 12 iulie 2008
Dl Iliescu se joacă nițel cu nervii noștri când spune că se va mai gândi dacă candidează la un nou mandat de parlamentar. Pe cei care nu-l iubesc îi face să spere că, în sfârșit, vor scăpa de el, iar celor care-i acordă credit nelimitat le provoacă serioase îngrijorări. Nu este prima dată când ex-președintele procedează în felul ăsta. Cred că-l și distrează, oarecum, să asculte valurile de presupuneri care curg prin ziare și să vadă cum niște vorbe aruncate-n vânt produc furtuni în paharul cu apă chioară al politicii. Personal, nu cred că dl Iliescu va renunța la activitatea politică regulară. O dată, pentru că știe, a văzut ce înseamnă să rămâi în afara „distribuției” unei piese. Și-l iau de exemplu pe dl Emil Constantinescu: scârbit de politică, învins de securiști, trădat de cei pe care-i crezuse de partea sa, a eșuat într-o parodie politică extraparlamentară, abandonată în final în favoarea unei foarte nebuloase societăți civile. Or, vechi activist, dl Iliescu știe că trebuie să fii în sală ca să joci în piesă. Și nu la balcon, ci în culise. A doua oară: parcurgând cu demnitate și tenacitate Conossa la care l-au supus „reformiștii” partidului, prin lovitura de teatru de la Congresul din 2005, dl Iliescu a reușit să-și conserve influența, nu numai în partid, ci și în electorat. Nici un alt membru al PSD-ului nu se poate lăuda cu un electorat fidel de dimensiunile celui care-l susține, necondiționat, pe fostul președinte. Eventualitatea ca domnia sa să nu mai candideze la viitoarele alegeri ar fi o lovitură dură pentru partid, care se va vedea, din start, văduvit de voturile „nucleului dur”, mai ales atâta timp cât nici nu se poate vorbi despre o succesiune internă. Dl Ilescu nu mai are un „delfin”, în partid, căruia să-i lase moștenire  autoritatea sa. Trei: dl Iliescu este un personaj responsabil. Domnia sa nu este capabil, structural, de gesturi mari, parerice. Nu este în stare să rupă sau să-și afecteze partidul pe care l-a creat. Nu a făcut-o nici în 1997, nu a făcut-o nici măcar în 2005, când ar fi avut toate motivele. De ce ar face-o acum, tocmai când a reușit să scoată formațiunea de sub influența „negativă” a sugătorilor din deget de la Cluj? Ba, mai degrabă cred că va face tot ce poate ca să readucă, pentru a treia oară, partidul la putere. După care se poate apuca liniștit să-și scrie memoriile...
Titlu: Modelul "Astoria": privatizare prin scoatere la mezat!
Nr Editie: 2258 Data: vineri 11 iulie 2008
Chiar mi-a plăcut modul în care ministrul Orban și-a exprimat indignarea față de mânăria ordinară prin care a fost vândut complexul „Astoria” în contul unei datorii de zece ori mai mici decât valoarea sa. „Niște bandiți!” – sau  cam așa ceva ar fi spus atunci ministrul care a și ordonat o anchetă severă pe această temă. Care anchetă ce a descoperit? Secretul lui Polichinelle: astfel de manevre se fac curent în parohiile ministerelor. Este o modalitate, să-i spunem elegantă, de a degreva statul de niște obligații incomode: acelea de a avea grijă de patrimoniu! Societatea cu pricina este una dintre miile create exact cu acest scop: să scape de acele lucruri cărora le-ar sta mai bine în ograda privată. Se știe că statul este un prost administrator – mizerabil ar fi termenul potrivit – și că orice se face pentru a-l debarasa de perspectiva acestei condiții este spre binele lui. Schema este uneori mai complexă, și mecanismul ni-l servește tot „Astoria”, dar cea de la Snagov. Hotelul de acolo aparține – cât o mai aparține – aceleiași societăți, desprinse din CFR-ul gospodărit de fugarul Necolaiciuc. Acesta a pompat miliarde în hotel (tot n-avea ce face cu banii!) dotându-l cu pahare de un milion, pentru ca ulterior să cadă plocon în brațele nu știu cărui datornic dirijat. Așa cum s-a întâmplat la București: aici s-a lucrat cu grijă pentru ca o societate de avocatură (cu nume predestinat) să fie lăsată neplătită pentru a putea revendica o executare forțată, prin interpuși. Că anchetatorii lui Orban au luat-o, vorba aceea, în mână (e vorba despre anchetă) era la mintea cocoșului: mânăria fusese pusă la cale de vechea conducere, care a plecat în bejenie, în timp ce actuala s-a făcut că e în concediu! Odată operațiunea executată, nici o anchetă de-a lui Orban n-o mai poate întoarce – dacă presupunem că  a existat o astfel de intenție. Ceea ce este remarcabil în această poveste este că totul, absolut totul, este cusut cu ață albă, de la un capăt la altul. Și un orb ar fi fost în stare să vadă traseul și finalitatea afacerii. Nu și ministerul lui Orban (alt nume predestinat!). Culmea este că sub ochii tuturor se produce un nou eveniment după aceeași rețetă și sub același nume: Hotelul „Astoria” din Snagov este scos la vânzare pentru datoriile făcute prin neplata impozitelor către primărie! Iar primăria va deveni ea (dacă nu vreun om de-al ei) fericita posesoare a unui hotel cu pahare de un milion bucata. Peste toată această activitate trepidantă se înalță silueta suplă a nepoatei șefului AVAS, făcută directoare-lichidatoare. La încheierea mandatului, ministrul Orban se va putea lăuda că a privatizat societatea de turism a ministerului prin scoatere la mezat!
Titlu: Gogomănia legislativă
Nr Editie: 2260 Data: luni 14 iulie 2008
Dacă s-ar face o statistică a celor mai trăznite inițiative legislative, cu siguranță că dl Funar ar fi deținătorul autritar al primului loc. Distinsul senator nu este la prima încercare de acest fel – mă refer la conceptul „știri bune/știri rele”. Dacă vă mai aduceți aminte episodul prezentat la TV când Miron Mitrea, care conducea o ședință în plen, a bufnit în râs nemaifiind în stare să citească titlurile proiectelor ce urmau să fie puse în discuție, să știți că era vorba de alte idei ale dlui Funar, una dintre ele referindu-se la distanțele la care ar trebui plantați niște copăcei de-a lungul trotuarelor. Ce este ciudat este că o asemenrea bazaconie a fost, inițial, votată în plenul Senatului, de mulți dintre cei care acuma se spală pe mâini cu nonșalanță. De mirare este și că șeful dlui Funar, cu meserie de bază ziarist, care știe din practică cum se mănâncă această pâine, pentru că a o face cel puțin săptămânal, nu a sesizat gogomănia, fiind apoi nevoit – din rațiuni de bun simț – să se dezică de ea. Cât despre co-autorul proiectului, dl Ghișe, domnia sa părea un om cât de cât normal, antecedentele sale de primar la Brașov nefiind contaminate de antecedentele dlui Funar, de primar la Cluj. Dacă pentru multe din trăznăile de la Cluj existau posibile explicații, care țineau de o anumită viziune personală, unele dintre ele putând chiar să binedispună o parte a auditoriului, pentru proiectul ăsta nu rezultă nicio justificare. Cred că nici unul dintre autori n-a gândit prea mult când l-a pus pe hârtie, sau s-au gândit simplist, că o știre rea e una care-i discreditează pe parlamentari, în timp ce una bună îi laudă. Dar, tehnic, este aproape imposibil de definit ce înseamnă „bun” și ce înseamnă „rău” în domeniul atât de vast și de complex al mass-media. Desigur, uneori mă deranjează și pe mine abundența de știri catastrofice din unele jurnale TV, dar acest lucru nu poate fi reglementat birocratic. Îl va reglementa bunul simț, atunci când cei fără pasiuni morbide vor schimba canalul și vor lăsa grozăviile fără audiență.
Titlu: Decesul lui Gușă
Nr Editie: 2275 Data: joi 31 iulie 2008
Anunțăm – cu oarecare întârziere – pe această cale, decesul celui care a fost președintele PIN, regretatul Cozmin Gușă. Tragicul eveniment a avut loc în ziua primului tur pentru alegerile locale, mai exact atunci când s-au anunțat rezultatele provizorii. Cu pulsul scăzut brusc până la nivelul 5,76 procente, președintele PIN n-a mai putut fi resuscitat. Și-a dat obștescul sfârșit politic pe catafalcul partidului pentru care funcționase ca un fel de mocăniță (PIN obținând în București doar 3,87 procente). O grea tăcere s-a așternut asupra numelui și persoanei dlui Gușă, până când, zilele trecute, a avut loc un miracol: a înviat, din moartea (politică) pre moarte călcând! S-a confesat atunci unui post de televiziune, anunțând cu durere renunțarea la viața politică datorită profundei dezamăgiri produse de un electorat incapabil să-i înțeleagă nobilele idealuri și să le gireze cu votul său. Nici soarta partidului nu este mai bună, dl Gușă afirmând că, foarte probabil, acesta va ieși din scenă, nemaiavând fonduri pentru o viitoare campanie electorală. Și asfel, o istorie de succes, începută la doar câteva zile după alegerile din 2004, odată cu conflictul cu noul șef al statului, care a dus la abandonarea partidului din care făcuse parte și la crearea unuia nou, se încheie în tăcere și dezastruos. Cozmin Gușă este unul dintre meteoriții politicii românești. Apărut din neantul business-ului, unde l-a ochit „vânătorul de capete” Adrian Năstase, s-a trezit instalat, dintr-o dată, în fotoliul înalt de secretar general al unui partid care la momentul respectiv deținea toate pârghiile puterii. În postura de „mare aranjor”, de post-Hrebenciuc, Gușă s-a simțit ca peștele în apă. Certele sale calități de combinator s-au exersat cu frenezie până la punctul carambolului cu vechea generație din partid, care nu putea asista nepăsătoare la acest transfer de putere și înfluență către o mână de noi-veniți. Conflictele s-au acutizat până la momentul în care, sub presiunea unor intervenții centrifuge, Năstase a fost  nevoit (dar nu cu foarte multe regrete) să-l descăuneze. Orgolios, Gușă n-a acceptat o condiție comună și a părăsit partidul în care de abia intrase. S-a orientat rapid către steaua în urcare a lui Băsescu, căruia a dorit să-i devină un soi de mentor politic, ignorând instinctele primare ale acestuia. La primul semn de încălcare a disciplinei de bord – solicitatarea imperioasă a direcției unuia dintre serviciile de informații – marinarul l-a aruncat în mare. S-a salvat de la înec printr-un colac de salvare pe care l-a botezat PIN și cu care a încercat să ajungă la un țărm mult prea îndepărtat. În alte condiții – între care și aceea a ne-arderii unor etape (mi-l amintesc, cu o statură crescută brusc, primind cu aere de pașă solicitanții de favoruri care-i lustruiau clanța ușii biroului somptuos din Kisseleff – și cu ceva mai multă șansă, poate că Gușă ar fi reușit să coaguleze un pol de politică nouă, mai tânără și mai deschisă. A avut însă ghinionul intersectării – în etapa hotărâtoare - cu un personaj de aceeași factură, doar de calibru superior: Oprescu. Acesta i-a confiscat din start orice atu, condamnându-l la moarte. Politica.