Punctul pe Y, octombrie 2008

Titlu: Bancorexul american
Nr Editie: 2329 Data: luni 06 octombrie 2008
La noi a fost la fel. Mai întâi, fosta Bancă Română de Comerț Exterior a început să-și arate mușchii, derulând preferențial creditele pentru achizițiile de petrol și gaze. A devenit în scurt timp cea mai importantă bancă românească și a început să joace ca atare dând credite – dovedite abia apoi neperformante – la tot „cartierul”. Pe urmă au început să apară fisurile, stimulate de acțiuni-spectacol (mai țineți minte cum îl înghesuiau polițiștii pe voluminosul – pe atunci – Răzvan Temeșan într-o Dacie?) și finalizat apoi cu măsura extremă a desființării băncii. Creditele performante și rețeaua le-a luat BCR-ul iar pe cele neperformante AVAS-ul, sau cum se numea atunci. Concluzia: clienții grași ai băncii au rămas cu banii, pe care n-au mai avut (!!) cum să-i returneze, iar noi am contribuit la actul generos al statului cu o sumă luată, practic din buzunarele fiecăruia. S-a chemat că am salvat sistemul bancar. I-am salvat, de fapt, pe cei care l-au devalizat. Și pe cei care ar fi trebuit să răspundă pentru aceste devalizări. Venit în vizită în România, prin 1997, Bill Clinton l-a întrebat pe Constantinescu despre Bancorex. Vezi bine, cam știa despre ce e vorba. Chestia asta mă duce cu gândul la o situație – posibilă -   în care, aflat în vizită la Casa Albă, Traian Băsescu l-ar întreba pe Bush: ce se mai aude cu Lehman Brothers? Dar cu Freddie Mac și Fanny Mae? Sau cu... Păstrând proporțiile, ce s-a întâmplat la noi cu 10-12 ani în urmă n-a fost altceva decât o prefață, la scară, cu ce se întâmplă acum în State. Unde statul, nabab cum e, nu pregetă să salveze sistemul financiar pe seama contribuabilului. Pe care Bush nu l-a mai întrebat dacă e dispus să scoată din cont (dacă-l mai are!) vreo 2000 de dolari ca să-i salveze pe președinții și pe directorii generali ai celor mai mari și mai arogante bănci. Și, la fel ca la noi, vom vedea cum, în numele salvării naționale, vinovații pentru situația prezentă vor fi bine mersi pe la vilele lor, cu yachturile lor și cu conturile lor burdușite de incentive pentru performanța de a fi reușit să dea credite nerambursabile și câinilor – cum plastic se exprima un brocker român de pe Wall Street.
Titlu: Pițurcă la Parchet
Nr Editie: 2340 Data: sâmbătă 18 octombrie 2008
Senzație mare, joi seara, pe aeroportul Otopeni: printre cei veniți să-l întâmpine pe selecționerul naționalei de fotbal, reîntors din Austria, unde urmărise un meci între două dintre viitoarele noastre adversare, s-au numărat și doi procurori de la Parchetul DNA, însoțiți de câțiva polițiști. Misiunea acestora era să-l ducă pe Pițurcă la Parchet pentru audieri. Lumea fotbalului a sărit ca arsă: cum dom’le, ca pe ultimul borfaș, să-l ia pe sus! Așa ceva nu se poate! Pițurcă nu e un fitecine, e un simbol, un om care a adus glorie patriei și culorilor drapelului! Cei mai vehemenți au fost câțiva dintre “oamenii de fotbal” care se mai simt cu musca pe căciulă, fiind și ei chemați să dea cu subsemnatul pentru transferuri făcute în manieră haiducească. Dacă nu știi despre ce e vorba, te poți întreba și tu, simplu cetățean: dar ce-a făcut, frate? A dat cuiva în cap, de-l luară pe sus și-l duseră la bulău? Realitatea este că Pițurcă n-a dat nimănui în cap, dar nici nu a catadixit să răspundă chemărilor Parchetului. O dată, de două ori, de trei ori. Or legea spune că dacă nu te prezinți de bună voie la audieri, vine poliția și te aduce pe sus. Cam asta s-a întâmplat cu Pițurcă. Și e bine că s-a întâmplat așa. Odată pentru că procurorii și-au mai învins reținerile și din timiditatea cu care abordau numele sonore ale “mogulilor” fotbalului, ale “finanțatorilor” fără de care principala distracție a nației s-ar duce de râpă. Și a doua oară pentru că trebuie să se reinstaureze autoritatea statului. România a cam devenit, în ultima vreme, locul unde cei cu bani și cu relații dau cu tifla justiției și, în general, autorităților. Motivul pentru care se întâmplă acest lucru este că respectivele autorități și-au cam pierdut autoritatea, din cauza modului lipsit de profesionalism și de responsabilitate în care și-o exersează. Ăsta e motivul pentru care golanii se îmbrâncesc și se înjură în parte cu polițiștii – pentru că se știe că aceștia nu sunt ușă de biserică. Ăsta este motivul pentru care Gigi Becali se laudă peste tot că el nu are trabă cu Parchetul și că le va da procurorilor peste nas dacă vor îndrăzni să-i pună întrebări. Semne bune anul are: după Pițurcă, s-ar putea să urmeze Becali, mai ales că amândoi joacă în aceeași piesă – valiza cu bani destinată “stimulării” competitorilor Stelei la titlu. Episod tulbure, pe care Parchetul are datoria să-l limpezească. Iar acest lucru nu este posibil fără declarațiile lui Pițurcă și ale lui Becali. Repet: nu m-a revoltat săltarea lui Pițurcă de la aeroport. Pentru că este un cetățean ca oricare altul, cu aceleași drepturi și îndatoriri. Inclusiv aceea de a se prezenta la Parchet când e chemat. Și n-am să mă revolt nici când sau dacă procurorii îl vor înhăța și pe magnatul din Pipera, la poarta Palatului, și-l vor duce pachet la DNA să răspundă politicos și cu argumente la întrebările pe care sunt sigur că procurorii nu vor să i le pună doar din curiozitate.
Titlu: Super-Loganul și acarul Popa
Nr Editie: 2341 Data: luni 20 octombrie 2008
CSAT-ul începe să aibe un rol concret în politica românească: e locul unde cad capete. Acolo a căzut și capul lui Atanasiu, apoi capetele șefilor de servicii secrete, după fuga lui Hayssam, iar acum capul șefului Poliției Române. Mai precis, CSAT este „laboratorul” în care președintele Băsescu prepară rețeta viitoarelor decapitări. E drept că de data asta capul vizat era ceva mai sus pe scara ierarhică, dar a fost bun și cel al șefului Poliției. Pentru că opinia publică a conchis: președintele este singurul care se mai opune jafului sistematic asupra bunului public pe care-l practică administratorii temporari ai acestuia. Nu știu, deocamdată, cât e de mare implicarea șefului Poliției, Gheorghe Popa, în afacerea cu dotarea mașinilor. Personal, nu cred. Din cât l-am cunoscut, Popa este un om corect și instruit – autor de patente și cercetări criminalistice recunoscute pe plan mondial – dar a avut sub el o veritabilă șerpărie de cadre care toată viața nu s-au ocupat cu altceva decât cu prăduirea bugetului. Probabil că la o verificare scrupuloasă se va ajunge la concluzia că ăsta este prețul real al echipamentelor și al îmbunătățirilor aduse mașinilor. Problema de fond este însă alta: dacă poliția română își putea permite – din decență dacă nu din alte motive – să beneficieze de echipamente superperformante în condițiile în care îi lipsesc acut oamenii apți să le utilizeze. Degeaba îi pui polițistului de caraulă aparatură sofisticată în mașină dacă scopul final rămâne șpaga încasată de la cei care calcă pe bec. Probabil că faza avută în vedere de specialiștii în achiziții ai poliției e valabilă peste vreo 10 ani. Banii însă se plătesc acum. Și mi-e teamă că sacrificarea lui Gheorghe Popa nu rezolvă nimic, pentru că contractul e în desfășurare, are clauze stricte, și rezilierea va provoca pagube mai mari decât execuția sa. Până la urmă povestea asta ilustrează în mod strălucit haosul și domnia bunului plac din i stituțiile publice, unde se cheltuie sume imense pe tot felul de pretexte fanteziste, fără ca cineva să aibe autoritatea de a le stopa. Este reprezentativă pentru condiția Guvernului Tăriceanu, de cel mai slab și mai incompetent guvern post-revoluționar, neînstare să controleze și să administreze ce se întâmplă în subordinea sa. Un guvern în care fiecare ministru, șef de agenție, director, este un soi de Vodă care face ce vrea în feuda sa, unde se aplică regula bunului plac, fără să răspundă cu adevărat vreodată. Acesta este, cred, unul dintre motivele principale pentru care, în ciuda creșterii economice, nu se găsesc bani pentru două direcții importante: investițiile fundamentale în infrastructură și onorarea obligației elementare de a acorda păturilor defavorizate ale populației suportul pentru un trai decent. Nu sunt bani pentru salariile profesorilor – zice același Tăriceanu care patronează liniștit dezmățul bugetar al nomenclaturii de stat!
Titlu: Lista lui Geică...
Nr Editie: 2342 Data: marți 21 octombrie 2008
Săptămâna trecută, șeful Autorității Aeronautice, pe numlele său Florea Geică, a ținut afișul de presă cu două teme: veniturile uluitoare pe care le realizează cumulând leafă, pensie, bonusuri și colaborări, și îndemânarea cu care a reușit să scoată o aeronavă TAROM de pe pista aeroportului din Istanbul și să o împotmolească în noroi. Trebuie să recunoașteți că nu e o performanță la îndemâna oricui: din câte îmi amintesc eu, ultima ispravă de acest gen îi aparține unui alt pilot faimos al TAROM-ului, Ijacu, cel care a măturat cu o aripă pista de la Otopeni, într-un zbor de probă cu avionul prezidențial, prin 1991, ocazie cu care aparatul, în valoare de multe zeci de milioane de dolari a fost scos din uz. Ijacu era însă angajatului TAROM-ului, pe când Geică nu este. El pilotează, dacă ar fi să-l credem pe cuvânt, doar pentru a-și menține abilitățile și licența, nu pentru bani. Din aceleași motive pilotează și avioane ale Blue Air, ambele companii fiind sub controlul direct al AACR. Desigur, dlui Geică i s-ar putea refuza solicitările, dar cum e un pilot foarte bun, nimeni nu se gândește la așa ceva. Ei bine, nu numai companiile controlate de AACR nu se pun cu dl Geică. N-o face nici măcar cea care, teoretic, îl controlează pe dânsul: Ministerul Transporturilor. Pentru că dl Geică se consideră total autonom și face orice-i trăznește prin cap, fără ca cineva din subordinea dlui ministru Orban să crâcnească. Nu crâcnește nici chiar ministrul Orban, care, dacă ar fi avut tăria necesară, ar fi trebuit de mult să-l dea afară pe dl Geică și să facă puțină ordine la Autoritate. Ideea este că într-o instituție a statului, un slujitor al statului face ce vrea: vrea să se angajeze propriul consilier? O face! Vrea să ia și pensie și leafă? Le ia pe amândouă! Vrea să-și angajeze rudele apropiate, fini și cumetri în slujbe bine plătite? Îi angajează. Dl Geică este prototipul unui anume slujbaș român, pe care-l întâlnim în nenumărate instituții ale statului. El este produsul haosului și al lipsei de autoritate care domnesc în aceste instituții. Este rezultatul complicităților dubioase, care merg până la forme pe care legea ar trebui să le pedepsească aspru. Pentru că din beneficiile exorbitante pe care le realizează un astfel de slujbaș, un procent se duce și se împarte între cei responsabili pe linie ierarhică, care au astfel un motiv serios să nu intervină și să tolereze acest dezmăț. Nu mă refer aici la dl Geică care poate că este un amploiat cinst, care doar a scăpat nițel hățurile. Mă refer la toată droaia de slujbași care-și fac mendrele și crează sumedenie de găuri negre prin care se scurg banii din care s-ar putea mări salariile profesorilor, fără ca Tăriceanu să mai aibă parte de migrenele pe care i le produce acest subiect. Aparatul de stat este cam cum este în fotbal: un fel de ligă a șmecherilor și învârtiților de orice soi, care funcționează pe baza complicității și a șpăgilor, nu a regulilor și a legilor.
Titlu: Ultima misiune a lui Câmpeanu
Nr Editie: 2343 Data: miercuri 22 octombrie 2008
Funcția de președinte al Senatului este vacantă pentru mai puțin de două luni. Motivul - plecarea lui Nicolae Văcăroiu la Curtea de Conturi. Bătălia - căci despre așa ceva este vorba - pentru succesiune are o semnificație aparte: cel care o va câștiga își va putea trece în CV faptul că a fost al doilea om din stat. Nu contează pentru cât timp. Fotoliul de președinte al Senatului a fost ocupat, cu autoritate de necontestat, în ultimii opt ani de Nicolae Văcăroiu. O personalitate remarcabilă a vieții politice românești, în ciuda tentației balcanice de persiflare și de perpetuare a unor legende fără nicio bază reală. Chiar dacă nu a fost pe placul unei părți a repreentanților mass-media, cea care i-a și creat o reputație pe care nu s-a obosit să o contracareze, Nicolae Văcăroiu a dovedit o remarcabilă eficiență și un deosebit simț al echilibrului. Atât de evidentă a fost valoarea purtării sale încât îndelungata campanie dusă de Alianța DA pentru schimbarea șefilor celor două Camere s-a poticnit brusc după victoria obținută prin suspendarea lui Năstase. Alianța aflată în plin proces de disoluție s-a mulțumit cu atât, intuind că o eventuală schimbare și la nivelul Senatului va rupe complet delicatul echilibru al forțelor parlamentare. Văcăroiu s-a dovedit a fi la înălțimea mandatului său inclusiv în situația  în care a trebuit să preia, pentru o lună, funcția de șef interimar al statului. Comportamentul său în această poziție i-a trezit respectul până și lui Traian Băsescu, personaj recunoscut pentru calitatea de a nu respecta nimic și pe nimeni. Plecarea lui Văcăroiu lasă un gol pe care nu l-ar putea completa, fie și pentru cele vreo 50 de zile rămase, personaje de calibrul lui Tărăcilă sau Ilie Sârbu. Pentru aceștia, faptul de a-și putea să-și treacă pe cărțile de vizită calitatea de președinte al Senatului s-ar putea să conteze mai mult decât ne închipuim. Pentru restul lumii, însă, e mai important ca la prezidiul Senatului, în puținele sesiuni care au mai rămas, să se afle un personaj care să beneficieze de respectul tuturor taberelor. Iar acesta este, fără îndoială, Radu Câmpeanu. Politician de rasă, al cărui echilibru și temperament nu s-au prea potrivit cu momentele de tensiune și de intoleranță pe care le-a traversat societatea românească post-revoluționară, Radu Câmpeanu merită să-și încheie cariera politică pe o poziție care să-i confirme contribuția reală la schimbările care s-au produs în acest interval. Concepția sa despre rolul politicianului nu i-a adus prea multe succese de carieră, dar a deschis porți pentru înțelegerea faptului că democrația înseamnă în primul rând dialog și toleranță. Până și din erorile sale clasa politică de azi, așa cum este ea, hulită mai mult decât ar merita, a avut de învățat lucruri care îi vor fi de siguranță de folos. Dacă parlamentarii vor reuși să-și înfrângă de această dată idiosincraziile și măruntele orgolii de grup, Radu Câmpeanu ar avea șansa să le ofere, în dirct, o ultimă și sugestivă lecție.
Titlu: Saltimbancii circului politic
Nr Editie: 2345 Data: vineri 24 octombrie 2008
Cine și-a închipuit că votul uninominal va mai curăța scena politică de veleitari și de neaveniți, are de ce să fie decepționat încă de la depunerea candidaturilor. Probabil că în nici unul dintre scrutinurile precedente listele nu au fost atât de împănate cu cântăreți, actori, foști sportivi sau personaje mondene ca acum. Modul de propunere a listelor de partid era unul standard: în cap se pune o „locomotivă” recunoscută și eficientă. Pe locurile eligibile se plasau persoanele cărora trebuia să li se asigure viitorul, din varii motive – imunitate, contribuții la fondurile electorale, diferite grade de rudenie. Spre coada listei, acolo unde se plasa granița nevăzută dintre predictibilități și dorințe își mai găseau locul și personaje pitorești, cu priză la public, care ar fi putut să încline balanța mai mult decât sondajele. Și cu asta-basta. La televizor și prin ziare, campania se ducea în numele partidului, nu al candidaților – soluție mult mai simplă și mai eficientă. Pentru că votantul punea ștampila pe însemnele electorale ale partidului, nemainteresându-l cine era pe listă. De data aceasta lucrurile se schimbă în mod radical. Alegerile legislative se desfășoară în absența „locomotivelor”. În primul rând a celor prezidențiale, al căror pufăit putea să mai scoată din amorțeală grosul pasagerilor nehotărâți. Tot mai mult, legislativele devin un soi de prelungire a alegerilor locale, cu singura diferență că din urne nu ies primari, ci deputați și senatori. Candidații, însă, nu fac altceva decât ceea ce au făcut și aspiranții la calitatea de primar: să promită. Să promită obiective de interes și de avergură locală, nu națională. În mintea alegătorilor ei devin un soi de mesageri ai nevoilor locale care-și vor ocupa timpul în Parlament făcând lobby pentru niște obiective fără relevanță națională. Un fel de „trimiși speciali” la centru. În condițiile acestui tip de campanie, mesajul ideologic se diminuează sau devine adiacent. Votantul nu mai caută, pe buletin, sigla partidului, ci se uită bine la nume. Dacă acesta îi spune ceva, îl votează. Dacă nu, nu. De aici și goana după notorietate. De orice fel. Numai să nu fie vorba de anonimi. Or notorietatea politică rămâne destul de redusă, pentru că la televizor se văd cam 10% dintre protagoniștii scenei politice, mereu cam aceiași. Dispunem însă de un rezervor aproape nesecat de „vedete” de orice fel, făcute peste noapte și vehiculate cu insistență în căutarea audienței. Dintre aceștia, partea leului o iau partidele mici sau fără prea multe șanse de a trece pragul electoral. Pentru ei important este să ajungă în Parlament, îndiferent cu cine vor defila acolo. Iată însă că și partidele „serioase” au probleme în a aduna numărul de candidați „serioși” pentru colegiile existente. Acestea sunt și cele care iau „crema” actorilor, cântăreților și sportivilor care cred că vor avea succes și ca legiuitori. De aici și lumea pestriță care rezultă din lectura candidaturilor depuse la birourile electorale. Și sentimentul acut că ne aflăm nu în fața unui examen de competență și responsabilitate, ci a unei reprezentații de circ. Politic.
Titlu: Nostalgia bazarului din Damasc
Nr Editie: 2344 Data: joi 23 octombrie 2008
Nici nu mi-am dat seama că au trecut deja 15 ani de la ultima vizită a unui președinte român în Siria. Iliescu l-a vizitat pe tatăl actualului președinte, Hafez El Assad, în 1993, în cadrul unui turneu care a mai cuprins Emiratele Arabe Unite și Libanul. Atunci, încă, Siria avea ceva dintr-o țară aflată sub stare de asediu. Îmi amitesc amănuntul picant că de la hotel până la noul palat prezidențial – neterminat, dar deschis în mod excepțional pentru această vizită, deși nu dispunea încă de toalete! – microbuzul ziariștilor a fost percheziționat cu minuție de vreo șapte ori. Sau că la dineul oferit de gazde, pe sub tunicile albe ale ospătarilor se ghiceau tocurile pistoalelor. Assad-tatăl n-a supraviețuit prea mult acestei vizite. Fusese considerat unul dintre prietenii apropiați ai lui Ceaușescu și primirea făcută succesorului arată că nutrea speranța că relațiile strânse din acea perioadă ar mai putea fi continuate, mai ales că o bună parte din economia siriană era legată de lucrări și de echipamente românești. Marele combinat petrochimic de la Banyas fusese construit de români și era încă în garanție. Pentru Assad era destul de greu de înțeles de ce Iliescu nu mai poate ce putea Ceaușescu și de ce, odată stabilite niște înțelegeri la nivel înalt, punerea lor în practică era tărăgănată sau abandonată. Miza economică era importantă pentru regimul Assad care menținea țara încă într-un soi de stare de asediu, aproape 70% din buget mergând spre apărare și securitate. Pentru noi, veniți dintr-o proaspătă democrație, restricțiile și atmosfera din Damasc aminteau izbitor cu cea din care ieșisem în 1989. Vreo 7 - 8 ani mai târziu, când am vizitat în calitate privată Siria, decorul era substanțial schimbat. Preluând puterea, Bashar El Assad începuse să mai curețe din vechea gardă, înconjurându-se de oameni cu viziuni mai moderne. Siria începuse, timid dar consecvent, să iasă din izolarea paranoică a conflictelor din zonă. Se deschiseseră canale turistice, care se loveau însă de precaritatea infrastructurii și a dotărilor. Cu un potențial turistic excepțional – vestigiile sale istorice sunt comparate cu cele ale Greciei sau Turciei –Siria începea să se deschidă pieței internaționale, prezentând realitatea unei civilizații asupra căreia dominația franceză își pusese o amprentă solidă și care rezistase încercărilor din lungii ani de dictatură și de război. Vizita lui Băsescu la Damasc, pe cât de neașteptată, pe atât de binevenită, ar putea avea efecte considerabile în condițiile actualei crize. România a rămas cu un potențial de relații umane remarcabil în lumea arabă. Zecile de mii de specialiști și de oameni cu poziții de răspundere în guvernele țărilor lor, au studiat în România sau sunt legați de aceasta prin relații de familie. Avem o diasporă demnă de luat în seamă, chiar dacă este compusă aproape în exclusivitate din femei. În cursul mai tuturor vizitelor efectuate de președinți români în aceste zone li s-a cerut la unison să revigoreze acest tip de relații, să fie reluate și întărite. Ca și în cazul lui Iliescu și Constantinescu, posibilitățile de care dispune Băsescu sunt reduse. Asta nu înseamnă că nu poate – dacă dorește cu adevărat să facă ceva. Cu atât mai mult cu cât el însuși este legat de acest perimetru, măcar prin amintirea escalelor pe care le făcea prin porturi. Am înțeles acest lucru și din includerea în programul său a unei vizite în bazarul din Damasc, periplu care trebuie să-i fi trezit nostalgii acute, din vremuri în care era mai liber și mai puțin urmărit de ochiul vigilent al presei. Cea care n-a dorit, de data asta, decât un lucru: ce-a discutat cu Assad. Despre Hayssam, bineînțeles. Și bineînțeles că n-a aflat nimic.
Titlu: Ăsta-i mesaj electoral?
Nr Editie: 2346 Data: sâmbătă 25 octombrie 2008
"Îmi respect toți adversarii, chiar dacă nu-i cunosc pe toți. Nu vreau să fiu votat pentru că aceștia ar fi răi. Am să duc o campanie și o să răspund atacurilor venite din partea contracandidaților doar dacă sunt relevante pentru electorat". Este limpede că aceste fraze nu puteau fi rostite de un politician român în viață. Poate de un extraterestru, dar în niciun caz de cineva care trăiește de aproape 19 ani în climatul politic din România. Pe ce mă bazez?   Unu: „Îmi respect toți adversarii”. Păi dacă-i așa, ce cauți nene în bătălia asta? Respectă-i dar dă-le la gioale – spune un celebru dicton fotbalistic. Dacă-i respecți îți vor da ei ție și te vor scoate din cursă. E Legea Talionului: cucui pentru cucui! Doi: „Nu vreau să fiu votat pentru că aceștia ar fi răi”. Dar pentru ce? Păi cu bunătatea n-ajungi departe, stimabile. Sau dacă ajungi, ajungi sub prag. Și acolo rămâi. Tu trebuie si fii cel mai puțin rău, pentru că dacă pozezi în altceva nu te mai crede nimeni. Lumea știe foarte bine cu cine are de-a face în perimetrul ăsta. Trei: „Am să duc o campanie respectuoasă!”. Hai că ești culmea, dom’le. Respectuoasă? Adică cu „dumneavoastră”, cu „vă rog” și cu „mulțumesc”? Cu așa ceva ai să ajungi la un așezământ de caritate, nu în Parlamentul României, unde bătălia se duce „care pe care” și „ba pe-a mamei dv”. Haida, de! Patru: „O să răspund la atacuri doar dacă sunt relevante pentru electorat”. Păi ce e relevant pentru electorat? Că duci o viață liniștită, fără scandaluri și fără aventuri? Ori că ai o amantă, datorii la bănci sau faci accidente de circulație? Cine va fi interesat de răspunsuri fără haz și fără contraatacuri eficiente? Dom’ Crin Antonescu, v-ați făcut băiat mare, nu mai sunteți „Mireille Mathieu” de la ministerul Sportului, sunteți ditamai vicepreședintele unui partid hârșit în bătălii cu adversari și aliați politici. Păi așa vreți dvs să câștigați colegiul uninominal? Reveniți-vă în fire și schimbați nițel macazul. Ceva în genul: N-am nimic cu adversarii mei, dar din principiu nu pot să-i sufăr, pentru că sunt niște proști și niște incompetenți. De asta vreau să nu-i votați, ca să nu vă păcăliți, si să mă votați pe mine, că sunt mai bun decât ei toți, luați la un loc. Am să duc o campanie activă și am să-i demasc pentru toate potlogăriile pe care le-au făcut, iar dacă vor îndrăzni să se ia de mine vor primi cât nu vor putea să ducă, vă promit! Ăsta e mesajul, dle Crin, nu bazaconiile pe care le-ați înșirat dv. la lansarea canditaturii. De parcă vroiați să vă aleagă în Consiliul Patriarhiei, nu în Parlamentul României.
Titlu: Copilul românesc și cel unguresc
Nr Editie: 2347 Data: luni 27 octombrie 2008
Dl. Marko Bela este unul dintre politicienii români realiști și echilibrați. Dar mai ales consecvent. În a obține ceea ce partidul pe care-l reprezintă și conduce cu o autoritate încă nepusă sub semnul întrebării, și-a propus, mai ales de când a intrat la guvernare. Asta s-a întâmplat după alegerile din 1996 și de 12 ani UDMR este singurul partid care s-a aflat neîntrerupt la putere. Asta dovedește două lucruri: primul – că este o formațiune solidă, de care trebuie să se țină seama. Și al doilea – că ideologia sa reușește să se asocieze și cu principiile dreptei, și cu ale stângii. S-ar putea spune că partidul etnic maghiar este singurul care ocupă de drept centrul ideologic al politicii. Acest lucru face ca în interiorul său să se manifeste tendințe de dreapta sau de stânga, care însă nu devin divergente. Statornicia UDMR se datorește mai ales unui electorat disciplinat și conștiincios, care își exercită dreptul la vot cu o seriozitate care lipsește tot mai acut compatrioților români. Cu atât mai surprinzătoare a fost, în acest context, idea pe care a aruncat-o deunăzi pe piață președintele udemerist. Dânsul a afirmat răspicat că, în opinia sa, în Transilvania, limba maghiară ar trebui să devină obligatorie și pentru “copilul românesc”, așa cum româna e obligatorie pentru “copilul unguresc”. Deși sunt aproape sigur că intenția dlui Marko a fost una polemică, de campanie,  nu m-aș grăbi să o resping, așa cum au făcut-o majoritatea confraților. Sigur, situațiile nu sunt echivalente: româna este limba oficială a țării în care trăirște “copilul unguresc” și nu este nevoie ca acest lucru să fie obligatoriu ca să-ți dai seama că necunoașterea ei poate crea probleme deosebite celor în cauză, care se vor vedea lipsiți de oportunitățile de viață pe care le condiționează cunoașterea limbii oficiale. Este, de altfel, o realitate că în multe colectivități izolate din zonele populate majoritar de maghiari, acest lucru se întâmplă în mod real. Este și unul dintre motivele pentru care județele ca Harghita și Covasna cunosc o pronunțartă stagnare economică, înregistrând decalaje considerabile față de vecinătăți. Deschiderea de care dă dovadă dl Marko nu-i caracterizează pe membrii acestor comunități, care preferă să trăiască păgubos în izolare. Cât despre învățarea limbii maghiare de către români, este o altă problemă. În alte zone ale țării, unde echilibrul demografic este mai puțin pronunțat, este aproape un semn de politețe să știi să vorbești limba vecinului, fie că e vorba de maghiară, de germană sau de sârbă. Acest lucru se întâmplă fără ca cineva să decreteze o obligativitate de acest fel. Cred însă că cea mai valabilă soluție de inter-corectare a celor două limbi o va aduce progresul economic și adâncirea integrării europene. Atunci nu va mai fi nevoie de decizii administrative: lucrurile se vor armoniza de la sine și se va vorbi în orice limbă aptă să îmbunătățească conviețuirea și colaborarea.
Titlu: Burghezia portocalie și țâța bugetului
Nr Editie: 2348 Data: marți 28 octombrie 2008
Toate lucrurile astea șocante pe care le dezgroapă în fiecare zi o presă mai scotocitoare ca oricând, crează tot mai mult sentimentul unei societăți scăpate de sub control, în care se poate întâmpla aproape orice și în care autoritatea publică reprezintă o coordonată neglijabilă. Cei care ajung în „fruntea bucatelor” se instalează acolo nu pentru a gospodări mai eficient și mai echitabil resursele, ci pentru a-și tăia feliile cele mai consistente pentru consumul propriu, al lor și al găștilor politice care i-au promovat. Iată acest scandal al veniturilor exorbitante ale șefilor de Agenții – Agențiile astea sunt un fel de apendici ai Guvernului, în care premierul își numește rubedenii, fini, cumetri și alte obligații electorale pe care nu mai este nevoie să-i treacă prin filtrul confirmării Parlamentului sau Președinției. De cele mai multe ori, aceste Agenții fac ori lucruri inutile, ori formale. Oricum, aproape în nici unul dintre cazuri nu este necesar aparatul administrativ umflat pe care-l au la dispoziție doar pentru a-și justifica existența. Șefi ai acestor agenții au ajuns la venituri lunare de peste 100 milioane lei vechi, în timp ce șoferii și femeile de serviciu se răsfață cu 20-30 de milioane. Premierul a părut uimit că astfel de lucruri se întâmplă, de parcă el ar trăi pe o planetă și ceilalți pe o alta pe care abia acum o descoperă. A ordonat să li se taie lefurile la nivelul secretarilor de stat. N-a scos niciun cuvințel despre nenumăratele și fantasmagoricele sporuri care rămân în funcțiune. Și nici despre ce ar urma să se întâmple în grilă, pe verticala acestor salarii: șeful va avea vreo 40-45 de milioane, în timp ce adjuncții vor continua să încaseze suta? Dar nici măcar asta nu e lucrul cel mai important. Esențial este faptul că șeful guvernului nu dorește să știe cum s-a ajuns la astfel de lefuri, care este mecanismul care le-a generat și dacă nu cumva acesta va recidiva imediat după o sancțiune dată de ochii lumii. Asta este problema: faptul că reglementările în domeniu au fost constituite în așa fel încât să lase întotdeauna portițe pentru ocolirea legii. Pe ce bază a fost, de pildă, calculat salariul lui Atanasiu la AVAS? Cu cine a negociat? Ce criterii de performanță poate avea o instituție parazitară care de ani de zile nu există decât pentru a hrăni droaia de amploaiați care și-au găsit aici culcușuri de lux și care nu vor lucra niciodată pentru desăvârșirea unei privatizări care i-ar lăsa șomeri? Ce pericole întâmpină existența d-lui Atanasiu ca să ia consistentul spor de periculozitate? Cine-l amenință și de ce? Ce rău le-a făcut el celor care au dat deja șpăgi grase pentru a pune mâna pe câte un obiectiv industrial pe care să-l demoleze și să facă vile în loc? Aparatul de stat, cu precădere cel care care a proliferat, ca o metastază, în jurul cabinetului primului ministru, trăiește deja cu propriile reguli și într-un cadru dominat de interese. Acest aparat creat și amplificat cu complicitatea tacită a parlamentului, consumă resurse care ar fi suficiente pentru a acoperi gravele distorsiuni din domeniul salarizării unor categorii sociale defavorizate. Supărarea lui Tăriceanu este o comedie ieftină jucată în fața unei asistențe considerată a fi compusă din proști, dând un semnal discret de liniștire burgheziei portocalii instalată temeinic la țâța bugetului.
Titlu: Pantomima antidrogului
Nr Editie: 2349 Data: miercuri 29 octombrie 2008
Ministrul de Interne, Cristian David, a propus, la finele săptămânii trecute, președintelui Băsescu pensionarea generalului Abraham. Exact în ziua în care acesta împlinea vârsta legală de pensionare. A fost o surpriză neplăcută pentru general, care tocmai se pregătea să-și prelungească cu vreo câțiva ani mănoasa activitate în tranșeele „Antidrogului” – instituție finanțată generos de la Buget. De altfel, tocmai obținuse o sumă importantă prin care urma să se finanțeze câteva campanii menite să dea lovituri mortale traficului și consumului de droguri. Funcționează, în societate – nu numai a noastră – un paradox: acela al funcției care, dacă nu crează organul, măcar îi justifică existența. Traficul și consumul de droguri constituie realități  - dureroase – ale timpurilor pe care le trăim. Cifra de afaceri a traficului de narcotice este una uriașă care depășește practic orice estimări. Aceasta răspunde unei cereri de piață, care iarăși nu poate fi evaluată cu precizie. Cert este că există mecanisme de amploare care derulează producția și distribuirea drogului, cu atât mai perfecționate cu cât fondurile alocate și forțele antrenate în combaterea sa sunt mai mari. Se ajunge, practic, la un fel de cerc vicios în care lupta antidrog are nevoie de... drog pentru a-și justifica existența și resuesele alocate. Nu facem excepție de la acest mecanism, deși la noi lucrurile sunt într-un stadiu incipient. Deschiderea granițelor și relaxarea legală au produs o veritabilă infuzie, țara noastră devenind rapid, dintr-o escală de pe circuitul traficului, o destinație finală. Nimeni nu știe care este amploarea fenomenului. Se poate bănui doar din numărul celor care, vin, benevol, să se trateze sau să-și procure mai ușor drogurile. Poliția cam bănuiește cine se ocupa cu traficul și din când în când mai pune mâna pe câte un transport neglijent organizat. Pe lângă aceste circuite și-a făcut apariția un organism statal: Agenția Națională Antidrog. Aceasta își propune obiective importante, de la elaborarea unei strategii naționale până la gestionarea resurselor alocate în acest scop. În fruntea acestei instituții se afla, de ceva vreme, generalul Pavel Abraham. Domnia sa a venit din Poliție, unde a avut un traiect post-revoluționar impresionant. Fără mari abilități profesionale, s-a dovedit a fi dotat cu instinct politic, știind să cultive acele pârghii care l-ar putea ajuta în carieră. Pe vremea Convenției Democrate premierul Ciorbea l-a promovat până în funcția de șef al Poliției. Îmi amintesc că atunci am sesizat schimbarea bruscă produsă în comportamentul său: de la o atitudine umil-amabilă față de presă, a trecut la una arogant-amenințătoare, într-o întâlnire informală cu Clubul Presei permițându-și chiar să sugereze faptul că avea „dosarul” unor ziariști incomozi  care puteau fi „abordați” din punct de vedere al sancțiunilor legale. De la instalara asa în fruntea „Antidrogului”, Abraham a cultivat o politică festivistă și declarativă, fără nicio legătură cu rolul practic al instituție. Relevant este proiectul pe baza căruia ANA a primit de la guvern ultima finanțare și în care sunt incluse inițiative hilare, de genul: „50 de elevi vor fi convinși să nu se apuce de consum de droguri”, sau alți câțiva care urmau să fie aduși pe drumul cel bun, ocolind cârciumile. În afara călătoriilor pe la diferite manifestări internaționale, cu roluri la fel de formale, oficialii Agenției nu se pot lăuda cu vreun rezultat palpabil, lipsind cu intenție instrumentelede măsură. Așa încât trecerea întru odihnă a generalului Abraham nu constituie nici o pagubă pentru ARA. Poate doar o economie, din evitarea cumulului pensiei cu salariul.
Titlu: Mazilirea lui Voinea: blestemul lui Ceaușescu?
Nr Editie: 2350 Data: joi 30 octombrie 2008
Iată că se întâmplă ceea ce bunul simț ar fi cerut să se întâmple mai demult: procurorul general Codruța Kovesi a cerut ministrului Justiției revocarea din funcție a adjunctului șefului Parchetelor Militare, generalul Dan Voinea, pentru „încălcări grave ale procedurii penale”. În urmă cu câteva luni, Dan Voinea era retrogradat, fără prea multe explicații, din funcția de șef al Parchetelor Militare, în aceea de adjunct și i se luau dosarele Mineriadelor la care trudea de prea multă vreme. Cele despre care aceeași Codruța Kovesi afirma că ar fi trebuit soluționate pentru respectarea legii și nu pentru „satisfacerea unor persoane” – atingând cu aceasta punctul nevralgic al întregii afaceri. Dan Voinea își datorează ascensiunea fulminantă lui Ceaușescu. Mai precis, întâmplării care a făcut să fie luat pe sus la Târgoviște pentru a-l acuza pe dictator de toate crimele comise și necomise. S-a achitat cu brio de această sarcină, dovadă că instanța a admis cererea procurorului și l-a condamnat la moarte pe tiran. Sentință executată pe loc. N-are rost să mai vorbim despre legitimitatea cadrului în care s-a produs acest eveniment. A fost la fel de legitim ca și Revoluția și tot ce s-a întâmplat în acel interval. Este însă cel puțin interesant să constați ce căi au luat destinele celor care au participat la aceste exerciții de democrație revoluționară: Voinea a ajuns rapid general și șef al Parchetelor Militare; Mugurel Florescu a devenit procuror general adjunct; Atanasie Stănculescu a lăsat armata și a fost numit Ministru al Industriei, abia din Februarie revenind la cârma Apărării; Măgureanu a înființat, în martie, SRI-ul căruia i-a fost șef șapte ani; judecătorul Gică Popa s-a sinucis, scurt timp după proces. Cariera juridică a lui Dan Voinea a fost fluctuantă. A fost staționară sau în scădere în timpul guvernelor de stânga. A promovat în cele de dreapta. Treptat, imaginea a început să fie tot mai stâns legată de demersurile unei părți a spectrului politic, de responsabilizare a primilor beneficiari ai Revoluției pentru erorile acesteia și a perioadei următoare. Guvernarea de dreapta a lui Constantinescu i-a scos din joc pe Măgureanu și Florescu, împingându-l în față pe Voinea. Cu țintă „piept” – Stănculescu! Odiseea generalului în ghips este strâns legată de modul cum a instrumentat cazul colegul său de complet de la Târgoviște. În căutare de sprijin politic, Voinea s-a făcut purtător de drapel al acelor grupări interesate de scoaterea din circuitul public a „emanaților”. El l-a inculpat pe Iliescu în procesele Mineriadei, făcând din această mișcare un veritabil spectacol public. Treptat, magistratul a scăpat hățurile profesionale rămânând doar cu cele politice. Care nu s-au mai dovedit la fel de eficiente ca altădată. Steaua sa a început să pălească, fiind acum pe punctul de a se trezi, asemenea celor pe care i-a „lucrat”, în situația de a trebui să dea răspunsuri la întrebări extrem de delicate. Inclusiv de genul celor care implică acuzații de genul încălcarea normelor procedurale, a independenței procurorilor și a efectuării de urmăriri penale, deși era incompatibil să facă acest lucru. Nu știu dacă este vorba aici, de un „blestem al lui Ceaușescu” sau de „blestemul” încălcării statutului profesional. Cert este că Dan Voinea va plăti, la rândul său, pentru tentația de a se fi crezut, el însuși, ca fiind deasupra legii. Sau dedesubtul ei.
Titlu: Stănculescu și Chițac
Nr Editie: 2339 Data: vineri 17 octombrie 2008
Este clar: cei doi generali – unul de 86 de ani și altul de 80 – au fost condamnați definitiv pentru reprimarea Revoluției. Vor ieși din pușcărie, teoretic, la 101 și 96 de ani. Când vor fi trecut, de la ceea ce s-a întâmpalt în Decembrie 1989, 34 de ani! Și când foarte puțini vor fi cei care-și vor mai aminti, din propria experiență, ce a însemnat acest moment de istorie. O parte a opiniei publice – nu știu cât de mare – va fi satisfăcută. S-a făcut dreptate – o spun cei care mai merg la mormântul unui membru de familie sau prieten sau care n-a mai apucat să vadă ce înseamnă libertatea și democrația. O altă parte va fi, probabil, șocată de îndârjirea cu care acești doi oameni au fost urmăriți, și, până la urmă, înfundați. Nu puțini însă sunt cei care se întreabă încă ce fel de justiție s-a făcut, cu ce fel de instrumente a lucrat aceasta. Și aici mi se pare că stă „cuiul” întregii povești: din toate punctele de vedere, la această condamnare definitivă s-a ajuns cu mijloacele justiției de tip ceaușist! Pentru că cei care au instrumentat cazul au lucrat cu mijloacele și metodele tipice acestei justiții, în care argumentele nu prea trebuie demonstrate iar inculpatul este dinainte condamnat. Tema acestei sentințe are un sens mult mai larg. Până la urmă nu este vorba atât despre Chițac și Stănculescu, cât despre miza momentului, despre ce s-a pus în joc atunci. Victoria Revoluției nu este un fapt palpabil, atâta timp cât nu există, nu se identifică cel sau ceea ce a învins aceasta. În 1989 am avut a o confruntare inegală – și deci, puțin credibilă – între o majoritate covârșitoare și o minoritate greu de identificat. Pe lângă Nicolae și Elena Ceaușescu mai trebuia să fie ceva. Și aceștia au fost Chițac și Stănculescu. Puteau să fie alții. Gușă, de pildă, era un candidat sigur la pușcărie dacă nu-l lua Dumnezeu la el, mai devreme decât justiția. Dintre toți cei care au purtat responsabilitatea pentru sistemul represiv și totalitar instaurat în România, s-au găsit doi acari. Pentru ce se întâmplă într-o Revoluție – care nu mai respectă nici o regulă, nici o lege, pentru că altminteri n-ar mai fi revoluție - s-au aplicat instrumentele specifice regimului doborât. Cred că Ceaușescu, dacă supraviețuia, ar fi fost mândru de performanța justiției care, la 19 ani de la Revoluție dă șiconsfințește o sentință politică. Nimeni nu mă va convinge că Stănculescu și Chițac nu devin, în mijlocul unui ciclu democratic, deținuți politici. Că nu ei sunt cei care plătesc pentru orgoliile și concurența dintre diferitele aripi ale beneficiarilor la vârf ai Revoluției – cei care s-au autolegitimat prin ea și cei care au întârziat la masa festivă a beneficiilor. Și-mi este teamă că prin această decizie, Justiția Română își adaugă încă o piatră de moară la picior – pentru că un recurs la Haga nu va putea să nu le dea câștig de cauză generalilor, pentru modul în care a fost administrată înteaga poveste - într-un moment în care numai de așa ceva nu aveam nevoie. Când persistă multe alte motive, care să acționeze clauza de salvgardare.
Titlu: Bani pentru profesori - de la "categoriile favorizate"!
Nr Editie: 2338 Data: joi 16 octombrie 2008
Hotărât lucru, premierul Tăriceanu este un om cu care nu se poate glumi. Nu poate nici președintele, dar nici subalternii săi. Cum a aflat, de pildă, că șefii de Agenții se lăfăie în lefuri față de care a sa, personală, apare drept un mizilic, a dat dispoziție ca urgent să se reglementeze situația și să-i aducă cu picioarele pe pământ: adică la nivelul lefurilor secretarilor de stat. Ceea ce pentru unii înseamnă o înjumătățire a veniturilor. Dar, ca să nu creadă cineva că e complet lipsit de inimă, premierul le-a permis să facă parte dintr-un singur consiliu de administrație. Restricția nu se adresează și altor persoane din bogata colecție de funcționari guvernamentali care pot să facă parte liniștiți, și pe mai departe, din două sau mai multe consilii de administrație. Și probabil, nici fina premierului, doamna Lulache, de la Fondul „Proprietatea”, care și-a făcut o leafă de 25.000 euro, un fleac față de cea a italianului care, nu se știe cum, e un fel de președinte pe acolo, cu 80.000 euro. Uite, deci, cum ușor-ușor încep să se găsească banii cu care s-ar putea mări lefurile dascălilor. Un post de televiziune făcea zilele trecute, un calcul deosebit de sugestiv al lefurilor exorbitante pe care le încasează droaia de funcționari de la AVAS, instituție contra naturii, pentru că nu prea mai are ce să privatizeze, fiind nevoită să-și inventeze un fals obiect de activitate. Dacă premierul ar reuși să găsească și un criteriu mai puțin neclar decât acela al „îndeplinirii parametrilor de performanță”- pentru șefii de Regii și întreprinderi de stat protejate de contractul colectiv de muncă – ar mai face rost de bani pentru a mări și salariile altor categorii defavorizate. Pentru că acum, „criteriile de performanță” și le propun managerii înșiși, în așa fel încât să poată fi atinse cu ușurință și să încaseze cele 12 salarii drept bonus. Și ar mai trebui să facă premierul ceva: să taie ombilicul ăsta vicios care cointeresează consiliile de administrație să mărească leafa directorilor în propriul beneficiu al membrilor, care încasează automat 20%. Și uite cum, din aproape în aproape, se găsesc banii pe care zice Guvernul că nu-i are, dar pe care de fapt îi îndeasă în buzunarele profitorilor de lux ai sistemului.
Titlu: Traian și Lupul: file de poveste
Nr Editie: 2337 Data: miercuri 15 octombrie 2008
Știți povestea cu Petrică și Lupul. Sau Traian și Lupul, dacă vreți. Ei bine, Traian ăsta era un tip cam glumeț. Mergea cu oile la păscut, și, de plictiseală, i se năzărea să se suie într-un copac și de acolo se punea pe răcnit: Săriți, băi, lupu’! Sătenii săreau, că vezi bine nu le era totuna dacă manâncă ei brânză sau lupul carne, dar când ajungeau la locul faptei dădeau de Traian care se ținea cu mâinile de burtă de râs. O dată, de două ori, de trei ori i-a păcălit Trăienică pe cei din sat până când aceștia, lehamisiți, au hotărât să nu-l mai bage în seamă. Asta tocmai când lupul și-a făcut apariția și a început să înfulece mioarele una după alta, sub ochii îngroziți ai lui Trăienică, cel care din copac răcnea de mama focului: Săriți, băi, lupul! În sat lumea-și dădea coate zicând: al dracului Trăienică, nu se lasă de șotii... Evident că paralela pe care doresc să o fac suferă câteva adnotări. În cazul pe care vreau să-l evoc, un alt Traian, mai mare în grad, care se înfrățise cu Lupul ca să treacă puntea alegerilor oferindu-i acestuia funcția de cioban, și-a dat seama că acesta poftește la carne de mioară comună, deși poza în vegetarian. Și cum nu s-au prea înțeles ei în niște chestiuni, a început să-i facă atmosferă, dând zvon în sat ba că Lupu-i trimite niște bilețele roz în care-i propune să-l lase în pace pe Vânător și să nu-l mai hărțuiască cu Justiția, ba că l-a văzut chiar el în mijlocul unui grup de interese plănuind să căsăpească turma, ba că voia să-i bage la pensie pe dulăii ciobănești și să-i înlocuiască cu niște fini de-ai Lupului. De fiecare dată satul mediatic sărea și constata că Lupul nu era chiar așa de negru și că turma păștea liniștită vegheată de măgarul civic. Și se întorceau oamenii zicând: mare hâtru mai e Traian ăsta! Are el ceva cu Domnul Lup, i-o fi făcut ceva de nu-l mai are la ficați, dar ăsta e serios și cu grijă de turmă, chiar dacă sporea aceasta prin niște artificii contabile pe care le făcea managerul de turmă. Azi așa, mâine așa, până când Lupul și-a arătat din plin năravul și a început să dea iama în turmă pe motiv că aproape patru ani a păzit-o cu conștiinciozitate. Traian o ține tot pe a lui: că Lupul face pomeni electorale din brânza și cașul pe care le scoate plus la inventar, că și-a angajat toate neamurile și toți finii pe lefuri bune să roadă un os cât mai cărnos, că dă afară câinii din alte partide, că dă tunuri spectaculoase pe final de mandat și altele. Toate adevărate, reale de data asta. Numai că lumea s-a plictisit să-l tot audă, de-acolo din copacul lui de la Cotroceni. Și nici nu crede prea tare, pentru că Lupul a părut atâta vreme nedreptățit, încât acum le e și jenă să-i mai zică ceva. Lupul profită și-și face mendrele pentru încă un mandat de cioban, numai că turma se tot împuținează și la pășune ies o droaie de măgari, de câini și de ciobani adjuncți cu lefuri de „plini” și doar vreo două-trei oi rătăcite printre ei. Altminteri, povestea e plină de tâlcuri pe care cine vrea, le descifrează, cine nu, se duce și-l votează. Pe Lup, bineînțeles!
Titlu: Țopârlanul 4x4
Nr Editie: 2326 Data: miercuri 01 octombrie 2008
Întâmplarea a făcut ca zilele trecute televiziunea publică să înregistreze și să difuzeze niște secvențe care ilustrează în mod strălucit situația actuală a civilizației rutiere: o dispută inegală între numeroșii țopârlani – îmbogățiți peste noapte care, la volanul SUV-urilor lor (cu cât mai mari, cu atât mai important țopârlanul) cred că drumul le aparține, privindu-i pe ceilalți ca pe niște toleranți – și o poliție tot mai timorată și mai sfioasă în fața agresiunii fără limite a mitocăniei. O țopîrlancă aflată la volanul unui 4X4 parchează pe spațiul verde, pentru că mașina ei are dreptul să parcheze unde vrea. Polițiștii – vreo 3-4 – chemați să constate iregularitatea și abuzul, nu știu cum să fie mai politicoși și mai puțin îndrăzneți și îi cer cu sfială actele. Țopîrlanca îi privește de sus, necatadixind să răspundă și pleacă în trombă, mai să-i calce. Dezmeticiți în ultimul moment, polițiștii pleacă în urmărirea ei, reușesc s-o oprească și o duc la secție. Acolo asistăm la o altă probă de superpolitețe și de timiditate, finalizată cu o amendă modică pentru comportament abuziv aplicată țăpârlancei care pleacă cu capul sus, amenințând printre dinți: „lasă că o să vedeți voi!”. Adică, încerc eu să traduc, o să vedeți ce vă face bărbatu-meu și cum o să vă dea afară el! Pentru că țopârlanul e cel cu banii și cu puterea și probabil că tot el a învățat-o să nu stea de vorbă cu tablagiii, că-i are el în buzunar pe șefi. Este un sindrom absolut straniu: oameni, alminteri în banca lor și cu bun simț, în momentul în care urcă (la propriu, că mașinile astea sunt și înalte și domină peisajul) la volanul unei mașini care depășește 25-30.000 de euro, devin dintr-o dată alți oameni. Consideră că au prioritate în orice situație, că e umilitor pentru ei să stea la coadă și să n-o depășească pe contrasens, să meargă cu viteza legală și să răspundă la semnalele agenților de circulație. Țopârlanul se transformă într-un soi de superman care, atâta timp cât e la volan, devine mai inteligent, mai frumos, mai puternic și mai de neatins decât cei din jurul său. Mașina este pașaportul său pentru celebritate și pentru... imunitate. Acolo, sus, este de neatins. Și mai straniu este că brava noastră poliție rutieră pare definitiv marcată de acest fenomen: agentul de circulație, ferm și necruțător cu abaterile celor din Dacii sau din alte mașini comune, devine deodată neputincios în fața țopârlanilor. Mândria și orgoliul lor dispar brusc în fața aroganței și mitocăniei țopârlanului, pe care mai au puțin și-l venerează, li se pune brusc o ceață pe ochi când acesta forțează prioritatea sau stopul, sau când demarează în trombă pe lângă coloana oprită la stop. Coboară privirile în pământ când țopârlanul îi amenință: lasă că vorbesc eu cu șefii tăi să te dea afară și să te trimită înapoi la țară (culmea e că, uneori, țopârlanul chiar o face!). Pentru că imediat ce țopârlanul îl lasă cu privirile-n soare, să-i revină brusc autoritatea și să-l fluiere amenințător pe nefericitul din Tico care era cât pe ce să-i taie calea, având prioritate, țopârlanului. Punând, desigur, traficul în pericol!
Titlu: Bulgărele de populism
Nr Editie: 2327 Data: joi 02 octombrie 2008
Ceea ce se întâmplă acum într-un elan heirupistic care nu mai ține în nici un fel cont de logică și realitate, poate să constituie premisele unei viitoare catastrofe. După luni de pertractări și negocieri, Guvernul a supus Parlamentului un proiect generos de majorare a salariilor din învățământ. Cu această majorare salarizarea va înghiți aproape 80 la sută din bugetul pe anul viitor al învățământului. Urmașul lui Adomniței va fi probabil crucificat în momentul în care se va trezi că nu are bani să repare școlile, să achiziționeze calculatoare și să facă, în general, mecanismul educației să funcționeze. De ce a făcut Guvernul pasul ăsta nechibzuit? Din două motive. Primul – Tăriceanu și ai săi speră, în fundul sufletului, să rămână la guvernare, și pentru asta au nevoie de voturile dascălilor și ale familiilor lor. Al doilea: dacă nu vor reuși să rămână (și probabil că nu vor reuși), puțin le pasă cum se vor descurca cei care vor veni după ei. Ei vor rămâne în ochii profesorilor ca cei care au încercat să facă ceva pentru această categorie defavorizată. După mărirea pensiilor, și cu două luni în avans, această măsură va cântări extrem de greu în coeficientul inflanției de anul viitor, condiție în care nici pensionarii și nici dascălii nu vor simți prea tare cât de mult le-a fost ușurat traiul zilnic. Cum până la debutul campaniei electorale mai este o lună, ne putem aștepta la un veritabil tsunami al revendicărilor salariale, dinspre toate categoriile sociale și profesionale, pe principiul „de ce lor da și nouă nu?”. Este o întrebare justificată și mă întreb deja cum ar putea justifica Tăriceanu eventualele refuzuri – pentru că îmi închipui că nu vor putea fi susținute fără a întâmpina  consecințe dintre cele mai grave. Tot acest proces care amenință să îngroape definitiv relativa creștere economică din ultimul an se datorează , în cea mai mare măsură, evaluării super optimiste a sitauției de către guvernanți. O evaluare care nu are la bază indicii a unei creșteri economice sănătoase, care înseamnă în primul rând producție și export. La aceste două capitole continuăm să stăm foarte prost, situație care se datorează și indiferenței sau neglijenței acelorași guvernanți care n-au reușit să pună în mișcare mecanisme reale de stimulare. Avem o creștere bazată pe speculații imobiliare, pe credite ieftine, pe importuri masive și pe consum deșănțat. Este o aparență de început de prosperitate, de care în mod real se bucură doar pătura privilegiată de cota unică, cea care a avut în principal calitatea de a-i face pe bogați  mai bogați, cu minim de cheltuieli și de efort. Sărăcindu-i îna celași timp pe săraci până al nivelul disperării produse    de apropierea iernii și de aplicarea cotei maxime de cheltuieli de întreținere. Tăriceanu a împins la vale bulgărele de populism care-l va îngropa. Poate definitiv.
Titlu: Meseria de europarlamentar
Nr Editie: 2328 Data: vineri 03 octombrie 2008
De la intrarea României în Uniunea Europeană, reprezentanții noștri au parcurs deja două cicluri de reprezentare în forul legislativ al continentului: unul provizoriu, de mai puțin de un an, în care partidele și-au trimis aproximativ aleatoriu reprezentanții la Strasbourg, și unul „scurt”, determinat de momentul aderării și de calendarul Uniunii. Se poate spune că, deja, avem o experiență în domeniu, care să depășească stadiul pe care-l aveau în minte unii dintre candidații noștri, care credeau că merg la Parlamentul European ca să „apere interesele României”. Complet fals: cei care merg acolo merg ca să lucreze pentru mai binele Uniunii în ansamblul său, ca să facă legi bune pentru casa comună în care dorim să trăim în mod egal. Desigur, există un coeficient de lobby pe care-l face orice membru al forului, care nu uită cine l-a trimis acolo, dar nici pe departe nu este acesta rolul principal pe care are a-l juca un parlamentar european. Această confuzie a făcut ca din pleiada de români care au fost și sunt membri ai P.E. să poată fi numărați pe degete cei care n-au transformat această calitate într-o sinecură sau care nu s-au aflat pe un soi de „listă neagră” a șefilor lor de partid care au preferat să-i trimită   la o distanță rezonabilă față de locul în care n-ar fi făcut altceva decât să încurce lucrurile. Nu suntem,   din nefericire, în situația de a putea compensa decalajele generate de aderarea noastră târzie printr-o acțiune fermă, consecventă și organizată a celor pe care i-am trimis, prin votul nostru, acolo. Cel mai adesea ei au exportat la Strasbourg sau la Bruxelles neînțelegerile și animozitățile de acasă, fiind extrem de rare momentele în care au reușit să exprime o poziție coerentă și constructivă. Nu mai vorbesc de faptul că pentru cei care i-au selectat să candideze a contat foarte puțin faptul că cei mai mulți nu reușesc să se descurce în limbile uzuale din Uniune, preferând, de nevoie, să se exprime după cum le dă dreptul   principiul multilingvismului – un principiu corect pe fond, dar complet neproductiv.   Am făcut această lungă introducere tocmai pentru a sublinia valoarea unei excepții, notabile, deși nu singulară. Corina Crețu a fost jurnalist. A trecut, la un moment dat, în barca politicii, unde a   învățat să vorbească și să se orienteze după constelațiile active.A urcat, spectaculos, până la poziția de consilier prezidențial, unde a reușit să țină dificilul echilibru între acțiunea politică a președintelui și percepția publicistică. A continuat pe banca politicii în Parlament, iar în momentul oportun a optat pentru Parlamentul European. O opțiune delicată și riscantă, care putea să o desprindă de mediul de acasă, în condițiile dificilei integrări în cel de la Strasbourg. De când se află acolo, însă, a dat în mod continuu semnale că are ceva de spus și de făcut și că nu este percepută ca un pasager, ci ca un membru al echipajului. Cea mai bună dovadă a europenismului pe care și l-a însușit este această acțiune prestigioasă care a adus la București personalități de prim rang ale politicii europene. Ziua Europeană Socialistă care s-a desfășurat joi la Palatul Parlamentului, a marcat un moment important al procesului de integrare a României, ca nou stat membru, în rutina proceselor comunitare. Dar și pe acela în care un reprezentant al țării noastre se califică, spectaculos, în „meseria” de europarlamentar. Pentru că, îndrăznesc deja să cred, misiunea Corinei Crețu nu se va încheia la alegerile de anul viitor.
Titlu: "Finanțatorii"
Nr Editie: 2329 Data: sâmbătă 04 octombrie 2008
Una dintre legendele fotbalului post-decembrist este că anumite persoane „de bine” nu au avut lucruri mai bune de făcut decât să bage bani pentru ca unele echipe să funcționeze, iar iubitorii fotbalului să fie mulțumiți. S-au autodenumit „finanțatori”, și așa le-a rămas numele, chiar dacă s-a putut constata, în destul de scurt timp, că acțiunile lor nu aveau nimic comun cu caritatea. Ba dimpotrivă. Unul dintre primii „finanțatori” a fost George Copos. Îmbogățit rapid din experimente productive pe lângă lege (celebra sa producție de televizoare coreene, cărora le monta telecomanda în atelierele proprii), a folosit banii de publicitate acordați de Samsung pentru a intra în acționariatul clubului. În tot ce a făcut ulterior, Copos a dovedit un mare talent în a amesteca lucrurile și în a beneficia de roadele implicării statului în susținerea cheltuielilor clubului. Celebru pentru zgârcenia sa, a tras pe sfoară mai mulți antrenori, cărora nu le-a plătit cât le-a promis, dragostea sa pentru fotbal exprimându-se cel mai bine în tranzacțiile pe care le-a făcut cu jucătorii vânduți unor cluburi din străinătate. Un alt finanțator celebru este Gigi Becali. Simplu microbist și fan al conaționalului său Hagi, el a intuit înaintea altora potențialul fotbalului de a face bani. După ce a reușit să-l elimine, plusând, pe Viorel Păunescu, i-a cointeresat pe câțiva dintre șefii de la acea vreme ai Armatei și a privatizat clubul în propriul beneficiu, pe baza unor împrumuturi nerambursate. Devenit stăpân sută la sută al echipei a început să scoată bani la greu, cumpărând jucători ieftini pe care i-a vândut scump. Verii săi n-au avut anvergura lui Gigi și ei s-au mulțumit cu profitabilele impresarieri de jucători printr-o suveică ingenioasă care făcea ca cea mai mare parte a sumelor încasate pentru jucătorii vânduți în străinătate să fie rătăcită prin conturi fantomă sau paradisuri fiscale. La Dinamo a fost mai greu ca unul singur să pănă mâna pe echipa miliției/poliției și după experiențele lui Ianul, a fost nevoie să se creeze o cooperativă cu șapte membri cu părți egale, între care Badea și Borcea luptă pentru întâietate pe seama lui Turcu. Ultimul venit în lumea „finanțatorilor”, cam la spartul târgului, este sirianul Taher. În stilul său propriu, el a știut să profite de lăcomia (și de problemele) lui Copos, trăgându-i preșul de sub picioare. Din nefericire pentru el, asta s-a întâmplat în momentul în care echipa a intrat într-o criză profundă, cele 8 milioane de euro achitate lui Copos începând să miroasă a țeapă. În linii mari i-am cam trecut în revistă pe unii dintre cei care în ultimele luni au făcut potecă pe la Parchet, dând cu subsemnatul în legătură cu modul în care au gospodărit banii pe care i-au „investit” în fotbal și despre cum au împărțit (și cu cine) sumele încasate pentru vânzarea de jucători. Este momentul în care această mare bășică se sparge și dă la iveală lăcomia, lipsa de scrupule și cinismul celor datorită cărora fotbalul a ajuns ce-a ajuns: scena pe care evoluează tot felul de personaje dubioase angrenate într-o farsă de proporții. Dosarele mânăriilor din fotbal au ajuns în fața instanțelor. Să vedem acum ce aranjamente se vor mai face. Că specialiști sunt cu duiumul! Se numeau „finanțatori”.
Titlu: Bancorexul american
Nr Editie: 2330 Data: marți 07 octombrie 2008
La noi a fost la fel. Mai întâi, fosta Bancă Română de Comerț Exterior a început să-și arate mușchii, derulând preferențial creditele pentru achizițiile de petrol și gaze. A devenit în scurt timp cea mai importantă bancă românească și a început să joace ca atare dând credite – dovedite abia apoi neperformante – la tot „cartierul”. Pe urmă au început să apară fisurile, stimulate de acțiuni-spectacol (mai țineți minte cum îl înghesuiau polițiștii pe voluminosul – pe atunci – Răzvan Temeșan într-o Dacie?) și finalizat apoi cu măsura extremă a desființării băncii. Creditele performante și rețeaua le-a luat BCR-ul iar pe cele neperformante AVAS-ul, sau cum se numea atunci. Concluzia: clienții grași ai băncii au rămas cu banii, pe care n-au mai avut (!!) cum să-i returneze, iar noi am contribuit la actul generos al statului cu o sumă luată, practic din buzunarele fiecăruia. S-a chemat că am salvat sistemul bancar. I-am salvat, de fapt, pe cei care l-au devalizat. Și pe cei care ar fi trebuit să răspundă pentru aceste devalizări. Venit în vizită în România, prin 1997, Bill Clinton l-a întrebat pe Constantinescu despre Bancorex. Vezi bine, cam știa despre ce e vorba. Chestia asta măduce cu gândul la o situație – posibilă -  în care, aflat în vizită la Casa Albă, Traian Băsescu l-ar întreba pe Bush: ce se mai aude cu Lehman Brothers? Dar cu Freddie Mac și Fanny Mae? Sau cu... Păstrând proporțiile, ce s-a întâmplat la noi cu 10-12 ani în urmă n-a fost altceva decât o prefață, la scară, cu ce se întâmplă acum în State. Unde statul, nabab cum e, nu pregetă să salveze sistemul financiar pe seama contribuabilului. Pe care Bush nu l-a mai întrebat dacă e dispus să scoată din cont (dacă-l mai are!) vreo 2000 de dolari ca să-i salveze pe președinții și pe directorii generali ai celor mai mari și mai arogante bănci. Și, la fel ca la noi, vom vedea cum, în numele salvării naționale, vinovații pentru situația prezentă vor fi bine mersi pe la vilele lor, cu yachturile lor și cu conturile lor burdușite deincentive pentru performanța de a fi reușit să dea credite nerambursabile și câinilor – cum plastic se exprima un brocker român de pe Wall Street.
Titlu: Pâinea noastră cea de-o mie...
Nr Editie: 2331 Data: miercuri 08 octombrie 2008
Ceea ce prevestește premierul face să ți se zbârlească părul în cap: dacă se măresc salariile așa cum cer și doresc bugetarii, o pâine va ajunge să coste 1000 de lei noi! Ceea ce mi se pare de-a dreptul criminal! O mie de lei noi înseamnă 10 milioane de lei vechi! Nici salariul mediu n-ar ajunge ca să cumperi o pâine pe lună! Cred însă că premierul a făcut o mare gafă dovedind că habar n-are cât costă în ziua de azi o pâine. Nici dacă înlocuiești leii noi cu cei vechi n-ajungi la un rezultat. Așa că mai bine s-o lăsăm baltă și să ne ocupăm de altceva: de problema majorării salariilor cu celebrul 50%. Pe fond, premierul are dreptate: o asemenea majorare nu poate fi susținută de buget. Nu poate fi susținută atâta timp configurația acestuia rămâne cea actuală. Ea ar fi posibilă însă în condițiile în care s-ar face amputări severe la cheltuieli parazitare și inutile. Auzim în fiecare zi despre metodele dibace de cheltuire a banului public. Cum se fac cheltuieli exotice peste hotare, pe cât de inutile pe cât de costisitoare. Cum se fac achiziții exorbitante de către autoritățile publice – de la mașini până la echipamente de birou pe care nimeni nu le folosește. Cum se cheltuiesc, în general, banii publici aiurea – cel mai recent exemplu este acela al filmelor de popularizare făcute făcute gangsterește de ANT. Sectorul public  - cel care țipă după lefuri majorate – a ajuns a veritabilă gaură neagră în care guvernul aruncă banii cu ghiotura, pe lefuri de șefi mai ceva ca la privați, pe sporuri fantasmagorice, pe servicii inexistente.Numai dacă s-ar desființa jumătate din agențiile din subordinea primului ministru, care freacă menta pe salarii astronomice (ca cel al doamnei Lulache, prietenă de familie, de la „Proprietetea”) s-ar face o economie considerabilă din care s-ar putea majora un important segment de salarii.
Titlu: Cadoul de nuntă al lui Afenechiței
Nr Editie: 2332 Data: joi 09 octombrie 2008
Dacă este să privești problema din unghi strict uman, ceea ce i s-a întâmplat lui Adomniței poate să constituie o mică dramă: omul a plecat la altar (cu elicopterul) ca ministru și s-a întors de acolo simplu cetățean. Poate fi o dramă și pentru aleasa sa, frustrată de condiția de „doamna ministru” măcar pentru o zi. Dar asta-i viața și tot asta este politica. Dl Adomniței a ajuns ministru – și al învățământului, pe deasupra – fără să-l califice nimic pentru asta. Dar câți alți miniștri au fost sau sunt calificați – veți întreba. Ca inginer constructor, Adomniței ar fi putut aspira la o funcție de ministru al Industriei sau al Construcțiilor. Dar cum aceste portofolii ori nu există, ori erau ocupate, a trebuit să se mulțumească cu ce era disponibil. La fel ca și colegul său Chiuariu, Adomniței făcea parte din echipa (ca să nu-i spun altfel) baronului liberal de Iași Relu Fenechiu. Care, datorită ponderii județului său, a dorit să aibe o reprezentare corespunzătoare în Executiv. Astfel încât la evacuarea democraților din Guvern, a solicitat imperios cele două posturi pentru băieții săi. Și așa au ajuns, unul ministru al Justiției și altul al Educației. De la bun început, cei doi au nimerit în colimatorul prezidențial, iar Traian Băsescu nu s-a lăsat până nu l-a răpus pe primul, silindu-l să demisioneze în urma unei afaceri relativ dubioase cu o hotărâre de Guvern cu dedicație. Imberbul ministru calificat ca un „tânăr mafiot” a lăsat în urma sa o cohortă de amici de pe la Iași, puși în funcțiii bune și cu lefuri substanțiale. Justiția a rămas însă așa cum era, dacă nu mai rău. Adomniței, în schimb, a avut mai mult timp să se manifeste și să facă o serie de gafe sau de gesturi discutabile care au alimentat copios mass-media. De la ignoranța sa în legătură cu steluțele de pe stema europeană, corectată de un copil, și până la citirea de povești elevilor din clasa I-a la începutul anului școlar, el și-a presărat mandatul cu episoade comico-fanteziste. Cea mai comică s-a dovedit însă prestația sa din Parlament când a votat, alături de colegii săi peneliști și de toate culorile, o decizie care urma să pună guvernul din care făcea parte într-o poziție extrem de delicată. Multă lume s-a întrebat de ce-a făcut Adomniței chestia asta și singurul răspuns ar fi acela că era cu gândul în cu totul altă parte, mai precis la punerea pirostriilor, care era în pregătire. Întâmplarea este exemplară și probabil că ar trebui dată o hotărâre de guvern prin care membrilor Executivului să li se interzică să voteze ceva cu o săptămână înainte sau după o căsătorie, un botez sau alt eveniment de acest fel care poate să le tulbure dreapta judecată. Adomniței a fost demis pentru incompetență. Este, dacă nu mă înșel, primul caz în care împotriva unui ministru se ia o măsură atât de drastică, deși perfect motivată. Iar cum împotriva incompetenței nu se poate acționa în alt mod, n-ar rămâne decât ca unor personaje influente, care determină astfel de numiri să li se pună interdicția de a o mai face. Spre binele public și al lor înșiși. Nu-i așa, dle Fenechiu?
Titlu: România: paradisul fiscal al bogaților!
Nr Editie: 2333 Data: vineri 10 octombrie 2008
Probabil că nicăieri în lumea civilizată nu este mai ușor să fii bogat ca în România. Nu mai contează cum ai strâns averea (știți povestea cu milionarul american care ruga să nu fie întrebat cum a făcut primul milion) deși în scurta noastră istorie, de doar două decenii, traseul parcurs de fiecare bogătaș poate fi reconstituit cu relativă ușurință. Contează doar că ai o avere la care strămoșii tăi n-ar fi visat și că aceasta joacă un rol important în viața ta. Pretutindeni în lume, vechile averi s-au așezat pe un făgaș de civilizație și normalitate, din rândul oamenilor cu bani desprinzându-se câțiva dintre campionii carității. Bogăția nu mai este acolo un scop în sine, oamenii au învățat să conviețuiască cu starea asta și nu toți devin paranoici. Sunt celebre cazurile de oameni super-bogați care duc o viață absolut obișnuită. Extravaganțele sunt, cel mai adesea, atributul noilor îmbogățiți sau al celor care reușesc acest lucru prin mijloace nu tocmai ortodoxe. În România se poate desprinde deja un portret-robot al bogătașului autohton. Cel mai adesea provine dintr-un mediu defavorizat de principiile și exigențele comunismului. Categoria „bișnițarilor”, a celor cu inițiativă și cu putere de risc, pe care  erau însă nevoiți să și le țină în frâu pentru a nu intra în conflict cu principiile societăți egelitariste. Odată desprinși din aceste restricții, s-au desfășurat și au început să acumuleze, într-un proces cel mai adesea fără reguli sau cu reguli ignorate. Cea mai pertinentă caracteristică a acestui „om nou” este nevoia imperioasă de a-și etala bunăstarea: cu cât mașina pe care și-o cumpără este mai mare, mai puternică și mai scumpă, cu atât aceste calități se răsfrâng asupra persoanei sale. Cu cât vila are mai multe camere și mai multe utilități pe care nu ajunge să le folosească, cu atât sentimentul său de intangibilitate crește. Atunci când nu reușește să-și ridice nevasta la standardele noii sale condiții, renunță la ea și-și ia o amantă cât mai decorativă și cât mai costisitoare. Face lungi și dese sesiuni de shopping în orașele și magazinele cele mai scumpe, de unde aduce produse pe care să le etaleze la ocaziile festive. Cu cât un obiect e mai scump, cu atât mai puțin va conta dacă-i folosește la ceva. Important e că-l posedă și-l poate arăta „concurenței”. Arde de dorința de a fi înregimentat în detașamentele  mondene care hrănesc cu știri extravagante publicațiile tabloide și televiziunile dedicate. Treptat, banii îi dau convingerea că este mai frumos, mai deștept și cu mai multe drepturi decât restul lumii. Bogătășul de azi este cobaiul guvernării: aceasta îl protejează și-l ajută din toate puterile sale liberale să-și ducă viața în cele mai bune condiții. Îl sprijină pentru ca traiul superîndestulat să-l coste cât mai puțin posibil, prin politica relaxată la adresa produselor și serviciilor de lux, care în România par să meargă cel mai bine. Cota unică de impozitare, pentru ei devenită cotă unică de îmbogățire este formula magică care face ca luxul în România să fie mai ieftin ca oriunde altundeva. Egalitatea în fața fiscului reușește miracolul de a-i face pe bogați mai bogați. Iar pe săraci mai săraci. Trăim într-un paradis fiscal care este, în același timp, și un infern. Depinde de unde privești problema.
Titlu: Tun pe final de mandat: Campania energetică!
Nr Editie: 2334 Data: sâmbătă 11 octombrie 2008
Formidabil ce maeștri suntem când e vorba să ne drapăm coțcăriile în straie strălucitoare. De piatră să fii și nu reziști la argumente de felul ăsta: -          - formarea acestei companii (compania energetică) s-a realizat cu consultarea specialiștilor   Comisiei Europene și cu respectarea normelor în domeniul concurenței, care nu pun interdicții la integrările pe verticală! -         -   va respecta cerințele Uniunii Europene   referitoare la separarea producției, furnizării, distribuției și transportului. -          - Prin înființarea noii Companiei Energetice se urmărește asigurarea securității energetice, creșterea calității serviciilor, crearea unui climat concurențial real. -          - în Europa, toate companiile energetice importante din această piață sunt integrate vertical. -          - Compania energetică se angajează să dubleze ccantitatea de energie electrică tranzacționată pe bursele din România și să susțină mecanismele de piața transparente care   vor asigura prețuri decente pentru consumatori. Dacă citești toată poliloghia înșirată   de creatoriii acestui concept nu-ți rămâne decât să concluzionezi că de aici înainte va curge numai lapte și miere pe traseele energetice iar cetățeanul va face din factura la curent o floare la ureche. Ca întotdeauna, însă, la noi la români, ideile mari și generoase ascund intenții meschine. Nu este vorba de altceva decât de o revizuire a sistemului de șpăgi din energie. Este momentul înlocuirii „băieților deștepți”, care acționau haotic, pe cont propriu, cu „băieții geniali”, care centralizează și orchestrează șpaga și profitul. Ce sistem concurențial în condițiile acestui monopol? Trebuie să fii cel puțin naiv ca să crezi o asemenea balivernă. La un moment dat familiarii conceptului scapă păsărica: noua societate va fi privatizată cu investitori de portofoliu, nu strategici. De ce să vină unul mare și să ia tot profitul, ca OMV sau ERSTE, și să nu ne împărțim noi între noi cașcavalul energetic? Sau: structura nou creată va avea un management privat a cărui componență se va stabili după formarea Companiei. Cine o va stabili? Cum cine? Noi! Noi, care am pus-o și pe doamna Lulache și pe șeful de la ANRE și pe alți șefi care sunt amici de casă, cumetri, fini și nepoți. Cifra de afaceri a noii campanii, spun autorii, va fi de 2,5-3 miliarde de euro pe an. Vă dați seama ce tun, dacă socotiți un comision de doar 10%? Păi nici nu mai ai nevoie să rămâi la guvernare. Treci frumos în Opoziție și culegi roadele integrării pe verticală, dacă aia pe orizontală n-a prea ținut! Sunt curios care va fi poziția PSD-ului, care amenința nu de mult că nu va admite „tunurile” de final de mandat. Ce-ar trebui să se întâmple ca să le admită?
Titlu: Cine pierde și cine câștigă din criza americană
Nr Editie: 2335 Data: luni 13 octombrie 2008
După șapte ani, tot într-un septembrie, America suportă un nou atac, mai violent și cu urmări mai profunde decît cel care a făcut una cu pământul semețele turnuri gemene. Aproape ca la o comandă marile bănci, fala Americii, au început să trosnească din încheieturi și să se prăbușească una după alta într-un nor de dolari zdrențăroși zburând în toate părțile și acoperind ca un praf radioactiv casele celor care nu vor mai putea să le plătească. Nu se știe încă ce s-a întîmplat din punct de vedere tehnic, care a fost detonatorul acestui proces –căci despre așa ceva se vorbește, despre marile sume, imense, scoase ca la o comandă din bănci. Este cert însă că terenul era pregătit pentru așa ceva de bancherii înșiși. În aroganța sa, sistemul bancar american s-a crezut intangibil și n-a mai avut măsură în goana după câștig. Marii președinți de bănci au fost orbiți de bonusurile personale și n-au ami ținut cont că plapuma creditului nu poate fi întinsă la nesfârșit. Consecința este clară: filmul nu va mai putea fi reluat de unde s-a rupt. Va trebui turnat un altul, cu alți actori și cu altă recuzită. Și cu alți bani. Crizele fac parte din ADN-ul societății. Ele constituie momentul de descărcare a unor tensiuni acumulate până ala pragul critic. Pentru o parte – de obicei cea mai mare – a societății, ele constituie o catastrofă. Pentru o alta, mult mai mică, sunt mană cerească. Așa cum a zis-o și Lavoisier, nici în societate nu se poate face abstarcție de principiul legii sale: nimic nu se câștigă, nimic nu se pierde – totul se transferă! Dintr-un cont în altul. Emoționalitatea face ca la astfel de ocazii să se vadă mai bine perdanții și disperarea. Există însă cei care câștigă, și nu puțin. Cei care se vor instala la comenzile următoarei etape. Crahul, marele crah din septembrie a mai pus în evidență ceva: coerența net superiaoră a pieței comune europene. Într-o lume tot mai globalizată este aproape imposibil să te pui la adăpost de efectele unei crize. Cutremurul de pe Wall Street n-amai generat însă tsunami-ul devastator la care ne-am fi așteptat. De cealaltă parte a Atlanticului au ajuns mai degrabă temerile și emoția. Europa s-a dovedit, din primele momente, aptă să reacționeze în mod coordonat și eficient, limitând efectele crizei. Desigur, sunt lucruri ce nu pot fi controlate, și cea mai necontrolabilă este panica.Cea care desăvârsește dezastrele. Sunt ănsă semne că aceasta poate fi ținută în limite rezonabile. Dar cel mai surprinzător lucru rămâne acela că lecțiile pe care ni se propun de vreo douăzeci de ani despre valorile economiei de piață și   ale concurențialității, a rolului statului nu mai fac nici doi bani de când Congresul a votat „subvenționarea” sisitemului bancar falit.
Titlu: Directorilor "defavorizați" le-a triplat Guvernul leafa!
Nr Editie: 2336 Data: marți 14 octombrie 2008
Hotărât lucru, premierul a pierdut busola. Pe ultimii metri ai guvernării liberale, măsurile cu urmări dezastruase se înmulțesc ca ciupercile. Cea mai recentă este această eliminare a limitei maxime a salariilor directorilor din companiile de stat. Guvernul a dat liber consiliilor de administrație să stabilească aceste salarii. Ori este la mintea cocoșului că atâta timp cât indemnizația membrilor consiliului de administrație reprezintă 20 la sută din leafa directorului, aceștia vor avea tot interesul să o ridice cât mai sus. Dacă mai adăugăm și faptul că membrii consiliilor de administrație sunt numiți de guvern, dintre funcționarii diferitelor structuri de stat, este limpede că Tăriceanu le face, de fapt, acestora un cadou mai mult sau mai puțin electoral. Lefurile directorilor sunt privite de către guvernul liberal printr-o prismă părtinitoare, făcându-se ecoul dorințelor acelor directori care pot fi, într-adevăr, manageri competitivi (câți or mai fi rămas pe la stat, nu mulți, în orice caz). Ca să-i poată cointeresa pe aceștia, se deschid larg porțile câștigurilor nemeritate pentru toată pleiada de incapabili care căpușează niște posturi în care ajung pe criterii politice. De acum aceștia au liber a se scălda în bani pe seama datoriilor pe care întreprinderile lor le acumulează în ritmuri amețitoare. Până acum aveau liber doar să-și ia mașini de lux și echipamente costisitoare, neținând cont de performanțele proprii. De-acum vor putea să sfideze cu voie de la Guvern și bunul simț, și pe cei în fruntea cărora se vor afla. Comparându-și lefurile cu ale directorilor, angajații se vor simți și mai motivați să protesteze și să ceară majorări spectaculoase... Decât să-și întoarcă buzunarele pe dos arătând că n-are de unde să majoreze salariile celor care nu sunt directori, Tăriceanu ar trebui să ia taurul de coarne și să încerce măcar să limiteze cheltuielile deșănțate pe care le fac instituțiile statului scăpate de sub orice control și administrate după principiul care pare să se instaleze și la vârf: după noi potopul. Pentru că potopul care va veni va mătura totul în calea sa. Creșterea economică cu care se laudă Tăriceanu este un artificiu de care nici el nu e convins și pe care actuala criză internațională îl va sparge ca pe un balon de săpun. România nu are o economie competitivă, bazată pe producție, nu pe speculație, guvernul a lăsat lucrurile în voia sorții în loc să încerce să adopte alte instrumente fiscale de stimulare decât păguboasa cotă unică de 16 la sută. Se pare însă că e prea târziu ca să mai înveți ceva din propriile greșeli făcute pe bandă rulantă.  Apropo: nu vi se pare că față de directori, salariile miniștrilor și al primului ministru sunt de-acuma cam mici?
Titlu: "Șansa parlamentară" - eliminată de uninominal!
Nr Editie: 2351 Data: vineri 31 octombrie 2008
În zăpăceala totală pe care a generat-o înghițirea pe nemestecate a votului uninominal, un lucru a scăpat neobservat: care este modelul de succesiune pe locurile rămase vacante? Până acum era limpede: lista avea atâtea nume câte locuri erau în respectiva circumscripție electorală. Partidele care știau, din sondaje, câte dintre aceste locuri erau eligibile, îi plasau acolo pe cei care trebuiau, musai, să devină membri ai forului legiuitor, din varii motive – funcții deținute pe linie de partid, autoritate în circumscripții, clientelă plătitoare la campanie. Dacă cineva se afla sub „linie”, el rămânea cu speranța că dacă i se întâmplă ceva celui de „deasupra” – deces, arestare, incompatibilitate, retragere din alte motive – locul revenea automat celei mai bune poziții de pe lista de partid. Iese al nostru – intră al nostru, era deviza. Ceva încurcături au generat listele comune ale Alianței D.A. după divorțul din 2007: dacă ieșea un liberal și următorul pe listă era un democrat, cum se proceda? Sau dacă era invers. Cele două forțe aliate au trebuit însă să suporte consecințele gestului și să înghită hapul că locul lăsat liber de unul de-al lor cum putea fi luat de unul de-al celorlalți. Parlamentul actual a cunoscut un important proces de reîmprospătare, evaluat între 5 și 10 la sută. Sunt destul de numeroși parlamentari făcuți peste noapte. Au existat și cazuri dramatice, precum cel al unui tip care doar cu câteva zile înainte să se vacanteze un loc, și-a dat demisia din partidul pe a cărui listă candidase și s-a înscris în altul. Astfel, șansa a fost de două ori mai generoasă cu cel de sub el, pentru că, teoretic, speranțe nutreau doar cei de imediat sub linie. Ce spune legea uninominalului? Că distracția asta s-a sfârșit. Cel puțin atâta timp cât va funcționa noul sistem. Îndrăznesc să cred că nu va funcționa mai mult de un ciclu și că, din 2012, politicienii se vor mai lumina și vor opta pentru un sistem mixt, mai echitabil și mai puțin riscant. Acum, dacă un candidat moare sau se retrage în timpul procesului electoral, partidul căruia-i aparține iese din joc. Dacă devine indisponibil după dobândirea mandatului, în colegiul respectiv se vor organiza noi alegeri. Vom asista, probabil, la o stagiune aproape permanentă de alegeri „colegiale”, având în vedere factorii care fac ca stabilitatea corpului legiuitor să fie destul de relativă, din motive obiective sau subiective. Se pune, deci, cruce, sistemului prin care cineva putea să ajungă parlamentar la noroc. Cât e de bine sau de rău vor ști partidele însele, după ce vor trece de câteva ori prin astfel de situații. Până atunci nu le dorim candidaților decât să aibe o sănătate de fier, ca să nu încurce lucrurile în toiul alegerilor pentru un nou (sistem de) Parlament. Un Parlament uninominal, cu membri aleși pe criteriul – destul de relativ – al propriei lor valori.