Titlu: Pasaje cu "dedicaţie" DNA
Nr Editie: 3041 Data: Monday 01 October 2007
Veneam ieri de la aeroport şi mă miram, ca prostul, de ce durează drumul până în centru mai bine de o oră când recent s-a dat în folosinţă un pasaj denivelat în zona Băneasa, iar în câteva săptămâni urmează să se dea şi un al doilea. Privind peisajul din vârful pasajului, în maşina încremenită între coloane, îmi spuneam că foarte curând priveliştea va putea fi admirată, în aceeaşi manieră statică, şi de pe celălalt pasaj. O singură întrebare mă frământa în acest timp: care a fost rostul, raţiunea secretă a construirii acestor două pasaje care nu traversează nicio intersecţie? Pentru că pe sub ele nu trece nimic! Pentru ce s-au cheltuit multele milioane de euro cu un entuziasm demn de cauze mai bune? Sau - ca să fiu mai exact - de ce s-au înalţat aceste două pasaje fără rost, care nu contribuie cu nimic la decongestionarea şi fluidizarea traficului pe aglomeratele artere de ieşire/intrare în Bucureşti, în locul altora, incomparabil mai necesare? De ce, în loc să se facă un pasaj la intersecţia dintre DN1 şi relaţia spre pădurea Băneasa, intersecţie care ştrangulează sistematic taficul, s-a făcut altul câteva sute de metri mai încolo? De ce, în loc să se demareze lucrările la intersecţia DN1 cu Ion Ionescu de laBrad, s-a făcut pasajul de mai sus, cel dat deja în funcţiune? Dacă l-aş întâlni pe primarul general Videanu, asta l-aş întreba: de ce dom’ primar, aruncaţi banii publici pe lucruri nefolositoare, în loc să faceţi ceea ce trebuie? Numai că chiar aşa de prost, cum crede probabil dl Videanu, nu sunt. Şi ştiu că nimic nu e întâmplător când e vorba de irosirea banilor publici. Şi că cele două pasaje fără rost au de fapt unul foarte clar: sunt lucrări cu „dedicaţie”. Una este dedicată celor care fac cartierul rezidenţial Băneasa, de unde jeep-urile viitorilor locatari vor ieşi, uşor şi repede, în şosea în ambele sensuri, fără să mai ocolească pe la pădure. Iar cealaltă este dedicată unui ansamblu rezidenţial care se va construi pe la Jandarmerie, şi a cărui valoare va creşte simţitor având accesul asigurat prin cel de-al doilea pasaj. Şi pentru că nu trăim, totuşi, într-o ţară de proşti, aş recomanda foarte scrupulosului DNA, care se autosesizază la orice bazaconie, să se sesizeze şi la aceste „dedicaţii” extrem de valoroase. Şi de flagrante, în acelaşi timp….

Titlu: Statura şpăgii
Nr Editie: 2056 Data: Thursday 18 October 2007
Iertat să fiu de cititori că mai revin, după toată vânzoleala din ultimele zile, asupra temei „mită cu caltaboşi”. Revin pentru că ceea ce a filmat SRI-ul nu este nici neobişnuit şi nici izolat. Gestul prin care Mureşan îi „remite” lui Remeş plicul cu „dorinţe” poate fi multiplicat la o scară care să ne releve adevărata dimensiune a fenomenului şpăgii în România europeană de azi. Cred că mulţi alţi „actori” au simţit un fior rece pe şira spinării văzând secvenţele cu pricina şi au început să-şi scotocească memoria în căutare de indicii după care să-şi dea seama dacă nu li s-ar putea întâmpla şi lor acelaşi lucru. Ceea ce trebuie să recunosc este, însă, incredibila potrivire dintre calitatea şpăgii şi cea a protagoniştilor. Atât Remeş cât şi Mureşan fac parte din categoria de „specialişti” de doi lei pe care i-a scos în faţă nefericita guvernare cederistă din 1997-2000. Personaje de condiţie modestă, propulsate de conjuncturi sau persoane interesate. Mureşan făcea piaţa pentru Corneliu Coposu, iar Remeş aranja registrele unor faimoşi fabricanţi de alcool - asta a fost calificarea lor. Şi au ajuns, unul mai mare peste o agricultură pe care a muls-o ca pe o vacă, lăsând-o sprijinită de iesle, ca să nu cadă din picioare, iar al doilea şef peste Finanţe, unde cea mai strălucită idee a sa a fost să pună taxe pe scaunele din cârciumi. Culmea este că lipsa de performanţă a specialiştilor, slăbiciunea lor intelectuală, bagajul redus de abilităţi n-au sărit în ochii nimănui. Nu-mi explic de fel prin ce l-ar fi putit convinge Remeş pe Tăriceanu că mai poate fi ministru de talie europeană? Ce a fost în capul acestuia când i-a dat pe mână unul dintre cele mai delicate sectoare, în confruntare cu exigenţele europene? Cum de n-a văzut că acesta nu are cum, oricât ar dori, să se ridice deasupra standardului „caltaboş&palincă”? Tot episodul are o aură de penibil, ridicol, grotesc încât întinează până şi noţiunea de şpagă, ridicată la niveluri remarcabile de “specialiştii” care le-au urmat celor de la CDR. Şi nu pot decât să-mi imaginez hazul nebun cu care posesorii de conturi secrete de milioane de dolari - ştiuţi dar greu de dovedit - au privit filmuleţul de la TVR. La aşa ţară, aşa şpagă şi aşa şpăgari! Amin!

Titlu: Bocetele ministrului Orban pentru fostul ministru Remeş
Nr Editie: 2057 Data: Friday 19 October 2007
Dl. Ludovic Orban este năpădit de regrete faţă de soarta crudă a colegului Remeş. Zice ministrul Transporturilor: „... îmi pare rău că a ajuns în această situaţie penibilă, târât de o Iudă. Aşa cum este el, mucalit, nu are maniere în relaţia cu presa sau de comunicare. A salvat România în anul 1999 când se afla în incapacitate de plată, totul numai datorită lui, şi nu trebuie să aruncăm cu pietre şi noroi”. Este cea mai confuză, cea mai ilogică şi mai stupidă cugetare emisă îm ultima perioadă de un personaj care excelează la capitolul „relaţia cu presa” şi „comunicare”, domenii pe care le stăpâneşte incomparabil mai cu talent decât transporturile propriu-zise, unde contribuţia sa decisivă rămîne tot la nivelul declaraţiilor. Deci, după dl. Orban, Remeş este o victimă. A acelei „Iude” nenumite, care l-a vândut pe 15.000 de arginţi. În mintea dlui ministru, ex-colegul său era un fel de Iisus neprihănit, care nu a precupeţit niciun efort pentru a salva ţara. De la ce? De la dezastrul provocat de guvernarea din care făcea parte. Şi cum a salvat-o? A adus cumva bani de-acasă, să plătească ratele scadente ale îndatorării ţării? Hai să fim serioşi! Poate că ar trebui să-i ridicăm dlui Remeş şi o statuie ecvestră, cu dânsul călare pe unul dintre scaunele pe care voia să pună taxă la cârciumi. Tot în mintea dlui Orban, reacţiile la fapta colegului său constituie o „aruncare cu noroi”. Dar cu ce ar trebui să se arunce oare în cel dovedit a fi comis cea mai înjositoare faptă la care se poate preta o persoană mandatată cu încrederea publică? Cu trandafiri? Cu ramuri de măslin? El, Remeş, primeşte exact ceea ce merită. Iar vânzarea acelui „Iuda” n-a făcut decât să pună capăt unei cariere infracţionale. Nu ştiu dacă dl. Remeş a mai luat sau nu şpagă şi înainte. Este foarte limpede însă că dacă aceasta i-ar fi ţinut, nu s-ar fi oprit aici. Văzând cât de simplu este să realizezi ceea ce n-ai putea realiza altfel, s-ar fi dedicat, probabil, unei astfel de ocupaţii. Mai ales că ce mare efort făcea? Nici nu trebuia să îl bage pe Ciorbă în faţă. Trebuia doar să îndemne la exigenţă faţă de ceilalţi. Ori, din punctul acesta de vedere, ministerul său s-a dovedit o vacă bună de muls. Mai ales că are în subordine o Regie din care banii publici curg râuri-râuri spre buzunarele clientelei agreate. O ştiu foarte bine cei care au trecut pe acolo lăsând urme adânci, pentru ca acum să facă pe neprihăniţii. Compasiunea dlui Orban mi se pare a fi, mai degrabă, un exerciţiu retoric de auto-protecţie. Vezi Doamne, cât de expuşi suntem noi ăştia care vrem să facem bine, şi vine câte-o Iudă din asta şi după aia ne împroaşcă cu noroi, uitând subit cât bine am făcut noi ţării şi de la câte dezastre am salvat-o.

Titlu: Fotbalodependenţa politicianului Becali
Nr Editie: 2058 Data: Saturday 20 October 2007
Unii sunt dependenţi de vreme. Starea lor de spirit se modifică după cum arată barometrul. Alţii sunt dependenţi de droguri. Alţii de dulciuri. Gigi Becali e dependent de două lucruri: de televiziune şi de fotbal. De televiziune, pentru că a înţeles ce mult înseamnă popularizarea gratuită. Şi atunci oferă, la rândul său, gratis, ce se cere. Primind în schimb procente de popularitate. În al doilea rând este dependent de fotbal. În sensul că popularitatea şi simpatia de care se bucură urcă şi coboară în funcţie de rezultatele „Stelei”. Ca personaj politic este produsul acestor doi factori: televiziunea şi fotbalul. Partitura pe care cântă este una relativ întâmplătoare. S-a putut grefa pe ea misticismul caracteristic etniei din care face parte. Şi atât. În rest, nu sunt decât poveşti, prinse după ureche din lecturile lui Pavel. Nu apostolul. Prima persoană care a realizat că popularitatea lui Becali, exacerbată de nevoia de rating a unor televiziuni poate avea, are potenţial politic a fost Viorel Hrebenciuc. Vulpoiul pesedist i-a inoculat microbul şi terenul fertil pe care l-a oferit propensiunea paranoică a oierului devenit multimilionar a facut restul. Becali este perceput acum ca politician, deşi ideile sale politice sunt extrem de sumare (exemplu: va merge ca parlamentar la Strasbourg ca să se bată pentru ţara sa!), ca să nu spun confuze. Deşi se situează constant printre primele 10 persoane publice cele mai mediatizate de presa scrisă (conform TOP VIP al ZPNEWS INTERCEPTOR), el îşi datorează poziţia zicerilor despre fotbal şi fotbalişti, şi nicidecum celor politice. Gigi Becali se află în faţa primului său test adevărat ca politician. El şi partidul său. Europarlamentarele. Aici se va putea vedea mai limpede cam pe unde se aşează în tabloul competitorilor la putere din urmatorul ciclu electoral. Iar testul acesta îl va readuce cu picioarele pe pamânt. Motivul? Dependenţa de fotbal. Pe de o parte, este puţin probabil ca Steaua să meargă mai departe in competiţiile europene în care au rămas cei cu adevărat mari. Şi cel mai important: scandalul cu Hagi îl face să piardă simpatie şi voturi. Hagi e mai important şi mai valoros decât el în ochii opiniei publice. Este idolul care a adus speranţe şi a alinat frustrări. Gigi nu va putea face niciodată, cu toate milosteniile lui, ceea ce a făcut Hagi. Şi, pentru acest motiv, sunt înclinat să-i dau din nou dreptate vulpoiului Hrebenciuc: Becali s-ar putea să nu atingă nici pragul electoral.

Titlu: Spiritul de castă
Nr Editie: 2059 Data: Monday 22 October 2007
E clar că pentru membrii CSM-ului, Chiuariu nu e cu nimic mai bun decât Macovei. Se schimbă doar butonul de comandă: dacă în cazul lui Macovei, butonul era la Cotroceni, în cazul lui Chiuariu, este la Palatul Victoria. Lipsa de sinergie dintre administratorul numit al treburilor justiţiei şi corpul profesional? este una profundă şi ea se va manifesta, probabil, şi de aici înainte, cu aceeaşi vigoare. Spectacolele de contre publice, oferite de Monica Macovei si Dan Lupaşcu, în precedenta magistratură, nu aveau la origine vreun diferend personal sau vreo abordare diferită- ci priveau exclusiv rezistenţa la ingerinţele din afară în treburile breslei. În ciuda diferenţelor mari de statut şi de abordare publică dintre cele două categorii principale ce formează breasla- judecătorii şi procurorii- atunci când cineva din afară încearcă să facă o breşă, sistemul reacţionează. Din votul CSM-ului, de joi, s-ar putea trage concluzia că, brusc, procurorul Doru Ţuluş a fost luat in braţe de totalitatea aceloraşi membri care efectuaseră cercetarea din care reiese clar, limpede, că acesta se făcea vinovat de abateri în esenţă grave pentru profesia sa. Schimbarea procurorilor în mijlocul anchetei nu este doar o măsură administrativă, ea poate însemna multe lucruri, între care şi o invitaţie mai mult sau mai puţin discretă la modificarea abordării. Necomunicarea soluţiilor este şi aceasta un fapt ce poate avea consecinţe greu măsurabile. Atunci când un om- procurorul – dispune de viaţa şi de cursul vieţii altor oameni, nici un fel de aproximaţie nu este admisibilă. Cu atât mai puţin din partea unuia cu o funcţie atât de importantă. CSM-ul a realizat, însă, un lucru: că setea de dreptate a ministrului Chiuariu are şi o motivaţie ascunsă. Aceasta constând în eventuala protejare a unor cazuri abordate cu prea multă sârguinţă de către oamenii lui Tuluş. Şi atunci s-a încercat împăcarea şi a caprei şi a verzei. Întâi i s-a dat satisfacţie ministrului, redactându-se un raport suficient de sever şi de documentat, pentru ca mai apoi să i se refuze acestuia satisfacţia deplină, atenţionându-l că radicalismul nu este o soluţie agreată. Cazul Ţuluş este reprezentativ prin felul în care o branşă împărţită între persoane inamovibile (judecători) şi altele, lăsate la îndemâna jocului administrativ şi politic, încearcă să se protejeze, indiferent de condiţiile şi interesele de moment. Şi care mai pune în evidenţă un lucru: că, prin neclarităţile care rezidă în statutul său, instituţia procurorului rămâne deosebit de vulnerabilă atât la ingerinţe din afară, cât şi la depăşiri frecvente ale cadrului legal în cursul cercetării. Ceea ce a făcut rolul CSM-ului nu este, pentru moment, decât un paleativ.

Titlu: De la Porţile Orientului la cele ale Occidentului
Nr Editie: 2060 Data: Tuesday 23 October 2007
Premierul Tăriceanu a dat asigurări că, dacă va fi nevoie, va merge personal la Bruxelles să susţină cauza vânzării fabricii de automobile de la Craiova către compania Ford. Om hotărât premierul nostru, care nu are de gând să lase lucrurile la voia întâmplării. Îl şi văd, parcă, în faţa Comisiei, explicând patetic cât e de importantă această operaţiune pentru oameni - cei care vor avea locuri de muncă asigurate, în acest fel nemaifiind obligaţi să bată drumul prin Europa în căutarea unei bucăţi de pâine. Numai că entuziasmul premierului a fost deja temperat, de cine credeţi? Chiar de dl Leonard Orban, comisarul european, propus pentru această funcţie tocmai de către Tăriceanu. Zice dl Orban, ca omul deja hârşit în birocraţia Comisiei: „Cei care îşi inchipuie că se pot da telefoane pentru a-i convinge pe cei de la C.E. să mai amâne, să mai facă o exceptare, se înşeală serios. Toleranţa pe aplicarea aguis-ului este zero. Am asistat la nenumărate dezbateri în cadrul C.E. legate pe ajutor de stat, politică antitrust, antidumping. În niciun caz nu s-a acceptat vreo excepţie, o derogare sau măcar o amânare”. Dl Orban face, fără să vrea o strălucită sinteză a politicii româneşti cu componentele ei esenţiale: EXCEPŢIA, DEROGAREA şi AMÂNAREA. Este principiul BIZANTIN, aplicat în mod măiestrit, aici, la porţile Bizanţului, unde orice e posibil. În virtutea acestui mecanism de gândire, dl Tăriceanu şi echipa sa au făcut niscai promisiuni americanilor, la încheierea contractelor, pe care le-au ţinut secrete. Dar care, în faţa Comisiei vor fi în mod necesar scoase la iveală. De aici neliniştea care l-a cuprins pe Tăriceanu şi agitaţia din jurul tranzacţiei „salvatoare”. Cât de justificate sunt speranţele de „convingere” sau de „înmuiere” a cerberilor de la Bruxelles, ne este foarte limpede. Mai puţin limpede este stupiditatea – pe care nu o putem numi altfel - de care au dat dovadă negociatorii noştri, acceptând cine ştie ce clauze prin care s-ar fi şters nişte datorii istorice sau s-ar fi amânat plata altora. Aici este „cuiul” contractului şi teamă îmi este că lucrurile nu vor ieşi bine deloc. Şi că de pe urma lor nu vor suferi Tăriceanu&Comp.,ci cei care şi-au pus speranţe în revitalizarea fabricii de la Craiova.

Titlu: Dosarele returnate: (in)competenţă şi (ne)onestitate
Nr Editie: 2061 Data: Wednesday 24 October 2007
Returnarea dosarelor „Rompetrol” şi „Loteria” de către instanţe, la DIICOT, şi, respectiv, DNA, pune o ştampilă greu de şters pe cele două instituţii. Motivaţia instanţelor se referă la vicii de procedură. Adică, în cursul cercetării, procurorii nu au fost în stare să respecte paşii obligatorii prevăzuţi în reglementările legale. Altminteri spus, au transpirat degeaba, rezultatul muncii depuse fiind „zero”. Adică locul de unde vor trebui să reia investigaţiile. După scandalurile din ultima vreme, această decizie ridică grave semne de întrebare la adresa modului în care această componentă importantă a sistemului juridic îşi ocupă locul în cadrul mecanismului. Sigur că pentru nostalgicii trecutei orânduiri, sau pentru cei mai puţin deprinşi cu rigorile constituţionale ale drepturilor individuale, soluţia dată de instanţă poate să pară o exagerare. Nu discut aici vinovăţia sau nevinovăţia lui Patriciu sau a lui Copos - aceasta urmează a fi stabilită la capătul acestui proces. Discut însă modul în care instituţia procurorului, Parchetul General şi direcţiile din subordine,reuşesc (sau nu) să se adapteze unui standard nu doar european. Am mai spus-o, şi o repet, că Procuratura şi-a păstrat unele dintre rădăcinile sale totalitare care se reflectă în modul de acţiune, adeseori indiferent la ceea ce înseamnă reguli şi proceduri. Eforturile majore au fost transferate din zona investigaţiei propriu-zise în aceea a mediatizării cauzelor sau a susţinerii acestora prin scurgeri de informaţii către presă. Intrarea la Parchetul General a devenit un fel de „Curte a Miracolelor” unde zilnic se dau în stambă acuzaţi, cercetaţi, avocaţi, într-un spectacol non-stop ce nu mai are nimic de-a face cu justiţia. Printr-o tehnică perversă, se încearcă a se obţine condamnări publice înaintea procesului. Evident că astfel de aproximaţii se răzbună. Dovada - cele două dosare returnate. Acest lucru ne facem să ne întrebăm nu doar despre competenţa celor care le-au lucrat, ci şi despre onestitatea lor, pentru că nu sunt deloc excluse situaţiile în care sub masca intransigenţei se ascunde banalul interes necinstit.

Titlu: Şmecheria prezidenţială
Nr Editie: 2062 Data: Thursday 25 October 2007
Nu mai ştiu la ce s-a gândit Traian Băsescu atunci când, la preluarea mandatului, a declarat că, spre deosebire de predecesorii săi, va fi un preşedinte-jucător. În timp ce Iliescu şi Constantinescu se mulţumiseră cu condiţia de arbitri, străduindu-se să sufle în fluier când li se semnalau poziţii de ofsaid, Băsescu a decis să intre în teren şi să şuteze în minge oridecâte ori va avea prilejul. Asta şi face, de aproape trei ani, spre tot mai marea nedumerire a celor care l-au ales sperând că va fi capabil să se detaşeze de măruntele aranjamente de culise, veghind la corectitudinea jocului. Într-adevăr, Băsescu a renunţat la culise, jucând pe faţă în favoarea şi în folosul unuia dintre competitori. Dacă mai era nevoie, a dovedit-o la lansarea eurocandidaţilor democraţi. Dacă Iliescu ar fi onorat o manifestare social-democrată asemănătoare, sau Constantinescu una ţărănistă, ar fi fost mâncaţi de vii de presă şi de adversari. În cazul lui Băsescu s-a ajuns la a se considera că aşa ceva e pur şi simplu firesc. De mult nu se mai poate vorbi în România despre echidistanţa şi neimplicarea preşedintelui în jocurile politice. Traian Băsescu este băgat în ele până peste cap, fără să-i pese de Constituţie sau de regulile generale. El a decis să joace după propriile sale reguli, şi o face fără să-i pese de nimeni şi de nimic. Multă vreme s-a bucurat (şi se mai bucură încă) de un puternic sprijin popular din partea celor care consideră că el a făcut din nesocotirea regulilor un instrument de luptă împotriva corupţiei, a oligarhilor şi a politicianismului. Şi că altfel nu se putea. Devine însă din ce în ce mai vizibil, şi pentru omul simplu, că Băsescu luptă cu armamente neconvenţionale împotriva corupţiei şi a oligarhilor altora, pe cei proprii veghindu-i cu grijă şi mângâindu-i pe creştet cu dragoste părintească. Cea mai flagrantă acţiune a sa, în această direcţie, rămâne provocarea referendumului pentru uninominal. Avantajat de ezitările şi bâlbâielile guvernului, el a transformat acest demers într-o cauză justiţiară. Dar una cu bătaie proprie: concurenţa cu varianta de către guvern a principiului alegerilor uninominale vizează, de fapt, contracararea formulei convenite de forţele politice majoritare, cu una care ar favoriza intens partidul democrat, despre care se presupune că va lua procentul cel mai ridicat de voturi. Promovarea referendumului nu mai este, în aceste condiţii, un demers moral, ci rămâne unul banal, de şicanare şi de agitare a vieţii politce, în scopul creării de haos şi de conflicte: mediul în care preşedintele se simte ca peştele în apă.

Titlu: Încremenirea în trafic
Nr Editie: 2063 Data: Friday 26 October 2007
Venirea toamnei şi terminarea concediilor a făcut să crească traficul auto. De unde mai prin primăvară te temeai să ieşi la drum la orele după amiezei, acum devii victima blocajelor de trafic la orice oră. De dimineaţa devreme, până seara târziu, pe principalele direcţii de traversare sau de înconjurare a Bucureştiului se merge bară la bară şi nu mai este deloc o mirare dacă faci 2-3 ore între două puncte aleatorii. Bucureştenii au primit această realitate cu o resemnare suspectă, în lipsa unei acomodări mai de dinainte. Majoritatea speră că este o situaţie pasageră şi că după terminarea lucrărilor masive declanşate de Videanu şi de către bordurarii săi, lucrurile se vor aşeza într-o matcă de normalitate. Eroare gravă: pentru circulaţia în Bucureşti normalitatea nu va mai veni niciodată. Pentru simplul motiv că trama stradală, complicată şi nefuncţională, a rănas şi rămâne aceeaşi, în timp ce numărul autovehicolelor aflate în circulaţie s-a aproape triplat din 1990 încoace. Şi va continua să crească în fiecare an. Perspectiva este, deci, nu de îmbunătăţire, ci de înrăutăţire a condiţiilor de trafic. Oarece speranţă am fi putut avea dacă unele dintre lucrările de sistematizare aflate în lucru sau în proiect, ar fi fost începute în urmă cu 5-10 ani. Atunci procesul ar fi putut să fie mai puţin dur. Dar nu s-a făcut nimic. A început lucrul la pasajul Basarab, dar înaintează greu şi va dura mult. Şi nu va rezolva decât o mică parte a problemei. Ni se spune că n-au fost bani. Sau că au fost, dar s-au cheltuit prost. Dacă, însă, vom face o socoteală a ceea ce înseamnă pierderile economice pe care le produc întârzierile şi blocajele în trafic, afectarea gravă a unor procese, vom constata că doar cu o parte din aceşti bani s-ar fi putut rezolva multe lucruri. Este clar că, pentru ca Bucureştiul să rămână funcţional este nevoie de multe pasaje, dar şi de sistematizări ale circulaţiei. Vor trebui luate măsuri de decongestionare prin descurajarea circulaţiei cu autoturisme şi încurajarea transportului public, sau a celui perpedes sau pe două roţi. Vor trebui înmulţite sensurile unice (deja pe multe străzi nu se mai poate circula altfel) şi va trebui rezolvată problena parcării automobilelor. Va trebui să se găsească şi soluţii preferenţiale pentru traseele mijloacelor de transport în comun de suprafaţă, tot mai imobilizate în prezent de haosul din trafic. Nu ştiu ce ar trebui să se întâmple pentru ca edilii şi factorii responsabili să se dezmeticească şi să vadă limpede cât de gravă este această problemă. Şi cât de puţină atenţie i se acordă. Va trebui, probabil, ca Băsescu sau Tăriceanu să nu se mai poată mişca prin oraş rămănând blocaţi în maşini în mijlocul coloanelor, pentru ca să se mişte ceva.

Titlu: Despre audienţe
Nr Editie: 2063 Data: Saturday 27 October 2007
Puţine ţări din jur au un peisaj audiovizual atât de intens şi de variat precum al nostru. De la deschiderea oficială a drumului către eliminarea monopolului postului public, prin înfiinţarea CNA-ului - ba chiar şi înainte de aceasta - au început să-şi facă loc pe unde tot mai multe posturi, centrale şi locale. Unele au sucombat în confruntarea cu audienţa şi cu birocraţia, dar cele mai multe au rezistat şi-şi continuă marşul spre acceptarea publicului alături de noi şi noi pretendenţi. În această diversitate în unitate, un lucru este clar: s-a dus vremea marilor lovituri, a posturilor care câştigă audienţa peste noapte sau în timp scurt. Deja avem exemplul unor posturi cu pretenţii care se chinuiesc de ani buni să depăşească „pragul electoral” al lui 1% audienţa per total, fără a da semne că vor reuşi. Tabloul pare să se fi stabilizat, felia cea mai mare a „tortului” fiind împărţită între vreo trei-patru posturi, care recoltează şi grosul fondurilor de publicitate ale companiilor. În rest, fiecare luptă cum poate pentru un loc sub soarele audienţei - acest tartor al audiovizualului, despre care nimeni nu ştie prea exact cum funcţionează, dar căruia toţi i se înclină. Specifică momentului actual este scăderea audienţei pentru aproape toţi competitorii. Nimeni nu se mai poate lăuda cu rating-uri spectaculoase şi toţi ar fi foarte mulţumiţi să le poată păstra pe cele actuale. Se pare însă că cel mai în suferinţă este ratingul de post. Beneficiarii publicităţii au renunţat de mult să mai trateze lucrurile în acest fel, refuzând să mai plătească pentru forţa de ansamblu a postului. Îi interesează, în cel mai înalt grad, intervalele orare şi calupurile de programe. Bărălia pe unde, deci, nu se mai duce între canale, ci între emisiuni şi între „slot”-uri. Sunt televiziuni cu rating de ansanblu mic care prestează tarife comparabile cu ale celor mari pentru principalele emisiuni, cele care le şi susţin imaginea. Dealtfel, multe dintre posturile din eşaloanele doi şi trei se bazează pe câte un brand conferit de un anumit talk-show (cel mai adesea) sau de o anumită emisiune, mai ales de divertisment. Se produce, în acest fel, o democratizare a spaţiului audiovizual, unde cei mari sunt nevoiţi să concubineze cu cei mici, ba chiar să împartă cu ei felia de tort. Cea mai semnificativă evoluţie din ultima vreme rămâne, însă, ceea ce a fost numit „fenomenul OTV”. Ironizat, acuzat, postul şi-a menţinut traiectul pe o formulă neconvenţională, care a prins şi rezistă. OTV-ul contrazice aproape toate poncifele, legate de teoria savantă a televiziunii, şi poate tocmai prin aceasta captează un public despre care nu se poate spune că ar aparţine unui anumit segment al societăţii. OTV a devenit, practic, un soi de televiziune alternativă, care nu se jenează să sondeze zone ale interesului cunoaşterii, pe care alţii le refuză cu falsă pudoare. De aici şi trendul său crescător, care a început să-i pună deja pe gânduri pe cei cu parapon estetico-etic.

Titlu: Condiţia managerului român de tranziţie
Nr Editie: 2065 Data: Monday 29 October 2007
Dl. Dănilă, preşedintele, din 2000 încoace, al BCR-ului şi-a dat demisia. Deşi nimic nu a transpirat în legătură cu această decizie luată, fără îndoială, cu mai multe luni în urmă, mişcarea nu este o surpriză. „Divorţul” civilizat, cu mulţumiri din partea austriecilor şi cu declaraţii reţinute dar sugestive din partea românului, era previzibil. El se înscrie într-o veritabilă „reţetă” a multinaţionaleor care au pătruns pe piaţa românească şi care au înţeles că dă prost - şi nici măcar nu e productiv - să înlocuieşti staff-ul la vârf încă de a doua zi după preluare. De regulă, pentru ca complicatul proces de negociere al achiziţionării să aibe loc cu cât mai puţine piedici, cumpărătorul are grijă să-şi asigure colaborarea celui mai important factor de decizie printr-o ofertă „care nu poate fi refuzată”. Aşa s-a întâmplat şi cu BRD-ul, unde negocierile au fost conduse de Bogdan Baltazar, care a devenit apoi preşedinte al noii bănci. Şi care a demisionat după câţiva ani de reprezentare. Aşa s-a întâmplat în multe alte cazuri în care investitorii străini au acceptat ideea acestei tranzacţii executive cu oameni de-ai locului, până când şi-au instalat propria echipă, fixându-i într-o poziţie cel mai adesea onorifică. La despărţire, bunele sentimente sunt angrenate de câte o primă consistentă şi de clauze de confidenţialitate care evită scandalurile neproductive pentru buisness. La nivele mai mici sau mai mari aceasta este schema prin care executivii sunt înlocuiţi cu cei livraţi de acţionarii majoritari. Unii rezistă mai mult decât se aşteptau chiar ei - şi un atfel de exemplu este Stroe, de la Dacia care, iată, supravieţuieşte în staff-ul Renault dincolo de orice pronostic. Se face simţită, însă, şi mişcarea inversă: aceea în care manageri români sunt trimişi să preia comanda afacerilor din exterior. Un astfel de exemplu - cel mai sugestiv poate - este cel al lui Adrian Sârbu. Fostul regizor, eşuat rapid în politică, s-a concentrat asupra sectorului media unde a reuşit câteva construcţii viabile. A avut flerul de a se asocia, ca acţionar majoritar, cu un colos transnaţional, CME. Succesele spectaculoase înregistrate în Romînia l-au propulsat rapid spre vârful structurii birocratice a grupului. Astăzi, mulţi dintre şefii de ieri i-au devenit subordonaţi, iar propulsarea sa într-o poziţie importantă se datorează mai ales opţiunii sale clare între politică şi buisness. Manifestând mai puţină dorinţă decât alţi moguli de presă, de a face sau de a dărâma guverne, s-a concentrat asupra ideii de profit. Cu consecinţele de rigoare. Sârbu nu este singurul. Rămâne, deocamdată, cel mai reprezentativ model al noii clase manageriale care se constituie în România pe ruinele fostei economii centralizate şi în haosul generat de spasmele noilor tendinţe de piaţă.

Titlu: Un test trecut cu succes: cel al „scorpionului”
Nr Editie: 2066 Data: Tuesday 30 October 2007
Ştiţi fabula cu scorpionul şi cu broasca? Un scorpon roagă broasca să-l treacă apa în spinare. Nu te trec. Că tu o să mă înţepi! Fii serioasă: păi dacă fac aşa ceva, mor şi eu! În fine, broasca acceptă, scorpionul se suie în spinarea ei şi traversează apa. Pe la mijlocul distanţei , broasca simte înţepătura mortală. De ce ai făcut asta?-întreabă cu ultimele puteri. Pentru că-mi stă în caracter-răspunde sincer scorpionul... Nu ştiu ce va fi fost în capul lui Mircea Geoană când a pus mâna pe telefon ca să-l invite pe Traian Băsescu la lansarea candidaţilor PSD pentru eoroparlamentare, de la Polivalentă. Cu siguranţă şi-a închipuit că va da o lovitură: dacă Băsescu nu vine, îl va acuza de lipsă marcată de echidistanţă. Dacă vine, înseamnă că va recunoaşte forţa şi importanţa partidului său. Şi, imprevizibil cum îl ştim, Băsescu a venit. E drept că s-a lăsat aşteptat vreo oră, dar a venit. Şi şi-a făcut număr. Mie, evoluţia lui la Polivalentă, mi-a evocat următorul tablou: te afli în râcă, de multă vreme, cu un vecin cam necioplit şi care nu pierde nici un prilej de a te înjura de peste gard. Dar tocmai ţi-a născut nevasta şi te gândeşti că e creştineşte să-ţi împărtăşeşti bucuria şi să stingi vechile conflicte, aşa că-l inviţi la tine să beţi un pahar şi să restabiliţi o relaţie civilizată. Şi vecinul vine. E drept, a doua zi intră în casă fără să se şteargă pe picioare de noroiul adus din ograda proprie, şi cum intră, ţi-o şi trage:” Ce copil e ăsta? Nici nu seamănă cu tine. Păi asta-i din cauză că nu ştii să faci sex modern. Să vii la mine să te învăţ, sau trimit-o pe ea, şi după aia mai discutăm..” Şi, înainte să iasă, îţi mai varsă şi sticla de băutură pe covorul nou-nouţ... Cam ăsta e Traian Băsescu. Iar ăsta este caracterul său. Nu rezistă să nu înţepe pe cine apucă: adversari politici, colaboratori, consilieri, prieteni sau duşmani. Au căzut, de când a devenit preşedinte, sub „înţepăturile” sale cohorte întregi. Şi vor mai cădea. Nu este vorba doar de caracter. Este vorba şi de bun simţ şi de educaţie.De cea de-a doua el însuşi se laudă că n-a prea asimilat-o. Cu primul te naşti sau nu. La Polivalentă, Traiam Băsescu a dat întreaga măsură a lipsei sale de bun simţ jignind şi insultându-şi gazdele. Cu neobrăzare: pentru că, cel puţin în cazul „mulţumirilor” adresate aici minerilor, el a fost parte în procesul de aducere a acestora în Capitală, ca înalt funcţionar ce era deja pe la Transporturi. Cât despre „reformarea” PSD-ului, pare de-a dreptul caraghios să te preocupe „perfecţionarea” celor pe care nu doreşti cu nici un chip să-i ai de parteneri. Dar, vorba românului, nu-i prost cine te înjură la tine în casă, ci acela care-l invită pe mitocan. Mircea Geoană şi-a trecut la activ, cu acest prilej, încă o „realizare” din categoria demersului său de apropiere de cel care s-a jurat că n-o să-l numească prim-ministru nici în ruptul capului. Faptă creştinească... La Polivalentă, Traian Băsescu a trecut cu succes testul de bună cuviinţă. De lipsă a ei..

Titlu: Filiera Băsescu-Morar-Culcer
Nr Editie: 2055 Data: Wednesday 17 October 2007
Discuţia se poate prelungi, bineînţeles, la infinit, cu la fel de infinite argumente de o parte şi de alta: trebuia sau nu să se dea pe post de-acum celebrul film, coproducţie DNA-SRI? De altfel, nici măcar asta nu este problema: orice canal privat care putea pune mâna pe caseta n-ar fi ezitat niciun moment şi gândul la rating ar fi înlăturat orice reticenţă. Singurul aspect discutabil rămânea filiera pe care a ajuns respectiva casetă la respectivul post şi, oricum, de această „scurgere” nu se făcea vinovată televiziunea, ci reprezentanţii instituţiilor publice care au încălcat nişte regulamente şi chiar nişte paragrafe de lege. Cu postul public, lucrurile sunt incomparabil mai complicate. Pentru că, de la el se aşteapta o anumită echidistanţă politică (care, între noi fie vorba, n-a funcţionat niciodată). Lucrurile sunt complicate pentru că postul public nici el nu e o entitate abstractă, precum statul, ci o sumă de persoane cu preferinţe şi adversităţi diverse, în poziţii care le asigură anumite competenţe. De aceea este atât de greu de separat demersul pur gazetăresc de manipularea primitivă. Dincolo, deci, de orice discuţii savante, în cazul de faţă, chestiunea mi se pare cât se poate de simplă: doamna Rodica Culcer, şefă încă la Actualităţi, deşi fusese suspendată sau i se anulase contractul încă de fosta conducere, a decis, pe barba ei, difuzarea casetei. Doamna Culcer este o binecunoscută exponentă a unei aripi radicale, mai mult sau mai puţin apolitice a „societăţii civile”, recunoscută pentru adulaţia pe care o manifestă pentru preşedintele Băsescu şi pentru resentimentele – făcute publice – faţă de premierul Tăriceanu. Domnia sa a înţeles aproape pe loc că prin difuzarea casetei împuşcă doi iepuri dintr-un foc: îl atacă – şi-l ponegreşte pe premier, odată, şi-i ridică la fileu preşedintelui mingea de care acesta are nevoie într-un moment în care se află în defensivă. Ceea ce, practic, s-a şi întâmplat. Serviciul – şi deserviciul – au fost exemplare, iar demersul gazetăresc, a fost în totalitate acoperit de misiunea comandată. Geaba se strofoacă acum dl. Sassu: episodul a demonstrat că sub chiar nasul domniei sale caii (sau…) televiziunii trag care „hăis”, care „cea”, după cum le vin comenzile de la sponsori. Oricum, filiera „cazului Remeş” este cât se poate de transparentă, oricât ar nega cei în cauză: Băsescu – Morar – Culcer. Or mai fi şi alţii, dar, acum, nu mai are importanţă…

Titlu: Paradoxul "puterii" dâmboviţene
Nr Editie: 2054 Data: Tuesday 16 October 2007
La noi toate lucrurile sunt altfel de cum sunt la alţii sau ar trebui să fie! Avem noi talentul acesta. Nu mai departe decât chestia cu manipularea politică a instituţiilor statului în scopul atacării sau compromiterii adversarilor. Schema clasică, cea „corectă”, este că formaţiunea politică aflată la putere are la îndemână pârghiile prin care poate presa sau influenţa instituţiile competente să întreprindă acţiuni de „pedepsire” a celor care prezintă un pericol real sau potenţial pentru perpetuarea statutului său. Această forţă sugerează, de pildă, DNA-ului către cine să-şi îndrepte atenţia şi pe cine să filmeze ca să-l dea la presă. Tot ea instruieşte SRI-ul pe cine să asculte cu prioritate şi ce detalii să lase să se „scurgă” spre canalele publice de informare. Tot ea, această putere, solicită cu discreţia necesară, mediilor de informare pe care le controlează prin buget ce reportaje sau comentarii să dea la orele din vârf pentru a mânji cât mai consistent imaginea celor care ar putea să o atace. La noi, însă, toate - sau aproape toate - sunt pe dos. Puterea nu e putere, iar opoziţia nu e opoziţie. Arbitrul nu e arbitru, iar instituţiile inamovibile sunt dependente de cine le-a făcut inamovibile şi pe ce criterii. Iată, numai episodul acesta cu cei doi miniştri şi cu caltaboşii: dincolo de vinovăţia lor, mai mult sau mai puţin evidentă, se disting iţele unei lucrături concertate care are ca obiect lovirea trecătoarei puteri cu tocmai instrumentele sale. Iată Puterea strigând ca din gură de şarpe că e oropsită şi atacată pe nedrept şi cu mârşăvie. De cine? De alte puteri, mai puţin vizibile dar mult mai decise să o termine. Iată, deci, o guvernare victimizată de propria ei incapacitate de a ieşi dintr-o schemă care o favorizează, care cedează iniţiativa detractorilor săi, mulţumindu-se să se autocăineze. Probabil că impactul cazului „Mureşan-Remeş” ar fi fost altul dacă Tăriceanu ar fi avut o reacţie mai promptă şi l-ar fi destituit pe Remeş imediat ce a avut relaţii despre implicarea lui în sinistra afacere cu caltaboşi. N-a avut, n-a făcut-o şi a lăsat ca epilogul să fie semnat de alţii. Cu pierderile de imagine de rigoare. Sigur, o formaţiune aflată la guvernare este mai expusă riscurilor de deraiere spre corupţie decât una care stă pe margine şi pândeşte greşesile adversarului. Asta e regula jocului. Cine nu e în stare s-o respecte, n-ar trebui să se bage. Sau ar trebui să găsescă forţa să controleze cu obiectivitate şi în deplină legalitate acţiunea instituţiilor din subordine asigurându-le cadrul necesar pentru a opera neselectiv şi fără teamă de a fi sancţionate pentru că funcţionează corect. Se pare însă că membrii actualului executiv nu au o astfel de capacitate. Şi atunci de ce să se mire că alţii fac ceea ce ar trebui să facă ei? Iar ei suportă ceea ce altora nu le-ar place?

Titlu: Instinctul de conservare şi demnitatea
Nr Editie: 2053 Data: Monday 15 October 2007
Vechile, ancestralele instincte de conservare funcţionează implacabil şi într-o vreme în care libertatea cuvântului şi a presei propulsează spre conştiinţa publică o mulţime de bazaconii lipsite de semnificaţie şi prea puţine adevăruri. O ştire din ultimele săptămâni din actualitatea internaţională la care ne racordăm strâns prin istorie şi geografie, a trecut aproape neobservată în presa românească cu tiraje, audienţe şi pretenţii. A părut să o sesizeze şi a avut îndrăzneală să o pună în valoare o publicaţie cu mai puţini cititori decât altele, dar cu incomparabil mai mult bun simţ şi profesionalism. Ea a apărut sub forma unei coperte care îl înfăţişează pe premierul iugoslav Vojislav Kostunica, iar declaraţia care însoţeşte fotografia este următoarea: „Ţara noastră nu poate fi membră a unei Alianţe care, mai întăi a bombardat-o, apoi a trimis trupe în Kosovo (…) apoi a recunoscut independenţa proclamamtă unilateral a unui teritoriu care face parte din Serbia”. O spune un om care nu poate fi acuzat nici de naţionalism extremist şi nici de nostalgii faţă de regimul lui Miloşevici, al cărui adversar hotărât a şi fost. O spune însă un om pentru care demnitatea naţională este mai presus de orice calcul politicianist şi pentru care niciun alt interes nu este mai mare decât de a putea să-ţi priveşti în faţă concetăţenii fără să te ruşinezi de gesturile şi afirmaţiile tale. Episodul iugoslav de la finele secolului trecut rămâne o pată ruşinoasă pe obrazul unei organizaţii care n-a încetat să proclame respectul pentru demnitate şi libertate. Ceea ce au comis însă marile puteri atunci - şi mâna liberă pe care au dat-o organizaţiilor militare - este cea mai flagrantă abatere de la normele dreptului internaţional. A fos o abdicare care, forţând puţin lucrurile, poate fi comparată, în oglindă, cu modul în care aceleaşi mari puteri au acceptat şi asistat la ocuparea Cehoslovaciei în ajunul celui de-al doilea război mondial. Dar nu asta mi se pare important în chestiunea în cauză. Ci modul în care premierul acestei ţări şi, în general, clasa politică, nu adoptă cunoscuta strategie de pe meleagurile noastre a „revoltei în genunchi” sau a „batistei pe ţambal”. Nu poţi, fără ca istoria să te plaseze în zona lipsei de demnitate, să lingi bocancul care te-a izbit în faţă, plin de recunoştinţă faţă de bunele intenţii din spatele gestului. Din păcate pentru noi şi pentru istoria noastră comună, la vremea respectivă ne-am făcut părtaşii acestei nedreptăţi prin politicienii aflaţi atunci la putere, care au considerat bombardarea şi agresarea unei ţări independente ca un „lucru necesar” - daca-mi aduc bine aminte. Iar dacă acum declaraţia lui Kostunica nu şi-a găsit ecoul în presa românească decât în săptămânalul „Balcanii şi Europa”, acest lucru spune, din păcate, multe despre curajul şi demnitatea breslei gazetăreşti în general. O singură licărire de speranţă: între gesturile şi declaraţiile aiuritoare ale preşedintelui Băsescu, pe teme internaţionale, şi-a făcut loc şi una de bun simţ. El a afirmat (cu toate riscurile, din partea”licuricilor”) că România nu va accepta secesiunea kosovară. Gestul contează!

Titlu: Lecţia de europenism a Turciei
Nr Editie: 3042 Data: Tuesday 02 October 2007
Relaţia noastră istorică apropiată cu Turcia se vede cu ochiul liber, nu doar în bagajul lingvistic (unde am preluat numeroşi termeni legaţi în special de civilizaţia materială) ci şi dintr-un cod emoţional comun. Sunt tot mai tentat să cred că inclusiv în perioadele pe care cronicile le descriu ca fiind de „asuprire” sau de dominaţie, relaţiile interumane se distingeau prin înţelegere şi dorinţă de coabitare. Până la urmă relaţia politică era una foarte clară: ţările româneşti plăteau Înaltei Porţi taxa de protecţie, având în schimb deplină libertate religioasă sau de administraţie internă. Turcii au redevenit o prezenţă comună la noi după Revoluţie. Spiritul lor întreprinzător i-a adus pe urmele trasate de istorie şi nu putem nega că am învăţat de la ei nu puţine lucruri în ceea ce priveşte economia de piaţa şi de spiritul negustoresc. Dacă turcii au venit şi vin la noi cu treabă, noi mergem tot mai des la ei ca turişti. Şi învăţam pe viu ce înseamnă turism modern şi servicii atente şi eficiente. Administraţiile de la Ankara au mizat cu hotărâre încă din urmă cu vreo două decenii pe cartea turismului: aveau toate condiţiile. Au ştiut să facă din asta un obiectiv naţional, cu bătaie lungă. Tot ceea ce vedem azi pe coasta de vest şi sud a Anatoliei a demarat la finele secolului trecut cu investiţii în infrastructură. Turcia a devenit, graţie turismului, o ţară cât se poate de europeană, în ciuda reticenţelor politicienilor din Vest, care strâmbă din nas la ideea admiterii sale în Uniune, dar nu pregetă să petreacă concedii de vis în staţiunile sale. Turismul este instrumentul principal prin care Turcia se apropie hotărât de o Europă în care-şi are locul. Şi ştiu să o facă fără temenele, cu realism. Deschizându-şi piaţa fostei Uniuni Sovietice, Turcia este acum asaltată de turiştii ruşi cu bani, care-i umilesc pe vesticii zgârciţi. Un milion de ruşi au fost vara asta doar în Antalya. Un oraş ca Alanya se dezvoltă spectaculos printr-o ofensivă imobiliară care se adresează cumpăratorilor zgribuliţi din Norgevia, Islanda, Olanda sau Germania. Circa 25.000 dintre aceştia şi-au cumpărat o casă în Antalya doar în ultimul an, pentru a se pune la adăpost de umezeala şi frigul de peste iarnă. Mă întreb chiar dacă nu este oarecum nedrept ca noi, românii, să facem parte din Uniune, în ciuda decalajelor evidente şi a lipsei de apetit pentru reducerea lor, atâta timp cât turcii, mult pregătiţi şi mai apţi, stau la coadă aşteptând bunăvoinţa Bruxelles-ului. Dar asta-i viaţa!

Titlu: O bătălie europeană: notarii versus agenţii imobiliari!
Nr Editie: 2043 Data: Wednesday 03 October 2007
Capitala Belgiei, unde astăzi preşedintele român vine spre a da lecţii de unitate regelui, pe modelul inaugurat mai deunăzi în Piaţa Universităţii, este locul unde se dau bătălii surde cu mize mari, între legislatorii Uniunii Europene şi grupurile profesionale sau de interese din comunitatea europeană. Una dintre dispute priveşte intenţia Comisiei de a dereglementa piaţa imobiliară. Se porneşte de la ideea că monopolul asupra unei activităţi este incompatibil cu principiul liberei concurenţe şi că, datorită unui exces de reglementare, cel puţin în unele ţări, costurile tranzacţiilor imobiliare cresc în mod nejustificat. Această intenţie ameninţă în mod direct reglementările din majoritatea ţărilor europene, unde tranzacţiile de acest fel prin cabinetele notariale, constituie una dintre activităţile cu volum important. Prevăzând apariţia unei reacţii adverse din partea organizaţiilor profesionale ale notarilor, Comisia a dorit să fundamenteze academic intenţiile sale, solicitând un studiu pe această temă reputatului Centru Eoropean pentru Politici Juridice din Bremen (ZERP). La rândul său, CNUE (Comitetul Notariatelor din Uniunea Europeană) a solicitat un studiu cunoscutului profesor Peter L. Murray, de la Universitatea Harvard. Murray s-a dovedit mai operativ decât colegii săi de la ZERP, astfel încât la începutul acestei săptămâni a fost în măsură să prezinte concluziile studiului său, efectuat în cinci state europene şi două state americane. Utilizând metodologia tradiţională a dreptului comparat, cu reliefarea funcţiilor politice, sociale şi economice ale instituţiilor juridice precum şi a valorii intereselor publice şi private implicate în procesele asociate tranzacţiilor imibiliare, profesaorul Murray a ajuns la concluzia că nu există nici o dovadă în susţinerea argumentaţiei conform căruia , dereglementarea, în Uniunea Europeană, a transferului proprietăţii imobiliare ar duce la costuri mai mici şi la o eficienţă mai mare. Notarii, la rândul lor, susţin că onorariile lor sunt nesemnificative faţă de taxele pe care ei le încasează pentru stat, şi că scoaterea acestei activităţi de sub incidenţa lor ar duce la instaurarea unui adevărat haos în evidenţa şi urmărirea tranzacţiilor, pe care agenţii imobiliari nu vor putea să le controleze, nedispunând de autoritatea transferată de stat către cabinetele notariale.Deşi poate să nu pară, disputa este mai degrabă una de principiu decât de interese. Una dintre consecinţe ar putea să fie contrară intereselor Comisiei, conducând la escaladarea preţului tranzacţiilor, odată ce acestea ar rămâne pe mâna agenţilor imobiliari, cum o dovedeşte în studiul prof. Murray situaţia din Statele Unite. Este, însă, doar debutul unei dispute îndelungate şi dure, în care se vor invoca argumente dense şi vor fi puse în funcţiune mecanisme de lobby redutabile.

Titlu: Noţiunea de cenzură
Nr Editie: 2044 Data: Thursday 04 October 2007
Ultima moţiune de cenzură a oferit un strălucit prilej politicienilor noştri să-şi etaleze incultura politică şi lipsa de profunzime a viziunii lor strategice. Totul s-a învârtit, în cele din urmă, în jurul a două sau trei chestiuni extrem de prozaice: dacă un guvern lipsit de susţinere parlamentară poate-şi cât-să dureze? Dacă acelaşi guvern poate fi susţinut de Opozitie, fără ca aceasta să-şi rişte şansele electorale? Dacă un preşedinte chitit pe premier, poate contribui , prin dezbinarea taberelor, la mazilirea constituţională a acestuia? Dacă acelaşi preşedinte poate pune în funcţiune un alt guvern, alcătuit de oamenii săi, fără ca acesta să obţină punctajul de susţinere parlamentară? Şi dacă un partid de opoziţie, care introduce, demonstrativ, o moţiune de cenzură, poate să scape de consecinţele acesteia, în caz că reuşeşte? Sunt întrebări cărora ziua de miercuri trebuia să le aducă răspunsurile aşteptate. Dincolo de aceste răspunsuri se ridică, însă, alte întrebări, legate în special de eficienţa actului de guvernare. România a intrat în UE, în ianuarie 2007, cu un guvern nefuncţional, în două sau trei viteze, imposibil de condus de la pupitrul primului ministru, atâta timp cât o jumătate a acestuia răspundea la alte comenzi. Într-un moment decisiv pentru condiţia europeană a ţării, când toate eforturile ar fi trebuit îndreptate spre utilizarea eficientă a fondurilor europene, pe absorţia lor, aproape nici una dintre instituţiile implicate nu a reuşit să se rupă de balastul crizelor interne spre a face ceea ce trebuie. Principala contribuţie la această stare a avut-o tocmai garantul colaborării dintre instituţiile democratice ale statului, preşedintele, care şi-a făcut un hobby din a le asmuţi unele împotriva altora, pâna la momentul în care întreaga capacitate de acţiune a acestora s-a concentrat spre suspendarea şi, ulterior, reabilitarea preşedintelui. Finalul acestei acţiuni buimace şi derizorii a însemnat debutul alteia, de acelaşi calibru: demolarea guvernului, rămas în minoritate absolută şi în incapacitatea de a-şi satisface sponsorii din umbră. Indiferent de rezultat, perioada următoare nu va putea fi dedicată problemelor europene şi naţionale, pentru că, în cazul în care nu va intra în pâine un nou guvern cu noi titulari, cu mulţimea aferentă de noi subalterni, atenţia se va concentra asupra organizării alegerilor europerlamentare. Şi aşa va trece un an pierdut degeaba, cu efecte negative pe termen lung şi cu un vot-implicit-de neîncredere, faţă de capacitatea României de a se integra firesc în familia europeană. Noţiunea de „cenzură” rămâne una dintre cele mai puţin înţelese-şi mai puţin apte de a fi aplicată într-o societate a cărei clasă politică îşi dovedeşte consecvent incompetenţa şi preferinţele pentru marginal şi derizoriu.

Titlu: Moţiunea a căzut! Trăiască Opziţia!
Nr Editie: 2045 Data: Friday 05 October 2007
Dacă guvernul cădea, moţiunea PSD putea să rămână în istorie ca primul exerciţiu constituţional prin care se pune capăt unei guvernări şubrede şi inconsistente. Dar guvernul n-a căzut, iar „moţiunea Geoană” nu va rămâne în istorie decât dacă va provoca căderea iniţiatorului său. Pentru că aspectul general al chestiunii tocmai acesta este: cum a putut să cadă o moţiune care trebuia - avea toate atuurile - să treacă? Celebru prin „minoritatea” sa, Guvernul Tăriceanu II a trecut un hop peste care nici dacă se făcea frate cu dracul n-ar fi avut cum să-l treacă. Iată însă că după o lună de ameninţări şi după o zi întreagă de discuţii fără rost, guvernul o scoate la capăt, ba putându-se lăuda că, în ciuda celor 18% procente de susţinere parlamentară, a primit cadou cu 11 voturi mai mult decât avea nevoie. Un calcul simplu ne arătă că Tăriceanu a primit voturi de încredere de la mai toată lumea, dar în special de la iniţiatorii moţiunii - PSD-ul. N–aş băga mâna în foc că printre aceasea nu se află şi niscai voturi ale membrilor partidului fost frate, acum duşman de moarte - PD. Şi, uite-aşa, s-a majorat guvernul minoritar, cu concursul de largă respiraţie, vorba lui Geoană, al unui Parlament simţitor şi nedoritor să încerce emoţiile anticipării unor mandate care mai pot fi ronţăite, liniştit, încă un an şi un trimestru. Dar cel mai interesat lucru rămâne acesta: de ce n-a funcţionat protocolul secret PSD-PD? De ce l-a negat dl Boc, înainte de vot, întărâtându-i pe aliaţii de conjunctură? Cum bine zicea dl Văcăroiu - om care, în general, ştia ce spune - acordul era încheiat şi se şi întrezărea frăţia PSD-PD, e drept, fără dl Geoană premier. Şi uite că n-a ieşit! Să nu fi avut pesediştii drag de un Blaga premier? Să le fi fost teamă că le pune Băsescu sula-n coaste pe cine ştie ce temă? Cin’ să ştie. Limpede, încă, că social-democraţii l-au preferat pe dracul - Tăriceanu, în locul lui tătâne-su - Băsescu, prin neprezentare, e drept. Acum să nu vă închipuiţi că Mircea Durul va scoate sabia din teacă şi va tăia niscai capete de indisciplinaţi, care n-au votat cum se zice că ar fi trebuit. Nicidecum! E teatru de ochii lumii: unii vor fi urecheaţi frăţeşte, alţii vor fi ignoraţi şi treaba va merge înainte, cu un premier mult mai simţitor la doleanţele social-democrate şi ceva mai exigent cu propriul cabinet, pe care-l va remania uşor, ca să scape de gura lumii măcar până trece noul hop - cel cu bugetul. Căci ce poate fi mai agreabil, vorba dlui Olteanu (cel cu chelie), decât ca atunci când nu ai o majoritate parlamentară proprie să nu existe nici o majoritate parlamentară împotriva ta? Quod erat demonstrandum!

Titlu: Comandantul Geoană: "Am înfrânt!"
Nr Editie: 2046 Data: Saturday 06 October 2007
De la norocoasa şi neaşteptata sa venire în fruntea partidului, Mircea Geoană a trecut în activul PSD-ului două eşecuri memorabile: suspendarea preşedintelui Băsescu şi răsturnarea premierului Tăriceanu. Ambele iniţiative social-democrate au întâmpinat o serioasă opoziţie în cadrul partidului, dar de fiecare dată Mircea Geoană a avut ultimul cuvânt şi lucrurile au mers oblu şi hotărât spre un insucces previzibil. Din acest punct de vedere se ridică o întrebare esenţială: cât de sinceră şi realistă a fost susţinerea de care Geoană s-a bucurat din partea unui nucleu social-democrat care cel puţin de formă s-a declarat favorabil acestor iniţiative? Şi cât nu a fost o manevră perfidă de discreditare? Ştiindu-i destul de bine pe promotorii curentului pro-Geoană, aproape nu am motive să cred că ceea ce s-a urmărit a fost altceva decât compromiterea acestuia. Teoretic, în calitatea sa de şef, Geoană a jucat corect. Ce alt obiectiv mai prioritar poate avea o formaţie de opoziţie decât să demoleze puterea şi să se aşeze în locul ei? Numai că, în cazurile date, Geoană s-a angajat în acţiuni care-i depăşeau resursele strategice. Sancţiunea aplicată preşedintelui a rămas un simplu gest, fără urmări practice, atâta timp cât iniţiatorii nu au reuşit să concretizeze o acţiune articulată, care să-l scoată din joc pe acesta. PSD-ul şi Geoană s-au mulţumit atunci să-şi frece mâinile de satisfacţie că i-au dat o lecţie, asistând apoi, ca la teatru, la acţiunile de repoziţionare şi contraatac ale suspendatului. Cei care se opuseseră acţiunii, atenţionând asupra lipsei unui plan de acţiune pentru post-conflict, au rămas cu dreptatea în braţe, în timp ce Mircea Geoană s-a ridicat, s-a scuturat de praf şi a mers mai departe. Cel de-al doilea eşec pare tras la indigo după primul, ceea ce dovedeşte, suficient de limpede, că din greşeli nu se învaţă nimic, cel mult te poţi obişnui cu ele. Şi de data asta Geoană a avut o opoziţie vehementă în patid, una care atrage atenţia, asupra insuficienţei analize a mişcărilor şi procedurilor ulterioare teoreticei victorii a moţiunii. Şi de data aceasta Geoană s-a mulţumit să-i ameninţe pe disidenţi cu excluderea, mărşăluind plin de încredere spre căderea moţiunii. Nu vreau să introduc în această analiză culisele succesului lui Tăriceanu, şi ale insuccesului lui Geoană. Dar, de la Sun Tze încoace, unul dintre marile adevăruri ale strategiei este că nu poţi să mergi din înfrângere în înfrângere cu aceeaşi căpetenie de oşti. Geoană s-a dovedit, până acum, un strateg scăpătat şi un comandant incapabil să-şi înflăcăreze ostaşii şi să le dea sentimentul că pot să obţină şi victorii, în afara înfrângerilor asigurate. Rămânerea lui în funcţie n-ar putea să însemne altceva decât faptul că partidul s-a resemnat cu condiţia de looser perpetuu. Şi de succes.

Titlu: Tricoul prezidenţial
Nr Editie: 2047 Data: Monday 08 October 2007
Niciodată până acum -, şi, probabi, că va fi foarte greu şi de acum înainte - instutuţia prezidenţială nu s-a situat la un nivel atât de scăzut al autorităţii şi respectului. Au mai fost şi înaintea lui Traian Băsescu preşedinţi înjuraţi şi calomniaţi, dar aceştia şi-au păstrat o anumită demnitate, necoborându-se la subsolul dialogului de mahala. Traian Băsescu dovedeşte, după aproape trei ani, că nu se poate ridica, oricâte eforturi ar face, la un nivel de decenţă, obligatoriu într-o societate care pretinde că a cobărât din copac de mai de multişor. Nici hârtia nu poate să cuprindă tot ce a debitat - ca provocare sau răspuns - de la preluarea mandatului, în dialogul său cu presa sau cu celelalte instituţii ale statului. Personaj dual, preşedintele Traian Băsescu a fost în permanenţă amendat de matelotul Traian Băsescu, cel care nu s-a simţit în apele lui decât în mediul cârciumii şi al replicilor deochiate. Este o a doua natură, o pornire pe care pur şi simplu nu şi-o poate stăpâni! Ultima sa ispravă, de joi, de la Şantierul MAKITA (nume predestinat pentru o inaugurare prezidenţială), mahmur după moţiunea de cenzură, i-a răspuns unei (alte) ziariste în cea mai golănească manieră: întrebat dacă face vreo declaraţie referitoare la rezultatul votului din Parlament, s-a oferit să i-o fuck-ă la ea la birou! Şi asta în hazul grosier al unei asistenţe pe măsură, încântate de vocaţia spirituală a „marelui frate”. Este, desigur, posibil , ca această replică să-i mai aducă preşedintelui câteva puncte de popularitate în mediul care-i este şi care-l simte familiar. Pentru instituţia prezidenţială este, însă, deja un dezastru. Ea nu va mai putea fi disociată, multă vreme de acum încolo, de tenta lipsită nu doar de o anumită austeritate, dar şi de minimul de seriozitate necesar pe care i-a dat-o un preşedinte fără drag de carte, dar cu mare propensiune spre harţă şi scandal. Desigur, ultimul incident poate fi pus şi pe seama stării de spirit pe care o traversează dl Băsescu în urma moţiunii, ultima redută din care spera să-l termine înainte de termen pe duşmanul său, Tăriceanu. Într-adevăr, eşecul moţiunii înseamnă şi eşecul lui Traian Băsescu de a mai schimba ceva din actuala stare de lucruri în sensul dorit şi preferat de el. Nici alegeri anticipate nu mai poate să ceară, referendumurile intră într-o criză serioasă, datorită calendarului electoral, iar el va trebui să continue bătălia de uzură cu guvernul incompetent al rivalilor săi liberali, în timp ce copiii săi de suflet, democraţii, stau pe margine şi salivează la vederea festinului de slujbe şi fonduri care îi hrăneşte pe alţii. Şi atunci nu e (aproape) normal, când îţi vine pe cap o fătucă din asta, mai negricioasă sau nu, să-i trânteşti oblu ceea ce-ţi stă pe limbă? Cu atât mai mult cu cât lumea pare să se distreze de minune la asemenea demonstraţii de macho marin…. Pentru Traian Băsescu Constituţia ar fi trebuit să prevadă nu o haină prezidenţială, ci un simplu tricou. Cu sau fără dungi.

Titlu: Preşedintele-spectator cerşeşte "legalitate"
Nr Editie: 2048 Data: Tuesday 09 October 2007
Apelul patetic la „forţele demmocratice” făcut de preşedintele Băsescu are în el ceva profund comic: după ce a încercat pe toate căile să dărâme un premier şi un guvern-confecţionate de către el însuşi, Traian Băsescu se vede acum în situaţia delicată a ucenicului vrăjitor care a desfăcut dopul clondirului în care se afla necuratul şi nu mai poate stăpâni în niciun fel efectele. Apelul prezidenţial este, în acelaşi timp, o recunoaştere a neputinţei sale de a mai impune regulile. Preşedintele jucător a fost transformat în preşedinte-spectator, cu lagul său concurs. Asistăm, parcă, la o comedie de proastă factură în care partitura principală este demagogia. Băsescu somează guvernul să „intre în legalitate”! Adică să-şi dea demisia şi să-i lase pe alţii - pe cei agreaţi de domnia sa. I se atrage lui Tăriceanu atenţia că nu e frumos să guverneze cu o susţinere de doar 18%. Nu este frumos, dar asta e! Jocul de interese, democratic, îi permite să comită această impietate. Culmea este că exact Traian Băsescu a adus la putere acest guvern nedemocratic, comiţând un abuz legal şi desemnând pentru formarrea guvernului, în 2005, pe acela care nu câştigase alegerile. A fost „pofta ce-a poftit” câştigătorul prezidenţialelor, şi l-a durut în cot de faptul că ar fi trebuit să-l nominalizeze atunci pe Năstase. A preferat varianta aceasta, blindată printr-un şantaj la fel de nonşalant şi de puţin simţitor faţă de „soluţiile imorale” adoptate. Şi-a frecat, atunci, mâinile de bucurie că le-a tras-o pesediştilor. Acum şi le roade de necaz că nu mai are cum să repare eroarea. Guvernul Tăriceanu nu este nedemocratic. El are particularitatea de a beneficia de o conjunctură specială, graţie căreia poate supravieţui, în minoritate fiind. Iar această conjunctură a fost pur şi simplu creată de acelaşi Traian Băsescu. Acesta a reuşit performanţa de a coaliza forţe politice de la putere şi din opoziţie în aşa fel încât să fie blocat în aproape orice mişcare. Datorită lui, Partidul Democrat a fost eliminat de la putere, unde ar fi putut rămâne, bine-mersi, până la încheierea mandatului. Datorită lui, PSD-ul a tratat moţiunea proprie aşa cum a tratat-o, preferând să rămână cu un Tăriceanu care poate fi manipulat, decât cu un Băsescu inflexibil. Iar Traian Băsescu se pune singur într-o postură penibilă cerşind - după ce a epuizat orice alte mijloace de „convingere” - sprijinul celor pe care-i dispreţuieşte şi-i atacă cu orice prilej pentru a-i înlătura de la putere propriul său produs. În asta constă paradoxal, penibilul şi savoarea politicii care se face la Bucureşti, unde nimeni nu mai ştie care e puterea şi cât de puternică este, şi care este opoziţia şi câtă opoziţie se face cu adevărat.

Titlu: Relaţia Iliescu-Geoană: nodul gordian al PSD
Nr Editie: 2049 Data: Wednesday 10 October 2007
Eu, în locul lui Mircea Geoană, nu l-aş fi iertat pe Iliescu pentru ce-a afirmat, după moţiune, în legătură cu actualul şef al partidului pe care l-a fondat el. Citez din memorie: acesta, care la câteva luni după ce l-am numit ambasador la Washington, îi trimitea lui Constantinescu un fax de felicitare că a scăpat ţara de „cancerul Iliescu”! Este prima data când fostul preşedinte se referă la acest document, despre care s-a vorbit mult, fără ca însă Emil Constantinescu, posesorul său, să-l dea la „Răsboiu’„. Este, probabil, episodul cel mai jenant din cariera sa politică, ce dezvăluie o trăsătură a personalităţii cu care nu prea are de ce să se mândrească: oportunismul. Nu are de că se mândrească, deşi i-a fost folositoare. Dacă ar fi fost mai rigid în privinţa principiilor, poate că nu ar fi ajuns preşedintele celui mai important partid din opziţie (dacă PSD-ul mai este în opoziţie). Relaţia Geoană-Iliescu a fost, de la bun început, veriga slabă a noii structuri realizate în urma Congresului din 2005. Din nefericire pentru partid şi pentru susţinătorii săi, între cei doi nu a existat, niciun moment, o comunicare reală, ambii preferând să se izoleze în mijlocul susţinătorilor lor, trimiţâmdu-şi de acolo săgeţi otrăvite. Iliescu şi Geoană nu aparţin doar unor generaţii diferite ci şi unor curente de gândire şi de acţiune care, în ciuda siglei, nu au nimic comun. Mai mult, cei doi se desconsideră reciproc, deşi ştiu că conjunctura actuală îi obligă să frecventeze acelaşi grup politic. N-a fost moţiunea primul punct asupra căruia opiniile lor au fost contrare. Ba, aş zice, că n-a fost, până acum, subiect important asupra căruia să aibă aceleaşi opţiuni. Lipsa de comunicare internă a împims lucrurile în afară, în ograda presei. Relativul echilibru de forţe a împiedicat însă, fiecare dintre părţi, să întreprindă acţiuni decisive împotriva celeilalte. Este şi motivul pentru care, la Braşov, Geoană a ezitat să propună vreo măsură concretă împotriva lui Iliescu, şi i-a acordat „răgazul de reflecţie” până la finele lui noiembrie. Dacă ar fi făcut ceva, cu siguranţă că ar fi avut o opoziţie serioasă din partea tot mai numerosului grup de activişti care consideră că după cele două eşecuri (suspendarea şi moţiunea) ar trebui să se retragă din fruntea partidului. În acelaşi timp, Iliescu are răgazul să reflecteze dacă va pune în practică planul său din 2005, cel cu Polul Stângii, sau aşteaptă ca lucrurile să se rezolve de la sine.

Titlu: De ce ne văd rău italienii?
Nr Editie: 2050 Data: Thursday 11 October 2007
Au ceva cu noi! Resentimente de pe vremea lui Traian, când, foarte probabil, legionarii români au luat numeroase ţepe de la populaţia civilă din Dacia, sau de când fetele acestora i-au făcut să sufere din amor? Pe vremea ceea ţiganii nu-şi făcuseră încă apariţia pe aceste meleaguri, din îndepărtata Indie, aşa că nu pot fi introduşi în ecuaţie. Este cert, însă, că după aproape 2000 de ani roata istoriei s-a întors şi „dacii” au purces la asaltul concertat al metropolei. Au trimis, mai întâi, echipe de cercetaşi formate din băieţi tuciurii cu pălărie şi fete cu salbe şi multe fuste, care au trecut fără paşapoarte liniile inamice până în inima fortificaţiilor, de unde au transmis informaţii preţioase valurilor următoare. Cuvântul de ordine a fost: se trăieşte bine, multe lucruri sunt nepăzite, iar italienii sunt cam fraieri, pot fi păcăliţi uşor! Au urmat băieţii cu experienţă infracţională care au împânzit ţara, analizând diferenţele specifice dintre sistemele judiciare ale celor două entităţi. Înainte de aderare chiar, valul celor fără capătâi, în căutare de locuri de muncă la negru, au curs continuu până când au ajuns şi în ultimul colţişor al cizmei. Aderarea României la UE a găsit Italia ocupată, iar cei care au avut naivitatea să aştepte ca să fie în regulă s-au trezit că nu mai au ce face într-un loc în care nu mai erau bineveniţi. Pentru că, cu măiestria tradiţională, compatrioţii noştri, un eşalon reprezentativ al lor, au avut grijă să bifeze prin acţiuni concrete toate articolele codului penal: românii au devenit, prin merite proprii, cei mai temuţi vizitatori. Au reuşit - performanţă rară - să-i depăşească şi pe albanezi, pe lângă noi marocanii ajungând să facă impresie de oameni binecrescuţi. De unde s-a recoltat această pegră, cu pensiuni criminale? În ce tainiţe geografice a stat şi şi-a aşteptat ora astrală? Cum de reuşim noi, sistematic, să ne remarcăm prin răul pe care îl fac cei puţini, dar activi şi care estompează binele celor, cu siguranţă, mai mulţi? Sindromul italian de respingere a românului poate avea efecte catastrofale pentru armonizarea noastră, ca entitate generală, cu locul în care dorim să trăim şi să ne mişcăm liberi. Iar asta mă face să mă întreb dacă nu cumva ne-am grăbit să intrăm şi dacă nu cumva ei, europenii, nu s-au grăbit să ne adopte, noi neavând încă nici cultura şi civilizaţia care să ne facă compatibili. Şi dacă nu cumva, în loc de beneficiile integrării, nu vom culege roadele respingerii generale.

Titlu: Unicul partid de Opoziţie: PD!
Nr Editie: Data: Friday 12 October 2007
Într-o ţară politică în care aproape niciodată lucrurile nu sunt ce par a fi, unul sigur se apropie de definiţia condiţiei sale: Partidul Democrat, ca partid de Opoziţie. De opoziţie anti-tăriceană, trebuie să precizăm. Cum a ajuns, totuşi, din câştigător al alegerilor din 2004 (conform schemei interpretate de Traian Băsescu) să basculeze direct în trenul advers? Istoria Partidului Democrat este plină de întâmplări dramatice. S-a născut din coasta FSN-ului istoric, asumându-şi identitatea acestuia, la ruptura istorică din 1992, care a despărţit apele între liderii emblematici, Iliescu şi Roman. Autoconsiderându-se partea bună, reformatoare, a blocului, în contrapartidă cu cea conservatoare, devenită FDSN-PSDR-PSD, partidul s-a debarasat mai întâi de iniţialele devenite incomode, asumându-şi identitatea unui mic partid înghiţit pe nemestecate. Opoziţiea din anii 1992-1996 seamănă mult cu cea de acum, partidul împărţindu-se între ereditatea puterii şi actualitatea unei opoziţii singulare, „istoricii” necatadixind să-i considere pe oamenii lui Roman egalii lor întru apropirere a democraţiei. Lucrurile s-au schimbat radical la alegerile din 1996 când Roman s-a trezit în faţa unui scor electoral neaşteptat de ridicat. Un scor de care Convenţia Democrată avea nevoie ca de aer pentru a putea pune mâna pe putere. De aici - coaliţia liberalo-ţărănistă-social democrată (Cunescu) - democrată care a marcat „schimbarea”, cu incoerenţa şi incompetenţa a vreo trei guverne şi a unui mare număr de miniştri. Ca şi în exerciţiul 2005-2007, Partidul Democrat a făcut proba unui aliat rapace şi nedispus să împartă beneficiile guvernării cu nimeni. În guvernele Ciorbea şi Radu Vasile, cel puţin, PD-ul a fost elementul disturbator perpetuu, avându-l ca vârf de lance pe acelaşi Traian Băsescu, cel care a „trântit” Guvernul Ciorbea şi care i-a blocat la mantinelă pe ţărănişti în aproape orice demers al acestora. Vocaţia ambivalenţei „la putere”-„în opoziţie” a rămas una dintre trăsăturile distinctive ale formaţiunii care, sub conducerea lui Traian Băsescu, a perfecţionat continuu metodele de şicanare a aliaţilor şi de impunere a punctelor de vedere proprii. Sondajele spun că de când a fost scos de la guvernare (cu forţa!) Partidul Democrat creşte în sondaje. Nu suficient însă, pentru a putea lua ceva pe cont propriu. Pentru că, aflat într-o opoziţie singulară, nu reuşeşte să coaguleze nici o alianţă, toţi cei de care s-ar putea servi fiind, într-un fel sau altul, victime ale acţiunilor distructive ale preşedintelui. Iar opoziţia democrată, cât de autentică poate fi, rămâne una exclusiv anti - Tăriceanu. Condiţie care îi scade credibilitatea până la a fi considerat un simplu instrument de răzbunare prezidentială.

Titlu: Învăţăturile europene ale lui Flutur către ţăranul român
Nr Editie: 2052 Data: Saturday 13 October 2007
Dl Gheorghe Flutur, membru marcant (preşedinte executiv, parcă) al unui partid nerecunoscut pe scena parlamentară, dar foarte popular la Cotroceni, şi-a pus mintea la contribuţie patriotică şi a dat contemporanilor o ilustrată a gândirii sale: un ghid pentru ţărani, în care-i învaţă cum să utilizeze fondurile europene. Gestul dlui Flutur, fost ministru al Agriculturii în guvernul Alianţei D.A, vine ca un fel de autocritică la adresa activităţii sale în fotoliul de ministru, când obligaţiile politice îi dădeau prea puţin răgaz pentru cele profesionale. Membru al conducerii Partidului Liberal, care l-a şi pus pe scaunul Agriculturii pe seama experienţei sale de pădurar (consistentă - dovadă cele 4 dosare penale pe care le-a acumulat ca şef de Ocol Silvic pe la Suceava şi de care l-a iertat fostul premier Năstase), dl Flutur s-a dedicat veştejirii prin orice mijloace a fostului partid de guvernământ şi a preamăririi înţeleptei administraţii liberale. A ţinut-o aşa până când s-a ivit mana cerească a aviarei! Atunci dl ministru s-a dedicat trup şi suflet comumicatelor către ţară şi genocidului aripatelor bănuite (dar nedovedite nici până astăzi) că ar fi fost purtătoare ale virusului ucigaş. Mulţi se îndoiesc şi astăzi de realitatea aviarei şi cred că aceasta n-ar fi putut face mai multe victime decât dl. Flutur. Şi-a mai manifestat în aceeaşi perioadă, ministrul, extraordinara disponibilitate de a mima cele mai răsuflate manifestări de populism, de la ţărani ţinuţi pe post de consilieri, la botezat de viţei sau la tăierea moţului numeroşilor săi fini. Campion al demagogiei ieftine şi emiţător de mesaje fără cap si coadă, dl Flutur ajunsese să se creadă un pisc al autorităţii liberale, încercând chiar să devină arbitru în conflictul început între preşedinte si premier, cu evidentă părtinire pentru primul. Eliminat brutal din partid, a încercat să ţină cu dinţii de postul care îi oferea în continuare privilegiile şi mijloacele de acţiune în slujba noului partid în care s-a înscris, dar a fost lăsat cu buzele umflate tocmai de cel pe care-l crezuse părintele său adoptiv şi care n-a mişcat un deget ca să impună rămânerea sa în funcţie. În noul partid Liberal-Democrat, Gheorghe Flutur nu mai are nici aplombul de altădată şi poate nici bagajul demagogic, pentru a impresiona pe cineva. Şi atunci iese pe piaţă cu ce poate: cu ghidul acesta pentru ţărani! Poate face unul şi pentru pădurari, în care să-i înveţe câte ceva din tainele administrării fondului forestier şi ale modului cum poate fi dus de râpă un sector altădată plin de resurse…

Titlu: Se caută preşedinte...
Nr Editie: 2067 Data: Wednesday 31 October 2007
Dacă prin primul şi prin al doilea an al actualei guvernări lucrurile păreau simple, dată fiind popularitatea de care se bucura preşedintele atipic Băsescu, în momentul de faţă încep să se ridice serioase întrebări privitoare la şansele unui nou mandat. Iluziile unui electorat dornic să creadă că a ales omul potrivit pentru a face din funcţia prezidenţială un instrument eficient de luptă împotriva corupţiei, în special, şi împotriva politicianismului caracterizat prin absenţa principiilor, se risipesc ajutate tocmai de zelul cu care titularul de la Cotroceni se pierde în certuri şi scandaluri şi nu reuşeşte să raporteze, după aproape trei ani, nici un succes. Irosindu-se în vorbe mari, dar fără acoperire, Traian Băsescu îşi arată tot mai des înfăţişarea de demagog (de talent!) şi de luptător dârz pentru cauza acoliţilor săi. Cel mai grav, însă, este faptul că Traian Băsescu a reuşit să ducă în derozoriu funcţia pe care o ocupă, făcând din ea o slujbă ca oricare alta. Românii au trăit până de curând cu sentimentul magiei funcţiei supreme în stat. Aceasta conferea deţinătorilor o aură mitică, de autoritate şi de echilibru. Spre o astfel de stare a tins Ion Iliescu, în ultimul său mandat, când a fost cu adevărat perceput ca un factor moderator în societate, şi doar neinspirata graţiere a lui Cozma pe ultimii metri ai mandatului l-a deposedat de un statut pe care-l merita. Până şi Emil Constantinescu reuşise să se ridice deasupra condiţiei sale obişnuite, spre finalul stagiului comiţând chiar gesturi de demnitate. Traian Băsescu este cel care a făcut tot ce a putut pentru a distruge mitul şi de a coborî instituţia în stradă, la nivelul cârciumii şi al stadionului. De la limbaj şi comportament, până la principiile enunţate, s-a dovedit, în fapt, un adversar al acestei demnităţi spre care l-a purtat pura întâmplare (deficţiunea lui Stolojan). Nepregătit pentru ea, nici nu a încercat să o asimileze. Ca preşedinte, a continuat să se comporte ca un preşedinte de partid - aceasta fiind probabil şi limita sa superioară. Datorită acestor condiţii, nimeni nu cred că mai poate băga mâna în foc pentru încă un mandat băsescian la Cotroceni. Cu aproape întreaga clasă politică ostilă, el nu mai poate miza acum doar pe „popor” - un popor care a început să discearnă între aparenţele şi esenţa sa. Competiţia se redeschide, cu fiecare zi, şi deja în „laboratoarele” politicii se caută şanse şi se avansează nume de outsideri. Şi există, într-adevăr, câteva nume, în întregul spectru politic, care pot obţine calificarea necesară până în 2009. Mă gândesc la un Cristian Diaconescu, la un Crin Antonescu, dar şi la un Marian Săniuţă sau – atenţie! – la un Klaus Johannis, neamţul de la Sibiu care tace şi face. Dar niciunul dintre ei nu ar putea avea şansele pe care le are, din start, Mugur Isărescu. Guvernatorul BNR este demnitarul cu cel mai lung stagiu la vârf şi omul în jurul căruia nu s-au născut controverse sau suspiciuni. Şi-a păstrat prestigiul chiar şi în dificilul exerciţiu executiv din 2000. Dacă va dori - sau dacă va putea fi convins - Mugur Isărescu este cel care poate să redea preşedinţiei prestigiul şi aura de care aceasta are nevoie pentru a rămâne în conştiinţa românilor ca un reper necesar.

Punctul pe Y, October 2007