Punctul pe Y, august 2005

Titlu: Lacrimile lui Băsescu
Nr Editie: 1639 Data: luni 01 august 2005
În antologia momentelor politice de tip cațavencian se va înscrie, probabil, la loc de cinste, secvența în care co-președintele Alianței, Traian Băsescu, se despărțea, cu vocea înecată în lacrimi, de partenerul său Theodor Stolojan, cel pe a cărui față trasă, palidă, participanții la eveniment citeau cu îngrijorare desfășurări ulterioare dramatice. Momentul poate fi catalogat, fără ezitare, ca unul dintre punctele nodale ale evoluției politice de la acea vreme, cu rol hotărâtor în rezultatul final al alegerilor. Formula pe care a mers până atunci Alianța era: Stolojan - președinte, Băsescu - prim-ministru! Evident, dacă se câștigau alegerile. Or, sondajele de la timpul respectiv, deși marcau un serios avans al Alianței, nu îi confereau prima șansă. Vulnerabilitatea formulei ținea chiar de opțiunea prezidențială: Stolojan fusese un premier considerat bun, care dăduse lecții de rezistență în fața ofensivelor sindicale și care gestionase relativ corect pregătirea alegerilor generale din '92. Inflexibilitatea sa făcuse bună impresie și aceasta l-a însoțit de-a lungul timpului, el fiind văzut aproape cu regularitate ca o soluție de rezervă. Deși de extracție social-democrată, trecerea sa în tabăra liberală a reprezentat o bună soluție de supraviețuire pentru un PNL marcat de exercițiul dezastruos al guvernării din '97-2000. Cu performanțe modeste de-a lungul noului ciclu electoral PNL și-a găsit o nouă identitate în varianta alianței cu PD, scorul alianței fiind substanțial superior celui aritmetic al celor două partide. Având în Băsescu o locomotivă de imagine și în Stolojan una de autoritate, ADA a tatonat îndeaproape buldozerul PSD până la momentul în care sondajele și analizele au arătat mai clar handicapul pe care Stolojan îl avea față de Năstase la prezidențiale. Și atunci s-a produs show-ul lacrimogen al despărțirii de Theodor Stolojan, victima șantajelor unui regim 'ticăloșit' și aflat, din aceste motive, pe marginea unui epilog funebru. A fost o piesă magistral jucată și regizată. Dar una falsă. Privită astăzi, ea 'sună ca dracu' și cea mai apropiată paralelă care îmi vine în minte este cea a unei alte secvențe celebre: în studioul 4, în așteptarea deschiderii emisiunii TVR, 'regizorul' Caramitru îi dă indicații (surpinse pe peliculă!) lui Dinescu: 'Mircică, fă-te că lucrezi!' 'Traiane, fă-te că suferi!' - ar putea fi genericul unui moment despre a cărui productivitate merită să se mai facă analize. Despre consecințe - deocamdată se cunosc.  
Titlu: Vacanță prezidențială
Nr Editie: 1654 Data: joi 18 august 2005
Nu există, până în prezent, un numitor comun al vacanțelor prezidențiale. Ion Iliescu anunța doar că pleacă în vacanță, după care dispărea în singurătatea bine păzită a Scroviștei, unde se dedica lecturilor amânate, plimbărilor pe sub copacii seculari și analizelor politice făcute în compania doamnei Nina. Uneori mai dădea o raită pe la Neptun, unde existau puține posibilități să fie văzut de publicul spectator în slip. Despre Emil Constantinescu nu țin minte mare lucru. Îi plăcea și lui la Scroviștea, nu doar în concediu, iar la Neptun nu țin minte să fi fost văzut. Traian Băsescu este diferit de cei doi care l-au precedat, în primul rând prin intensitatea cu care trăiește fiecare moment de relaxare. Aproape firesc pentru un om care și-a consumat o bună parte din viață pe mare, departe de casă, el prețuiește lucrurile simple care i-au lipsit: terasa Cireșica, muzica lui Gil Dobrică, baletele țigănești și dansul cu consoarta și - chestiune de politețe - cu celelalte doamne în compania cărora se află. Băsescu își face concediul aproape ca un om obișnuit și dacă n-ar fi cohortele de sepepiști din jurul său aproape n-ai băga se seamă că tipul cu chelia arsă de soare care ciocnește zgomotos paharele și aplaudă în ritmul muzicii e ditamai președintele României. Evident că, cu un asemenea program, te aștepți mai puțin din partea sa să-și umple timpul cu lecturi din Cărtărescu sau cu filme de artă. Nu e domeniul său și nici nu vrea să pozeze în consumator de finețuri intelectuale. Băsescu este un președinte-cetățean și poporul îl înțelege chiar și atunci când petrecerile lui la terasă au loc în timp ce prin zonele afectate de inundații oamenii se întreabă  cu grijă cum se vor descurca mâine. În fond, e treaba guvernului și a lui Tăriceanu și parcă simți unda de satisfacție puțin egoistă a președintelui la gândul că sofisticatul său premier e nevoit să renunțe la vacanță pe Coasta de Azur sau în Bali pentru a bate, cu cizme de cauciuc, coclaurii satului românesc fără case. Pentru că dacă președinții României au, totuși, ceva comun, acest lucru este reprezentat de preferința de a-și petrece concediul în țară. Poate că doar Năstase, dacă ieșea președinte, ar fi rupt această tradiție, trăgând o fugă până în Sardinia, la prietenul său Berlusconi sau participând la vreo vânătoare selectă, în Kenia, împreună cu Țiriac. Vacanța președintelui este, la urma-urmelor, unul dintre puținele exemple de normalitate pe care le dă o clasă politică ce a reușit să facă din anormalitate o regulă.     
Titlu: Cercurile concentrice de interese convergente
Nr Editie: 1655 Data: vineri 19 august 2005
Iată că tema 'cercurilor de interese' pe care le-a acuzat președintele ca încercând să manipuleze deciziile Executivului se regăsește, cu tot tacâmul, la președinție. Iar acolo cercul este clar, limpede, cu vechime și cu atu-uri de necontestat. Un ziar, altminteri mai mult decât favorabil actualei puteri, a făcut unele săpături aflând secretul lui Polichinelle: că între vechea putere și cea actuală, mai mulți oameni de afaceri au construit un veritabil 'pod'. Oamenii lui Năstase sunt, oricât ar părea de paradoxal, și 'oamenii lui Băsescu', prin interpuși, iar blonda cancelară a președintelui este cheia acestei relații. Gruparea Bittner-Petrache-Cocoș a lucrat, cu succes, pe vremea lui Adrian Năstase, nu numai în afacerea de 'suprafață' a locurilor de parcare (a mai lipsit puțin ca Dalli să primească cadou pasajul subteran ce urma să se amenajeze în Piața Victoriei!) ci în numeroase alte afaceri care aveau ca numitor comun municipalitatea păstorită atunci de Băsescu. Să-ți imaginezi, așa cum încearcă să ne lase să credem președintele, că între activitatea Elenei Udrea, de la Cotroceni, și afacerile soțului nu este nici o legătură, ar însemna că naivitatea este prima noastră calitate. Păi, dacă e așa, de ce nu i-a aplicat dl președinte Băsescu aceeași prezumție de nevinovăție dnei Stana Anghelescu, colega doamnei Udrea, și a dat-o afară? Cercurile de interese au această calitate: nu se încurcă cu argumente care țin de ideologie și de orientare politică. Pentru cercurile de interese nu există decât avantajele care decurg din exercitarea puterii, indiferent cine se află la comenzile acesteia. Ce-i împiedică pe domnii Bittner și Petrache să fie prietenii dlui Băsescu, după ce au fost ai dlui Năstase? Ce-i împiedică pe domnii Bejinariu sau Oprea să-și continue relația de prietenie cu dl Cocoș, chiar dacă soția acestuia este în slujba celui care i-a măturat de la putere? Avertismentul președintelui, legat de 'cercurile de interese' de la Victoria, este valabil și pentru cele de la Cotroceni. Cu condiția ca președintele să n-aibă naivitatea să creadă, la rândul său, că doar prin faptul că clamează împotriva lor este scutit de riscul de a deveni, fie și involuntar, instrumentul acestor interese.   
Titlu: CV-ul doamnei Macovei
Nr Editie: 1656 Data: sâmbătă 20 august 2005
Într-o replică emanată de la ministrul Justiției, doamna Rodica Macovei vestejește intențiile de compromitere a domniei sale ale unei alte doamne, fost titular al aceluiași minister, care ar fi răspândit informația că fiind înainte și după decembrie 1989, procuror, n-ar fi menționat în unele dintre CV-urile sale acest amănunt, inducând astfel în eroare forurile europene. Doamna Macovei spune că nici vorbă de așa ceva, că forurile europene au cunoscut acest amănunt și chiar l-au folosit încredințându-i diverse misiuni în care cunoștințele căpătate în perioada respectivă  i-ar fi fost de folos. Nu ne explică doamna Macovei de ce acest amănunt a fost trecut cu vederea în CV-ul domniei sale unde sunt înfățișate cu lux de amănunte toate celelalte munci îndeplinite de-a lungul carierei. Să înțelegem, oare, că meseria de procuror, prin ea însăși, are conotații negative și că nu dă bine la autobiografie, chiar și atunci când e botezată 'C.V'? Sau că dânsa are unele rezerve față de modul în care a îndeplinit această calitate, înainte sau după 1989? În comunicatul său, doamna ministru nu mai explică aceste lucruri, rezumându-se să le bată obrazul celor care au făcut uz de această informație neimportantă - respectiv doamnei Stănoiu și dlui Gușă, pe care-l bănuiește de unele conivențe cu formațiunea în care și-a început cariera politică. Doamna ministru Macovei a fost procuror. Și, după cum afirmă gurile rele - nu unul foarte priceput, renunțarea la această funcție fiind făcută în urma nemulțumirilor acumulate în legătură cu întârzierile și aproximările în alcătuirea dosarelor care îi erau repartizate. O explicație ar consta în aceea că societatea civilă îi făcuse mai demult cu ochiul și se simțea mai în largul său de cealaltă parte a baricadei, ceea ce nici nu e de condamnat la urma-urmelor. Ba, cum ar zice un fost purtător de cuvânt al său, e chiar bine, societatea civilă oferindu-i prilejul de a vedea mai clar viciile instituționale ale procuraturii, pe care n-a întârziat să o hărțuiască pentru a se reforma de cum a venit la conducerea ministerului. Sigur, există o vorbă din bătrâni, cum că țiganul când ajunge împărat pe mama domniei sale o belește prima, dar nu cred că ăsta e un motiv ca, chiar dacă Europa știa, fiind informată cofidențial cu ce se ocupase doamna Macovei, dânsa să elimine cu discreție acest capitol din CV. E ca și cum ai interveni chirurgical asupra unui membru al propriului organism, pe motiv că acesta nu dă prea bine la imagine. În rest, nimic de obiectat. Doamna Macovei, cu toate cârtelile unor gazete de aceeași culoare cu formațiunea care a propus-o ministru, își face meseria și reformează, cu bisturiul unor noi numiri, acea parte din justiție pe care o consideră mai puțin reformată. Dea Domnul ca operațiunea să aibă succes. P.S. Mâine-poimâine, un alt domn Gușă va lansa acuzația că doamna ministru ar fi fost căsătorită cu membri ai serviciilor secrete de dinainte sau de după 89. Chipurile, pe motiv că nici un astfel de amănunt nu figurează în CV!
Titlu: De la Taize la Gura Ocniței
Nr Editie: 1657 Data: luni 22 august 2005
Luminița Solcan a contribuit în mod nefericit la notorietatea negativă a țării sale asasinându-l pe un venerabil și un respectat prelat care și-a făcut un crez din ecumenism, încercând să împace și să facă să se înțeleagă mai bine pe cei care împărtășesc credințe diferite. N-a reușit să o facă pe româncă să creadă în egalitatea oamenilor în fața lui Dumnezeu și că nimeni nu are dreptul să ia viața unui semen al său. Nu este, însă, vina Luminiței Solcan, că această tragedie s-a produs răsfrângându-și efectele asupra conaționalilor săi. Este vina celor care au făcut posibil ca o persoană bolnavă cronic, prezentând evident pericol social, să bântuie în lungul și în latul Europei în căutarea victimei perfecte. Este vina celor care tratează acest aspect extrem de delicat - al afecțiunilor neuropsihice - cu neglijență sau chiar cu rea-credință. Locul Luminiței Solcan nu era la Taize, ci la Socola sau, la Gura Ocniței. Gura Ocniței este un centru de asistență neuropsihică unic în România, dar a cărei unicitate este pe cale de a se pierde. Aici, cu bani europeni și românești a fost construit poate cel mai modern și mai funcțional centru de asistență neuropsihică din țară. El a fost dat în funcție anul trecut și reprezintă, cum spuneam, un etalon în materie, existența sa datorându-se devotamentului și energiei debordante a medicului Marioara Săvulescu. Aici pacienții (pe care unii i-ar vedea drept clienți) beneficiază de condiții de excepție de viață și de tratament. Nici un oficial român - nici președintele Iliescu, nici premierul Năstase și nici măcar miniștrii de la Muncă și Sănătate, doamna Dumintru sau dl. Brânzan, n-au catadicsit să facă cei 100 de km pentru a vedea cu ochii lor cum se poate intra în Europa altfel decât cu mizeria devenită celebră în alte instituții de profil, intens mediatizate. Chiar înainte de deschidere, multe priviri, hrăpărețe ale unor lideri județeni sau de la nivel central, s-au îndreptat asupra Centrului, pe care l-ar fi văzut mai degrabă hotel decât spital. Nici actualele conduceri ale Departamentului pentru Handicapați și de la minister nu se împacă cu ideea că 'nebunii' trăiesc în asemenea condiții, și fac tot ce pot ca să schimbe lucrurile. De peste trei luni Centrul nu mai are bani de medicamente - pe care pacienții le aduc de acasă - iar de pe o zi pe alta se așteaptă să nu mai fie nici bani de mâncare. Omis în mod neexplicabil din reglementările făcute pentru instituțiile de profil, Centrul pare a fi fost desemnat ca o victimă sigură pe agenda 'reformei' din sistem, o reformă care nu concepe handicapul neuropsihic și care crede că cei 500 de pacienți de la Gura Ocniței trebuie trimiși acasă - cei care mai au - sau, pur și simplu, în stradă! Așa încât concluzia este că Luminița Solcan oricum n-ar fi avut loc pentru a fi tratată sub supraveghere, pentru că handicapul său nu este recunoscut în scriptele ministerului Muncii, din România!
Titlu: O remaniere anticipată
Nr Editie: 1658 Data: marți 23 august 2005
Dacă exceptăm ieșirea din Executiv a doamnei Mona Muscă, la cerere, putem considera că guvernul Tăriceanu se află, după șapte luni, în fața primului său exercițiu de remaniere. O operațiune incontestabil mai dificilă în cazul unei Alianțe, decât în acela al unui partid 'unic' aflat la putere. Dacă nu mă înșel, tot pe la vreo șapte luni s-a produs prima remaniere a guvernului Ciorbea, iar unul dintre primii miniștri aflați pe lista de înlocuiri a fost tocmai Călin Popescu Tăriceanu, titular, ce nu a reușit să confirme la Industrie și Comerț. Pentru această mișcare, Ciorbea a avut nevoie de acceptul tuturor celor 'trei' grei aflați atunci într-o coaliție, în care luptele interne erau mult mai intense și mai dure decât cele de astăzi, în condițiile în care Ciorbea era susținut de președintele Constantinescu, dar respins aproape în bloc, de liderii partidelor. Remanierea de acum, în pofida extrem de slabelor performanțe ale Guvernului de 'strânsură', alcătuit în pripă, după neașteptata manevră a lui Băsescu care a încredințat  'direct' formarea noului guvern Coaliției, survine cu o întârziere care costă. Pentru că ineficacitatea majorității titularilor - și aici nu mai este vorba doar de 'lista secretă' care se vehiculează în prezent - face ca sentimentul că aproape nimic nu se mișcă, nu progresează să devină tot mai stresant. 'Echilibrul de forțe' din Alianță face și el ca această reparație din mers să corespundă mai degrabă parității convenite, decât necesarului real de 'piese uzate'. Pentru că domnii Seculici, Cinteză, Popescu, Dinga și doamna Sulfina Barbu nu sunt cu mult mai slabi decât Atanasiu de la Apărare, de pildă, sau chiar decât Ungureanu de la Externe, ca să-i pomenesc doar pe cei despre care se mai știe câte ceva, pentru că, aceasta e realitatea: în guvernul Tăriceanu lucrează, după șapte luni, numeroși anonimi, despre care nici măcar propriul personal nu a auzit mare lucru. Altă problemă majoră este aceea că, dacă se ajunge până la urmă la o înțelegere cantitativă (atâția de-ai noștri și atâția de-ai voștri) nimic nu justifică speranța că înlocuitorii vor fi cu o iotă mai buni decât cei ce vor fi demiși. Peste toată această tevatură vine, la final, votul sau veto-ul prezidențial, pentru că Traian Băsescu își rezervă posibilitatea de a-i face surprize unui premier cu care nu mai comunică decât prin presă.  
Titlu: Gherilla orgoliilor de partid
Nr Editie: 1659 Data: miercuri 24 august 2005
Confruntat cu ofensiva aliată ce pare să nu aibă un scop mai important decât cel al schimbării președinților celor două Camere, președintele executiv al PSD și al Camerei Deputaților a făcut o declarație surprinzătoare: este gata să renunțe la calitatea de șef al Camerei, dacă partidul i-o va cere. Dar, pentru ca adversarii să nu se bucure degeaba, a venit cu o condiție: bineînțeles că înlocuitorul său va trebui să fie tot un pesedist! Poziția dlui Năstase vine după ce domnii Geoană și Diaconescu au admis, în declarațiile lor, că PSD ar putea renunța la cele două poziții pe care le deține. Bănuiesc că raționamentul care a stat la baza acestor declarații este acela că, prin ocuparea pozițiilor nr. 2 și nr. 3 în stat, PSD-ul riscă să fie asimilat, într-un fel, actualei Puteri, cu care va trebui să împartă și decontul nerealizărilor. Or, cu ce tupeu să vii și să spui că Alianța și-a bătut joc de alegători, oferindu-le o guvernare slabă și neperformantă, dacă tu ai fost acolo, în poziții din care ai fi putut să corectezi aceste erori? Evident, deci, că trecând peste orgoliile personale ale celor doi lideri care își ocupă pozițiile în urma unui scrutin la fel de democratic ca cel care l-a adus la putere pe Traian Băsescu, renunțarea la președinția - oricum, mai mult onorifică - legislativului ar putea să constituie un atu electoral în ofensiva pe care PSD ar trebui să o lanseze după ce-și va fi rezolvat problemele interne legate de corupție și va forța, la rândul său, alegerile anticipate, cel mai probabil la începutul lui 2007 - dacă vom rata termenul aderării. Numai că această soluție este anulată tocmai de dl Năstase care nu concepe să-și lase locul pentru a se cuibări acolo doamna Muscă sau vreun alt domn liberal pentru că se pare că ăsta e algoritmul (președinția Senatului urmând a fi preluată de un democrat), el preferând un coleg de partid - poate chiar cel căruia, de fapt, i-a luat locul: Miron Mitrea. Concluzia lui Adrian Năstase nu rezolvă, deci, problema de fond a PSD-ului, și anume autoritatea de partid. Opțiunea lui Geoană n-are, practic, nici o valabilitate dacă nu e împărtășită și de președintele executiv, iar trâmbițata 'curățenie în partid' vizează, aproape transparent, pe câțiva dintre liderii fără de care președintele nu poate face nici o mișcare. De aceea, înclin să cred că în fața calculului rece al oportunităților, va avea câștig de cauză orgoliul de partid și, în absența consensului pe varianta de fond, partidul va fi obligat să se concentreze asupra luptei de gherillă pentru păstrarea celor două posturi.   
Titlu: Viitura remanierii
Nr Editie: 1660 Data: joi 25 august 2005
Că zarurile au fost 'aruncate' în separeul prezidențial de la Golden Blitz, duminică seara, nu mai este un secret pentru nimeni, după cum nu mai este un secret faptul că marile decizii politice se iau, în ultima vreme, la același Golden Blitz, proprietatea unor beneficiari de importante contracte cu municipalitatea încheiate pe vremea când președintele era primar, sau pe terasa Cireșica de la Neptun. Așadar, după săptămâni de dialog prin presă, cei doi lideri politici s-au întâlnit față-n față și au negociat schimbările care ar avea drept scop să facă cabinetul mai performant. Cel mai greu de înghițit pentru partida prezidențială a fost renunțarea la cumătrul Seculici. Socrul primarului Falcă din Arad, la rândul său fin al lui Băsescu. A fost acceptat în locul lui un colaborator apropiat al primarului Videanu, cel care i-a condus afacerile cu marmură de când el a fost nevoit să renunțe pe motive de incompatibilitate. Acesta va prelua de la Seculici întregul portofoliu de responsabilități, despre care acesta din urmă zice că ar fi fost inexistent. Dl Pogea va fi, deci, un vicepremier de umplutură, care are rolul de a echilibra zona statului degeaba în care-i are de colegi pe rapidistul Copos și pe maghiarul Bela. Inexistentul și păgubosul Ene Dinga (unde l-or fi găsit?) i-a dat, însă, președintelui prilejul să se revanșeze prin relansarea primei dintre 'femeile lui Băsescu' - Anca Boagiu, cea căreia i-a lăsat moștenire Transporturile, în precedenta guvernare de dreapta. Anca, cea care a ratat în confruntarea cu Onțanu, pentru primăria Sectorului 2, este o veche tovarășă de drum a lui Băsescu, care-i cunoaște culoarea chiloților de când se juca în nisip, în fața blocului din Constanța în care locuiau amândoi. După ce au încercat să rezolve problema sănătății prin suplimentarea fondurilor cu vreo 10 miliarde pentru datoriile la furnizori, Tăriceanu&Comp. au ajuns la concluzia că scoaterea patului din încăpere nu e suficientă pentru a rezolva problema 'moralității' consoartei, așa încât l-au dat pe Cinteză pe un Nicolaescu bun de gură și fără implicații în 'mafia' medicamentelor. Ionuț Popescu, în sfârșit, este un nou caz de jurnalist promovat în Executiv care eșuează, la fel cum s-a întâmplat cu Ilie Șerbănescu, experimentat și el în guvernul Ciorbea, după remanierea care l-a pus pe tușă și pe ministrul Tăriceanu. În favoarea unui om de casă al premierului, care l-a purtat peste tot pe unde s-a perindat cu diferite însărcinări. O victorie obținută in extremis dl Băsescu este mențiunea în post a Sulfinei Barbu, altă 'femeie' de-a sa, în ciuda evidentei sale incompatibilități cu competența, în speranța că viiturile care se anunță n-o vor lua cu ele...  
Titlu: Commedia del'arte: 'Dovada'!
Nr Editie: 1661 Data: vineri 26 august 2005
Stau, de vreo două zile, și încerc să mă dumiresc în legătură cu scandalul care amenința să arunce în aer și politica și presa: un președinte - ales! - a fost șantajat de un ziarist! În orice țară din lume în care democrația a ajuns la oareșcare maturitate, un eveniment de acest gen ar fi trebuit să despartă apele și să lămurească o chestiune de fond: este posibil - și admisibil - ca un șef de stat  să fie amenințat și șantajat fără ca acesta să reacționeze și să pună în funcțiune pârghiile legale de care dispune? Și, totodată, cât de libere și corecte pot fi deciziile sale atâta timp cât există premise ca el să fie șantajat? Și - nu în ultimul rând - cum de organele responsabile ale statului, atât de prompte în situații infinit mai nesemnificative, nu se autosesizează declanșând cercetarea unor fapte de o asemenea gravitate? Întrebări retorice, bineînțeles, cărora nimănui nu i-a trecut prin cap să și răspundă. În loc de clarificări am avut parte de o veritabilă commedia dell'arte, cu personaje haioase în situații dacă nu comice, cel puțin ridicole. Vedem, mai întâi un președinte furios și uluit de faptul că un jurnalist îl sună și-l amenință. Nu spune însă numele jurnalistului becher. În fața indignării și nedumeririi generale dă înapoi și este salvat chiar de către împricinat care excalmă, caragialesc: Eu sunt Bibicul, nene Iancule! Nenea Iancu însă nu se lasă și doar când e încolțit de 'ioneștii' și 'popeștii' presei libere, promite dezvăluiri. Tensiunea crește în jurul momentului în care nația va afla chiar de la șantajat numele odiosului, pe care acesta îl și pronunță, sec, la ieșirea de la întâlnire. Nu mai declară public că n-are probe. Lipsește 'dovada' și Bibicul iese la atac, amenințându-l cu Trebonalul! Dar nu e nici el sigur că o va face, după cum nici 'ioneștii' și 'popeștii' nu mai știu dacă să-l judece sau să-l susțină pe șantajist. Și uite-așa, din afacerea asta nimeni nu mai înțelege nimic. Nici măcar protagoniștii, care ies din scenă mai buimaci decât au intrat. Dar mulțumiți că s-au aflat în scenă, în fața publicului naiv.
Titlu: Stenogramele PSD
Nr Editie: 1662 Data: sâmbătă 27 august 2005
Când au fost lansate pe piață de către deputatul liberal Cristian Boureanu (care acum își amintește cu dificultate amănuntele afacerii), cu cinci zile înainte de turul 2 al prezidențialelor, 'stenogramale PSD' au stârnit cel mult curiozitatea publicului de specialitate. Este greu de spus că ele ar fi avut vreo influență asupra electoratului și că ar fi contribuit la modificarea raportului de forțe dintre Năstase și Băsescu, pentru simplul motiv că impresia generală pe care o lăsau - în ce-l privește pe fostul premier - nu era una negativă. Ba. din contră, în contrast cu prestația sa oficială, cam rigidă, Năstase cel din stenograme era incomparabil mai nuanțat și mai veridic în postura sa de lider. 'Firul roșu' al stenogramelor a fost reînnodat, la fel de întâmplător ca și lansarea lor, în momentul în care Alianța și-a propus să pună piciorul în prag pentru 'repararea' nedreptății care face ca în fruntea clor două Camere să se afle reprezentanții Opoziției, 'caz unic în Europa' sau 'situație nefirească', cum o caracterizează reprezentanții săi, în căutare de argumente care să justifice această mișcare. Că situația nu e de loc 'unică' în Europa și că 'situația nefirească' a fost generată tocmai de lipsa de experiență și de fler politic a Alianței (cea mai valoroasă mână de ajutor pentru alegerea lui Năstase au dat-o chiar membrii Alianței care, la chemarea lui Gușă, au părăsit sala în momentul votului!) e altă poveste. Că Alianța dorește să controleze toate pârghiile puterii - este, până la urmă, un lucru firesc în jocul politic. Cum contribuie, de această dată, afacerea stenogramelor, la mișcarea dorită? Probabil că la fel de nesemnificativ. Dincolo de 'procesul moral' care se face unor pioni mai puțin importanți - precum Rodica Stănoiu și Florin Georgescu, 'întâmplător' membri ai taberei Iliescu - stenogramele nu vor influența cu nimic cursul evenimentelor. Nu vor influența nici măcar situația celor pe care Parchetul, incomparabil mai vigilent acum decât în alte situații care ar fi implicat autosesizarea sa, îi cheamă la audieri, mai întâi ca martori, iar în cele din urmă ca învinuiți. Imposibilitatea tehnică de a demonstra că stenogramele sunt un document autentic, pe care să se poată baza un act de acuzare, face până la urmă ca toată această poveste să aibă un efect de bumerang, întorcându-se împotriva celor care au declanșat-o și făcând din PSD și din reprezentanți    săi victime ale un unei represiuni politice din partea   puteri cu propensiuni totalitare, căreia nu-i ajunge faptul că exercită controlul aproape total prin reprezentanții săi. Adevăratul proces al stenogramelor este unul de factură morală și dacă cineva se va încumeta să piardă timpul cu un asemenea demers, va trebui să pună sub acuzare dublul limbaj pe care-l practică nu doar PSD-ul. Pentru că, în intimitate, sau atunci când cred că nu-i vede și nu-i aude nimeni, politicienii se arată așa cum sunt de fapt! Iar diferențele dintre PSD, PNL și PD, în astfel de situații, sunt nesemnificative.       
Titlu: Averea la control!
Nr Editie: 1663 Data: luni 29 august 2005
Cineva îmi spunea că 'legea 18' a lui Ceaușescu n-a fost abrogată și că ar putea fi oricând repusă în funcțiune pentru a mai curăți peisajul de îmbogățiții fără temei legal care au umplut țara. Bineînțeles, în limitele procentajului de bogați. Legea 18 nu mai poate fi folosită, pentru că, în general, cadrul este altul. Ea poate servi, însă, de lecție, de model, pentru că dincolo de îmbrăcămintea sa politică - sistemul vedea un pericol în tot ceea ce ieșea din rând, în orice abateri de la regula egalizării la nivelul de jos al întregii societăți , cu excepția categoriilor autorizate de partid - principiul său rămâne valabil: averea trebuie să fie transparentă, din punctul de vedere al modului în care a fost dobândită. Iar dacă Legea 18 nu mai este bună, nici n-ar mai trebui inventată o alta, atâta timp cât există, în țările cu democrație avansată, instituțiile specifice necesare. România, aflată la începuturile drumului capitalismului multilateral dezvoltat, a oferit celor cu abilități în această direcție, oportunități nelimitate: o legislație incompletă, plină de 'găuri negre' sau cu zone întregi neacoperite, instituții ale statului cu corupția generalizată, un patrimoniu național lăsat de izbeliște, reglementări legale teleghidate, menite să servească anumite interese de grup - toate acestea au făcut ca să apară o întreagă categorie de oameni avuți, asupra cărora nu se mai poate exercita vreun control, cu atât mai mult cu cât după 'primul milion' aceștia au încercat să-și canalizeze afacerile pe zone mai puțin supuse riscului. Societatea se vede nevoită, astăzi, să tolereze acest principiu, constatând că, pe cale legală, șansele românilor de a face avere erau, după căderea sistemului comunist, nule. Ar fi însemnat ca totul să fie pus pe tavă deținătorilor străini de capital. A fost, la urma-urmelor, și asta o formă de patriotism. La momentul de față averea românilor mi se pare a fi o problemă mult mai puțin semnificativă decât averea politicienilor. Mi se pare normal, firesc ca cei care dau semne a fi acumulat bogății nejustificate dintr-o leafă de miniștri sau de funcționari să fie luați la puricat. Dar cu ce instrumente? Pentru că declarațiile de avere n-au făcut altceva decât să legifereze acumulările de până atunci, indiferent în ce mod au fost realizate. A fost o manevră iscusită a fostei puteri de a produce acest moratoriu, de care au beneficiat în mod egal și reprezentanții ei, și a opoziției. Și nici investigarea selectivă nu mi se pare în regulă, pentru că există personaje mai prudente, care nu și-au etalat bunăstarea, mascând-o iscusit prin diverse formule, și care astfel apar neprihănite, în timp ce alții, ale căror nume au fost vehiculate mai intens, din rațiuni diverse, pică fără a fi cu mult mai culpabili decât ceilalți. Nu cred în aceste cercetări și în efectele lor, pentru că nu dispunem de instrumente adecvate și pentru că motorul acțiunii nu este 'curățenia morală', ci răfuiala politică. Aș fi avut un dubiu dacă, în locul lui D.I.Popescu, s-ar fi început - așa cum recomanda chiar Băsescu - cu unul dintre reprezentanții Alianței. Dar nu s-a întâmplat așa...     
Titlu: Unificarea prin dezbinare
Nr Editie: 1664 Data: marți 30 august 2005
Pe la mijlocul anului trecut, cu puțin timp înainte de alegerile locale, șansele - în sondaje - ale PNL și PD erau mici și nici unul dintre aceste două partide nu putea să emită pretenții în fața tăvălugului PSD pe care aceleași sondaje îl creditau cu peste 50% dintre opțiunile alegătorilor. Constituirea alianței ADA a fost, atunci, un gest disperat care a găsit în cei doi lideri - Stolojan și Băsescu - fărâma de luciditate care lipsea partidelor, interesate mai degrabă de puținul pe care l-ar fi putut smulge singure, decât de mai multul la care puteau spera împreună. Mișcarea a fost un succes și nu numai că scorul de la locale i-a surprins pe înșiși aliații, dar i-a făcut să emită cu totul alte pretenții pentru legislative. Alianța a funcționat pe principiul liber consimțit al poziției mai bune a liberalilor care urmau să ia și caimacul listelor comune. Compensația democraților a venit din schimbarea de ultimă oră care a făcut din primarul general Băsescu contracandidatul lui Năstase. Victoria în scrutinul prezidențial a cam întors situația, democrații instalându-se treptat la conducerea efectivă a Alianței, grație dinamismului și tupeului proaspătului președinte. Pe acest fond de declin liberal și de ascensiune democrată, discuțiile despre viitorul comun al celor două partide au început să se rărească, făcându-și tot mai mult loc, în ambele tabere, ideea că se pot descurca pe cont propriu. Fuziunea a rămas o temă pentru viitor, actualitatea scoțând în prim plan concurența dintre reprezentanții celor două formațiuni, atât în plan local, cât și central. Supremația liberală în algoritm a fost tot mai des contestată, iar viitorul unificat a fost băgat în ceață chiar de către președinte, care a subliniat necesitatea unei noi identități, populare, în locul celei social-democrate, lucru care s-a și confirmat la congresul partidului pe care continuă să-l conducă de la Cotroceni. Dorința expresă a democraților de a se lipi la cea mai puternică formațiune europeană a momentului intră în contradicție vădită cu consecvența liberală. Ce fel de fuziuni se mai pot produce cu un partid care își declară apartenența la alt curent - se întreabă premierul Tăriceanu, care nu vede posibil acest lucru decât sub drapelul liberal. Pe de altă parte, președintele Băsescu, tot mai preocupat de crearea unui nou partid prezidențial care să întărească rândurile democrate cu aspiranți din alte formațiuni (inclusiv liberali), ezită să dea un răspuns somațiilor venite din direcția PNL și chiar avertismentelor că dacă fuziunea nu se produce cât mai curând, ambele partide s-ar putea întoarce spre zona celor 7-10 procente cu care se consolau în urmă cu ceva mai mult de un an. Pe fondul preocupărilor actuale, fuziunea rămâne o temă de seminar sau de șicane reciproce, și nu un subiect fierbinte de supraviețuire politică.  
Titlu: Rămâne cum am stabilit!
Nr Editie: 1653 Data: miercuri 17 august 2005
Membrii Coaliției s-au adunat, au discutat și au decis că la toamnă vor rezolva problema președinției celor două Camere - rana deschisă a democraților (mai ales) și a liberalilor (într-o oarecare măsură). Problema, marea problemă, o constituia poziția conservatorilor lui Voiculescu, adică a celor prin a căror contribuție domnii Văcăroiu și Năstase au fost aleși în fruntea celor două foruri, într-un moment în care viitorul guvernării nu era deloc clar. El s-a clarificat odată cu surprinzătoarea (pentru neavizați) alăturare a umaniștilor Convenției, după ce intraseră în parlament sub pulpana social-democraților. Această soluție, imorală pentru unii, a venit aproape firesc în condițiile în care proaspătul președinte Băsescu a forțat încredințarea formării noului guvern lui Tăriceanu. Marja de opțiune a umaniștilor a fost extrem de redusă refuzul lor față de oferta mai mult decât generoasă care le-a fost făcută putând conduce spre o criză și spre posibile alegeri anticipate într-un moment în care nimeni nu mai avea chef să o ia de la capăt. Așa încât acuzele vehiculate de președinte și de înlocuitorul său la comanda democrată, dl Boc, la adresa umaniștilor au fost nedrepte: nu mai era vorba aici de duplicitate, ba se putea vorbi, chiar, citându-l pe președintele fondator, despre o formulă ultra-democratică. Ce dacă, sub un guvern de dreapta, conducerea Camerelor era de stânga? Cu ce împiedica acest lucru procesul democratic în curs? Cam cu nimic, după cum avea să se vadă în continuare, înverșunarea democrată asupra subiectului părând din ce în ce mai puțin justificată. Teoria cea mai vehiculată a fost aceea că, în calitate de aliați, conservatorii ar trebui să fie mai consecvenți și să voteze cu Alianța, indiferent de subiect. Ultima întâlnire la vârf a clarificat formal acest aspect: conservatorii vor vota, cot la cot, cu Alianța schimbarea regulamentelor alegerii președinților celor două Camere și, în general, orice operațiune constituțională. Atenție! Accentul pus de Voiculescu pe acest termen ascunde o capcană: conservatorii sunt de acord cu orice soluție, chiar și cu una imorală, cu condiția să nu contravină Constituției! Cu alte cuvinte, la toamnă ei vor vota modificarea regulamentelor, dar în nici un caz nu se vor alătura deciziei de schimbare 'din mers' a conducerii celei două Camere, atâta timp cât Curtea Constituțională nu-și va da acordul asupra acestei mișcări. Or, Curtea Constituțională s-a pronunțat deja asupra neconstituționalității schimbării președinților ale căror mandate sunt în curs! Să nu fi înțeles dl Boc și compania acest lucru? M-aș mira. Cred, mai degrabă, că a fost vorba de o soluție elegantă de a amâna deznodământul acestei probleme de conștiință până la toamnă, după vacanță. Rămâne, deci, cum am stabilit! 
Titlu: La noi la frontieră și câinii iau șpagă!
Nr Editie: 1652 Data: marți 16 august 2005
Vă vine să credeți sau nu, la noi la frontieră și câinii iau șpagă! Nu câinii comunitari, ci cei angajați cu acte în regulă în efectivele poliției de frontieră. Este, probabil, un caz unic de corupție la nivel canin și dacă această constatare n-ar fi fost făcută de organele de control ale MAI, poate că ne-am fi gândit că e o intoxicare. Dar nu e. Este un fapt că în cușca câinelui de serviciu de la punctul de trecere a frontierei Nădlac, au fost găsite câteva sute de euro, a căror proveniență câinile n-a putut să o explice. În fața tăcerii încăpățânate a acestuia, organele de control au fost nevoite să tragă concluzia că respectivul angajat al Ministerului, nemulțumit de condițiile de viață care îi erau asigurate, a hotărât de capul lui să-și schimbe traiul închizând ochii și astupându-și nasul la trecerea traficanților de droguri! Aceștia, recunoscători, i-au plasat sub paiele din cușcă, atunci când el se uita în altă parte, valuta respectivă. Simplu, nu? Organul de inspecție are însă o nelămurire: cum s-ar fi folosit angajatul ministerului de acești bani? I-ar fi cheltuit pe o cușcă cu etaj și termopane, sau pe o zgardă din piele de crocodil încrustată cu diamante? Sau, pur și simplu, pe un menu mai consistent, compus din carne cu os, nu doar din oase? Ar fi făcut-o singur, sau avea complici? Era sau nu conștient de riscurile acțiunilor sale? Și de unde a învățat să ia șpagă? În loc, însă, să ne dăm cu presupusul, hai să așteptăm rezultatele anchetei, pentru că sunt sigur că dl Blaga nu va lăsa lucrurile așa. În fond, reputația ministerului pe care-l conduce n-ar trebui să fie afectată de un câine corupt. Nici de oameni corupți - deși se pare că, atâta timp cât aceiași inspectori au găsit valută prin coșurile de gunoi, prin boscheți, pe sub aparatura din birouri și prin alte locuri la fel de ciudate, oamenii nu prea mai au treabă cu șpaga. Lăsând însă gluma la o parte, trebuie să recunoaștem niște lucruri: că la granițe, corupția e-n floare și că ea reprezintă un sistem sau un mod de funcționare. Că jumătate de șefi de vămi care-și exercită funcțiile prin numire, sunt de fapt investitori, care au plătit, mai sus, aceste numiri și care trebuie să-și scoată cheltuiala având și ceva profit și că acest lucru nu poate fi realizat altfel decât printr-o riguroasă organizare a activității de colectare a șpăgii. Și că în acest proces sunt implicați, solidar, și polițiștii și vameșii și inspectorii sanitari și angajații primăriilor care iau te miri ce taxe. Singura soluție, după capul meu, ca Europa să poată intra în România pe la punctele de frontieră fără a i se cere șpagă este cea a lui Iușcenko: ca într-o noapte, prin decret, toți cei care lucrează în aceste domenii să fie dați afară. Cu cine-ar fi înlocuiți, rămâne de văzut. Oricum, lucrurile n-ar putea să meargă mai prost fără ei!          
Titlu: Iubirile trec, Alianța rămâne
Nr Editie: 1651 Data: luni 15 august 2005
Fazele emoționale se consumă cu intensitate și în urma lor rămân aspectele pragmatice. E ca într-o căsătorie: odată trecut focul iubirii, rămân regulile mariajului. 'Lunile de miere' ale tandemului Băsescu-Tăriceanu, promovat de Alianță precum un cuplu atașat amorului veșnic au trecut. Le-au măturat inundațiile și exercițiul practic al guvernării, unde lucrurile se aranjează altfel, mai după principiile practicii, aflată nu odată în dezacord cu teoria. Semnalul l-a dat chiar președintele Băsescu care, asemenea unei iubite dezamăgită și iritată de ocheadele partenerului alunecate spre altele, îi aruncă acestuia lucrurile pe fereastră. Dacă vrea parteneriat, să-l vrea cu mine, nu cu 'cercurile de interese' - a răbufnit titularul de la Cotroceni, punându-i premierului pe tapet toate trădările: l-a înșelat cu sănătatea, cu energia, cu vămile și cu acele periculoase 'cercuri de interese' cu care Tăriceanu obișnuia, imprudent, să joace table la Snagov, în loc să-l citească pe Cărtărescu la lumina unei lumânări în cadrul intim al bătrânului și aristocraticului palat al Cotrocenilor. Tăriceanu a avut o reacție tipică de partener prins cu ocaua mică: a negat, fără prea multă vigoare și convingere, încercând să-și asigure 'iubita' că e vorba despre jocuri nevinovate și că nici dealerii de medicamente și nici cei de energie nu sunt chiar așa de răi precum se zice. Sunt oameni și ei, de afaceri, bineînțeles și nu e cazul să ne comportăm, vorba prietenului Patriciu, ca niște călugărițe neștiutoare în ale plăcerilor lumești. Om de afaceri sunt și eu - a replicat președintele, făcând trimitere la celebra sa fabrică de înghețată - și nu-mi trece prin cap să-i țintuiesc la stâlpul infamiei pe toți cei care fac un negoț cinstit. Dar, cum să fiu de acord să bâzâie în jurul Guvernului un Luca, căruia cineva, nu se știe cine, se pregătește să-i facă cadou, cu binecuvântări oficiale, cele 8% procente ale Petrom cu preț redus? Sau cum să-l mai tolerez pe un Oprescu și pe un Irinel Popescu să se joace, în același timp, de-a directorii de spitale și de-a parlamentarii? Și așa mai departe. Ceartă de 'îndrăgostiți': scurtă și violentă! Făcută parcă pentru deliciile împăcării. Pentru că atunci când reprezentanții Coaliției vor veni cu flori la Cotroceni să-l asigure pe președinte de stima și mândria lor, ce inimă poți să ai să-l ții în continuare pe Tăriceanu la respect, care, la urma-urmelor, e băiat drăguț și cu maniere elegante? Iubirile trec, alianța rămâne, parcă zice un cântec de-al unui coleg de-al ginerelui prezidențial... 
Titlu: Bâzâiala politică
Nr Editie: 1640 Data: marți 02 august 2005
Ultimele zile au stat sub semnul bâzâielii politice. A spus-o însuși președintele Traian Băsescu, a cărui limbă este un odată expresivă: la noi nu sunt crize! Sunt bâzâieli! Politice, bineînțeles. Ce i-a dat președintelui acest resentiment? Zgomotul specific făcut de doamna Muscă și dl Flutur, în jurul capului premierului. Doamna Muscă mai acut, dl Flutur ceva mai discret, dar ambii evoluând în partitura specifică prezidențială. Bâzâiala dnei Muscă s-a soldat cu o demisie de onoare, care însă n-are legătură cu funcția sa: ca ministru, n-a fost nemulțumită de politica guvernului față de cultură. A fost nemulțumită de dl Tăriceanu, pe care l-ar fi vrut înlocuit cu dl Stolojan. Deși i-a ținut îndeaproape isonul, e drept cu un bâzâit mai în surdină, dl Flutur n-a găsit însă de cuviință să-și dea și dânsul demisia, pe motiv de lipsă de solidaritate cu șeful său pe linie de partid și de stat. A considerat scaunul de ministru mai aproape de sufletul său decât principiile, și a rămas pe loc, ca observator neoficial al Cotrocenilor. Nu s-a stins bine bâzâiala din Guvern că s-a făcut auzit zumzetul dinspre primăria Capitalei. Primarul Videanu a ieșit dintr-o lungă 'silenzio stampa' (nimeni n-a mai auzit de el de vreo lună, de când Băsescu l-a pus la colț) pentru a explica populației cum e cu migrația transfrontalieră a țânțarilor. Țânțarul, acest animal - sau insectă, ce-o fi - interesant, capabil să se transforme peste noapte în armăsar, a fost urmărit cu atenție și s-au depistat o serie de caracteristici importante. Bizuindu-se pe opiniile specialiștilor, omul de marmură ne-a relatat două chestiuni esențiale: că țânțarii sunt capabili să parcurgă mari distanțe noaptea, și că femelele sunt infinit mai periculoase decât masculii (asta o cam știam și noi). Concluzia: în fiecare noapte, roiuri de țânțari ilfoveni, trec granița cu municipiul și se dezlănțuie asupra bucureștenilor. După ce le sug acestora sângele, precum fiscul, se întorc sătui la adăpost, unde nu-i deranjează nimeni, adică în județul pesedist cu pricina. Drept care sectoarele oranj (excepție face 2-ul) au de suferit de pe urma faptului că, primăria Capitalei - și cetățenii - nevoiți să accepte acest primejdios concubinaj. În caz de anticipate, ar fi cu totul altceva... 
Titlu: Antiremanierea?
Nr Editie: 1641 Data: miercuri 03 august 2005
Până acum Executivul s-a înnoit doar într-un singur fel: prin autoremaniere! Primul care a deschis acest drum a fost ministrul umanist al  Controlului care, atunci când și-a dat seama că prin luarea din ograda sa a Vămii și a Gărzii Financiare își pierde obiectul muncii, a renunțat de bună voie la portofoliu. Renunțarea n-a stârnit cine știe ce fierbere, premierul părând chiar mulțumit că scapă fără controverse și presiuni de o structură pe care o considera cam neeuropeană. Dacă de ministrul Controlului nu-și mai aduce nimeni aminte cum îl chema, pe ministrul Culturii îl știe toată lumea. Doamna Muscă a venit în Executiv cu o platformă de simpatie pe care i-a conferit-o faptul că este o persoană cultivată și agreabilă, acceptată atât în taberele Puterii (foste) cât și a Opoziției. Domnia sa nu s-a remarcat cu mare lucru atâta timp cât a fost la cârma unui minister ce n-a prezentat nicioadată un interes deosebit (cu excepția, poate, a lui Adrian Năstase, implicat afectiv în problematica artelor plastice în calitate de colecționar), nefiind considerat un domeniu esențial nici pentru reformă, nici pentru integrare. Singura acțiune notabilă a doamnei Muscă a fost intenția declarată, încă de la început, de a renunța la clădirea în care tocmai se aranjase ministerul, pe motiv că nu era chiar așa de adecvată scopului, și de a se muta cât mai curând posibil în altă parte. Doamna Muscă a continuat procesul auto-remanierii, dintr-o perspectivă nouă: aceea a supărării 'văcarului pe sat'. Doamna ministru n-a avut mare lucru de reproșat premierului în legătură cu tratamentul aplicat ministerului său. N-a avut mare lucru să-și reproșeze nici sieși. A deranjat-o faptul că prietenul său Călin a zis că demisionează și n-a mai demisionat. Asta după ce chiar doamna Muscă, braț la braț cu dl Flutur, i-au cerut-o pe motiv că Stolojan ar fi mai bun. Faptul că lucrurile nu s-au întâmplat cum ar fi trebuit, în viziunea democrată a Cotrocenilor, viziune împărtășită de liberalii Muscă și Flutur, au determinat-o să renunțe la minister în favoarea unei modeste cariere de observator parlamentar la Strasbourg. Ce se va întâmpla în continuare? Vor păși pe același drum domnii Dinga și Seculici, doamna Sulfina, domnul Cinteză și alți câțiva domni și doamne despre care nu a auzit încă nimeni, sau va fi nevoie ca aliați să se târguiască despre 'câți de-ai lor și câți de-ai noștri' vor ieși din schemă și din joc, pentru a face loc altora considerați (in)competenți?
Titlu: Criza anexelor
Nr Editie: 1642 Data: joi 04 august 2005
Faptul că 'PD nu este o anexă' a PNL este una dintre concluziile pe care formațiunea pe care a moștenit-o prin decret prezidențial, dl Boc o coace de mai multă vreme. Obligat, de către un protocol pe care-l consideră depășit, să se mulțumească cu 'locul 2 din doi', Partidul Democrat, prin liderii săi veleitari, vede că a venit timpul  să se pună lucrurile la punct. Iar acest timp era reprezentat de către alegerile anticipate, cele care ar fi statuat noua ordine din Alianță: dacă nu o supremație democrată, măcar o paritate. Or câteva dintre deciziile premierului Tăriceanu, dar în special, celebra sa răzgândire, au afectat profund moralul democrat, pregătit, cu arme și bagaje să intre în luptă. Numai că în loc de 'foc!', s-a făcut auzită comanda 'la dreapta-mprejur!' și pregătirile de război au fost amânate pentru o dată care se va comunica ulterior. Amânarea sau evitarea anticipatelor reprezintă șansa PNL în acest moment. La fel cum s-a întâmplat în precedenta guvernare cederistă, partidul dlui Tăriceanu asumându-și rolul conducător, și-a asumat și eșecurile și nerealizările și bâlbâielile comune. Alianța se vede confruntată după șase luni cu o gravă criză de performanțe și de oameni. Este evident că nici PNL și nici PD nu au reușit să dea guvernului 'cadre' de calitate, care să știe cu ce se mănâncă ciorba executivă. Guvernul Tăriceanu dă senzația unei trupe de amatori care improvizează un spectacol fără decoruri, fără costume și cu replici la libera alegere a celor mai băgăcioși. Perspectiva raportului de țară se apropie amenințător, cu toate consecințele sale, dintre care cea mai importantă pare deja să fi fost asumată de actuala putere. Pe acest fond, bătălia surdă dintre ambițioșii și celor două partide nu face decât să mărească crăpăturile din edificiul improvizat al Alianței, până la erupții de orgolii care riscă să pună definitiv cruce acestui proiect atât de promițător la sfârșitul anului trecut. Tot acest spectacol este privit cu amuzament și cu nu prea ascunsă satisfacție, de către un PSD care speră că timpul îi va vindeca rănile și va face să se uite partea de contraperformanță din trecuta guvernare. Toate acestea, pe fondul unei crize asemănătoare celei de la putere , în care se confruntă nu partide diferite, ci aripile unei aceleiași (încă!) formațiuni, fiecare dintre acestea refuzând să se considere anexa celeilalte.
Titlu: Reforma justiției: bătuta pe loc!
Nr Editie: 1643 Data: vineri 05 august 2005
Mă număr printre aceia care, încă de la crearea acestei structuri, în septembrie 1992, s-au întrebat de ce era nevoie de un alt mecanism în locul perfecționării celui deja existent. Cu atât mai mult cu cât și Emil Constantinescu încercase o astfel de formulă - uitatul CNAICCO - care se dovedise în final, un eșec. Am înțeles însă că era modalitatea cea mai potrivită de a răspunde presiunilor organismelor europene, tot mai îngrijorate nu atât de nivelul real al corupției (niciodată suficient de clar comensurat) cât de nesfârșitele dezbateri și hărțuieli politice având-o ca obiect. Nu am idei preconcepute și nu consider, așa cum sunt tentați radicalii, că PNA nu și-a făcut, așa cum a știut și a putut, datoria. Cred chiar că dl Amarie și compania au dorit să facă mai mult, dar nu au reușit. Pur și simplu pentru că lipsa de performanță a instituției este strâns legată de viciile de fond ale sistemului. Depolitizarea unui astfel de organism este o iluzie. Atâta timp cât una sau mai multe forțe politice desemnează pe cei care ar trebui să facă dreptate și să stârpească corupția, este aproape inevitabil ca cei în cauză să nu răspundă direct sau voalat, convingător celor care i-au vrut și de care depinde funcționarea lor în respectiva funcție. Coaliția i-a dat afară pe domnii Amarie și colegii. Vor veni în locul lor alții. Pe ce criterii, altele decât acelea ale simpatiei sau ale capacității de a răspunde la noi comenzi! Mi-e greu să cred că doamna Macovei sau dl Băsescu se vor orienta spre persoane despre a căror loialitate se îndoiesc. Și atunci ce facem? Depolitizăm, înlocuindu-i pe fidelii 'lor' cu fidelii 'noștri'? Vom asista, în continuare, la o mimare a luptei cu corupția, înhățând câte un fost demnitar de-al 'lor', la paritate cu un consilier sau slujbaș mărunt de-al 'nostru'? Cum spuneam, viciul e de fond, și e reprezentat de absența unor criterii clare, obiective, de desemnare împreună cu evidenta absență a garanțiilor că acestea pot acționa, independent de influența politică, pe perioada mandatului. Cât de fericit credeți că va fi înlocuitorul dlui Amarie știind că peste un an, doi, dacă se schimbă ceva în echilibrul politic, îi va repeta experiența? Și cât de porniți să descopere și să sancționeze corupția vor fi cei care știu că de oricine se vor atinge, vor pune inevitabil în mișcare mecanismele intervențiilor de toate felurile - mult mai subtile și mai eficiente decât cel menționat de dl Băsescu, care asigura nația că nu va da vreun telefon de intervenție la vreun procuror. Ar fi stupid să o facă... Repet: schimbările actuale din Justiție purtând pomposul nume de ‚reformă’ nu sunt un motiv de speranță că mai binele va înlocui răul prezent. În actuala formulă, nu va face decât să-l consolideze.     
Titlu: Între Gingis Han și Vlad Țepeș
Nr Editie: 1644 Data: sâmbătă 06 august 2005
Expert în provocarea de scandaluri prin formulări sofisticate, dl Adrian Severin încinge opinia publică românească (deocamdată) prin insinuarea că dl Traian Băsescu ar fi alogen. Adică ar proveni dintr-o minoritate. Acum, chestia asta cu puritatea etnică este una extrem de discutabilă. Cu excepția, poate, a unor comunități care au înfruntat veacurile în formule de organizare și de conviețuire ermetice, cu greu cred că ar putea fi depistați purtătorii genelor originale - dacă așa ceva a existat vreodată. Cu atât mai mult cu cât ceea ce reprezintă România a fost un teritoriu de pasaj, prin care s-au scurs, dintr-o parte în alta a imperiilor care ne-au înconjurat, cohorte de militari, de negustori, de aventurieri și de nomazi pur și simplu. Sângele s-a amestecat cu viteză și în proporțiile acestei mișcări și din toate ne-au rămas o serie de date despre care putem spune că ne reprezintă într-o proporție majoritară. Date care implică caracteristici ale vestului și estului, ale nordului și ale sudului, care ne fac unici și atât de greu de pus în anumite tipare rasiale. Până la urmă, rasa este mai degrabă expresia culturii decât a sângelui și acest lucru a fost nu odată remarcat. Nimeni nu se naște țigan, ungur sau tătar, el devine mai mult sau mai puțin român prin mediul în care se formează și sub influența modelelor culturale și morale cu care se confruntă. Așa încât chestia cu dl Băsescu, dacă este sau nu tătar din nu se știe care spiță, nu ține de amintirile familiei și nici de înregistrările administrative. Că dl Băsescu are ceva din impetuozitatea celor care ne vizitau regulat, după strângerea recoltelor, precedați de strigătul de alarmă 'vin tătarii!' are, bineînțeles, evidența unei figuri de stil, iar a căuta în caracteristicile etniei semnele programului său politic este, din capul locului o aberație. După cum o aberație este și incriminarea și - eventual - sancționarea lui Adrian Severin (altfel, vechi tovarăș de luptă politică al dlui Băsescu) pentru această afirmație. De ce ar avea noțiunea de 'tătar' un sens peiorativ, sau incriminator, mai degrabă decât cea de 'român'? Ba, aș zice, că din aceasta poate fi extrasă o conotație superlativă, tătarii dând istoriei figuri remarcabile, precum Gingis Han, la calibrul căruia nu a putut să aspire nici una dintre figurile clasificate ca românești.      Iar ca să-l completez pe dl Severin, aș spune că mi se pare că dl Băsescu ar putea să îmbine calitățile de luptător ale marelui călăreț venit din Asia, cu acelea de politician ale contemporanului său Vlad Țepeș, și el un aspirant la galoanele morale pe care le râvnește președintele. De ce nu?
Titlu: Stângul la libera circulație a persoanei
Nr Editie: 1645 Data: luni 08 august 2005
Cred că, uneori, confruntați cu cohortele de români care-i năpădesc de la o vreme în forme mai mult sau mai puțin organizate, occidentalii îl regretă pe Ceaușescu. Niciodată în istorie granițele României, păzite cu fața spre interior, n-au fost mai ermetice și campionii democrației și ai libertății de circulație își permiteau să-l pună la colț pe dictator salutând cu urale prezența oricărui evadat 'pe fâșie' sau înnot peste Dunăre. De la Revoluție încoace frontierele României au fost mai degrabă niște ficțiuni administrative, toți cei care au dorit să părăsească țara reușind să o facă cu infinit mai puține riscuri și eforturi chiar dacă cu o cheltuială mai mare. Punctele de trecere a frontierei au devenit veritabile 'vămi', în sensul clasic, istoric, al termenului, unde cei care treceau erau încasați în beneficiul noii clase de îmbogățiți de graniță. Există, dealtfel, în orașele cu treceri intens frecventate, veritabile cartiere selecte în care se înalță, trufașe, vilele vameșilor și ale polițiștilor, fiecare cu atributele ei pe patru roți de multe zeci de mii de dolari. Această bunăstare, tolerată din interes, s-a construit pe seama amărâților care nemaigăsind de lucru prin industria falimentară sau falimentată a țării, au pornit în bejenie spre țările cu nevoi - Italia, Portugalia, Spania (surori de gintă) sau (cu mai puțină convingere) în Germania, Franța sau Austria. Românii din străinătatea europeană, care muncesc și trimit bani acasă destabilizând balanța valutară, numără vreo două milioane de capete, ceea ce constituie un record de migrație nemaiîntâlnit în istorie. Unii dintre ei au situații corecte și stabile, alții împușcă euro pe unde pot și cum pot. Cu toate nemulțumirile lor, occidentalii au nevoie de această masă de manevră pentru muncile pe care nu le mai fac ai lor. Fenomenul tinde însă să scape de sub control și această îngrijorare - presată de organismele comunitare - a dat naștere gestului neobișnuit, brutal și chiar neconstituțional, de reținere a pașapoartelor celor care nu sunt în regulă. Între necesitatea de a instaura o ordine - prevăzută dealtfel în legi uitate sau ignorate - și imperativul liberei circulații a individului european este o 'fâșie' subțire pe care tot mai mulți o ignoră sau o calcă cu nonșalanță. Pe acest fond, ministrul Blaga se află în delicata situație de a face ce i se cere de la Bruxelles și de a înfrunta valul de mânie populară, alimentat cu interes de cele mai diferite categorii de politicieni. Oprirea exodului necontrolat și instaurarea unei ordini la granițe rămâne însă un subiect delicat, dintre cele care pot acționa clauza de salvgardare și nu cred că vreunul dintre cei care clamează acum pe tema abuzului de stat își va recunoaște, atunci, partea de vină. Că de merite... 
Titlu: Interesele economice și dezinteresul de partid
Nr Editie: 1646 Data: marți 09 august 2005
Curioasă manieră de lucru au bravele noastre servicii secrete. Pe deoparte, îi trimit prin curier special, în plicuri sigilate, președintelui, note informative în care avertizează împotriva legăturilor periculoase ale unora dintre membrii guvernului cu cercuri de interese economice suspecte. Pe de alta, atunci când li se cere, îi trimit și primului-ministru, tot prin curier special și în plic sigilat, note în care-i spun să stea liniștit pentru că 'organele de specialitate' n-au depistat nimic suspect în contactele pe care membrii guvernului le au cu reprezentanții unor cercuri de afaceri. Și, de aici, 'conflictul' între palate, din care reiese că în ciuda faptului că președintele este neliniștit de orice mișcare ce ar putea reface un 'sistem ticăloșit', pe premier îl doare undeva - într-un loc neprecizat - acest lucru. Ca deobicei, realitatea este pe undeva pe la mijloc. În sensul că semnalele pe care le transmit, de regulă, serviciile, au o mare doză de subiectivitate. Trasul cu urechea nu este una dintre cele mai precise și mai de netăgăduit operațiuni. Nici sursele de care se uzează, nu sunt dintre cele mai demne de încredere. Există o îndelungă tradiție în domeniu conform căreia în jurul unui pachet de 10%  informații reale sau aproape reale se brodează alte 90% supoziții și bănuieli care îmbracă tema respectivă până a-i da înfățișarea de caz tratat cu vigilență. Dacă nu asta, ce altceva ar avea de făcut serviciile? Ele nu sunt obligate să-și demonstreze aserțiunile, să le dovedească. Asta-i treaba altor instituții. Ele trebuie să tresară când aud câte-o chestie mai gogonată și să-i tragă de mânecă pe cei care trebuie să asigure controlul efectiv. Pe de altă parte, tipul de informare adresată Executivului are cu totul alte caracteristici. Pe bună dreptate, uneori nu poți să-i spui premierului ce-i spui președintelui. Cum adică: să semnalez că între un vicepremier și șeful unei veritabile corporații există relații, când respectivul șef este și șeful de partid al vicepremierului? Și să-ți închipui că acesta își va ține gura atunci când este vorba de informații folositoare businessului propriu sau de grup? Sau că un ministru, al economiei să zicem, nu discută nici cu amanta programul de privatizări din domeniul de care se ocupă, pentru a nu deveni victima unor influențe? Sau că un alt ministru aruncă el, așa, de dragul impresiei, evaluări referitoare la producții (agricole, să zicem) fără a transmite un semnal importatorilor care-i împărtășesc opțiunile politice? Sau că un alt ministru care pregătește un set de măsuri fiscale le ține sub obroc ca nu cumva să le afle înainte de termen partenerii săi de tranzacții bursiere reușite de până mai deunăzi? Sunt, desigur, simple supoziții, fără fundament. Nu cred, asemenea dlui Tăriceanu, că vreun membru al guvernului are altceva în cap decât propășirea poporului român și a economiei naționale, uneori chiar în dauna interesului propriu sau de grup. Dar ce te faci când ai un președinte suspicios și niște servicii atât de dornice să-i facă pe plac, oferindu-i informații confidențiale, demne de toată încrederea?
Titlu: Adierea de bolșevism
Nr Editie: 1647 Data: miercuri 10 august 2005
Petrecere la terasă, cu nevestele, antren, dans, glume, atmosferă destinsă. Personajele principale apar ca cei mai apropiați tovarăși de muncă și de luptă. A doua zi însă, unul îl dă în gât pe celălalt, cu argumentele principiilor de partid. Scena pare desprinsă din istoria recentă a comunismului post-bolșevic, în care pacea și armonia dintre liderii angrenați în bătălia pentru putere se sfârșea brusc - tot așa, pe la orele dimineții devreme - cu arestări și puneri sub acuzare pentru deviaționism sau trădare.  E drept că pe Tăriceanu nu l-a arestat nimeni odată întors de la Neptun la București, dar dezvăluirile făcute de Traian Băsescu la radio și acuzele implicite pe care i le-a adus seamănă suspect de tare cu o punere sub acuzare, în cadru festiv. Ceea ce nu se putea spune la masa de la Neptun, în prezența nevestelor, s-a putut spune pe post, cu aplombul pe care-l dă păstrarea neștirbită a direcției și a devotamentului politic față de cauză. Până și amănuntele legate de întâlnirea premierului cu 'un om de afaceri, un ziarist și un reprezentant al unei transnaționale de țigări', în cursul căreia s-ar fi pus în aplicare trădarea anticipatelor pare desprinsă dintr-un același scenariu al 'puterii și adevărului': liderul maxim primește de la Securitate (sau de la unul dintre participanți? uneori planurile se suprapuneau) nota informativă referitoare la amintita întâlnire și la discuțiile purtate, pe care i-o pune, triumfător, în față, acuzatului!  Ce a vrut, de fapt, Traian Băsescu, cu această ofensivă atipică (sau tipică?) și cu modul în care a acționat? Să-l termine pe Tăriceanu, ca răzbunare pentru trădarea nobilelor idealuri ale anticipatelor? Să-i arate pisica, avertizându-l că toate mișcările îi sunt atent supravegheate de către 'comunitatea de informații' in spe, asupra căreia el n-are nici un control, și că nu are altă soluție decât să reia marșul disciplinat, la comenzile Cotrocenilor?  Destul de greu de înțeles, ca mai tot ce face președintele, aflat într-o goană aproape disperată pentru controlul cât mai deplin al pârghiilor puterii. Un control, însă, pentru care nu dispune de instrumentele pe care le aveau înaintașii săi din nomenclatura radicală de partid, când orice eroare sau suspiciune era plătită cu viața. Ambiția lui Traian Băsescu de a curăța sistemul cu orice mijloace este, până la un punct, notabilă, dar neconformă cu principiile democratice, care implică respectarea regulilor jocului. Or, dacă în relația cu partenerii, președintele uzează de asemenea mijloace, este lesne de imaginat la ce ar recurge într-o dispută directă cu adversarii declarați.  Adierea de bolșevism, care se face simțită în societate și, mai ales, în presa subordonată Puterii (mai numeroasă și mai violentă ca oricând) îmi dă adesea fiori reci și aproape că mă convinge că lumea nu învață nimic din lecțiile istoriei, tentația repetării erorilor fiind prezentă în subconștientul colectiv.
Titlu: De ce se lasă președintele șantajat?
Nr Editie: 1648 Data: joi 11 august 2005
Îmi vine greu să-mi imaginez scena, deși ea pare reală: un președinte mic, timorat, speriat, ascultând fără să crâcnească valul de amenințări care curg din telefonul la care a răspuns ca orice cetățean: 'Te termin, pun pe tine toate ziarele pe care le conduc' - și așa mai departe. Vă vine să credeți? Că belicosul președinte-jucător poate fi pus într-o asemenea situație extremă, amenințat și șantajat pentru vina de a fi girat anchetarea unui important om de afaceri, întâmplător prieten cu cel care îi telefona, un 'ziarist important', după afirmațiile președintelui? Că președintele României este lipsit de apărare în fața jurnaliștilor agresivi și că tace și înghite aceste amenințări, nepermițându-și decât ca după ce trece o vreme, să scape câte o mărturisire, în treacăt, la vreun interviu? Știindu-l, de multă vreme, cunoscându-i temperamentul și modul de a reacționa, îmi vine greu, aproape imposibil, să accept o asemenea  poziție. Doar dacă... Doar dacă este vorba despre o relație complexă, care implică complicități adânci și de lungă durată, ce nu pot fi ascunse sau ignorate. Personal, nu cred că mi-ar fi trecut vreodată prin cap ca, dacă, de pildă, nevasta mi-ar fi fost dată afară din serviciu pe motiv că aș fi scris un text ireverențios la adresa puterii, să pun mâna pe telefon și să-l sun pe președinte (admițând că ar catadixi să-mi răspundă), și amenințându-l că am să pun toate 'tunurile' pe el dacă nu ia măsuri împotriva ministrului abuziv ce a comis nedreptatea. Și, cred că nici altor jurnaliști care-și fac onest meseria, neridicând în slăvi, cu orice prilej, înțelepciunea prezidențială, nu le-a venit vreodată o asemenea idee. Trecând sub tăcere acest episod - în cazul în care este real - Traian Băsescu comite o eroare fundamentală: el permite să se perpetueze un sistem 'ticăloșit' de relații, sistem aflat la limita legalității și moralității, atâta timp cât nu sesizează organele de anchetă! Băsescu se lasă pradă unui șantaj, el, care le cere celorlalți să nu pactizeze cu 'inamicul'! Președintele, atât de explicit și de convingător în general, ne rămâne, dator, tuturor, cu limpezirile necesare în acest caz particular. Dacă nu a fost doar o figură de stil, merită să capteze atenția ascultătorilor...
Titlu: Macoveizarea justiției
Nr Editie: 1649 Data: vineri 12 august 2005
Dacă așa începe reforma din justiție, sunt perfect lămurit de ce urmează. Pentru că, într-adevăr, șefii nu mai sunt numiți de Rodica Stănoiu (nomina odiosa) și nu mai sunt ai lui Iliescu. Ei bine, ei sunt numiți acum de doamna Macovei, pe cu totul alte criterii decât erau numiți până acum: sunt - sau promit să devină - 'oamenii lui Băsescu!' Oricât de bune vor fi fost intențiile, ele se reduc, după cum o demonstrează practica, la o banală 'depolitizare' prin înlocuirea celor considerați a fi fost atașați vechiului 'regim', cu oameni atașați celui nou. Unul dintre aceștia pare să fie chiar noul șef al PNA, dl Morar. Printre criteriile care au stat la baza numirii sale - o mărturisește chiar doamna ministru - se numără și acela de a fi avut 'îndrăzneala' de a cerceta și de a trimite în judecată un membru PD! E drept că atunci când a făcut-o PD era în opoziție, iar la putere era PSD-ul dnei Stănoiu! Pentru doamna Macovei alegerea dlui Morar reprezintă însă un atribut de echidistanță. Nu pot să mă pronunț asupra competenței și asupra moralității dlui Morar. Atârnă însă greu, în defavorarea lui, faptul că s-a străduit din răsputeri să bage în pușcărie un om pe care justiția (tot cea de pe vremea lui Iliescu) l-a considerat nevinovat. Asta mă face să cred că dl Morar este unul dintre acei apostoli ai Justiției care consideră că tot ce le pică în mână trebuie să ajungă la pușcărie și că menirea unui procuror nu este de a contribui la execuția actului de justiție, la stabilirea adevărului, ci de a furniza materie primă penitenciarelor. Este o mentalitate ce derivă direct din instituția procuraturii comuniste, acea mașină de fabricat deținuți care acționa la comandă și cu zel, indiferent de natura reală a cazurilor. Punând un asemenea om în fruntea unei instituții esențiale ca PNA, doamna Macovei și șeful ei direct, dl Băsescu, își asumă aceleași procedee și aceeași mentalitate care au făcut din actualul președinte un candidat la pușcărie în complicatul caz 'Flota'. Cu singura deosebire că dl Petrișor va avea la dispoziție cu totul alte teme și dosare pentru a-și dovedi atașamentul față de această numire. Trăiască reforma! Cu doamna Macovei în frunte, Justiția va avea succese multe!       P.S. Despre cele trei miliarde pe care le-am plătit cu toții pentru ambiția dlui Morar mi se pare inutil să mai vorbim...
Titlu: Cercurile de interese
Nr Editie: 1650 Data: sâmbătă 13 august 2005
Nu trebuie să fii un fan al lui Dinu Patriciu sau ca acesta să-ți fie neapărat simpatic (dealtfel, a deprins cu dificultate să dea deoparte acele gesturi care făceau din el, pentru nu puțini dintre colegii de politică, o persoană dezagreabilă, mult prea dispusă să spună lucrurilor pe nume și să scoată la iveală aspectele neplăcute ale conviețuirii curente) ca să recunoști că a ajuns la o fază de - să-i zic - înțelepciune, care-i permite să deschidă perspective neașteptate asupra lucrurilor. După o perioadă de politicianism acut, cu confruntări dure și conflicte, Dinu Patriciu a părăsit, pentru câțiva ani, prima scenă politică, dedicându-se afacerilor. Este una dintre primele persoane publice care a avut curajul să spună - contrar opiniei dominante - că nu se poate, nu e nici folositor și nici moral să te ocupi de politică și de afaceri în același timp. Și a dat chiar el un exemplu sugestiv renunțând, în trecuta legislatură, la calitatea de parlamentar și neînnoindu-și mandatul în cea actuală. În tot acest timp, Patriciu a luat poziție împotriva conflictelor de interese și a confruntărilor din câmpul business-ului politic, clamând necesitatea unui parteneriat real între mediul de afaceri și clasa politică, atâta timp cât principalul obiectiv al ambelor categorii este bunăstarea și propășirea generală. Patriciu a dorit să arate, prin propriul său exemplu, că se pot găsi căi de comunicare și de soluționare a problemelor fără ca atașamentul față de doctrina politică să fie afectat în vreun fel. Puțini l-au înțeles și mai puțini (inclusiv din propria-i tabără) au fost dispuși să-l înțeleagă. Sistematic și cu o oarecare îndreptățire, contactele dintre oameni de afaceri și oamenii politici au fost văzute ca încercări ale primilor de a-i corupe pe ceilalți și tendințe de asumarea unor foloase necuvenite din partea celorlalți. Înseși suspiciunile prezidențiale față de 'cercurile de interese' din jurul premierului ilustrează această mentalitate defectă și păguboasă. Și iarăși are dreptate Patriciu când spune că nici guvernul nu e o mănăstire și nici afacerile un bordel, pentru ca apărătorii purității moralei să trebuiască să ridice, cu ajutorul serviciilor secrete, ziduri de protecție între stabilimente. Cercuri de interese există pretutindeni și vor exista. Trebuie doar vegheat ca decizia politică să nu se subsumeze unor demersuri incorecte sau ilegale. În rest, politicienii și afaceriștii pot sta liniștiți la aceeași masă, iar președintele n-ar trebui să se neliniștească din această cauză... 
Titlu: Moștenirea otrăvită a lui Ionuț Popescu
Nr Editie: 1665 Data: miercuri 31 august 2005
Ionuț Popescu se înscrie în categoria teoreticienilor pe care factorii politici îi atrag în cursă sperând să se ajute cu ei, iar dacă nu, să îi arunce la 'lei' pe post de responsabili ai insucceselor. Breasla gazetărească a dat până acum țării doi miniștri. Primul a fost Ilie Șerbănescu, împins de societatea civilă în funcția de ministru al Reformei sub Ciorbea, calitate în care nu a reușit nici măcar să aibă un birou, darmite să mai și reformeze ceva. Așa încât la 'reformarea' Guvernului și trecerea premierului la munca de jos, în calitate de responsabil cu petițiile la sediul PNȚCD, Ilie Șerbănescu l-a însoțit, nelăsând în urmă vreo amintire. S-a întors la uneltele sale, marcat de acest eșec, ale cărui consecințe se mai resimt și astăzi în lipsa de aplomb a demonstrațiilor, altădată atât de sclipitoare. Cu Ionuț Popescu lucrurile stau oarecum diferit. Pe el nu societatea civilă l-a împins în față, ci mentorul său Stolojan, și el ministru al Finanțelor în cel de-al doilea guvern Roman, din care s-a cerut singur afară, neașteptând, ca Ionuț Popescu, să fie remaniat. Ministrul fost ziarist a sacrificat totul pe cartea liberală a cotei unice de impozitare, ai cărei beneficiari erau, teoretic, alegătorii PNL-ului. Numai că impactul scoaterii la suprafață a unor venituri s-a lăsat așteptat, măsura neremarcându-se decât prin relaxarea fiscală a celor cu lefuri mari. Golul creat s-a cerut acoperit cu ceva și atunci, ca în povestea cu țiganul care ajunge împărat și o belește mai întâi pe maică-sa, fostul (și viitorul?) jucător la Bursă s-a gândit să-i jecmănească nițel pe cei cu care lucrase până atunci cot la cot. N-a ieșit nici din asta mare lucru și atunci ce s-a gândit Ionuț Popescu? Ia să-i belim noi pe micii întreprinzători! Și a majorat (dublat) cota de impozitare la microîntreprinderi - motorul dinamic al unei economii libere. N-a fost, bineînțeles, suficient. Și atunci, cu limbă de remaniere, fostul ministru a lansat o altă idee generoasă: dacă nu reușim altfel, să-i atingem pe obraznicii de microîntreprinzători unde-i doare mai tare: la salarii. Și așa a apărut ideea ca microîntreprinderile să aibă, obligatoriu, cinci salariați. De la care Ministerul Finanțelor să ia grosul dărilor. Nu conta statutul de microîntreprindere - unde baza o constituie cei care lucrează singuri sau în familie. Au/n-au de lucru, aceștia vor trebui să angajeze de-acum cinci oameni, sau să moară. Deși efectul e același și în prima variantă. Este moștenirea otrăvită pe care o lasă Ionuț Popescu lui Sebastian Vlădescu și unui guvern în criză de venituri sigure. Pe care doar salariile și benzina le aduc. În rest, trebuie muncit pentru colectare, și cine să facă asta? Armata de zeci de mii de oameni ai finanțelor? Să fim serioși! Aceștia sunt atât de ocupați cu șpaga - vorba dlui Bodu, încât nu le arde de prostii.