Punctul pe Y, iulie 2005

Titlu: Omagiul constituțional adus Curții prezidențiale
Nr Editie: 1624 Data: joi 14 iulie 2005
Pur și simplu emoționant respectul - ca să nu spun evlavia - cu care președintele Băsescu a vorbit marți națiunii despre Constituție și despre procedurile ei. Am avut sentimentul desprinderii din ramă a portretului președintelui constituțional ideal și coborârea sa în mijlocul poporului care a a votat-o și care l-a votat. Nimic din nonșalanța și din jemanfișismul cu care ne obișnuise până acum președintele-jucător, cel hotărât să forțeze limitele regulamentului până acolo unde are nevoie să-și creeze cadrul favorabil uunei evoluții eficiente, prin care să-și transpună în fapte făgăduielile electorale. După ce zile în șir a fost țintuită la stâlpul infamiei, scuipată și batjocorită pentru îndrăzneala de a frânge nobilele idealului ale Reformei pe care guvernul Tăriceanu le împachetase atât de elegant, cu fundă oranj, în coletul aruncat peste gardul său, Curtea Constituțională a apărut a fi repusă în toate drepturile sale la Cotroceni. Așezați în jițurile de protocol, ''dinozaurii iliescieni'' și ''soții criptocomuniști ai soțiilor din justiție'' au avut surpriza de a primi din partea președintelui asigurarea deplinei considerațiuni și hotărârea nestrămutată a acestuia de a le respecta deciziile - chiar dacă acestea, întâmplător sau nu, mai mutilează pe ici pe colo , prin părțile esențiale, delicata construcție a doamnei Macovei. Ce să se fi întâmplat oare - se vor fi mirat magistrații care, mai degrabă se așteptau să fie încuiați într-unul dintre saloane și să li se dea foc precum se proceda în timpul regimului Țepeș. Aceleași lucruri se vor fi întrebat și ceilalți participanți la acțiunea de la Cotroceni, care se așteptau și ei la orice altceva decât la îndemnul de a respecta Constituția și, prin reflex, Curtea Constituțională. După umila mea părere, cred că s-a întâmplat ceva de genul poveștii cu ucenicul vrăjitor. Știți dvs, acela care a scos dopurile la sticle și n-a mai reușit să stăpânească procesele chimice declanșate (parcă despre așa ceva era vorba). Ei bine, ucenicul Traian se joacă de vreo șase luni cu sticlele pe care scrie ''Demisia Guvernului'' și ''Alegeri Anticipate''. De șase luni amenință că va vedea lumea ce se întâmplă dacă el va purcede la scoaterea dopurilor. Iar când acest lucru s-a întâmplat (e greu de crezut varianta cu ''inițiativa'' tăriceană a demisiei, fără ''consultarea'' băsesciană) a constatat că se află la originea unui proces care riscă să scape de sub control. Că atacurile la adresa Curții Constituționale, atent orchestrate prin presa oranj și prin ''comentatorii cinstiți'' riscă să se întoarcă împotriva sa și a planurilor puse la punct, cel puțin prin faptul că acțiunile și deciziile acestea sunt - atâta timp cât sunt - suverane și inatacabile! Că - mai ales - o eventuală sesizare asupra neconstituționalității unor acțiuni ale președintelui ar putea declnașa fatalul proces de impeachement, ce s-ar putea solda cu scurtarea unui mandat abia prelungit. Și că situația actuală este atât de complicată, prin intervenția divinității și a oamenilor - încât alegerile anticipate riscă să devină un bumerang. Cam asta cred că s-a întâmplat la Cotroceni marți, când, știe tot omul că sunt câteva ceasuri rele, dar și câteva bune. Probabil că unul dintre cele din urmă a fost prins de președintele tuturor românilor, dar mai ales al celor oranj în obraji.
Titlu: Criza sănătății?
Nr Editie: 1627 Data: luni 18 iulie 2005
De luni de zile românii - în special categoriile cele mai defavorizate - constată pe pielea lor ce înseamnă 'criza sănătății'. Aceasta se reduce, în ultimă instanță, la decalajul dintre fondurile pe care le alocă statul pentru medicamente compensate și nevoile reale ale populației. Și nici măcar la asta, dacă ne gândim bine, pentru că problema stă nu atât în insuficiența fondurilor, cât în proasta sau defectuoasa lor gestionare. Criza sănătății este, așadar, una managerială. Obișnuiți să avem medici în fruntea unui minister care nu acordă consultații sau face tratamente, ne izbim de fiecare dată de incapacitatea acestora de a-și depăși limitele profesionale și de a vedea fenomenul din afara lui. Singurul care a încercat acest lucru și a reușit, parțial, a fost Ionel Blănculescu, fostul ministru al Controlului, în cele câteva luni de interimat în care a reușit să scoată la iveală rețelele de interese care fac ca banii alocați să intre în buzunarele unor intermediari lacomi sau să fie risipiți în achiziții și contracte fantasmagorice, de cele mai multe ori, de către medici convertiți peste noapte în administratori. Cred că societatea românească ar trebui să depășească acest handicap și să ajungă la faza în care medicilor să le rămână suficient timp să se ocupe de pacienți, iar administrația să fie dată pe mâna unor oameni pregătiți special să facă acest lucru. Atunci, poate, nu vom  mai vorbi, ca acum, despre o 'criză a sănătății', în care amestecăm, de-a valma, lucruri fără legătură între ele. Sănătatea nu este în criză. Pentru că țara dispune de un corp medical calificat și dedicat, în marea lui majoritate. Tentația simplificărilor generalizatoare face ca de multe ori să se arunce anatema asupra unei întregi categorii, datorită unor defecțiuni individuale. Am avut, zilele trecute, nefericitul prilej de a face cunoștință, pe propria mea piele, cu sistemul. Spun 'nefericit' referindu-mă la condiția mea proprie, și nu la sistem. Pentru că, având orgoliul de a intra pe poarta Spitalului de Urgență Floreasca în calitate de simplu cetățean-pacient (cum și sunt, dealtfel), m-am bucurat de toată atenția și de tot devotamentul celor cu care cazul m-a pus în contact. De la medicul dispecer, la medicii din camera de gardă, la brancardieri, asistente și îngrijitoare, nu m-am simțit nici un moment ignorat sau pasat, într-un iureș care nu mai ținea cont de identitatea sau de eventuala calitate de persoană publică. Acest lucru, mărturisesc, m-a impresionat și m-a făcut să cred cu tărie că atâta timp cât printre cei care se ocupă de sănătatea noastră se numără oameni ca dna prof. Maria Dorobanțu, ca dr. Manuela Guran, Șerban Bălănescu sau Mugur Marinescu - ca să-i pomenesc doar pe cei cu care m-am 'confruntat' direct - sistemul nu este și nu poate fi în criză. Poate fi în criză, cel mult, gradul de responsabilitate al unor persoane nepotrivite aflate la locul nepotrivit.  
Titlu: Cu bâta-n balta inundațiilor
Nr Editie: 1628 Data: marți 19 iulie 2005
După ce a tăcut mâlc cinci zile - cum nu prea-i șade bine, ca președinte vorbitor-activ - dl Băsescu a ieșit din meditația transcedentală privitoare la rolul și rostul anticipatelor în viața de fiecare zi a românilor și a dat o fugă prin cei '1 la sută' din teritoriu unde apele au făcut o oarecare dezordine, pentru a muștrului din nou presa - în special pe domnișarele rujate care țin un microfon în mână știți dv cum - pentru atmosfera de isterie pe care o întreține în jurul unui eveniment meteorologic. Lăsând la o parte veselia deșucheată pe care a manifestat-o în prezența sinistraților (aveam impresia că este undeva, la un pic-nic, unde a venit cu elicopterul ca să nu-l aștepte lumea prea mult) să lanseze un mesaj liniștitor: ce atâta tevatură! Au murit vreo 15 localnici, care s-au încăpățânat să rămână în casele lor, iar dacă te uiți mai atent pe hartă vezi că doar unu la sută (cam cât ar lua unele partide în caz de anticipate) din teritoriu a avut de suferit. Statistic, președintele are dreptate. Nu e dracul așa de negru încât să fie nevoie de declanșarea unei stări de necesitate (nu, că asta nu mai există) sau de urgență! Unde mai pui că dacă s-ar întâmpla așa ceva, lumea s-ar teme de o dictatură militară - cum inteligent a meditat premierul. Îl și văd pe dl Athanasiu în postură de dictator militar, având-o la dreapta sa pe doamna Bijboacă și în față pe președinte și pe premier, comunicându-le marțial că se suspendă niscai drepturi cetățenești - între care și libertatea presei. Or, cum îl știu, preșdintele e un mare fan al libertaăților presei - dovadă că în toiul inundațiilor l-a și decorat pe unul dintre 'analiștii cinstiți' care i-a ținut isonul în criza ostaticilor. Ce nu spune președintele - oricum, presa n-ar prea înțelege - este că dacă s-ar decreta o stare dintre cele evocate, nu s-ar mai putea dizolva parlamentul și atunci ajungem cu anticipatele în iarnă, când nu se știe ce ar ieși. Mai spune președintele că situația nu e gravă. Păi, dacă nu e gravă, de ce mai cerem ajutorul UE și al instituțiilor internaționale? Înseamnă că le dezinformăm sau le înșelăm, dacă ne putem descurca singuri, cu ce mai avem prin cămară. Și, ultima dar nu și cea de pe urmă constatare: mai zice președintele cu sinceritatea-i proverbială: avem vreo patru priorități între care ultima este să îi ajutăm pe oameni să-și refacă gospodăriile, pentru că nu prea avem bani! Asta sună ca dracu', în gura unui președinte care vrea ca oastea sa portocalie să fie ce-a fost și încă ceva, în plus, la niște anticipate la care se vor prezenta și cei 'unu la sută' dintre cei pe care ploaia i-a lăsat săraci-lipiți, fără vacă, găină sau sacul de porumb din hambar. E ca și cum ai da cu bâta-n balta inundațiilor, și asta într-un moment în care Dumnezeu nu s-a hotărât încă să închidă robinetul și când procentul dezastrului s-ar putea să atingă 'pragul electoral'. 
Titlu: Înapoi la popor!
Nr Editie: 1629 Data: miercuri 20 iulie 2005
Inundațiile și efectele lor relevă un adevăr trist și îngrijorător: cât de puțin aptă este România profundă pentru schimbările pe care le implică integrarea europeană. Imaginile pe care ni le aduc în case televiziunile nici măcar n-au nevoie de comentariile 'domnișoarelor rujate și coafate', acuzate de la cel mai înalt nivel că isterizează nația. Ele vorbesc prin ele însele despre sărăcia și condiția aproape medievală de a trăi a celor pe care Dumnezeu i-a ales să plătească pentru păcatele noastre ale tuturor. Deznădejdea în fața casei de hirpici dizolvată de șuvoaie, casă în care au trăit și ei și moșii lor de până a nu știu câta spiță nu este egalată decât cea produsă de moartea - și ea dramatică - a orătăniilor din curte, a caprei sau a vacii din ogradă. Pentru că ele reprezintă resursa existențială a țăranului român în secolul XXI! Gospodăria de tip autarhic, în care femeia pune pe masă ouăle, laptele și brânza, alături de zarzavaturile din grădina de pe lângă casă, vădește totala ruptură de sistem. Țăranul român trăiește de secole liberal, prin sine însuși, democrația sa manifestându-se în special prin punerea pe același nivel cu el a animalelor fără de care știe că n-ar putea supraviețui. O adevărată devoțiune 'aliată' practicată în stilul lui 'mr. Jourdain', țăranul făcând politică fără să o știe. El nu participă decât într-o măsură insignifiantă la schimbul de valori de pe piața liberă pentru că n-are cu ce. Ceea ce produce abia-i ajunge lui, iar dacă reișește să vândă ceva, atunci pune banul la ciorap, imun la inflație și devalorizare, cu spaima seculară, ascunsă în străfundul sufletului, că poate vin vremuri mai grele. Iată de ce cred că isteria acuzată de președinte este în bună parte justificată. Cum vor supraviețui acești oamneni în absența resurselor lor tradiționale? Ce subsidie sau compensație le poate înlocui vaca, găinile sau porcul? Cum să-și refacă sau să-și facă o casă care a fost rezultatul contribuției migăloase a câtorva generații? Prin el însuși? Exclus! Cred, de aceea, că dacă cei care ne conduc au și altceva în minte și în suflet decât dorința de a pune mâna pe cât mai multă putere, ar trebui să se întoarcă cu adevărat cu fața spre acest popor necăjit și disperat și să potrivească în așa fel bugetul și legile încât fiecare să-și poată primi înapoi vaca, găinile și porcul. Acestea și nu banii, vechi sau noi, sau promisiunile mereu aceleași, le vor permite să supraviețuiască trecând peste această încercare nemeritată. 
Titlu: Mecanicul ''Generalei''
Nr Editie: 1630 Data: joi 21 iulie 2005
Din ce în ce mai mult, scenariul pe care evoluează Coaliția seamănă tot mai mult cu cel a Convenției, din '97. Aproape aceleași personaje (președintele și premierul au făcut parte din guvernul Ciorbea), aceeași incoerență, aceeași inconsecvență, același sentiment de desprindere de realitate și de avans buimac pe un drum accidentat și lipsit de indicatoare. Guvernul Tăriceanu se înscrie ferm pe culoarul comico-ridicol pe care au evoluat cu brio premierii Ciorbea și Vasile. Fără să aibe hazul primilor, Călin Popescu Tăriceanu compensează printr-o recuzită clownească, de Malec, care se plimbă calm dintr-o parte în alta a ringului, lovindu-se cu capul de toate obstacolele existente și revenind cu aceeași mină impasibilă cu care ''mecanicul Generalei'' a delectat generații de iubitori ai filmului mut. Spre deosebire de Malec, Tăriceanu este înzestrat cu simțul vorbirii. El vorbește solemn și cu convingere despre lucruri care se bat cap în cap. Grăiește cu aplomb principii pe care le argumentează și le combate cu aceeași vigoare. Dă, de fiecare dată, sentimentul că în spatele său se află cineva, știți dvs. cine, care îi bagă o mână pe sub haină și îl animează ca pe o marionetă. În filmul mut în care joacă de șase luni, Călin Popescu - Malec dă sentimentul de personaj activ care are un singur gând: să facă ''Generala'' să funcționeze și să ducă trupele confederate spre frontul bătăliei cu UE. Pentru asta e înstare să bage în foc mătura cu care iubita sa - rol în care s-a deghizat Emil Boc - face o curățenie buimacă prin tender, în cel mai nepotrivit moment. Brusc, filmul s-a rupt și Malec a decis că nu mai vrea să conducă locomotiva! Hotărâre categorică și definitivă. Se așează în repaus pe biela-manivelă și aproape fără să ne dăm seama aceasta se pune în mișcare, anunțând în acest fel renunțarea la irevocabila hotărâre. ''Generala'' pornește hotărât să treacă podul ''anticipatelor'', un pod destul de șubred pentru o armată atât de numeroasă și atât de puțin dornică să intre în focul bătăliei.
Titlu: Înapoi la birou!
Nr Editie: 1631 Data: vineri 22 iulie 2005
Cred că premierul Tăriceanu a greșit profund atunci când a acceptat să recite acel text idiot pe care i l-au pus în brațe consilierii săi (pe care ar trebui să-i dea afară) și care a alimentat copios bășcălia declanșată în presa de a doua zi. Dacă s-ar fi prezentat și ar fi spus, pur și simplu, 'regret, dar condițiile prezente impun din partea mea renunțarea la demisia irevocabilă', cu siguranță că ar fi fost judecat cu ceva mai multă înțelegere. Așa însă, încercarea de a metamorfoza un act de lașitate (frica de demisie) în unul de curaj (nu-mi las poporul la greu!) a sunat, vorba lui Petre Roman, ca dracu'! Nu-l văd pe Tăriceanu ținând cu dinții de scaunul pe care-l ocupă și care, oricum, prin temperatură pare să fie destul de inconfortabil (e vorba de temperatura relației cu Traian Băsescu). Cred, mai degrabă că el a devenit prizonierul jocului în care s-a angajat, joc pe care-l joacă cu evident de puțină plăcere. Dealtfel, el are toate datele unui anti-premier. Politician de salon, care a folosit doctrina pentru a-și netezi drumul în relațiile necesare afacerilor, el s-a trezit propulsat la vârful partidului și, implicit, al guvernării, prin evoluțiile care au urmat defecțiunii lui Stolojan. Nu poate fi imaginată, în politica românească o mai mare nepotrivire, temperamentală, de formație și de opțiuni curente, ca cea dintre cei doi protagoniști ai scenei politice - obligați de Alianța victorioasă în culisele nominalizării să conviețuiască pe același palier politic. Oboseala și lehamitea sunt tot mai vizibile pe fața premierului, pe care crizele nu-l dinamizează, ca pe Băsescu, ci îl exasperează, făcându-l tot mai des să se întrebe de ce trebuie să bată coclaurii țării în cizme de cauciuc, în loc să ruleze liniștit la volanul Porsche-ului propriu pe autostrăzile unei țări mai puțin luate de apă. Cu sau fără binecuvântarea oficială a lui Băsescu, Tăriceanu s-a întors la birou, însoțit de ploaia de pietre care vine din toate direcțiile, dar și de oftatul de ușurare cvasi-general al partenerilor sau inamicilor politici. Cât despre popor, acesta rămâne la locul său. E drept, fără găini, porci, vaci sau case, dar cu o mare încredere în 'curajul' și în 'spiritul de sacrificiu' al guvernanților săi care nu vor pregeta să construiască, pe râul dezastrelor, în jos, un pod al anticipatelor, mai trainic și mai frumos. 
Titlu: O țară vraiște
Nr Editie: 1632 Data: sâmbătă 23 iulie 2005
De o săptămână, ziarele și televiziunile 'isterizau' țara pe tema inundațiilor din Moldova și Puterea nu depășise încă nivelul preocupărilor pentru cele din Banat, deși între timp intrase în horă și sudul țării. Asemeni lui Ceaușescu, care găsise vinovații pentru victimele de la cutremurul din 1997 printre antreprenorii capitaliști lacomi dintre cele două războaie - deși căzuseră nu puține blocuri dintre cele construite 'responsabil' de regimul său - Tăriceanu și Băsescu caută vinovații pentru concesionarii de heleștee și balastiere. Și ca răfuiala cu vechiul regim să aducă și ceva beneficii de imagine, este băgat în horă și un institut de proiectări - nu cel care a efectuat prost lucrările propriu-zise - care aparținea unui fost lider PSD. Băsescu tace, contrar vocației sale de vorbitor, în timp ce Tăriceanu, debusolat, nu știe ce să facă mai întâi: să se ducă la Bruxelles sau la Nămoloasa? E clar că Bruxelles-ul îi este mai la îndemână - și fizic și psihic - decât teatrul dezastrului unde sinistrații cârcotași vor hoteluri de cinci stele, dacă se poate. Cu cizme de cauciuc în picioare și cu o expresie de lehamite pe chip, premierul traversează inconfortabil criza. El nu e om de criză, ca președintele, care se simte ca peștele în apă unde încurcătura e mai mare. Se ceartă în parte cu țăranii, pune pariuri pe vaci și dă de dușcă, popular, o stacană de vin, asigurându-i pe sinistrați că dracul nu e chiar așa de negru și că, la urma-urmelor, ei reprezintă doar unu la sută din nația română. Fără să fie comentator politic, un amărăștean căruia nu i-a mai rămas nimic, cugetă adânc: da, dar unu la sută contează al dracului în alegeri! Printre cei mai activi miniștri se numără Flutur, surprins de dezastru la o agapă aniversară în mijlocul pădurarilor cu care a împărțit în anii din urmă și binele și mai puțin binele. Cotește, rapid în stilul propriu și împletește umbletul degeaba cu demagogia de partid de cea mai agresivă speță. Blaga pare mai puțin demagog, dar a ratat sistematic startul în operațiuni care îi reveneau sută la sută. Pentru el a fost țintuită la stâlpii indiferenței biata doamnă Sulfina, care are treabă cu mediul și mai puțin cu dezastrele, care sunt de resortul internelor. Țara e vraiște și oala anticipatelor mai să dea în clocot! Noroc că, cu sugestii de la Bruxelles și cu acordul tacit al șefului său pe linie de partide aliate, Tăriceanu pune capacul anunțând, definitiv și irevocabil, că nu-și mai dă demisia. Și ca să priceapă tot poporul că s-a întors la el, sacrifică o noapte înnoptând în casa unui sinistrat pentru a putea declara a doua zi dimineață, cu ochii cârpiți și fără vlagă, că dorește să se contopească cu acesta în ceas de cumpănă. Cumpăna însă e mai mare pentru premier decât pentru popor, pentru că liberalii săi ori s-au săturat de charisma lui ineficientă, ori s-au săturat de tutela cotroceană, că par să nu-l mai vrea în nici una dintre funcțiile în care a ajuns prin jocul șansei și al întâmplării, nu prin dorința și aspirațiile proprii.  
Titlu: Victimele revocării demisiei
Nr Editie: 1633 Data: luni 25 iulie 2005
Că demisia lui Tăriceanu ar fi produs, pe harta politică, un dezastru mai mare decât inundațiile, este clar. Cum în orice decizie cu asemenea consecințe se regăsesc și perdanți și beneficiari, hai să încercăm să vedem cine și ce are de pierdut de pe urma revocării irevocabilei demisii tăricene. Primul perdant este premierul însuși. Prestigiul său, atâta cât mai era după șifonările repetate produse, pe de o parte, de ineficiența și brambureala unui cabinet de strânsură, iar pe de alta tutelei agresive a președintelui, pare a fi ajuns la o cotă minimă, ce stârnește îngrijorare printre puținele minți lucide din PNL. Una dintre acestea este Stoica, cel care a mai salvat odată, in extremis, partidul de la o catastrofală ieșire din scena politică parlamentară. Stoica se întreabă retoric dacă, cu Tăriceanu în frunte și cu Băsescu în spinare, partidul mai are vreo șansă să rămână nu doar 'numărul unu' în Alianță, ci chiar în procentajele asigurătoare într-o eventuală confruntare anticipată. Candidatura lui Stolojan este tot mai vehiculată în ideea că acesta este singurul care ar mai putea împiedica eșecul de partid. Principalul perdant este, însă, PRM-ul. Partidul lui Corneliu Vadim Tudor, aflat într-un vizibil recul la alegerile din decembrie și măcinat de tot soiul de disidențe determinate de stilul imprevizibil al liderului, este principalul beneficiar al valului de dezamăgire generat de prestația Alianței. Pentru cei pentru care PSD nu a însemnat o opțiune valabilă, unicul reper rămâne PRM-ul, care culege roadele unei radicalizări tot mai accentuate a electoratului flotant. Este evident că în cazul unor alegeri anticipate în toamnă, existau toate șansele ca PRM să revină pe poziția a doua, cea pe care a ocupat-o în 2000, pe fondul disoluției fostei Convenții Democratice. Ultimul, dar nu cel de pe urmă, dintre perdanți este chiar președintele Băsescu, 'părintele anticipatelor', care vede pierzându-se la orizont catargele corăbiei în care sperase să încarce procentajul asigurător pentru următorii trei ani de guvernare. Graba sa nu a fost deloc nejustificată, el intuind că fiecare zi de exercițiu al guvernării Alianței aduce cu sine erodarea de imagine și opțiuni, într-un context complex, marcat de restricțiile pe care le impune programul dur de îndeplinire a condițiilor de aderare. Este de înțeles nemulțumirea sa în fața pierderii unei șanse aproape unice: aceea de a cupla viitoarele alegeri legislative cu cele prezidențiale când, teoretic cel puțin, el ar fi putut să devină remorcherul unei noi ofensive aliate.
Titlu: Un Cezar și doi Brutus
Nr Editie: 1634 Data: marți 26 iulie 2005
Călin Popescu Tăriceanu nu este un lider de factură autocratică, cum se practică la noi în viața de partide, unde democrația este, mai degrabă, 'o vorbă de dânșii inventată'. Asta, probabil, pentru că a ajuns președinte de partid fără să lupte, ca rezultat, mai degrabă, al unei conjuncturi decât al unei aspirații interioare. Nefiind un lider autoritar ceea ce se întâmplă în PNL poate da, unora, impresia că se practică acolo o libertate a opiniilor puțin obișnuită în altă parte. La PD, de pildă, unde cuvântul lui Băsescu este lege pentru toată lumea sau, mai exact, pentru cei care mai vor să defileze sub acest drapel. PNL-ul, însă, are și o tradiție de multipolarizare ce a făcut ca de-a lungul istoriei sale (cursul scurt) să se manifeste o droaie de lideri alternativi care au și reușit, la un moment dat, să fărâmițeze partidul în aripi și aripioare. Ajuns la vârf, cum spuneam, purtat de valul conjuncturii (defecțiunea lui Stolojan și preluarea cârmei Alianței de către Băsescu), Tăriceanu se vede confruntat cu o gravă criză internă, paralelă cu cea externă, în care vârfurile de lance ale contestării, sau ale dorinței de schimbare, sunt chiar doi dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi din partid și din Guvern: Mona Muscă și Gheorghe Flutur! Nici unul din cei doi, care-și datorează plusul de notorietate șansei de a fi fost nominalizați pentru două posturi abordate mai degrabă politic decât tehnic, nu s-a sfiit să-i înfigă cuțitul noului Cezar în piept, nici măcar în spate, ca-n antichitate, reclamând întoarcerea lui Stolojan și separația puterilor. Adică președintele de partid să nu mai fie și premier, sau viceversa. Amândoi se leapădă de Tăriceanu, arătându-și  fără echivoc preferința pentru Stolojan în funcția de premier. Ca ei au cântat, la finele săptămânii trecute, mai bine de jumătate dintre președinții de filiale care au solicitat revenirea lui Stolo din surghiunul de la Cotroceni și plasarea lui într-o poziție activă. Mai pe șleau, partidul îi cere, lui Tăriceanu, abia după ce-a renunțat la ea, o nouă demisie! Un altul decât Tăriceanu ar fi sugrumat, prealabil, din fașă, această tentativă de puci, făcând apel la deciziile Congresului și la regulamentele de partid. Tăriceanu însă, din slăbiciune, nu din democrație, a acceptat umilitoarea solicitare de a avea o întrevedere cu fostul său șef și a discuta cu acesta cam cum ar vrea să se reinsereze în PNL. O astfel de discuție reprezintă primul pas important spre înapoi al lui Tăriceanu, confruntat acum cu o dublă presiune - atât din partea președintelui Băsescu, care nu reușește să se împace cu ideea pierderii startului anticipatelor, cât și din partea unui curent majoritar din propriul partid, mai dispus să joace pe cartea prezidențială decât pe cea proprie. 
Titlu: Șansa inundațiilor
Nr Editie: 1635 Data: miercuri 27 iulie 2005
Departe de a reprezenta doar o catastrofă, pentru actuala Putere inundațiile au constituit - oricât ar părea de paradoxal - o șansă. Șansa de a face ceva, de a umple un gol de aproape șapte luni în care n-au existat decât vorbe. Declarații, lamentări, incriminări ale unei ''grele moșteniri'', dar nimic concret. Practic, guvernul a trăit prin conferințele de presă ale miniștrilor săi care anunțau periodic ceea ce ar face ei dacă ar avea bani și majoritate parlamentară consistentă. Inundațiile au oferit Guvernului, Puterii în general, șansă de a arăta că există și e capabil[ să se miște. E drept, reacțiile au fost întârziate (ce episod mai sugestiv decât week-end-ul la mare al premierului, când apele năvăliseră peste Moldova! Sau petrecerea onomastică a ministrului Agriculturii, surprins și el de ape pe când agapa era în toi!) sau anarhice, chiar în condițiile în care se consumase precedentul din Banat, dar Executivul, pus în fața unei situații concrete, a început să articuleze. Că ''vizitele de lucru'' n-au cine știe ce eficiență, este o chestiune, și probabil că acesta este tributul care se plătește vizibilității acțiunilor. Nu așteaptă nimeni de la membrii guvernului să dea la lopată sau la pompă, ei fiind mai utili în zonele de coordonare a intervențiilor, sau acolo unde se cer luate decizii rapide, dar să dăm politicului ce-i al politicului: populismul n-a fost doar apanajul comuniștilor. El este și al noilor democrați, care au nevoie de alegători. Inclusiv la anticipate. Inundațiile i-au oferit inclusiv președintelui prilejul să iasă din greva de imagine în care intrase pe fondul supărării produse de amânarea anticipatelor și să ia și la picior zonele sinistrate, reânnodând tradiția vizitelor prezidențiale și a indicațiilor prețioase de altă dată și ctitorind, în aceeași manieră, podul de la Mărăcineni. Pentru prima dată de la preluarea puterii, nația are sentimentul că Executivul a devenit un stupar, în care albinele-miniștri lucrează harnic pentru ea. Chiar dacă se mai calcă pe picioare și chiar dacă nu rezistă tentației demagogice (campion absolut la acest capitol - Gheorghe Flutur!), titularii portofoliilor din cabinetul Tăriceanu trebuie să mulțumească mamei natură, cea care, cu prețul suferințelor și pierderilor suportate de sinistrați, a avut prilejul să confere un certificat de funcționare mecanismelor guvernamentale, amenințate de o prematură ruginire.
Titlu: Tăria lui Tăriceanu
Nr Editie: 1636 Data: joi 28 iulie 2005
Extrem de interesant și de sugestiv cum se pot întoarce lucrurile de pe urma unui singur gest. Impresia pe care o lăsa, de șapte luni încoace, premierul Tăriceanu era aceea de colaborator obedient și lipsit de personalitate al președintelui Băsescu. Rarele sale pusee de orgoliu erau prompt sancționate de la Cotroceni și șeful Guvernului se întorcea spășit la varianta emisă de ‚his master’s voice’. Autoritatea prezidențială părea a fi copleșit cu totul acționarul majoritar al Alianței, fiecare zi contribuind, aproape pe nesimțite, la majorarea capitalului social și politic al democraților, veritabili pui de cuc în cuibarul național-liberal. Devenit șef de partid în conjunctura favorabilă a retragerii lui Stolojan și șef de guvern în aceleași condiții, Tăriceanu părea sortit unei figurații la nivel înalt, într-o piesă în care actorul principal juca toate rolurile. Întorsătura a venit tocmai pe fondul acestor slăbiciuni și nesiguranțe. După câteva gândiri și răzgândiri, Tăriceanu a ieșit, surprinzător, la rampă, cu o replică ce nu era cuprinsă în scenariu: nu mai demisionez! Or, această replică dădea peste cap toată intriga, dar mai ales deznodământul: anticipatele, cele atât de dragi titularului de la Cotroceni, singurul care nu avea nimic de pierdut de pe urma lor. O vreme l-am suspectat pe premier de a fi fost înțeles cu Băsescu în acest sens: prea nu îi ieșea din cuvânt până atunci. Fierberea care a urmat în propriul partid, cu întoarcerea fățișă împotriva sa a doi dintre miniștrii principali (Flutur și Muscă) și cu oferta neobișnuită a lui Stolojan de a reveni în partid purtau clar marca inspirației băsesciene. Era un fel de pisică arătată șoricelului neascultător. La fel de surprinzător, acesta a acționat cu calm și înțelepciune, fără a forța nota, obținând în cele din urmă un succes aproape total în propria sa tabără. Practic, de la revocarea irevocabilei demisii, trecând prin vizitele vădit lipsite de entuziasm populist în teritoriu și până la rezolvarea crizei interne de partid, Tăriceanu a dat primele sale dovezi de om politic capabil să depășească condiția de instrument al altcuiva. Toate acestea reușesc și un alt lucru, la fel de neașteptat: să-i ridice cota de popularitate în public și să-i certifice autoritatea de șef al Executivului. ‚Revolta’ lui Tăriceanu este de bun augur pentru partidul său, care stopează astfel declinul de popularitate și de autoritate în sânul Alianței, și de prost augur pentru Băsescu, pus pentru prima dată în fața condiției sale constituționale, de conducător cu puteri limitate. De aici, șirul lecțiilor de acest fel poate continua spre binele inclusiv al președintelui, pe care îl vor ajuta să-și vadă mai limpede rolul și locul în piesa politică de actualitate.    
Titlu: Stolojan - a cincea roată la căruța liberală?
Nr Editie: 1637 Data: vineri 29 iulie 2005
Absolut de neînțeles și foarte greu de acceptat, inițiativa prin care consilierul prezidențial Theodor Stolojan (fost aspirant la fotoliul de președinte) își oferă serviciile - ca o traseistă de centură - eventualilor clienți din automobilele liberale care parcurg traseul. În primul rând pentru că funcția pe care a acceptat-o (sper că Băsescu nu l-a 'șantajat' pentru a ocupa spațiosul birou de la Cotroceni) ar fi trebuit să-i ocupe suficient timp pentru a nu-i mai rămâne prea multe disponibilități de analiză politică - care este de resortul unui alt consilier - iar președinția nu se lăfăie, în mod evident, în idei și programe de această natură, unul dintre punctele nevralgice, dealtfel, ale politicii prezidențiale. În al doilea, pentru că partidul în a cărui bucătărie dorește să se implice, abia și-a ales structurile de conducere și și-a structurat programul politic. Dacă oferta dlui Stolojan venea înainte de congres, mai avea o noimă. Așa apare pur și simplu ca o acțiune de auto-băgare în seamă a unui personaj în criză de ocupație. Nu vreau să spun că PNL nu traversează un moment delicat al existenței sale - acela al acceptării, de nevoie, a supremației partenerului minoritar, un partener agresiv și lipsit de scrupule - cel puțin asta fiind impresia pe care o lasă acțiunea sa teleghidată prin dl Boc - dar nu cred că este atât de covârșit încât să nu poată să-și rezolve problemele în stilul înaintașilor - prin sine însuși! Dealtfel, votul reprezentanților filialelor (vot nestatutar, dar util ca mesaj) a și dovedit acest lucru, aruncând oferta dlui Stolojan în derizoriu. Problema care se pune, de fapt, în PNL, ține de tradiționala luptă pentru putere. Este evident că victoria lui Tăriceanu nu a fost pe placul unei bune părți a partidului care, dealtfel, și-a văzut confirmate temerile și rezervele prin prestația sinuoasă și nesigură de până acum a premierului. Această parte a fost și alimentată, la momentul oportun, de acea aripă... zburătoare (Flutur și Muscă) aflată mai degrabă în subordinea președintelui decât a premierului, care ar fi dorit ca anticipatele să rămână obiectivul primordial al Alianței (unul dintre 'disidenți' sperând chiar să joace un rol mai important în viitoarele structuri decât cel pe care-l joacă acum pe câmpiile invadate de ape ale agriculturii). Tentativa de puci a eșuat, pentru moment. Asta nu înseamnă că ea nu se va reedita, mai ales dacă Tăriceanu va insista să adopte o poziție mai puțin flexibilă în fața prețioaselor indicații prezidențiale.   
Titlu: Boacăna lui Boc
Nr Editie: 1626 Data: sâmbătă 16 iulie 2005
Niciodată ca acum demagogia și politicianismul ieftin nu s-au manifestat cu atâta vigoare și vehemență. Lipsa de onestitate nu este egalată decât de lipsa de jenă, iar străvechiul principiu al ''nemuritorului Gambetta'' guvernează în forță: scopul-păstrării, întăririi sau câștigării puterii - scuză mijloacele! Cel mai edificator exemplu ni-l pune pe tavă limbutul președinte al unui partid în al cărui nume se regăsește un termen pe care distinsul jurist îl ignoră cu bună știință. Despre ce este vorba? După cum bine se știe, respingerea de către Curtea Constituțională - la sesizarea PSD, PRM și a Înaltei Curți de Casație și Justiție - a unor prevederi cuprinse în coletul legislativ pe care guvernul a dorit să-l sustragă radiografiei parlamentare prin asumarea răspunderii guvernamentale a stârnit un enorm scandal în tabăra aliată. Împreună cu komisarii presei oranj, politicienii puterii au acuzat la unison odioasa manevră a unei Curți Constituționale dominate de ''dinozaurii lui Iliescu''. Gestul acestora a fost asimilat unei lovituri mârșave date reformei în justiție, prea îndelung pregătite de guvernul care a avut însă o jenă în a-i confrunta prevederile cu majoritatea parlamentară proprie. Strigătul de luptă care s-a făcut auzit cu acest prilej a fost istoricul și istericul ''Jos'' cu Curtea Constituțională! Cu atât mai mult această instituție are neobrăzarea de a nu putea fi cenzurată. Până când să mai fim sclavii unei instituții tiranice și vetuste? a clamat însuși președintele PD care n-a ezitat să deplângă manevrele care au eliminat din vechea Constituție o prevedere potrivit căreia deciziile Curții puteau fi anulate prin votul a două treimi din parlamentari. Vom repara această nedreptate, a spus dl Boc,                                        abuziv scoasă din Constituție de către hidra pesedistă! Numai că - surpriză! - aflăm că, de fapt, promotorul acestei măsuri a fost, la originea modificării Constituției, tocmai dl Boc, care argumentase atunci că o asemenea prevedere anacronică nu se mai întâlnește decât prin țările lumii a treia și că este nedemn pentru România să o păstreze. Prins cu ocaua mică, dl Boc, fără să roșească și cu aplombu-i binecunoscut întoarce foaia cu nonșalanță: prevederea era bună, numai că compoziția Curții Constituționale este proastă. Și anume, pentru că ultimii  judecătorii au fost numiți pe vremea fostei guvernări. Acum, președintele PD, vede ca fiind foarte modernă și utilă prevederea încriminată, ca și posibilitatea revocării acelor judecători pe care dânsul și ai săi nu-i consideră suficient de democrați. Democratul Boc se dovedește adeptul metodelor totalitare în politica de cadre, buni fiind doar aceia care plac și convin domniei sale și partidului său. Bocăna dlui Boc pentru care nici nu a catadicsit să roșească este doar un exemplu pentru care ceea ce se întâmplă cotidian și într-o tabără și în alta, cu aceeași lipsă de jenă și cu tupeul asimilat principiilor politice.
Titlu: România pitorească
Nr Editie: 1625 Data: vineri 15 iulie 2005
Hotărât lucru, în România nu ai cum și de ce să te plictisești. Ba, din contră, este mult mai greu să optezi pentru obiectul distracției și al amuzamentului, dată fiind oferta excepțională de subiecte și teme. Ultima mare distracție națională o reprezintă alegerile anticipate. Din dulcea contemplare a drumului spre UE, ne-am trezit brusc la realitate: premierul a demisionat! Definitiv și irevocabil. Adică urma să demisioneze - definitiv și irevocabil - la o dată ce urma să se anunțe ulterior. Pentru că așa sunt demisiile din ziua de azi: nu-i dai cu ea în cap alegătorului așa, pe nepusă masă. Mai întâi îl pregătești psihologic: să nu-l apuce vertijurile, îl previi: vezi dom'le că eu o să demisionez din cauza bestiilor pesediste care se pun de-ancurulea. reformelor pe care noi avem de gând să le facem. Da' te-anunțăm noi când. Tu stai liniștit și vezi-ți de treabă, să nu sufere integrarea. Dar premierul nostru e hâtru: pe de-o parte vrea să ne menajeze, iar pe de alta nu. Că nu mai departe decât cu câteva ore înainte de anunțul-trăznet, tot dânsul spunea că nici vorbă de anticipate, avem de lucru fraților, n-avem timp să-l pierdem cu prostii! Dar știți  cum e la noi la români: una zici și alta faci, ca să derutezi dușmanul! Zici că nu demisionezi, dar demisionezi! Zici că demisionezi, dar nu demisionezi! Zici că hotărârea e definitivă și irevocabilă (ca la Curtea Constituțională!) Dar, după asta, vii și spui: stați nițel! Era definitivă și irevocabilă atunci! Atunci e cu totul altă situație! E nedefinitivă și revocabilă! Și uite-așa joacă națiunea vreme de câteva zile jocul: 'uite premierul - nu e premierul'. Că el era la Năvodari, să vadă dacă n-a inundat cumva Marea Neagră a lui Băsescu, blocul său de pe plajă. Că ce se întâmplă prin țară știe foarte bine din dățile trecute. De ce-ar fi inundațiile din Moldova altfel decât cele din Banat? Apă e tot apă, și-n Vest și-n Nord. Iar amărâți așijderea, doar că vorbesc cu accente diferite. Iar la mare, cu răsăritul în fața ochilor, poți să te gândești mai bine la ce va urma: cum o să formezi alt cabinet, și spre disperarea Opoziției ai tăi or să-l trântească de două ori. Și cum o să se roage toți de tine să nu faci anticipate, și tu le faci, că-i ești dator colegului de campanie electorală acest cadou de suflet. Și cum o să te duci după aia în altă campanie electorală, și o să le arăți oamenilor cum din cauza șarpelui boa pesedist țara geme și se sufocă și tu stai cu pachetul de legi în brațe și nu poți să le aplici pentru că ticăloșita de justiție se pretează la fel de fel de chichițe numai  să nu poți tu să declanșezi o reformă la care te gândești cu drag de șase luni...Și cum, la sfârșit, țara recunoscătoare îți va pune în brațe și o majoritate parlamentară morală, și doi șefi de camere portocalii, și o curte nouă (constituțională dacă se poate)...Și așa mai departe. Numai că, frați români, nu vă duceți cu gândul chiar așa de departe. Alegeri anticipate se mai pot face și la anul și peste doi sau trei. Deocamdată trebuie să ne concentrăm asupra obiectivelor prioritare: drumurile la Bruxelles și Atena cu mama și nevasta, drumurile la Snagov cu Porsche și, mai ales drumul înapoi la popor!
Titlu: Comunitatea sau monopolul informațiilor
Nr Editie: 1613 Data: vineri 01 iulie 2005
Într-unul din primele interviuri de după instalarea sa la Cotroceni, proaspătul președinte Traian Băsescu evoca aproape cu încântare șansa de a avea la dispoziție informațiile primite din partea serviciilor secrete. Era aproape ca un copil care a șterpelit cheia de la încăperea în care se adună darurile de Crăciun, în așteptarea evenimentului. Pentru alte persoane, a căror experiență a inclus și uzul acestor date, bucuria ar fi fost, probabil, mai temperată, cunoscându-se marele număr de variabile și fluiditatea acestui tip de informație care, în funcție de beneficiar, include anumite forme de captare a interesului sau bunăvoinței. Vraja informației secrete asupra președintelui s-a amplificat odată cu criza ostaticilor, când datele culese s-au concentrat asupra unui singur aspect, dând sentimentului unui anumit control al situației. În lumina acestor fapte, criza de nervi pe care se zice că a făcut-o Traian Băsescu când și-a văzut deconspirate de ''trădătorii'' din Alianță planurile de structurare a viitoarei ''comunități de informații'', apare de înțeles. Strângerea tuturor resurselor informative într-un singur organism de control este considerată un atu esențial al exercitării puterii în stat și nu vreau să cred că președintele nostru are în vedere, prin acest demers, altceva decât atingerea obiectivelor fundamentale ale programului său: combaterea corupției, a infracționalității și criminalității organizate, a eventualelor forme de terorism care se pot manifesta inclusiv la noi. Necesitatea unei coordonări și a unui pupitru unic de comandă a apărut mai demult și fostul consilier prezidențial Talpeș a început chiar demersurile pentru crearea acestui compartiment, renunțând însă datorită puternicei opoziții venită din partea Executivului și stilului prudent al fostului președinte care nu dorea să fie suspectat de tendințe cu iz totalitar. Traian Băsescu nu are însă asemenea rezerve. El dorește întărirea rolului instituției pe care o reprezintă - implicit al său personal - neîncurcându-se prea mult în discursurile savante asupra separației puterilor în stat. Opoziția pe care o întâmpină vine dintr-o temere justificată că având mai multă putere, o va exercita nu doar asupra temelor din programul său electoral, ci și în scopul controlului potențialilor săi adversari politici. Într-un moment în care partidul său, PD, a lansat, practic candidatura sa pentru un nou mandat, suspiciunea că organizarea comunității din informații care are un scop preponderent politic, prinde contur mai clar. Iar bătălia pentru atingerea sa va fi cu atât mai dură cu cât opoziția, în chiar cadrul Alianței, față de proiect este majoritară, chiar dacă nu suficient de clar exprimată.
Titlu: "Cocteilul Isărescu"
Nr Editie: 1614 Data: sâmbătă 02 iulie 2005
Începând de ieri, printr-un artificiu care nu modifică fondul problemei - 'ușurința' acută a monedei naționale - leul românesc își repară cumva imaginea prin eliberarea sa din cușca prea multelor zero-uri pe care i le-au adăugat, în coadă, inflația, ineficiența economică și incompetența managerială a guvernanților.Ce este comic în această afacere, e că momentul denominării a fost conceput ca un show mediatic, în care, pe post de mari comici ai pieței financiare, au apărut președintele țării, premierul guvernului și guvernatorul bănci naționale. Pe scena improvizată de la BRD dânșii au încercat să transmită poporului starea lor de fericire dată de greutatea pe care au simțit-o brusc, în buzunare, după ce au accesat bancomatul de protocol. Schimbarea banilor - bucuria guvernanților: cam așa s-ar putea traduce dictonul clasic prin care înțelepciunea populară califică voioșia fără rost și fără motive produsă de schimbările din peisajul administrativ. Denominarea leului n-a venit ca o inițiativă la vârf menită să îmbunătățească viața oamenilor. Ba, în mod sugestiv, ea a venit exact în momentul în care asupra românilor se abate valul cel mai distrugător al scumpirilor. Din banii mai puțini care rezultă-teoretic, evident - din înlocuirea leului vechi cu cel nou, ei vor avea de plătit mai mult pe gaze, electricitate, combustibili - adică pe tot ceea ce constituie 'cocteilul Molotov' al acestei faze critice a celei mai lungi tranziții din istoria contemporană. Dacă este să privim lucrurile din acest unghi, oamenilor li se ia și iluzia că au bani. Pardon, lei. Pentru că banul, ca monedă divizionară, își încetase existența încă de prin '90, fără să băgăm de seamă. Iată-l, însă, frumos și lucios, cam cum era prin '53, gata să preia o parte din sarcinile noastre curente de plată.Denominarea este o operație necesară. Ea este reclamată însă, în primul rând de sistemul financiar însuși, care nu mai reușea să lucreze cu ficțiunile generate de depreciere. Până și atotputernicile calculatoare erau pe cale de a se declara depășite de sarcini. O operațiune fără nimic festiv, amuzant sau dătător de bucurii și speranțe. Pentru că, dacă este vorba mai ales de speranțe, nu din partea leului nou pot veni acestea. Ci din partea priceperii și a bunului simț al guvernanților în conceperea unor mecanisme eficiente. Ceea ce încă nu e cazul.
Titlu: Virusul 'Hayssam' a mai făcut patru victime!
Nr Editie: 1615 Data: luni 04 iulie 2005
Tot cea a atins, de-a lungul timpului, acest om - e vorba despre Omar Hayssam - se lasă cu urmări neplăcute. Odată cu trecerea sa de cealaltă parte e legii - după momentele de glorie care l-au purtat inclusiv la Palatul Cotroceni, și pe vremea lui Iliescu și pe a lui Băsescu - atingerea lui începe să se transforme într-un virus aproape mortal, dacă nu se iau măsurile de igienă necesare.PSD, principala formațiun expresă acestui risc, prin numărul mare de contracte informale, se pare că a rezolvat cu succes problema. Consiliul de Integritate Morală, condus de fostul 'justițiar' Diaconescu, i-a luat la puricat pe toți cei care s-au întovărășit de-a lungul vremii cu buclucașul afacerist. Aceștia au trebuit să declare sincer tot ce știau. Și așa au și procedat: nu știm, n-am văzut! Nici măcar nu-l știm prea bine cum arată! Și cum Hayssam, ocupat nițel cu audierile la Parchet n-a putut fi confruntat cu cei în cauză, a rămas ca ei. Surpriza a fost că dintre multele nume vehiculate anterior, n-au prea rămas nici de sămânță. Ba, chiar, unii, precum președintele organizației municipale, s-au evidențiat prin modul ferm în care i-au înapoiat lui Hayssam milioanele care depășeau cota legală de sponsorizare. Despre canadienele albastre, sponsorizate tot de Hayssam, nici nu s-a mai făcut vorbire, fiind trecute în categoria consumabilelor.Dar cum cineva trebuie să plătească pentru acest scandal, măgăreața a căzut asupra 'acarilor Păun' de la sector, plus președintele interimar Ursache, cei care s-au făcut vinovați de a-l fi înscris pe Hayssam în partid și de a-i fi luat cotizația. Pentru lipsa lor de vigilență revoluționară au fost aspru sancționați: li s-a retras sprijinul politic vreme de doi ani! Ce înseamnă asta, nu prea știe nimeni, nici măcar dl Diaconescu. Așa că trebuie să ne imaginăm o situație de genul aceleia în care vreunul dintre cei patru ar fi angrenat în dispute cu adversari politici. Ei bine, vor trebui să se descurce singuri, partidul ținându-se în rezervă! Dar după ce vor trece cei doi ani? Ei bine, despre asta cum vom mai vorbi la timpul potrivit. Poate chiar cu Hayssam.
Titlu: Moțiunea 'Apele'
Nr Editie: 1616 Data: marți 05 iulie 2005
Parcă niciodată ca în acest an, apele nu au făcut atâta prăpăd. Iarnă, primăvară, vară - aproape toate anotimpurile au purtat pecetea prea-plinului revărsat din ceruri care a măturat în calea sa oameni, animale, locuințe, drumuri. O dezlănțuire în fața căreia ne-am regăsit neputincioși, ațintindu-ne privirile spre înălțimi și sperând în rezolvarea problemelor din partea divinității. Care divinitate, la rândul ei, nu se dovedește deloc prietenoasă. Ba din contră. Dacă aș fi mai mistic, aș zice că e vorba de un blestem. Pentru că nimic altceva n-ar justifica îndârjirea cu care natura s-a îndreptat asupra omului, modul necruțător în care-l atinge în tot ce are mai prețios: avutul strâns cu trudă o viață. Și, deasemenea, aș zice că acest blestem este și mai nedrept ca niciodată, el abătându-se asupra celor mai puțin vinovați de lista de păcate pentru care ne-am ruga de iertare. Peste tot, primii care au plătit și plătesc sunt cei care n-au ce și nici de unde. Cei pentru care pierderea unui animal sau a casei modeste, bătrânești, înseamnă un lucru ireparabil. Blestemul ăsta s-ar putea traduce, în limbajul politicii, printr-o moțiune. Moțiunea 'Apele', pe care natura o introduce împotriva abuzurilor de tot felul pe care toate guvernele și guvernanții de până acum le-au înfăptuit fără teama notei de plată finale. Tăierile barbare de păduri, care au dezgolit versanți transformându-i în piste de încercar e pentru torenți; lucrările de hidroamelioratii făcute de mântuială sau cârpite de ochii lumii, sau nefăcute de zeci și zeci de ani, în speranța unor vremuri blânde care să nu le pună la încercare; lipsa de discernământ și de reguli și de aplicare a regulilor în amplasarea unor porturi de localități sau a unor locuințe; absența unei legislații de prevenire a urmărilor catastrofale naturale; gândirea, pe termen lung, a manierelor de prevenire și de diminuare a consecințelor acelor catastrofe. Pentru toate acestea, plătește acum un guvern-pompier care aleargă buimac, în cizme de cauciuc, dintr-o parte în alta, deplângându-și 'greaua moștenire' și incapacitatea de a gestiona criza.Să fim realiști: nimeni, în nici o parte a lumii, nu se poate lupta de la egal la egal cu excesele naturii. Acestea pot fi însă gestionate într-un mod care să limiteze pierderile și să împiedice catastrofe majore. Pentru asta este însă nevoie de o capacitate superioară de înțelegere a relației noastre cu mediul și de o politică coerentă, pe termen lung, căruia trebuie să i se aloce fondurile necesare și să i se urmărească cu rigoare implementarea graduală. Sunt tocmai lucrurile de care nimeni nu poate vorbi acum cinstit și fără tentația răfuielii politice și fără populism de doi bani.
Titlu: A început campania prezidențială!
Nr Editie: 1617 Data: miercuri 06 iulie 2005
Prin înscrierea lui Cozmin Gușă în competiția prezidențială pentru 2009 (sau chiar mai devreme, cum opinează președintele PIN) imediat după anunțul PD de susținere a lui Băsescu pentru un nou mandat se face o breșă în obișnuințele noastre electorale care spun că o candidatură se lansează cât mai târziu posibil pentru a pune la adăpost pe preopinent de eventualele scormoniri - și descoperiri - din biografia proprie care l-ar putea transforma într-o pradă pentru adversar și pentru presă. Ultima ediție a prezidențialelor a avut o desfășurare aparte din acest punct de vedere. Deși Adrian Năstase era bănuit a nu avea avea altă opțiune în situația în care președintele în exercițiu nu mai avea dreptul la o altă candidatură și urma să se întoarcă în partid, în funcția pe care o ocupa primul-ministru, decizia finală s-a luat târziu și cam contre-coeur, candidatul fiind conștient de faptul că între zidurile Cotroceniului nu ar fi putut să se desfășoare așa cum fusese obișnuit patru ani. De partea cealaltă, Stolojan a clacat exact pe 'ultima sută', Băsescu luându-i locul într-un moment în care nu mai puteau să fie puse tunurile pe el pentru a-i demonstra incompatibilitățile. Ediția 2009 (sau mai devreme, cum crede dl Gușă) promite să aibă toate caracteristicile unei curse de fond, dure și dificile. Teoretic, chiar și în 2009 (dar nu și mai devreme) Băsescu va avea prima șansă. Șansa președintelui în exercițiu (nefructifica tă de Iliescu în 1996!) și a eventualei păstrări a unui spor de popularitate rezultat din maniera sa personală de exercitare a funcției. În același timp, însă, el se va afla în permanență bătaie a tunurilor, fiecare gest și, mai ales, fiecare eșec sau greșeală urmând să fie cenzurate cu atât mai drastic cu cât el își asumă deschis mai multe responsabilități. Este, în aceste condiții, anunțata candidatură a lui Cozmin Gușă hazardată sau prematură? Înclin să cred că nu. Fostul secretar general al PSD și-a calculat bine traseul și știe că într-un asemenea demers nu poate miza pe o creștere spectaculoasă a ponderii propriului său partid. Poate însă miza pe suportul tuturor celor nemulțumiți de Băsescu și de guvernarea Alianței, ale căror rânduri și procente vor crește paralel cu procesul de integrare europeană. Un eventual eșec, prin activarea clauzei de salvgardare ar putea fi detonatorul unui alt curs al evenimentelor, iar permanenta monitorizare pe care Gușă promite să o facă actualei Puteri ale cărei slăbiciuni le cunoaște din interior, va polariza majoritatea opțiunilor în favoarea unei noi schimbări. Demersul outsiderului va fi cu atât mai percutant cu cât el va reuși - dacă va reuși - să demonstreze că este capabil să impună un alt mod de a face politică, și decât Năstase și decât Băsescu, și că are în spate o generație de politicieni aptă să meargă pe un asemenea drum.
Titlu: În pas vioi, spre salvgardare!
Nr Editie: 1618 Data: joi 07 iulie 2005
În timp ce 'acționarii minoritari' ai Coaliției - maghiarii și conservatorii - par foarte mulțumiți de activitatea miniștrilor lor, povara morală a remanierii cade pe umerii majoritarilor. Fiecare dintre aceștia au câte 1-2 miniștri care se mai pot numi așa (democrații - pe Blaga, iar liberalii pe Mona Muscă și, parțial-color, pe Flutur) în rest cabinetul fiind umplut ori cu oameni nepotriviți, ori cu veleitari, ori cu persoane bune în oricare alt loc decât în acesta. Este și explicația sentimentului general de 'băltire' - cum bine a spus un confrate - netulburat decât de rarele pusee de autoritate ale unui premier așezat într-un scaun neconfortabil.O remaniere este, fără îndoială, necesară. Au trecut deja lunile în care ne-am putut da seama ce hram poartă cam fiecare dintre titularii care au intrat atât de abrupt în pâine la finele anului trecut. Numai că ea este mai complicată ca oricând datorită faptului că cel care îndeplinește funcția de căpitan de echipă trebuie să țină seama și de indicațiile prețioase ale antrenorului, dar și de acelea ale 'șefilor de club' care dau jucători la această selecționată. Tăriceanu poate, cel mult, să-și schimbe propriii miniștri, cei liberali, cele mai mari probleme avându-le la Sănătate și la Finanțe. La Sănătate, pentru că titularul Cinteză nu reușește de fel să găsească leac pentru suferințele cronice ale domeniului, iar la Finanțe pentru că ziaristul de acolo calcă sistematic în străchini și își ridică în cap confrații din partid prin lipsa sa de disciplină. Miniștrii democrați - cei cu cele mai mari probleme - au un statut aparte: ei au fost propuși sau avizați de președinte, peste capul lui Boc. Oricare eliberare se va răsfrânge negativ asupra prestigiului prezidențial, care a mai avut de suferit din această cauză, chiar dacă Ene Dinga, de la Integrare, Atanasiu, de la Armată, Sulfina Barbu, de la Mediu sau Dobre de la Transporturi par a fi fost buni cel mult ca șefi de serviciu pe la vreo primărie decât ca miniștri. Este limpede deci, că ceva trebuie făcut, dar nimeni nu pare să știe cum. Și atunci va rezulta cea mai păguboasă dintre soluții: statu-quo. Vom defila mai departe, spre salvgardare, cu aceeași oameni. Pentru că echipa pare atât de închegată în ineficiența și în lipsa ei de personalitate încât ar fi aproape păcat să fie schimbată.
Titlu: Clauza
Nr Editie: 1619 Data: vineri 08 iulie 2005
După ce ani de zile ne-am luptat să primim de la americani ''clauza națiunii celei mai favorizate'' pe care Ceaușescu, în megalomania lui, o respinsese, iată-ne din nou în situația de a obține - fără voia noastră - o altă clauză. Cea de ''salvagardare''. Este un mod elegant de a denumi o sancțiune. Pentru că asta este, de fapt, clauza de salvagardare. N-a fost inventată special pentru noi. Ea exista și pentru valul care ne-a precedat la intrarea în Uniune, dar n-a fost cazul să fie invocată. Pentru simplul motiv că toți noii-veniți și-au făcut temele corect și la timpul cuvenit. Europenii, de fapt, nici nu consideră că ar fi o sancțiune. Este mai degrabă o măsură de protecție pentru ei. În sensul că dacă noi nu ne îngrijim cum trebuie și dobândim vreun guturai, vor avea grijă să nu intrăm, că să le transmitem microbul, înainte ca boala noastră să-și facă ciclul complet. Iar acest ciclu este de un an.Guvernarea precedentă și cea actuală ne-au inoculat sentimentul că nu există alternativă la acest termen. Nu ni s-a prea explicat de ce, dar am înțeles cu mintea noastră că dacă nu intrăm va fi o tragedie. O catastrofă mai mare decât toate inundațiile la un loc și un eventual cutremur. A fost, poate, o formulă de auto-exorcizare, de mobilizare, promovată însă primitiv și fără nuanțe. A căpătat chiar valoare de dogmă, așa încât aproape nimeni nu a îndrăznit să mai întrebe: de ce? Ce se întâmplă dacă ăștia ne pun ștampila că n-am făcut tot ce trebuie și nu intrăm? Ce se întâmplă atunci?Nimic. Nimic altceva decât că într-un an distanța dintre noi și ultimii intrați se va mări și mai mult - cu toate circumstanțele care vor însoți acest decalaj. Nu va fi o tragedie, ci doar o dramă: a fondurilor europene reduse, a agresiunii agenților economici puternici asupra unei economii nepuse pe picioare; a unui nivel de trai în continuare scăzut. Sub presiunea, mai ales a propriilor dificultăți și neîmpliniri, decât a autorităților europene, guvernanții noștri au început să accepte ideea. A făcut-o premierul Tăriceanu, tot mai convins, probabil, că cu oastea de strânsură pe care i-a alcătuit-o ''monstruasa și imorala'' coaliție nu prea are șanse de victorie. Probabil că mâine-poimâine ne va spune și președintele aceleași lucruri: la urma urmelor, nici 1 ianuarie 2008 nu e de aruncat. Și, poate că întârzierea asta ne va ajuta să fim ceva mai bine pregătiți, să nu intrăm fără suflu de pe urma unui efort prelungit. De aici și până la ideea că nici dacă nu intrăm deloc în Uniune n-o să fie un capăt de țară mai e puțin. Norocul nostru că nu ne mai lasă ei și folosesc clauza pe post de ciomag și morcov. Doar-doar ne-or urni...
Titlu: Anticipatele: acum ori niciodată!
Nr Editie: 1620 Data: sâmbătă 09 iulie 2005
Iată că președintele Băsescu este pe cale să-și vadă visul cu ochii, după ce aproape că renunțase la idee în fața opoziției îndârjite a premierului: vom avea alegeri anticipate! Cum s-a ajuns la o astfel de întorsătură, când nimeni nu se mai aștepta? Simplu: cu ajutorul Curții Constituționale. Pentru că înaltul for este cel care a decis, practic rezultatul final al moțiunii de cenzură a PSD: demisia guvernului!Povestea cu anticipatele ajunsese un fel de 'Petrică și lupul', de nimeni nu mai credea în ea. Din când în când ea funcționa pe post de sperietoare atunci când Guvernul părea că iese din linia impusă de președinte. Acum ea devine o realitate și cu greu se poate spune că ea este una convenabilă pentru cineva. Sau pentru altcineva decât președintele Băsescu, cel care speră că în acest fel să inverseze raportul de forțe din Alianță în favoarea democraților săi. Lucru altfel, destul de discutabil...Spuneam că suntem în fața primul ui caz în care o moțiune de cenzură are - e drept, pe o filieră mai complicată - efectul răsturnării unui guvern. Au contribiut la această performanță mai mulți factori, între care cel mai important îmi pare a fi acela că în perspectiva aproape de neevitat a unei amânări prin acționarea clauzei de salvgardare, demisia guvernului pare să fie cea mai convenabilă ieșire din situația delicată în care ar fi pusă, la finele acestui an, actuala putere. Acum ori niciodată! - pare să fie deviza Alianței care, prin organizarea alegerilor poate spera să mai păstreze avantajul pe care i-l oferă inerția electorală. Nu ni se pare, de aceea, deloc întâmplător faptul că doar la o zi după ce premierul și președintele admiteau posibilitatea amânării integrării, a fost luată această decizie disperată. Hotărârea Curții Constituționale nu a fost nici pe departe motorul. A fost doar prilejul de a de găsi un țap ispășitor, și mi-e destul de greu să nu accept ideea că, practic, această decizie a fost forțată, într-o încercare de șantaj. Nu-mi închipui că specialiștii doamnei Macovei sperau ca judecătorii Curții ar fi putut să judece altfel, răspunzând presiunilor Executivului și Președintelui, fără a crea un precedent extrem de periculos. Acuzați de a fi sensibili la comenzi politice, judecătorilor Curții li s-a dat, practic, o comandă politică la care au răspuns cum le-a dictat conștiința, sau obișnuița. Nu vreau să spun că în decizia Curții Constituționale nu au intrat și considerente de ordin subiectiv. Iar aici, un rol important l-au jucat și acuzațiile nu întotdeauna întemeiate vehiculate de președinte și de către ministrul de Justiție. Dar, dincolo de aspectul formal, al respectării Constituției, decizia este o palmă usturăto are pe obrazul celor doi promotori celei mai grave crize politice a ultimilor 15 ani.
Titlu: Guvernul Tăriceanu pleacă. Vine Guvernul Blaga?
Nr Editie: 1621 Data: luni 11 iulie 2005
Cu toată nota categorică din aunțul făcut de premierul Tăriceanu, cum că decizia sa de demisie este irevocabilă, drumul alegerilor anticipate nu pare a fi chiar atât de neted. În primul rând pentru că, neexistând un precedent, sunt posibile numeroase bâjbâieli și încercări sancționabile, în ultimă instanță, de aceeași Curte Constituțională.Ce se va întâmpla în continuare? Scenariile cele mai vechiculate sunt cele referitoare la prezentarea a două propuneri de guvern care să fie respinse de plenul Parlamentului. Deci, după anunțul oficial al demisiei, dl Tăriceanu ar urma să se prezinte cu o altă formulă de guvern (eventual remaniată în proporție de vreo 10 la sută). Odată respinsă formula, tot dl Tăriceanu ar trebui să mai înlocuiască vreo două-trei nume și să vină înapoi unde plenul, disciplinat, va proceda așa cum sună dispozițiile în vigoare. Abia de aici înainte se deschide drumul noilor alegeri cu tot ceea ce implică ele - campanie electorală, depuneri de liste, contestații și așa mai departe. Elementul cel mai neliniștitor pentru Coaliție îl reprezintă, însă, chiar votul din Parlament. Dacă parlementarii proprii, speriați de perspectiva de a-și pierde posturile, vor vota în favoarea guvernului și nu împotriva lui? Iar PSD cu PRM, cu independenții și cu o serie de disidenți vor crea o majoritate favorabilă noului Guvern?După părerea mea este foarte posibil ca pe fondul unei rezistențe tot mai îndârjite din partea perdanților din tabăra proprie, Alianța să se mai gândescă, și la a doua prezentare, să vină cu o surpriză: un Blaga, de pildă, pe post de premier, și un guvern în marea lui majoritate curățat de lestul care-l face acum atât de greoi și de inoperant. Și să se suporte 'șocul asumat' al unei validări de ultimă oră! Acest lucru este cu atât mai posibil cu cât reacțiile Uniunii Europene, referitoare la capacitatea noastră de a respecta calendarul integrării vor fi mai puternice și vor face să prevaleze interesul european în fața celui politic intern.
Titlu: Ascensiunea lui Băsescu putea fi oprită?
Nr Editie: 1622 Data: marți 12 iulie 2005
Este aproape incredibil cum lui Traian Băsescu îi ies toate pasiențele. Din vara anului trecut, când a câștigat primăria Capitalei din primul tur, totul, dar absolut totul, i-a reușit. Fie că a fost vorba de calcule deliberate, fie de cacealmale, fie de lucruri aruncate la plezneală, nimic nu i-a dat emoții.Povestea succeselor lui Traian Băsescu începe însă mai de mult. De la venirea sa în Ministerul Transporturilor, în timpul guvernului Roman, persoana de care s-a legat extrem de strâns cariera sa politică. Băsescu a apărut în primul plan al atenției publice odată cu primul 'scandal al flotei' când s-a bătut cu 'hidra fedesenistă' cu multă hotărâre, neezitând chiar să renunțe la imunitatea parlamentară (primul caz de acest fel cunoscut) pentru a da posibilitatea Parchetului să-l investigheze în amănunt.Schimbarea puterii în '96, când PD-ul a intrat la guvernare, i-a îngropat dosarul și l-a propulsat în elita politică prin postul de ministru al Transportului care i-a fost oferit. În acest guvern (este vorba de primul, condus de Ciorbea), Băsescu a jucat un rol principal fiind, practic, autorul demiterii premierului țărănist. Cel care a urmat - Radu Vasile - i-a acordat încredere totală, delegându-l să conducă negocierile cu forumurile internaționale, situație în care a devenit una dintre figurile marcante ale partidului condus de Petre Roman. În această calitate a reușit surprinzătoarea victorie la alegerile locale din 2000, deschizând seria succeselor sale la vârf care a continuat cu eliminarea de la șefia partidului a prietenului și binefăcătorului său, ajuns într-o situație delicată în urma rezultatului obținut la prezidențialele din același an. De aici înainte Băsescu și-a croit cu abilitate și fără prea multe mustrări de conștiință, drumul de lider absolut. A lichidat mai întâi categoria 'baronilor' istorici ai PD, înlocuindu-i cu oameni din linia a doua care i s-au arătat devotați și l-a alăturat pe Stolojan în campania electorală pentru a-l înlocui în funcția pentru care nu emisese pretenții. L-a bătut pe Năstase într-o competiție în care s-a dovedit a avea un finiș mai bun. A dat o veritabilă lovitură de palat forțând formarea guvernului de către Alianță și fentând PSD-ul care aștepta cuminte să i se încredințeze mandatul. Și-a impus miniștri în guvernul Tăriceanu și l-a ghidonat pe acesta așa cum a dorit. A tot bătut toba anticipatelor până când i s-a ivit momentul favorabil pe care l-a speculat cu promptitudine. Era să uit un lucru important: a urmat la conducerea partidului o conducere colectivă formată din oamenii săi, cărora le-a răpit în acest fel posibilitatea de a se afirma pe cont propriu și, totodată, a determinat din partea formațiunii un tip de acțiunea dinamică ce a răsturnat în ochii electoratului raportul tradițional de forțe cu liberalii.Ce-i mai rămâne de făcut? Nu mare lucru: să ducă până la capăt procesul electoral al anticipatelor, să pună justiția cu botul pe labe și să realizeze comanda unică a comunității de informații. Atâta tot.Lucrurile par suficient de limpezi. Și dacă cineva are ceva de reproșat propensiunii sale totalitare, de ce nu l-a împiedicat? Cu mijloace democratice, bineînțeles, aceleași cu care el și-a atins scopul.
Titlu: Liniștea premierului dinaintea anticipatelor
Nr Editie: 1623 Data: miercuri 13 iulie 2005
Scăpat, finalmente, de grija anticipatelor, premierul Tăriceanu și-a petrecut week-endul la malul mării, în apartamentul său (de bloc) de la Năvodari, unde i-a reparat motocicleta fiului cel mare, a făcut ordine în casă, s-a plimbat pe plajă amestecându-se printre oamenii ''normali''. Cine l-a văzut, a remarcat la el o descărcare de povara ultimelor șase luni, o eliberare pe care părea că și-o dorește.Călin Popescu Tăriceanu, după părerea mea, nu și-a dorit funcțiile și responsabilitățile pe care le-a avut în ultimul an. Structural, el nu este un om de aparat, un activist. Are mai mult trăsăturile unui om liber, obișnuit să asume sau să renunțe la acele lucruri care nu îi conferă confortul la care ține. Pentru el politica a fost, mai degrabă, un hobby sau paleativ care uneori l-a ajutat în afaceri iar alteori l-a incomodat. Primul să experiment executiv n-a fost un succes. Ba din contră. Funcția de ministru al Industriei și Comerțului a părut să-i depășească, la vremea respectivă, capacitățile manageriale de tip executiv. Dealtfel, a și făcut parte din primul val de remaniere, după o carieră ministerială de-a dreptul meteorică. Mult mai bine s-a descurcat dl Tăriceanu în afaceri, unde a reușit să-și construiască un business solid cu consecințe directe în topul milionarilor. El rămâne, cel mai bogat (cu acte) premier dintre cei care s-au succedat până acum pe la Palatul Victoria și, cu siguranță, cel mai bogat membru al actualei formule executive.Cum spuneam, dl Tăriceanu, n-a părut prea afectat de decizia pe care - spun gurile rele - ar fi fost nevoit să o ia. Ba din contră. Și pentru asta există două explicații. Prima, că s-ar fi săturat de aventura executivă. De atitudinea supusă față de impetuosul său șef de la Cotroceni. De hachițele cu dus și întors ale acestuia. De constrângerile guvernamentale care te obligă, în loc să te plimbi cu Porsche-ul la Snagov sau cu motocicleta la Șosea, să te încalți în cizme de cauciuc și să bați coclaurii inundați de viituri, ascultând reproșuri și întrebări incomode. De disputele interminabile dintre membrii partidului său, tot mai enervat de agresiunile membrilor partidului lui Băsescu și de tupeul acestora. Cea de-a doua explicație ar putea consta în versiunea oficială a demisiei: saturarea de hărțuielile reminescențelor pesediste și de șantajele aliaților minoritari, permanenta târguială pe posturi și grija de a nu-ți lipsi parlamentarii la vot. Și în convingerea că suportul popular este atât de puternic încât alegerile nu vor constitui decât o formalitate în obținerea unei majorități confortabile care să aducă după sine și rezolvarea problemei președinților Camerelor și a atitudinii CSM-ului sau a Curții Constituționale. Pentru prima variantă există soluția unui alt premier, pe care Băsescu îl va trage la sorți între Stolojan (care e, totuși, liberal) și Blaga. Pentru cea de-a doua soluție e tot Tăriceanu - și atunci liniștea dinaintea furtunii a premierului pare explicabilă. Singurul element care iese din calcul este reacția reală a electoratului față de această schimbare intempestivă care-l cheamă din nou la urne în plin sezon de scumpiri și catastrofe naturale.
Titlu: O demisie cu Muscă pe căciulă...
Nr Editie: 1638 Data: sâmbătă 30 iulie 2005
La prima vedere, hotărârea irevocabilă de a demisiona a doamnei ministru al Culturii și vicepreședinte al PNL, Mona Muscă, anunțată în direct și la o oră de vârf la TV și radio, este o chestiune de onoare. Doamna ministru și-a pierdut încrederea în colegul său de cabinet și șeful său de partid, Călin Popescu Tăriceanu pe nume și, ca atare, s-a aliat taberei ‚contras’, cea care credea sincer că Stolojan ar fi fost mai bun într-una dintre cele două funcții și a votat împotrivă. Cum votul a ieșit ‚pentru’, doamna Muscă s-a trezit în situația de a reprezenta Opoziția din partid și din  Guvern a actualei puteri, o opoziție cu atât mai fragilă cu cât colegi de contestare ai domniei sale, mai orientați, au făcut dreapta-mprejur când a fost să scrie cu mânuța lor ‚da’ sau ‚nu’. Este cazul surprinsului de inundații la o paranghelie onamastică pe la Voroneț, ministrul agricol al... pisciculturii, care s-a convertit iute în salvator de țărani. Acesta, reprezentând și el fauna executivă, n-a mai pomenit nimic de vreo demisie, dovedind că-i este mai aproape maieul executiv, decât cămașa principiilor liberale, lăsând-o de una singură pe doamna Muscă. Ca om de cuvânt ce este, doamna ministru va lăsa, probabil, scaunul ministerial moștenire unui alt liberal, mai capabil decât dânsa să mute sediul ministerului din colivia de transparență de la Muzeul Satului – acesta fiind primul și cel mai important obiectiv al guvernării sale. Sacrificiul acesta îi va deschide liber drumul spre Strasbourg, unde a avut grijă să-și păstreze locul de observator, ce fusese amenințat serios de îndatoririle sale ministeriale. Cu o diurnă bună și câteva zeci de zile pe an de observare atentă a ceea ce se mai întâmpla în miezul Europei, doamna Muscă va avea posibilitatea să uite mai ușor cele șapte luni petrecute la cultură unde a realizat, conform declarației proprii, multă transparență, că de șapte luni n-a prea avut nici timp și nici bani pentru altceva. Și, uite-așa, nația se alege, dacă nu cu o demisie așteptată, cu una mai puțin pregătită. Dar care iese la numărătoare...