Titlu: Furtul de moarte
Nr Editie: 1271 Data: Tuesday 01 June 2004
Nu ştiu de ce, dar despre ceea ce s-a întâmplat la Mihăileşti s-a vorbit şi s-a întors pe toate feţele excesiv de mult şi adesea, pe lângă subiect. A fost, la urma-urmelor, un accident, unul dintre cele multe care se întâmplă în lume şi cărora la cad victime nu doar cei vinovaţi de producerea lor. Ghinionul autorităţilor noastre a fost şi că întâmplarea a avut loc în plină campanie electorală când tot ce mişcă este interpretat prin prisma intereselor de partid, oricât de îndepărtate ar fi acestea de chestiunea în cauză. Îi înţeleg şi premierului iritarea în faţa maladivei insistenţe a unei părţi din presă de a adulmeca "sânge" de victimă: nişte miniştri împuşcaţi în direct şi la ore de vârf ar rezolva ceva? Bineînţeles că nu. "Mormintele" miniştrilor Oprea şi Mitrea n-ar face decât să adauge o nouă porţie de confuzie într-o operaţiune care ar fi trebuit să fie una de rutină. Cu o condiţie: să se fi creat această rutină. Or, e cl ar că ea nu există, în ciuda precedentelor de tot felul, care au alimentat o cazuistică practic de invidiat. De aici şi mulţimea de erori pe care intervenţiile tardive nu au avut cum să le mai separe!Astfel încât este posibil ca numărul morţilor de la Mihăileşti să nu fie cel anunţat. Şi asta nu pentru că cineva le-a îngropat resturile când s-a refăcut drumul, ci pentru că forţa deflagraţiei putea să pulverizeze pe oricine a fost în apropiere.Însă, cel mai elocvent aspect al întregii afaceri mi se pare unul, de care anchetatorii s-au cam ferit: acela al victimelor cu vină: cei doi sau trei ţărani din vecinătate care s-au dus să dea o mână de ajutor, n-au făcut decât să profite de împrejurări pentru a fura ceva din încărcătură. Este un vechi şi greu de dezrădăcinat obicei, acela de a considera că ceea ce se răstoarnă pe şosea aparţine întregului popor. Clasa muncitoare de la sate a exprimentat îndelung, pe vremea comuniştilor, trecerea pe şest în proprietate privată a unor ciosvârte din proprietatea statului. Obiceiul a rămas. Probabil că şi prin războaiele care nu ne-au ocolit, ţăranii noştri furau bombe neexplodate pentru a face din ele instrumente de lucru pe lângă casă. Celor de la Mihăileşti probabil că nu le-a trecut prin cap că îşi cărau în spate, spre pătule, propria lor moarte...

Titlu: Experimentul 'Sibiu'
Nr Editie: 1286 Data: Friday 18 June 2004
Dintre nu puţinele surprize pe care le-a oferit observatorilor primul tur al localelor, cea mai interesantă mi se pare a fi cea de la Sibiu.Un corespondent al Agenţiei AMOS NEWS transmitea, cu o săptămână înainte de alegeri, că la Sibiu domneşte o atmosferă stranie: nimeni nu se agită cu campania electorală! Nici măcar primarul în funcţie, Johannis, care în afară de vreo două postere modeste, n-a mişcat un deget pentru a-şi face popularitate. Probabil că Sibiul s-a înscris la polul cheltuielilor electorale minime. Corespondentul punea situaţia pe seama faptului că actualul mandat al primarului constituie cea mai bună propagandă electorală pentru realegerea sa: Sibiul s-a schimbat mult în bine, investitorii străini dau buzna pentru că se simt în siguranţă şi au interlocutori serioşi, nivelul de trai creşte sensibil şi lumea îşi vede de treabă. "Temerile" că "neamţul" nu va avea nici un fel de surprize s-au confirmat, acesta câştigând mandatu l cu un procent superior celui din sondaje.Suportul politic al primarului este unul de conjunctură, deoarece Federaţia Democrată a Germanilor din România nu se numără printre cele care au lăsat urme adânci în politica românească. Deşi de factură etnică, el nu a generat reacţiile negative pe care le-a trezit de-a lungul timpului UDMR-ul. Pentru că şi obiectivele saşilor au fost sensibil diferite de cele ale ungurilor. Ei n-au reclamat niciodată statutul de super-cetăţeni pe care şi-l doreau ungurii, preferând să ajungă la o astfel de situaţie prin muncă şi prin puterea de convingere a acţiunilor lor. Mai mult, Johannis a rezistat cu succes în faţa trilurilor de sirenă politică a Puterii, care l-ar fi dorit înregimentat în structurile sale. Partidul său - care în 2000 n-a reuşit nici măcar să înscrie suficiente nume pe lista cu care avea să câştige alegerile - demonstrează azi o atractivitate egală pentru români şi alte etnii, între care chiar şi ungu rii. O atracţie convingătoare, pentru că, aşa cum afirma în campania electorală făcută la Mediaş, pentru colegul său de partid Thellmann, "noi nu dorim să instaurăm o conducere minoritară asupra majorităţii". Ba din contră, după cum confirmă afirmaţia candidatul însuşi: "Dacă românii majoritari votează un sas, înseamnă că ei îl consideră tot român, simţindu-se în siguranţă şi mulţumiţi". Lucru care, din păcate, nu se poate spune şi despre alte zone în care concurează, pentru funcţii publice, reprezentanţi ai altor minorităţi.

Titlu: Paul Florea: un persecutat juridic!
Nr Editie: 1287 Data: Saturday 19 June 2004
De aproape un an, judecătorul Paul Florea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, face valuri în jurul său, adoptând tactica clasică a protestului împotriva imixtiunilor Puterii în ograda Justiţiei. Înalta Curte este, însă, doar o anexă a acestei vaste ogrăzi în care se face ordine cu greu şi mai mult de sila insistenţelor europene, şi ea nu poate fi acceptată ca reprezentativă pentru întregul sistem. Dl Paul Florea face, mai degrabă, un artificiu, transformând o problemă mai mult sau mai puţin personală, într-una de interes general. Micul său război cu administraţia justiţiei a început încă din timpul mandatului doamnei Stănoiu, cu care a avut de împărţit mai multe, între care şi o controversată chestiune legată de 16 judecători ai Curţii, apropiaţi ai domniei sale, ale căror mandate expiră la 20 iunie, şi pe care dl Florea i-ar fi dorit realeşi din oficiu. Faptul că ministrul Stănoiu şi, apoi, ministrul Diaconescu au optat pentru varianta în care cei 16 ar fi trebuit să urmeze acelaşi drum pe care-l au de făcut toţi ceilalţi magistraţi care îşi doresc o astfel de funcţie a fost de natură să-i provoace oarece suspiciuni. De aici, război, acuze de presiuni şi de politizare - deşi însuşi dl Florea şi cei 16 prieteni ai săi beneficiază de o asemenea "clauză", fiind numiţi de ex-preşedintele Constantinescu. Ni se propune o asemenea judecată: numirea a fost mai puţin politică decât revocarea! Cea mai mare problemă a dlui Florea era însă alta. Cei 16 erau calul troian, împins în faţă, pentru a justifica propriul său demers: legea spune că un magistrat sau un procuror iese la pensie la 70 de ani! Este o măsură îndreptăţită, chiar dacă starea de sănătate este una foarte bună. Actul de justiţie implică însă forţe intacte şi o raţiune neinfluenţată de problemele pe care le aduce cu sine, inevitabil, starea de senectute. Or, dl Florea împlinea această frumoasă vârstă chiar în ziua în care avea loc o reuniune a Consiliului Suprem al Magistraturii, ai cărui membri au votat în unanimitate trecerea sa la pensie, deşi mandatul de preşedinte al CSJ expiră abia peste doi ani! Şi cum de ce ţi-e frică nu prea scapi, cam asta i s-a întâmplat şi domniei sale. Nu atât decizia, cât unanimitatea ei ar trebui să-l pună pe gânduri pe distinsul magistrat şi să-i ofere o posibilă cheie atât a "persecuţiilor" la care a fost supus, cât şi a răpirii şansei de a rezolva problemele pe care le va aduce reorganizarea sistemului judiciar. Cum, însă, nimeni nu e de neînlocuit - mai ales în democraţie - le vor rezolva alţii. Iar dl Florea le va putea comenta liniştit.

Titlu: Campania de toamnă!
Nr Editie: 1288 Data: Monday 21 June 2004
Cadoul pe care i l-au oferit colegii de partid preşedintelui Năstase, cu prilejul zilei sale de naştere - plasată, plin de semnificaţii, la intersecţia dintre anotimpuri - nu este unul dintre cele mai plăcute. Pentru că victoria PSD în aceste alegeri locale este una amară: deşi are cel mai mare număr de primari şi de consilieri, partidul de guvernământ a pierdut - sau nu a reuşit să câştige - citadele electorale importante, nu doar din punct de vedere electoral, ci mai ales dintr-o perpsectivă psihologică. Trei dintre obiectivele principale ale acestui scrutin, pe care partidul a concentrat forţe şi fonduri importante au fost ratate: obţinerea primăriilor Bucureştiului şi Clujului şi păstrarea controlului sectoarelor Capitalei!Premierul a promis în chiar seara scrutinului, o "analiză foarte atentă" a rezultatelor, mai ales a cauzelor care au condus la eşecul de imagine înregistrat. Această analiză se va concentra, în mod evident, asupra staff-ulu i de campanie şi a strategiilor utilizate. Dacă în cazul Clujului, eşecul fostului ministru de Interne nu poate fi pus pe seama echipei - aceasta realizând o veritabilă performanţă, prin propulsarea candidatului PSD, de la cele vreo 5 procente, în 2000, la locul 1 în primul tur - în cazul Bucureştiului lucrurile sunt mai complicate.Iar responsabilităţile considerabil mai difuze, mai ales dacă avem în vedere că strategii de campanie s-au cam călcat pe picioare, iar deciziile au fost nu odată contradictorii. Deşi este nepedagogic, mai ales în perspectiva în care generalele şi prezidenţialele bat, practic, la uşă, nişte capete vor trebui să cadă.Vor cădea, însă, cu discreţie şi eleganţă, pe principiul rotirii şi al inventării unor noi responsabilităţi. Între acestea pare să se numere şi o nouă treaptă executivă - aceea a coordonatorilor politici zonali. Unul dintre aceştia pare deja să fie Rus, a cărui întoarcere la Bucureşti iese din discuţie. Aceştia vor primi puteri sporite, dar şi responsabilităţi crescute faţă de (ne)realizarea obiectivelor strategice ale partidului, care se vede confruntat, brusc, cu un adversar mai puternic decât îl evaluau sondajele preelectorale.

Titlu: Cadoul amărui al preşedintelui Năstase
Nr Editie: 1289 Data: Tuesday 22 June 2004
Cadoul pe care i l-au oferit colegii de partid preşedintelui Năstase, cu prilejul zilei sale de naştere - plasată, plin de semnificaţii, la intersecţia dintre anotimpuri - nu este unul dintre cele mai plăcute. Pentru că victoria PSD în aceste alegeri locale este una amară: deşi are cel mai mare număr de primari şi de consilieri, partidul de guvernământ a pierdut - sau nu a reuşit să câştige - citadele electorale importante, nu doar din punct de vedere electoral, ci mai ales dintr-o perpsectivă psihologică. Trei dintre obiectivele principale ale acestui scrutin, pe care partidul a concentrat forţe şi fonduri importante au fost ratate: obţinerea primăriilor Bucureştiului şi Clujului şi păstrarea controlului sectoarelor Capitalei!Premierul a promis în chiar seara scrutinului, o "analiză foarte atentă" a rezultatelor, mai ales a cauzelor care au condus la eşecul de imagine înregistrat. Această analiză se va concentra, în mod evident, asupra staff-ulu i de campanie şi a strategiilor utilizate. Dacă în cazul Clujului, eşecul fostului ministru de Interne nu poate fi pus pe seama echipei - aceasta realizând o veritabilă performanţă, prin propulsarea candidatului PSD, de la cele vreo 5 procente, în 2000, la locul 1 în primul tur - în cazul Bucureştiului lucrurile sunt mai complicate.Iar responsabilităţile considerabil mai difuze, mai ales dacă avem în vedere că strategii de campanie s-au cam călcat pe picioare, iar deciziile au fost nu odată contradictorii. Deşi este nepedagogic, mai ales în perspectiva în care generalele şi prezidenţialele bat, practic, la uşă, nişte capete vor trebui să cadă.Vor cădea, însă, cu discreţie şi eleganţă, pe principiul rotirii şi al inventării unor noi responsabilităţi. Între acestea pare să se numere şi o nouă treaptă executivă - aceea a coordonatorilor politici zonali. Unul dintre aceştia pare deja să fie Rus, a cărui întoarcere la Bucureşti iese din discuţie. Aceştia vor primi puteri sporite, dar şi responsabilităţi crescute faţă de (ne)realizarea obiectivelor strategice ale partidului, care se vede confruntat, brusc, cu un adversar mai puternic decât îl evaluau sondajele preelectorale.

Titlu: Povara victoriei
Nr Editie: 1290 Data: Wednesday 23 June 2004
Victoria coaliţiei PNL-PD este, în fond, una psihologică. Mai degrabă o victorie asupra propriilor slăbiciuni şi lipsă de încredere care au marcat perioada pre-electorală, decât împotriva monolitului PSD, în a cărui structură de rezistenţă n-au fost operate decât o serie de fisuri.Alianţa n-a câştigat 'războiul' electoral. A câştigat însă câteva bătălii cu impact psihologic. Între acestea, umilirea celor doi lideri de imagine ai PSD, aruncaţi în gropile cu lei de la Bucureşti şi Cluj, precum şi răsturnarea prin puci electoral a 4 dintre cei 5 primari de sectoare din Capitală. În acest fel, programul electoral propus de Băsescu se împlineşte într-o mare proporţie, el beneficiind acum nu doar de 'volanul' Bucureştiului, ci şi de celelalte comenzi a căror absenţă i-a justificat modestele performanţe din primii patru ani de mandat. Această victorie se poate, însă, lesne transforma într-o povară. Băsescu şi echipa sa au la dispoziţie mai puţin de şase luni pentru a demonstra că pot să cuantifice prin realizări concrete încrederea pe care le-a acordat-o electoratul şi că ceea ce au solicitat are acum deplină acoperire.În caz contrar, victoria de acum poate deveni un veritabil bumerang în toamnă, la generale, când electoratul va retrage la fel de prompt sprijinul acordat acum. Or, pentru a mişca ceva, Băsescu şi echipa au nevoie de un climat de pace şi de înţelegere, inclusiv cu consilierii PSD din Consiliul General şi din Consiliile Locale.Acest lucru pare, din capul locului, destul de dificil, în condiţiile în care campania electorală pentru Parlament nu va aştepta startul legal, ci va începe chiar de ieri. Să faci şi treabă şi campanie în acelaşi timp este o performanţă pe care n-a prea reuşit-o nici o formaţiune politică, până în prezent, dar asta nu înseamnă că nu e posibil.Pentru Băsescu, perioada care urmează mai ridică o dificultate: prin candidaturile-şoc, el şi-a descompl eta t echipa de la partid, cea care va avea de dus războiul electoral. Promovarea unor noi lideri şi dotarea acestora cu autoritatea necesară va necesita timp şi răbdare, sortimente deficitare într-un astfel de moment.

Titlu: Erbaşu: între tranziţie şi eternitate
Nr Editie: 1291 Data: Thursday 24 June 2004
L-am întâlnit pentru ultima dată vineri seară, la aniversarea unui prieten comun, pe 'domeniul' de la Corbeanca al lui Ţânţăreanu.A sosit ceva mai târziu, împreună cu soţia. Avea obişnuitul său aer bonom, uşor absent, tipic pentru momentele de ieşire din priză, al unui om în general activ, aflat în continuă agitaţie.Aşa îl cunoscusem, cu opt ani în urmă, când se hotărâse să candideze pentru prima dată la funcţia de primar general al Capitalei. Era pe atunci membru al PSM şi nu din oportunism, ci din adâncile sale convingeri de om de stânga. Om de stânga, devenit patron şi businessman de succes, Erbaşu părea să ştie mai bine ca mulţi dintre contracandidaţii săi, ce trebuie făcut pentru ca oraşul să iasă din stagnare şi din mizerie. Erbaşu n-avea, însă, charisma altora, era cam bolovănos în expresie şi nu într-o relaţie foarte amoroasă cu camera de luat vederi, ceea ce i-a diminuat sensibil şansele în faţa celor buni de gură şi cu experienţă în pozat. Şi-a mai încercat odată norocul, la aceeaşi loterie, în 2000, dar atunci a picat pe auto-implozia APR-ului. A rămas consilier vreo doi ani, după care s-a retras, hotărât să-şi vadă de afaceri, care se înmulţiseră şi se amplificaseră considerabil.La întâlnirea de vineri am schimbat câteva vorbe despre ce se întâmplă în jur. Părea mai dezamăgit decât în alte dăţi. "Dacă aţi şti voi, ziariştii, ce ştiu eu..." - a spus la un moment dat, renunţând însă să dezvolte subiectul. N-am bănuit nici un moment că omul de lângă mine se află într-un asemenea moment de cumpănă, încât avea să-şi ia viaţa în mai puţin de 48 de ore. De ce? Erbaşu duce cu el în mormânt motivele. Pe unele pot să le bănuiesc. Între acestea, situaţia stranie a întreprinzătorului român în tradiţie, nu odată strivit între nevoia de dezvoltare şi insuficienţa mijloacelor, într-o economie în care cel care rămâne cel mai des dator e exact statul, care după aceea vine şi te execută pentru întârzieri. Pentru un om ca Erbaşu, şi alţii ca el, plata salariilor este un coşmar care se repetă lunar, iar relaţia cu băncile, o coborâre periodică în infern. Este, într-un fel, emblematic 'preţul' plătit pentru vila cu piscină de la Snagov: saltul final în bazinul fără apă, ca un prim pas spre o eternitate mai agreabilă decât tranziţia.

Titlu: Revoluţia de la Bacău
Nr Editie: 1292 Data: Friday 25 June 2004
La 14 ani şi ceva după ce s-a consumat în toată ţara, revoluţia a ajuns şi la Bacău. Ea s-a produs în două etape, în 6 şi 20 iunie şi a avut ca rezultat alungarea ultimului dictator, pe numele său Dumitru Sechelariu.Pornit de jos, din clasa muncitoare, fratele Sechelariu Dumitru (mai este unul, la Guvern) a intrat în politică relativ târziu, după ce s-a confruntat cu economia de piaţă a tranziţiei, din care a tras concluzia că pentru a fi mare şi tare trebuie să ai bani. Iar ca să ai bani, e nevoie de suport politic.S-a instalat la cârma oraşului prin vot democratic, mai întâi ca independent, iar apoi ca membru al unui partid care fusese în Opoziţie. A învăţat tacticile de manipulare a maselor şi a acţionat după principii strămoşeşti: a dat plebei pâine şi circ. Sau, circ şi pâine. Mai ales circ. Zilele sale de naştere s-au transformat în evenimente globale, fiind sărbătorite cu fast. Micii şi berea au fost principalele pârghii de atingere a coardei sensibile a oamenilor. Cine venea la el în audienţă nu pleca fără o sută-două de mii. Averea lui Sechelariu creştea văzând cu ochii şi ea avea ca principală sursă subvenţiile guvernamentale şi contractele firmelor sale private cu statul, pe care tot el îl reprezenta. Din ce câştiga, dădea un obol simbolic celor săraci şi oboluri mai puţin simbolice celor care-l ajutau direct să-şi consolideze poziţia. Adulat, linguşit, binecuvântat a acceptat să-şi împrumute numele stadionului din oraş şi n-ar mai fi durat mult până când oraşul însuşi avea să i-l poarte. Domnea peste o lume ce părea mulţumită cu ce-i arunca el şi chichirezul democratic al alegerilor nu l-a tulburat prea tare. Abia când a constatat că cei care-l ridicau în slăvi, intraţi în cabina de vot îl tăiau gros cu pixul de pe listă, s-a tulburat. Dar nu s-a dezmeticit. Refuza să creadă - ca şi un celebru înaintaş - că poporul poate fi atât de ingrat şi de nerecunoscător. Atât de ingrat şi de nerecunoscător încât, la turul 2, să-l huiduie în direct. Secvenţele cu Sechelariu ieşind din centrul de votare şi urcâdu-se în jeep-ul său de ultim răcnet, mi-l amintesc, într-un fel, pe Ceauşescu urcând în elicopter. Iar hora încinsă pe străzile Bacăului la anunţul victoriei lui Stavarache, adunarea spontană din Piaţa Palatului de după fuga Odiosului.La Bacău a fost o mini-revoluţie. Şi chiar dacă Sechelariu n-a fost un Odios, iar 'guvernarea' sa de 8 ani o Sinistră, ceva din reacţia poporului, de acolo ar trebui să pună pe gânduri! Şi pe învinşi şi pe învingători! Pentru că, după cum bine vedem, istoria se repetă, când oamenii repetă greşelile.

Titlu: Capul lui Dâncu
Nr Editie: 1293 Data: Saturday 26 June 2004
Dacă tot trebuie să cadă un cap pentru eşecul suferit în alegerile locale de către PSD, lucrurile sunt foarte simple: cel al lui Dâncu!Preşedintele Agenţiei pentru Strategii Guvernamentale şi fost ministru al Informaţiilor este ţapul ispăşitor ideal într-o asemenea situaţie. În primul rând, pentru că este un tehnocrat şi poate fi acuzat oricând de lipsă de entuziasm faţă de nobilele idealuri de partid. Ca tehnocrat, observaţiile sale critice i-au iritat nu odată pe şefii săi fiind puse pe seama unei derobări de răspunderi. Apoi, este venit de la Cluj şi, în afară de ceilalţi membri ai grupului, nu se bucură de prea multă simpatie din partea facţiunilor din partid. Odată cu retragerea lui Rus, în sihăstria natală, pierde singurul sprijin mai de nădejde pe care-l avea. Şi - cel mai important aspect dintre toate - a eşuat în încercarea de a-l impune pe acesta în competiţia pentru primăria Clujului! Iată deci, suficiente argumente pentru a se începe 'curăţenia' de la rădăcină, şi de a o termina, probabil, tot acolo. Pentru că mai sus, şansele sunt mici de a se face ceva. Chiar dacă Cozmâncă, om sincer cum îl ştim, îşi va da demisia, mă îndoiesc că îi va fi acceptată. Cine să-l înlocuiască? Cine să stea zi şi noapte la partid, să-i ia la refec pe cei din teritoriu şi să facă rapoarte? Cozmâncă este 'aparacik'-ul de neînlocuit în actuala fază organizatorică. Hrebenciuc? Marele maestru al combinaţiilor are un talent înnăscut de a cădea în picioare! Este el vinovat de ce s-a întâmplat la Bacău? Şi, la urma-urmelor, ce s-a întâmplat? Stavarache? Îl avem în buzunar. De fapt, e omul nostru: n-aţi văzut cum fug toţi de la Voiculescu? Iar pe total, am câştigat: cei mai mulţi primari şi cele mai multe voturi! Dan Ioan Popescu: s-a pus la dispoziţia organizaţiei, şi aceasta n-a înţeles să se lipsească de el. Ce s-a pierdut? Bucureştiul, oricum nu era al PSD-ului! Şi, mai ales, de candidaturi şi de campanie s-a ocupat toată lumea. De sus, foarte sus, până jos. Aşa încât vedeţi că tot Dâncu poate rezolva criza. Se va duce la Cluj, îşi va vedea de sondajele lui şi va lăsa partidul să lucreze în linişte pentru succesele din toamnă-iarnă! Trăiască victoria în alegeri!

Titlu: Zvonuri despre campania prezidenţială
Nr Editie: 1294 Data: Sunday 27 June 2004
Umblă fel de fel de zvonuri, între care cel mai tare este că, după întoarcerea de la summit-ul NATO de la Istanbul, preşedintele Iliescu ar urma să aibă o discuţie aprofundată cu premierul Năstase, în scopul de a-l convinge să nu candideze la preşedinţie, pentru a evita un posibil eşec, inclusiv al partidului? Zvonul este coroborat cu un altul, din care ar reieşi că cel vizat pentru a duce cursa prezidenţială în unele PSD ar fi omul de afaceri Ion Ţiriac, lucru care s-ar fi stabilit cu câteva zile în urmă, exact înainte de a ieşi scandalul cu fiul preşedintelui COR, cercetat pentru consum şi trafic de stupefiante. Unii, mai stăruitori în convingerea că viaţa e compusă exclusiv din scenarii tenebroase îşi amintesc că, tot aşa, când a apărut o idee referitoare la retragerea lui Adrian Năstase din funcţia de premier, pentru a putea pregăti în linişte viitoarele alegeri, persoana desemnată ca posibil înlocuitor - doamna Hildegard Puwak - a fost imediat luată în colimatorul presei pe tema unor fonduri europene de care ar fi beneficiat, incorect, familia sa. Ba, mai mult, se invocă şi cazul lui Nicolae Văcăroiu, intrat şi el la un moment dat în calcule ca viitor prezidenţiabil, pe care aceeaşi nemiloasă presă antiguvernamentală a început să-l toace mărunt pe tema relaţiilor sale de afaceri de dinaintea Senatului, cu controversatul Sorin Vântu. Mai naiv de felul meu, refuz să dau crezare acestor zvonuri. Lucrurile nu sunt în realitate, atât de clare cum apar ele în calculele analiştilor de ocazie. Nu cred nici că dl Iliescu îşi propune să-l descurajeze pe premier în intenţiile sale de a-i fi succesor, şi nici să-l încurajeze pe Ion Ţiriac de a se arunca într-o bătălie din care s-ar putea să iasă mai puţin imaculat decât este în prezent. Cred că timpul scurt rămas până la alegeri nu oferă PSD-ului o altă variantă decât Adrian Năstase. Dar - nota bene - un Adrian Năstase care să se bucure de suportul moral al preşedintelui Iliescu, chiar dacă acesta are de făcut faţă exigenţei neimplicării în campania electorală. Or, un semnal în acest sens se poate da şi fără să fie explicit. Altminteri, PSD nu are cu cine să iasă la câştig, pentru că la capitolul 'perdanţi' şi-a demonstrat deja aptitudinile.

Titlu: Alegeri de candidaţi la funcţia de foşti miniştri
Nr Editie: 1295 Data: Monday 28 June 2004
Mai puţin uzuală într-o atare fază a organismului Executivului, o nouă remnaniere bate la uşa Guvernului. Mai precis, o nouă etapă dintr-o remaniere aproape continuă, începută odată cu 'restructurarea' şi continuată în funcţie de feluritele crize parcurse.Cu mai puţin de jumătate de an înainte de consumarea mandatului său, actualul Cabinet Năstase are deja doi miniştri 'juniori' (la Interne şi la Relaţia cu Parlamentul) cărora le va fi greu să pună lucrurile pe un făgaş substanţial modificat. Guvernul are şi un vicepremier în minus - pentru că funcţia lui Rus nu i-a fost transferată 'in integrum', lui Săniuţă - în condiţiile în care doar şi el nou venitul Ioan Talpeş pare să lucreze pe o asemenea partitură, Dan Ioan Popescu fiind îngropat până peste cap în problematica integrării şi a viitoarelor alegeri. Ei bine, pe acest fond, vehiculul guvernamental va intra în revizii şi i se vor schimba câteva piese importante. Se va începe, după toate probabilităţile, cu un lot de secretari de stat, ce urmau să fie demontaţi din angrenaje mai ales pentru a nu-l lăsa singur pe cel mai secretar de stat dintre toţi: Sergiu Sechelariu.Piesă importantă, care a funcţionat după un program special şi cu comenzi aparte, prelungirea mandatului lui Sergiu Sechelariu risca să pună serioase probleme de siguranţă pentru pasagerii Executivului.Scandalul de la Bacău, imprudenta recunoaştere a deturnării de fonduri, dar mai ales legăturile sale secrete de afaceri făceau din el o ţintă ideală pentru toţi cei care au ceva de reproşat actualei guvernări.Dar, n-a apucat bine Despina Neagoe să declare, în numele Executivului, că înlocuirea lui Sergiu Sechelariu n-a figurat pe ordinea de zi a ultimei şedinţe de guvern, că, s-a făcut auzită vocea lui Sergiu Sechelariu însuşi, anunţând naţia că şi-a dat demisia din funcţia de care profitase pentru a repartiza fratelui său de la Bacă u fonduri cât pentru cinci oraşe. Să nu credeţi că gestul său a fost determinat de vreun sentiment de jenă faţă de abuzul comis! Nici pomeneală. Dl Sechelariu şi-a dat demisia pentru ca premierul să-l poată numi într-un alt post în care să dea măsura calităţilor sale de mare maestru al combinaţiilor private cu bani publici. A şi spus-o: aştept ca dl premier să-mi dea alt serviciu!În felul acesta Sechelariu a evitat de a fi nominalizat pe prima listă de remanieri, la nivelul secretarilor de stat. I-a lăsat singuri pe cei vreo câţiva a căror menire era să-l însoţească, pentru a nu face din el un caz. Oricum, până se vor anunţa noile disponibilizări bag mâna în foc că dl Sergiu îşi va fi găsit deja o întrebuinţare în complexul aparat general care nu se poate lipsi de o piesă atât de importantă. Mai delicată, dar nu imposibilă, este şi o ultimă remaniere la vârf: protecţia socială, sănătatea şi învăţământul! Sunt cele trei domenii în care se înregistrează constant probleme. Şi în care toate măsurile aplicate s-au dovedit a fi simple paleative.La Protecţia Socială, singurul compartiment care funcţionează este cel al lui Marian Sârbu, care a reuşit să facă o nesperată pace cu sindicatele într-un interval tradiţional al protestelor de stradă. Învăţământul se zbate într-un haos din care nimic nu pare să-l mai poată scoate şi din care nu se mai înţelege nimic.Iar sănătatea, cu belelele ei devenite tradiţionale şi cu incapacitatea de reformare, a apărut din capul locului o povară mult prea grea pentru umerii firavi ai medicului din Timişoara, soţ de crainică TV.Elena Dumitru, Alexandru Athanasiu şi Ovidiu Brânzan sunt principalii candidaţi la alegerile de foşti miniştri. Au toate şansele să câştige. Nu este însă, prea clar, ce va câştiga Executivul - şi ţara - de pe urma acestei noi operaţiuni cosmetice.

Titlu: Săniuţă, pe derdeluşul Guvernului
Nr Editie: 1285 Data: Thursday 17 June 2004
Cu cât îmbătrâneşte şi se apropie de finalul biologic al mandatului, cu atât îi scade guvernului Năstase media de vârstă! Plecat la drum ca o mixtură între 'veteranii' preşedintelui şi 'lupii maturi' ai premierului, Executivul a parcurs câteva etape de restructurări şi remanieri în urma cărora la cârma unor portofolii importante au ajuns oameni dintr-o generaţie care ar putea fi cea care urmează să preia ştafeta politicii.Au intrat în guvern oameni în jurul a 40 de ani - ceea ce înseamnă puţin în politică, este aproape o vârstă adolescentină - cu mai puţine prejudecăţi şi cu o gândire mai apropiată de standardele europene spre care tindem fără prea multă convingere. Gabriel Oprea, de la Administraţia Publică, Ionel Blănculescu de la Control, Alexandru Fărcaş, de la Integrare, Ovidiu Brânzan de la Sănătate, Cristian Diaconescu, de la Justiţie, Şerban Nicolae de la Relaţia cu Parlamentul şi - ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră - Mar ian Săniuţă, la Interne - sunt nume care rezonează mai modern şi mai convingător, chiar dacă ei nu au avut încă răgazul necesar să dea măsura calităţilor lor.Ultimul sosit - dar nu cel de pe urmă - este Marian Săniuţă. Fostul preşedinte al Agenţia Română pentru Investiţii Străine este un tip aparte de politician. A fost viceprimar la Ploieşti şi prefect de Prahova. N-a stat prea mult, pentru că obiceiurile sale ciudate (nu punea botu' la şpagă - cum se zice un argou) riscau să încurce proiectele locale. Şi erau o mulţime, care de care mai mănoase. Aşa că a fost promovat la ARIS, instituţie ce n-avea nici sediu, nici telefon şi nici o idee prea clară de ce-ar trebui să însemne. Dl Săniuţă a reuşit să o doteze rezonabil, dar mai ales să-i dea un azimut, care s-a concretizat, anul trecut dacă nu mă înşel, cu investiţii străine de peste 1 miliard de dolari! Marii investitori care au lucrat cu ARIS-ul au fost pe cale să facă infarct, constatând că nu li se cereau comisioane şi nu li se tergiversau formalităţile - lucruriu rare şi neobişnuite în mirifica Românie.O astfel de persoană pusă la cârma unui minister, precum Internele prezintă, din capul locului, un mare risc, nu doar pentru cei din afara (legii) ci şi pentru cei din interior: un ministru căruia nu i se poate pune cârligul în nas, riscă să dărâme întreaga ogradă! Norocul unora şi - poate - ghinionul altora este că mandatul dlui Săniuţă este de numai şase luni. Şase luni în care sfidând legea... gravitaţiei, dl Săniuţă va trebui să plonjeze la deal, pe derdeluşul alunecos al Guvernului.

Titlu: Capra contracandidatului
Nr Editie: 1284 Data: Wednesday 16 June 2004
Alegerile din Capitală se îndreaptă spre un previzibil final creionat de puseurile electorale care acţionează, din patru în patru ani, aparent fărăr o logică anume. Cinci dintre cei 6 primari în exerciţiu merg în turul II, unde vor pleca de la zero, fără avantajul sau dezavantajul din primul tur, dar pe fondul unei concertări evidente a opoziţiei grupate în jurul alianţei PD-PNL.Primarii PSD nu au şanse prea mari să "rupă" ceva de la partidele-balanţă, PRM şi PUR, cele care se văd acum în postura de a decide câştigători.Deşi reprezintă cea mai bună garnitură de primari care s-au perindat pe la sectoarele Capitalei în cele trei runde precedente, lui Gherasim şi Darabont (consideraţi premianţii grupului), dar mai ales lui Onţanu şi Mihalache (cei cu propensiune ciocoiască mai evidentă) le va fi greu să adune majoritatea necesară pentru a rămâne în funcţie.Deşi nu este imposibil: excepţiile vor depinde de capacitatea lor de a se adresa elect oratului uniform din cartiere, de a-l convinge să iasă din casă şi să meargă la vot. Până atunci mai sunt câteva zile de campanie, în care contra-candidaţii nu vor precupeţi nici un efort de a se înfunda unii pe alţii cu dezvăluiri de ultimă oră, dintre cele care se aruncă în bătălie atunci când aceasta se apropie de final.Evenimente mai tulburi şi întâmplări cu mai multe înţelesuri există în viaţa fiecărui om. Nu lipsesc nici din biografiile celor care au avut acces sau aspiră la funcţii publice. Cu un avânt care-şi trage seva dintr-un strămoşesc principiu existenţial, aspiranţii la funcţia de primari de pretutindeni pe unde se întâmplă turul al doilea, vor fi oricând gata să dea campania pozitivă, aseptică şi neinteresantă, pe una negativă, pitorească şi colorată. Chiar dacă timpul a dovedit că aceasta este neproductivă, că generează reacţii contrare celor aşteptate. Dacă tot nu-şi pot promova capra proprie, concurenţii vor avea măcar satisf acţia egoistă să o vadă pe cea a contracandidatului pe cale să dea ortul popii. Se vorbea, în precedentele scrutine, despre "campanii murdare".Dar îşi mai aminteşte cineva cum arată una curată? Ce ar trebui să conţină ca să capteze, totuşi, interesul? Mă duce gândul la anunţurile cu care CNA-ul a dat ucaz să iasă în lume filmele de la TV. Dacă scrie că acestea conţin limbaj neadecvat, secvenţe violente, nuditate excesivă ş.a.m.d. - e un "certificat" că filmul merită să fie văzut.Dacă nu e însoţit de astfel de precizări, telespectatorul trece fără regret pe alt canal. La alt candidat şi la altă campanie...

Titlu: Avantaj Rus!
Nr Editie: 1283 Data: Tuesday 15 June 2004
Nu ştiu cum ar fi sunat primul tur al localelor dacă cei doi candidaţi-şoc ai PSD, Geoană şi Rus ar fi făcut ceea ce a făcut Rus acum, în ceasul al 11-lea. Poate că Geoană ar fi intrat măcar în turul doi, dacă nu cumva (cine poate să bage mâna în foc?) şi-ar fi putut atinge obiectivul încă din primul tur. Istoria, însă, nu se scrie nici cu "dacă" şi nici cu "parcă". Este clar că cel puţin candidatura lui Mircea Geoană a fost percepută ca un fel de "hai să vedem ce iese, poate-l trântim pe marinar cu diplomatul nostru scos de la cutie". Electoratul n-a putut fi convins că demersul lui Geoană e serios, că asta-şi doreşte el cel mai mult, şi l-a tratat ca atare.Cu Rus, lucrurile sunt întrucâtva diferite. El s-a întors la el, la Cluj, cu o intenţie ceva mai serioasă. Clujenii n-au văzut în el doar elementul de decor, şi, ca atare, l-au gratulat cu cele mai multe voturi. Asta, într-un oraş unde, cu patru ani în urmă, candidatul PSD lua doar vreo 5-6 procente din voturi. Adică nu conta. Ceea ce s-a întâmplat la Cluj a fost o tentativă reciprocă de a se crede pe cuvânt. Dar nu una categorică. Pentru că de coada candidatului PSD atârna tinicheaua funcţiei de ministru, care în ochii electoratului părea a conta mai mult pentru Rus decât cea de primar. Mai ales în cazul său ar fi fost posibil ca la Cluj să nu mai fie necesar un al doilea tur de scrutin.Este, în cazul acesta gestul lui Ion Rus de a demisiona din funcţia de ministru de Interne - unul hotărâtor pentru soarta votului de duminică? După părerea mea este. Pentru electoratul nehotărât, el reprezintă tăierea oricărei punţi de întoarcere. Este modul în care candidatul sacrifică ceea ce nu putea sacrifica Goeană - cariera sa de ministru. Şi de jucător în prima ligă a Puterii. Acest aspect cred că va fi hotărâtor. Dar nu decisiv. Bătălia pentru fotoliul lui Funar va fi una dintre cele mai aprige din actuala rundă electorală. Pentru PD est e, deasemenea, o miză decisivă. Un primar, al unui mare oraş, alături de Băsescu, ridică decisiv cota PD-ului într-o Alianţă ce încă nu s-a sudat suficient pentru a nu ţine cont de diferenţe. Iar dacă cei doi candidaţi vor găsi puterea să renunţe la elementele de campanie negativă, total neproductivă, dar tentantă, s-ar putea să asistăm la cea mai interesantă confruntare de până acum, al cărui câştigător poate fi "cel mai bun pentru Cluj".

Titlu: Cine pierde, cine câştigă...
Nr Editie: 1273 Data: Thursday 03 June 2004
Este absurd să ne închipuim că, de pildă, toţi cei 24 de candidaţi înscrişi în cursa pentru fotoliul de primar general al Capitalei, ar nutri în străfundul sufletului lor, speranţa să câştige. Alegerile nu sunt, totuşi, o loterie, în care fiecare să aibă procentul său de şansă. Există în mod necesar, favoriţi, între care se va da bătălia finală. Cu trei zile înainte de cel de-al patrulea exerciţiu al alegerilor locale cursa se duce în doi: Băsescu şi Geoană. Vor merge, "şold la şold" în turul 2, unde ordinea din primul s-ar putea să nu mai fie aceeaşi. Cel mai mult de pierdut ar avea Băsescu, cel care şi-a făcut o campanie moderată, mizând pe notorietatea dobândită în cursul luptelor de gherilă cu consiliul general social-democrat. Cel mai mult de câştigat ar avea Geoană, cel aruncat în apa rece a competiţiei locale în ideea de a se întrema pentru viitoare confruntări mai dure. Dacă va pierde, se va întoarce la Externe, să-şi termine mandatul, dar va intra mai greu în viitoarele competiţii, pe motiv de perdant... Ce înseamnă aceste alegeri pentru ceilalţi? Pentru Mitică Dragomir, prilejul de a se da în stambă pe toate canalele şi de a mai cuceri alte simpatii la galerie, unde domină categoric concurenţa. În ordinea procentului de sondaje, pe locul 4 ar veni Monica Tatoiu, care-şi înscrie titlul de prim candidat-femeie la o asemenea demnitate publică. Din păcate, suportul mediatic al PUR-ului nu-i este suficient pentru a convinge, chiar dacă sunt evidente calităţile de manager pe care le deţine în mod indubitabil. Pentru generalul Mircea Chelaru, un procent de 4-5% în sufragiile electoratului din Capitală ar însemna o renaştere a PUNR-ului, căzut victimă a dezechilibrului intervenit în relaţia sa cu UDMR. Pentru Mugur Ciuvică, 1 sau 2 procente ar însemna enorm, certificând demersul aproape disperat al Alianţei profesorului Constantinescu. La fel şi pentru Mircea Baciu, cel prin care URR doreşte să obţină confirmarea existenţei sale. Pentru Victor Ciorbea, ceva voturi ar însemna o reînviere a nobilelor idealuri ţărăniste întinate de exerciţiul puterii, în timp ce pentru analistul Cornel Codiţă e un test aproape personal: în ce măsură cuvântul scris şi opinia au ecou în electorat? Restul sunt figuranţi absoluţi, rezultatul de la urne neavând alt rol decât să-i îngroape definitiv în anonimatul din care au căutat să scape cu această ocazie.

Titlu: Economia de pradă şi victimele sale
Nr Editie: 1274 Data: Friday 04 June 2004
Cea mai tentantă concluzie la care observatorul superficial al scenei politice ar putea să ajungă în cazul scandalului declanşat de investigarea ROMPETROL la PNA este că factorul politic se implică în tranşarea relaţiilor dintre Putere şi Opoziţie. Şi că PNA nu reprezintă altceva decât instrumentul prin care se realizează aceste presiuni. Chemarea lui Băsescu la PNA în plină campanie electorală, pe tema unui dosar care zace de zece ani prin sertarele Parchetului poate avea, cu mai mare certitudine, o asemenea conotaţie, dacă n-am şti că bătăiosul lider democrat nu numai că nu se sperie de o asemenea eventualitate, dar o şi aşteaptă ca pe un prilej de denunţare a intenţiilor partidului de guvernământ de a-şi suprima adversarii. În cazul lui Patriciu, retras benevol din prim-planul vieţii politice prin renunţarea la calitatea de parlamentar în favoarea afacerilor, acuza are un suport mai slab, chiar dacă pentru toată lumea Patriciu rămâne în primul rând un liberal şi un critic consecvent al PSD. Mai degrabă implicarea sa dezvăluie o parte dintre contradicţiile ce se manifestă chiar în cadrul puterii, între diferitele grupuri de interese. Dincolo de complicaţiile şi suspiciunile pe care le declanşează această afacere, lucrurile sunt, în esenţa lor, destul de clare.Prin achiziţionarea Petromidia, ROMPETROL a devenit un jucător major pe piaţa petrolului - cea de pe care-şi sug beneficiile, de aproape 15 ani, tot felul de societăţi reale, fantome şi căpuşă. El a luat de la gura acestei congregaţii cu inflexiuni mafiote 28 la sută din afacerile cu petrol. Legalizarea operaţiunilor sale - implicate de operarea pe piaţa internaţională a creditului - a devenit o piedică în calea multor afaceri care nu aveau alt scop decât să sifoneze tot ce se mai poate sifona din PETROM, până la privatizarea acestuia. Refuzul lui Patriciu de a intra în acest joc a declanşat o vastă operaţiune de şantaj, ce implică medii oficiale şi cercurile de afaceri la limita sau în afara legii. Printr-o ingenioasă construcţie în care se amestecă date reale cu acuzaţii nesusţinute de probe, dar perpetuate în virtutea unor neclarităţi întreţinute cu intenţie în calificarea operaţiunilor comerciale, se încearcă acum readucerea ROMPETROL la numitorul comun al Economiei de Pradă - cea care se bazează nu pe eficienţă, ci pe acumularea în cascadă de active, pentru a fi devalizate. Evident, sunt supoziţii, determinate de felul în care merg lucrurile pe la noi. Cel mai sigur, diagnosticul îl poate da însă tot PNA-ul. Cu o condiţie, însă - să încerce să vorbească aceeaşi limbă cu cea care se foloseşte curent în economia de piaţă REALĂ!

Titlu: O hotărâre stupidă
Nr Editie: 1275 Data: Saturday 05 June 2004
Recenta decizie luată de guvern pentru interzicerea transporturilor periculoase pe timp de noapte şi în zile de sărbătoare este una izvorâtă dintr-un mod de gândire cel puţin bizar. Argumentul specialiştilor guvernamentali este că ziua pot fi mobilizate cu mai multă iuţeală forţele de intervenţie şi în acest fel se pot înlătura mai repede urmările accidentelor. Observăm că premisa de la care se porneşte este una defectă pentru că accestul nu se pune pe evitarea accidentelor, ci pe gestionarea lor. Înţelegem, că, practic, autorităţile pot fi mai eficiente în timpul legal de lucru, decât în cel de repaos şi că, în general, nu e bine să fie deranjate noaptea sau duminica.Dacă luăm puţin la bani mărunţi evenimentele de la Mihăileşti, vom observa mai clar de ce această măsură este stupidă.În primul rând pentru faptul că deşi era finalul unei zile de sărbătoare (duminica) şi noaptea, intervenţia pompierilor şi a poliţiştilor a fost suficient de promptă. Ba, aş zice, mai promptă decât ar fi putut fi la lumina zilei, în condiţii de trafic aglomerat. La Mihăileşti problema a fost nu că s-a intervenit târziu, ci că s-a intervenit greşit şi negândit, în ciuda faptului că se ştia cu ce aveau de-a face.Argumente de bun simţ pledează în favoarea ideii că din contră, noaptea sau în zilele în care traficul este redus, se recomandă a se efectua trasporturile de substanţe periculoase. Şi asta în condiţiile prevăzute de lege: cu escortă, când este cazul, cu semnalarea tipului de încărcătură, cu respectarea unei viteze care să asigure siguranţă şi pe trasee clar delimitate, cu ocolirea marilor oraşe sau, acolo unde este cazul, a localităţilor. Hotărârea Guvernului nu face, până la urmă, altceva decât să plaseze în traficul aglomerat al fiecărei zile, bombe potenţiale. Stau şi mă întreb care ar fi fost bilanţul tragediei de la Mihăileşti dacă accidentul se producea ziua în amiaza mare? Probabil că am fi numărat morţii cu sutele, iar de pagube ce să mai vorbim.Abordarea acestei situaţii seamănă cu nu puţine altele, în care odată cu apa murdară din copaie se aruncă şi copilul.

Titlu: Prima victimă a armelor de distrugere în masă irakiene: directorul CIA!
Nr Editie: 1276 Data: Monday 07 June 2004
Charles Tennet, directorul CIA, şeful cel mare al spionajului american a demisionat. Este primul şi - poate - şi ultimul "cap" care cade în tenebroasa afacere a "armelor de distrugere în masă" irakiene.Dacă ne amintim bine, aceasta a fost tema în jurul căreia s-a orchestrat cel de-al doilea război cu Irakul, prin care Bush jr. dorea să săvârşească opera tatălui său, Bush sr., cel care abandonase primul război din Golf într-o stranie coadă de peşte.Agenţia Centrală de Investigaţii a avut sarcina dificilă de a strânge acele dovezi care să convingă comunitatea internaţională că Saddam Hussein constituie un pericol mortal nu doar pentru propriii săi concetăţeni, ci şi pentru întreaga lume civilizată. Faptul că nu s-au putut găsi urmele unor conexiuni directe între Al Qaeda, organizaţia care pusese la cale atacurile mortale din 11 iunie, şi regimul de la Bagdad, i-a făcut pe specialiştii americani în obţinerea de informaţii să se conc entreze asupra armelor de distrugere în masă pe care, în mod evident, Saddam încercase să le producă. Eşecul experţilor ONU a fost pus pe seama "mănuşilor" cu care ar fi operat Hans Blix şi colegii săi, campania mediatică organizată de Washington ducând către concluzia indubitabilă că aceste arme există, ele trebuind doar să fie găsite. Probele funizate de CIA şi prezentate cu sârg de Powell de la tribuna ONU n-au convins prea multă lume. Au fost însă considerate suficiente pentru declanşarea războiului, prezentarea probelor fiind lăsată pentru perioada de după ostilităţi.Dacă în primul război din Golf acţiunea împotriva Irakului a fost justificată de agresiunea acestuia împotriva Kuweitului, în cel de-al doilea nu a mai existat, practic, nici un motiv, în afara bănuielilor menţionate. Din punct de vedere strict juridic, ofensiva Coaliţiei putea fi lesne considerată o agresiune, atâta timp cât Saddam nu se mai dedase nici unei provocări. Iată, însă, că după un an de la victorie, după capturarea lui Saddam, după răscolirea Irakului aproape pas cu pas, armele de distrugere în masă nu apar. Nu apare argumentul războiului. Întregul eşafodaj riscă să se prăbuşească prin lipsa de susţinere strict materială a acestui controversat război. Căderea "capului" lui Tennet poate constitui un răspuns. În nici un caz, însă, nu rezolvă problema de fond a legitimităţii şi legalităţii unei acţiuni care, prin consecinţele sale, tot mai evidente şi mai dureroase se dovedeşte a fi infinit mai periculoasă decât presupusele arme de distrugere în masă ale lui Saddam.

Titlu: Trufaşa citadelă şi adevăratul învingător
Nr Editie: 1277 Data: Tuesday 08 June 2004
Capitala are un statut aparte în peisajul electoral românesc, de când locuitorii săi sunt liberi să-şi exprime opţiunile aşa cum cred şi nu cum li se cere. Ea apare ca o redută în faţa oricăror propensiuni ce ar putea aminti de vocaţia nivelatoare a totalitarismului. Capitala a reprezentat, într-un mod aparte, ideea de Opoziţie.Partidul(ele) de guvernământ se străduiesc de 15 ani să cucerească această "trufaşă citadelă", aruncând în luptă candidaţi de diferite calibre. Prima încercare a fost făcută în 1992, la primele alegeri locale. Atunci a fost desemnat unul dintre reprezentanţii de frunte ai valului revoluţionar FSN-ist: Cazimir Ionescu. Opoziţia, aflată la începuturile coagulării într-o coaliţie, l-a propus pe necunoscutul Crin Halaicu. Acesta a câştigat, nu pentru calităţile sale, ci pentru ceea ce reprezenta. Trecerea sa prin urbe n-a lăsat urme palpabile, ba din contră. Aşa încât candidatul din '96 al CDR-ului - Victor Ciorbea - s-a "calificat" pentru confruntarea finală cu Ilie Năstase, în "opoziţie" cu Halaicu (!). Alegerile intermediare din 1998 au dat câştig de cauză insignifiantului Lis în faţa impetuosului Oprescu, acelaşi care avea să piardă şi în 2000, în turul 2, după ce Băsescu avea să se califice "la mustaţă" pentru finală. Ce s-a întâmplat duminică este, mai degrabă, expresia unui vot negativ faţă de forţa politică căreia i-au aparţinut administraţiile de sector şi Consiliul General, decât a puterii de convingere a candidaţilor propuşi de Alianţa PD-PNL. Băsescu însuşi câştigă fără drept de apel, după patru ani în care n-a reuşit să facă nici măcar cât un primar de sector pentru Capitală! Ar mai fi o chestiune de discutat: reprezintă acest vot Capitala? E greu de dat un răspuns afirmativ, atâta timp cât la urne au mers mai puţin de jumătate dintre cei cu drepturi de vot, şi cât noul-vechi primar beneficiază de încrederea a doar vreo 15% dintre cei pe care urmează să-i păstorească. Problema de fond cred că rămâne aceea a unei indiferenţe marcate faţă de modelele politice propuse de candidaţi. Învingătorul acestui scrutin, în capitală, este INDIFERENŢA!

Titlu: Nu chiar un Waterloo, dar...
Nr Editie: 1278 Data: Wednesday 09 June 2004
Alegerile locale de duminică n-au fost chiar un Waterloo pentru partidul de guvernământ, aşa cum lasă să se înţeleagă valul de comentarii aprinse din presă. A fost, însă, un mare semnal de alarmă şi un "stop" la intersecţia dintre triumfalism şi realism, pe marginea căruia va trebui reflectat cu atenţie.Alegerile locale au fost orchestrate cu fast în ideea că, aflat în plină ofensivă europeană, guvernul este hotărât să facă totul pentru a asigura continuitatea acestui demers. Or, acest lucru depindea, în mod direct, de asigurarea bazei logistice pe plan local. În aceeaşi idee, de concentrare a efortului, s-a mers şi pe formula supralicitării ofertei pentru cele două municipii-problemă: Bucureştiul şi Clujul. Realitatea dezvăluită de rezultatele primului tur constituie o surpriză nu doar pentru PSD, ci şi pentru beneficiarii eşecului său: alianţa PD-PNL. Nici Băsescu, nici Stolojan, nici susţinătorii lui nu s-au aşteptat la un asemenea deznodământ, pe care nu-l putea acoperi simpla operaţiune aritmetică a coaliţiei lor parţiale. Sprijinul a venit chiar de la adversar şi de la limbajul dual practicat de acesta. PSD şi-a desfăşurat campania electorală ca partid al oamenilor simpli, săraci, condus însă de baroni locali şi de oligarhi centrali. A dus până la suprasaturaţie mesajele publicitare, a căror opulenţă a avut, sistematic un efect invers. Cu cât au fost mai mari şi mai numeroase bannerele candidaţilor săi, cu atâta aceştia şi-au diminuat şansele (de pildă, Gherasim, poate cel mai bun din garnitura actuală de primari, a pierdut pe mâna prea marii, exageratei sale expuneri). În acest fel s-a ajuns chiar la o percepţie publică de genul căreia opoziţia liberalo-democratică ar fi cea care i-ar reprezenta, de fapt, pe cei defavorizaţi. O a doua cauză a eşecului o reprezintă suspiciunea generată de propensiunile totalitare a PSD şi de teama ascunsă că acesta tinde să devină partid-stat prin racolarea - prin convingere sau forţă - a tuturor celor rămaşi în afara rândurilor sale. Este o reacţie firească, pentru un popor care a trăit jumătatea de secol opresiunea acestor structuri ideologice iar constatarea - întârziată, dar nu tardivă - a lui Miron Mitrea, că vremea partidului-stat s-a dus reprezintă o tresărire de luciditate ce poate genera un alt tip de acţiune politică, dacă PSD doreşte să oprească declinul de popularitate cu care este ameninţat.

Titlu: Votul ecologic
Nr Editie: 1279 Data: Thursday 10 June 2004
Dacă premierul Năstase a avut oarece probleme în a găsi maniera cea mai potrivită pentru a-i scoate din circulaţie pe baronii care dădeau partidului o înfăţişare de clan, electoratul pare să nu aibă. Cazul lui Sechelariu - e drept, nefinalizat - este reprezentativ. Buimăceala şi dezorientarea primarului cu nume de stadion din Bacău este tipică pentru mentalitatea instaurată la vârfurile partidului care-i reprezintă - în teorie, cel puţin - pe cei care alcătuiesc baza socială a ţării. Nerecunoştinţă? Deloc. Dacă dl Sechelariu şi-a închipuit că cei câţiva mici şi berea oferite cu aere de nabab întru pomenirea zilei sale de naştere îi va transforma pe beneficiari în sclavi morali pe viaţă, s-a înşelat. Are şi recunoştinţa regulile ei, după cum are şi caritatea. Există un soi de demnitate ascunsă, care iese la iveală în momente cruciale şi sancţionează drastic opulenţa şi abuzul. Este ceva care mă face să cred că dacă nu s-ar fi "autosuspendat", la sugestia şefilor lor, care erau nevoiţi să ofere o satisfacţie corului de critici din presă, şi alţii ar fi trecut, prin ce trece Sechelariu. Şi Mischie, şi Bebe Ivanovici, şi Savu. Dealtfel, prin parohiile lor situaţia nu este chiar aşa de roză cum lăsau chiar ei să se înţeleagă, atunci când se prezentau ca fiind de neînlocuit. Votul are această particularitate care face din el un instrument redutabil, într-o societate în care funcţionează mecanismele libertăţii de exprimare. În cabină, omul este singur, cu conştiinţa lui. Nimic şi nimeni nu-l poate forţa să acţioneze în contra convingerilor sale. Nici ameninţări, nici ademeniri, nici orice altfel de presiuni. În cabina de vot omul intră cu ce vor alţii şi iese cu ce crede el. De aceea, nici sondajele şi nici alte metode de a măsura starea de spirit a populaţiei nu pot înlocui actul propriu-zis al votului. Are, deci, votul această calitate de a face ordine şi dea regla anumite fenomene anormale. O face însă, într-un mod drastic, mult mai drastic decât ar face-o politicienii însuşi, atunci când simt că lucrurile deraiază în direcţii care le pot afecta credibilitatea. Cam aşa ceva s-a întâmplat şi la runda de duminică, şi mai mult ca sigur că lucrurile nu se vor opri aici.

Titlu: Propensiunile totalitare ale judelui Similean
Nr Editie: 1280 Data: Friday 11 June 2004
Judele Petru Similean va rămâne, încă de pe acum, în analele alegerilor din 2004, prin decizii controversate, aşezate la marginea legii şi a logicii.Prima dintre acestea este decizia de a interzice orice scrieri în legătură cu alegerile, după închiderea campaniei electorale. Potrivit lui Similean, gazetarul care va pune pe hârtie vreo informaţie sau vreo părere legată de alegeri sau de candidaţi după terminarea campaniei, se face vinovat de încălcarea legii. A cărei legi? A legii lui Similean, sau a interpretării proprii date de acesta textului legal. Potrivit acestui cenzor de ultimă oră, libertatea cuvântului se suspendă atâta timp cât domnia sa are chef. Este o premieră totală în societatea românească de după 1989, pentru că nimeni nu a mai îndrăznit să ia o astfel de decizie, anticonstituţională în ultimă instanţă. Pe ce se bazează judecătorul într-un asemenea demers, riscant nu doar pentru sine, dar şi pentru societatea românească în ansamblu? Pe nimic altceva decât pe propria sa propensiune de tip totalitar. "Gazetarii trebuie să respecte nişte reguli!" - spune el, omiţând să precizeze faptul că aceste reguli decurg din propria sa gândire şi nu din vreun document oficial. Dincolo de arbitrarul unor astfel de măsuri, intervine o analiză de ordin logic: cum ar putea influenţa alegerile un comentariu scris - şi publicat - în preziua alegerilor, mai mult decât cu două-trei zile înainte? O astfel de măsură, care ar putea primi o oarecare explicaţie, sau justificare, în cazul mediilor scrise sau audiovizuale oficiale, aparţinând statului, este complet neavenită în acela al mediilor private, inducând o clauză de concurenţă neloială!Asta e prima chestiune. A doua ţine de inflexibilitatea aceluiaşi jude în legătură cu ora de închidere a urnelor. O lege - prost gândită - zice că secţiile de votare ar fi trebuit să fie închise la ora 21. Mulţi români cu drept de vot s-au trezit însă, la spartul târgului. Au fost goniţi şi nu li s-a permis să mai voteze. Complet aiurea! În fond, ce doreşte Guvernul: ca oamenii să voteze, sau să nu voteze? Când a avut interesul, la Referendum, a prelungit fără probleme intervalul de vot de la o zi, la două. De data asta interesul a dispărut? Legea e lege, dar ea poate fi interpretată în conformitate cu bunul simţ: atâta timp cât oamenii au fost prezenţi la secţiile de votare înainte de ora închiderii, ei ar fi trebuit "serviţi". Ce e posibil la Alimentara nu are cum să nu fie la secţia de vot. Dl Similean, intransigent, s-a mândrit însă că le-a trântit uşa în nas oamenilor.Cu aceste două isprăvi, judele Similean se înscrie în galeria de mici Ceauşeşti pe care o moştenim de la sistemul bunului plac.

Titlu: Agonia "zecimalilor"
Nr Editie: 1281 Data: Saturday 12 June 2004
Nu Guvernul, nu Parlamentul, ci Electoratul este cel care îşi asumă responsabilitatea curăţirii scenei politice de resturile "menajere" ale unui exces ce s-a manifestat odată cu redeschiderea porţilor democraţiei pentru viaţa politică. Vă mai amintiţi, poate, cum în mai puţin de trei luni, la începutul lui '90, au răsărit peste 250 de partide, dintre care majoritatea nutreau ambiţii mai mari decât puteau duce umerii firavi ai promotorilor lor. Organismele de reglementare s-au demonstrat înţelegătoare faţă de acest puseu, şi drept urmare, în Parlamentul cu rol de Constituantă au pătruns 18 formaţiuni care au înregistrat cel puţin 0,2 procente din totalul voturilor. Între acestea, doar 5 dispuneau de mai mult de 3%, cât avea să fie "pragul", doi ani mai târziu. În tot acest timp, partidele mici şi mijlocii s-au transformat, s-au comasat, s-au desfiinţat şi s-au reînfiinţat, menţinând la nivelul de jos al politicii un zumzet constant stins, periodic, de rezultatele scrutinurilor.Nici localele din acest an n-au făcut excepţie de la regula asaltului "zecimalilor", promovaţi, mai mult sau mai puţin, de sondaje partizane. În jurul unor figuri nou apărute sau recent eliberate de "jugul" formaţiunilor mari, s-au coagulat noi partide, identificabile nu prin platformele electorale, ci doar prin charisma liderilor lor. Gigi Becali, generalul Chelaru, Petre Roman, Emil Constantinescu, Marian Enache şi alţii şi-au încercat norocul cu degetul în apa călduţă, dar tulbure, a localelor. Rezultatul a fost cel care a fost. Numărătoarea voturilor a consfinţit... absenţa lor de pe scena politică, unde se coagulează doi poli, în jurul cărora gravitează câteva formaţiuni aflate ori în creştere uşoară, ori în scădere substanţială. În timp ce PRM se prăbuşeşte prin implozie, sub efectul schimbării la faţă a liderului, UDMR încearcă să-şi conserve bazinul electoral, ameninţat de alte curente , iar PUR se străduieşte din răsputeri să urce spre salvatorul procent de 5%. Viitorul nu le rezervă altceva decât rolul de sateliţi sau aliaţi de conjunctură ai celor doi "mari" - considerând că Alianţa DA a învăţat din lecţia acestor locale că singura şansă de a conta în faţa adversarului său este de a-şi consolida structuri unitare. Într-un fel, localele 2004, descifrează două tendinţe pe care generalele le vor consolida: bipolarizarea nivelului superior şi dispariţia "zecimalilor".

Titlu: Liber la alianţe!
Nr Editie: 1282 Data: Monday 14 June 2004
Dacă până la aceste alegeri locale, scena politică românească înregistra straniul fenomen al "dublei opoziţii", ireconciliabile, se pare că principalul semnal, care va modifica radical strategiile toamnei, este "liberul la alianţe". Este o primă consecinţă a "schimbării la faţă" a liderului PRM, care a renunţat la propensiunile sale antisemite în favoarea unei strânse colaborări cu reprezentanţii etniei hulite, din raţiuni evidente cu ochiul liber. E drept că acest câştig, înregistrat în procesul de acceptare a sa în plan internaţional, se plăteşte cu preţul unor procente importante din ponderea sa internă, pierdute odată cu segmentul radical ce nu împărtăşeşte convertirea.În aceste condiţii, Alianţa D.A. nu mai are prea multe scrupule să-şi facă dacă-şi va uni forţele cu Vadim, în situaţia în care aportul acestuia va fi suficient ca să încline balanţa. Singura incompatibilitate care mai rezidă este cea dintre PRM şi UDMR, care para nu se putea regăsi de aceeaşi parte a baricadei, nici în Alianţă şi nici alături de PSD. Pentru UDMR, ambele variante rămân deschise depinzând de cine îi va acorda mai mult din ceea ce doreşte formaţiunea etnică - cu condiţia mai sus exprimată.Aşa încât tabloul taberelor care se vor confrunta în toamnă se limpezeşte de pe acum. Va fi, de-o parte, PSD cu aliatul său din ultimii patru ani, UDMR, iar de cealaltă, Alianţa liber-democrată, împreună cu PRM. PUR ar putea - în cazul în care reuşeşte să obţină procentajul care să-l facă să treacă pragul - să joace rolul hotărâtor în înclinarea balanţei!Iată, aşadar, că se confirmă ideea că în politică orice este posibil. Mergând mai departe, n-ar fi de mirare ca, în ultimă instanţă, şi ceea ce acum mai pare de neconceput să prindă viaţă în toiul celei mai aprige bătălii pentru putere - cum se anunţă de pe acum scrutinul din iarnă. Adică să-i vedem, dându-şi mâna, pe Vadim şi pe Marko Bela, dacă interesele partidelor lor şi cel general o vor cere. Pentru că nici măcar alianţa dintre cei doi "veri", care s-au renegat sistematic, nu iese din discuţie, atât PSD, cât şi PRM având, în continuare, un bazin electoral comun.

Titlu: Narcomania cu ştaif
Nr Editie: 1296 Data: Tuesday 29 June 2004
Până acum, mass media ne-a arătat, sistematic, faţa plebee a consumului de droguri: mici traficanţi de colţ de stradă, consumatori sordizi, cu braţele şi gâtul pline de înţepături, dealeri de culoare cu cartiere generale prin ogrăzi de mahala, capturi de câte cinci pliculeţe sau de câteva zeci de pastile, fluturate cu mândrie de poliţiştii victorioşi.Această prezentare era de natură să coboare fenomenul în zona derizoriului. O lume sordidă, de perdanţi care-şi înneacă eşecul în reveriile produse de amestecul de chimicale îngurgitat sau injectat. Rebuturi ale unei societăţi în degringoladă. Tribut nefericit plătit schimbării şi lipsei de performanţă economică...Iată însă că ne izbeşte în faţă o altă imagine: narcomania cu ştaif! Consumul de droguri de lux, practicat la etajele superioare ale societăţii, în vilele de miliarde, cu jacuzzi şi piscină. Acolo unde odraselele de bani gata- cei care au epuizat toate celelalte experimente ('m-am s ă turat să tot schimb maşinile şi gagicile' - mărturisirea, la interogatoriu, a unuia dintre cei cercetaţi) se aruncă plin de entuziasm în lumea senzaţiilor extreme.Avem astfel o imagine pandant: de o parte, nefericiţii societăţii; de cealaltă - prea fericiţii. Sau cei care nu mai reuşesc să înţeleagă ce înseamnă asta, din lipsă de termen de comparaţie.Societatea românească post-revoluţionară a creat o categorie a oamenilor de succes, a celor care s-au adaptat mai repede şi mai bine noilor reguli ale economiei de pradă, în curs de a deveni 'de piaţă'. Aceştia au făcut bani mulţi şi repede. I-au tranformat în standard de viaţă - un standard izvorât din lipsurile şi reprimările societăţii totalitar-egalitariste: case cât mai mari, maşini cât mai multe, piscine, călătorii peste hotare, cumpărături exotice şi distracţii costisitoare.Odraselelor acestor categorii nu le-a lipsit nimic, cu excepţia lucrurilor interzise, pe care ş i le-au permis cu de la sine putere. Scăpaţi de sub orice control, aceştia şi-au creat o lume a lor, compusă din cluburi sofisticate şi reşedinţe pe măsură, unde numitorul comun a devenit consumul sofisticat de droguri.Ancheta în curs a poliţiei ne dezvăluie acest colţ de lume în care narcomania cu ştaif acoperă cu strălucirea sa mizeria narcomaniei sordide.

Punctul pe Y, June 2004