Punctul pe Y, mai 2004

Titlu: Gaura din drapel
Nr Editie: 1245 Data: sâmbătă 01 mai 2004
Până în decembrie, 22, din '89, România avea drapelul ei. Roșu, galben, albastru (sau viceversa, dacă ne raportăm la băț, pe galben fiind plasată binecunoscuta stemă din cântece, cu brazii, munții, sondele de petrol și spicele de grâu.În 22 decembrie 1989, stema cu steluță roșie în vârf a dispărut. Revoluționarii care au pornit în acea dimineață spre centrul orașului erau înfășurați în drapelele din care dispăruse, tăiată cu lama, stema, și apăruse în locul ei o gaură neagră. Gestul avea semnificații clare. El voia să spună că tricolorul național rămâne valabil. Nu mai rămâne valabil simbolul pe care comunismul îl plasase peste.O vreme am crezut că acesta va fi steagul României, de atunci înainte: tricolorul cu gaură. Ar fi fost cât se poate de sugestiv, gaura reamintind, perpetuu, de întoarcerea la normalitate din exilul totalitar.Nu știu cum, dar gaura a dispărut și Constituția din '91 a confirmat tricolorul simplu, fără gaură și f ără stemă. Asta l-a făcut să se confunde cu alte două drapele naționale - al Ciad-ului (și al Andorrei, aceasta din urmă având în plus și o stemă). La vremea respectivă coincidența nu părea deranjantă. Noi suntem în Europa, ei în Africa, nu ne prea întâlnim ca să ne confundăm. Numai că au început să protesteze ciadienii, care, probabil că nu doresc să fie confundați cu românii. Și care zic că noi trebuie să facem ceva, ei fiind înregistrați la ONU încă din 1957, în forma respectivă. Pe la noi chestiunea s-a ridicat de câteva ori, dar a fost lăsată baltă de fiecare dată. Mai nou, un turc (deputatul Metin Cerchez) și-a luat în dinți inima de român și a somat Parlamentul să facă ceva. Care Parlament a zis că nu poate să facă nimic, chestiunea fiind de competența Constituției. De ce nu s-a trezit dl Cerchez când s-a amendat Constituția? De ce, de ne ce, asta e situația: nu mai avem nici gaură, nici stemă, iar ciadienii nu mai su portă să fie confundați cu noi. Ce facem?
Titlu: Oligarhia bugetară
Nr Editie: 1259 Data: marți 18 mai 2004
Nu s-a încercat până acum - dintr-o jenă aproape de înțeles - să se facă și un top al îmbogățiților bugetari. Adică al celor mai pricopsiți lefegii. Este o categorie importantă și cred că la o evaluare mai atentă, în meciul dintre cele două categorii - privați și bugetari - balanța s-ar putea să se încline vizibil în favoarea ultimilor.Întrebarea care se naște aproape de la sine este: cum? Cum se poate face avere dintr-un salariu - fie el și de președinte - dacă acceptăm ideea că nu se recurge la procedee incorecte? Răspunsul e simplu: nu se poate! Și el este ilustrat de marea majoritate a persoanelor care se află într-un serviciu public. Minoritatea, însă, modifică radical percepția asupra unei categorii față de care se manifestă tot mai des reticențe. Ziarele publică, de ani de zile, fotografii ale vilelor și bunurilor aparținând la tot felul de categorii de slujbași ai statului - vameși, polițiști, procurori, judecători. Mai nou, a par șefii marilor regii, din zona energiei - cele pentru care Guvernul tocmai pregătește o ștergere a datoriilor. Măsura poate să sune cinic dacă ne gândim că aceste companii care vehiculează produse cu desfacere sigură, au reușit să le înece în datorii. N-ar fi, oare, normal, ca înainte de stingerea datoriilor să se verifice dacă nu cumva o parte a pierderilor se regăsesc între bunurile acestor șefi? Blănculescu și fostul AVAB au inițiat o măsură foarte educativă - aceea de tragere la răspundere patrimonială a celor care gestionează instituțiile păgubite, punându-i să plătească din propriile lor averi. Poate că ideea ar trebui generalizată!Nu mai vorbesc de faptul că deși stăm cu anticorupția-n gură toată ziua, controlul averilor dobândite ilicit rămâne o vorbă frumoasă valabilă, poate pentru alte generații. Pentru cele în care averile de acum vor fi dobândit deja statutul legal: acela de fundament al oligarhiei bugetare!
Titlu: Ingineria electorală
Nr Editie: 1260 Data: miercuri 19 mai 2004
Odată cu "cazul Vanghelie" se patentează și un nou model de "inginerie electorală" - aceea care permite unei formațiuni politice să joace la două capete și să câștige în oricare dintre variante. "Cazul Vanghelie" are o popularitate care se învecinează dea-cum cu celebritatea. Notorietatea primarului sectorului 5 o depășește pe aceea a celorlalți cinci primari de sectoare laolaltă. Și nu prin realizările deosebite puse în slujba populației, cât prin artificiile și oportunitățile menite să-l facă pe acesta să câștige popularitate. Din acest punct de vedere Vanghelie și-a surclasat omologii. A organizat revelioane pentru mii de oameni, subvenționate de către susținătorii săi. A oferit cadouri și ajutoare de sărbători, ajutându-i totodată pe susținători să-și vândă marfa cu termen de garanție depășit. A organizat concerte și a pus scaune de Înviere în jurul bisericilor. Acțiuni una și una, toate cu impact mediatic. S e poate spune că Vanghelie și-a început campania electorală încă din urmă cu trei ani. Aflat la cârma celui mai sărac sector, a știut să-și manipuleze "supușii" așa cum a dorit, ceea ce a făcut ca în prag de alegeri să fie candidatul cu cea mai cuprinzătoare susținere. Pentru PSD, era candidatul ideal, dacă n-ar fi avut faima proastă legată de incultură, abuzuri și obrăznicie. Aici se învecina prea tare cu baronii de provincie și când a fost să se dea o satisfacție - presei în special - partidul l-a pus pe lista celor sacrificați. Un sacrificiu pe care Vanghelie nu l-a acceptat. Pentru că nu accepta ideea să fie rupt de la țâța Puterii cea care-i alimenta orogoliul și realizările. Decizia de a candida chiar în contra candidatului oficial i-a pus pe gânduri pe șefii săi. Până și-au dat seama că aici poate fi deschisă o portiță spre beneficiul propriu: dacă tot e să câștige - măcar să o facă pentru noi. De aici și ezitările constante în a-l da afară din partid, cum se promisese. Și iată cum Vanghelie devine candidatul atipic, care candidează împotriva partidului, dar câștigă pentru partid!Se desprind, de aici, două concluzii: că în materie de disciplină PSD mai are probleme și că nu se poate debarasa chiar atât de ușor de cei care i-au făcut servicii, dar nu-i mai convin într-o anume conjunctură și că prin Vanghelie se confirmă un anume acel tip de politician, cel care-și alimentează platforma din rânduiala subterană a clanurilor.
Titlu: La aniversară!
Nr Editie: 1261 Data: joi 20 mai 2004
Astăzi se împlinesc 14 ani de la primele alegeri libere, după o jumătate de secol de regimuri totalitare în România. Atunci, în 90, 20 mai a căzut într-o zi pe care scepticii au descoperit-o ca fiind Duminica Orbului.După 14 ani se poate pune mai multă speranță în a găsi răspunsul corect la întrebarea: ce fel de zi a fost aceea? Una a clarviziunii sau a ignoranței? A speranței sau a decepției?Evident, la orice întrebare se pot da un număr variabil de răspunsuri și toate pot fi, în sine corecte. Depinde de unghiul în care este privită problema.Pentru majoritatea zdrobitoare a românilor, 20 mai a fost o zi a speranței și a revanșei față de un sistem care îi redusese la postura de simple marionete. Oamenii au avut atunci sentimentul (poate pentru prima și ultima dată) că istoria depinde de ei și că viitorul poate căpăta conturul dorințelor lor. Așa se și exprimă entuziasmul cu care au purces la a-și exercita acest drept și probabil c ă nimeni dintre cei care s-au aflat atunci pe „baricadele” opțiunii libere nu va uita cozile interminabile din fața centrelor de votare. A fost, probabil, o prezență la vot neînregistrată nici în timpul dictaturii, când procentele date publicității se apropiau de nivelul absolut!„Orbirea” a fost una dintre principalele concluzii ale scrutinului. Procentajele înregistrate – neobișnuite în sistemele electorale democratice – au ridicat semne de întrebare în special din partea minorității care se considera frustrată de roadele Revoluției. Era nucleul Pieții Universității, care după o demonstrație în forță de mai bine de o lună refuza să accepte faptul că amploarea spectacolului nu se regăsea în procentele electorale.Dincolo de aceste priviri partizane, alegerile din 1990 pot constitui un excelent prilej de nostalgii prin faptul că au fost  în comparație cu ceea ce avea să urmeze  un moment fast de decență și de bun simț. Cu mici excepții, aproape inevitabile, campania a fost una civilizată. Civilizat a fost și numărul de candidați înscriși în competiția prezidențială  doar 3  iar confruntarea lor finală, de pe televiziune, poate rămâne cu succes într-o antologie a decenței și a deferenței. Cel puțin pentru asta, aniversarea merită să fie sărbătorită, dacă nu pentru faptul că a constituit primul exercițiu real, adevărat, de democrație.
Titlu: Sârbu: elogiul oportunității!
Nr Editie: 1262 Data: vineri 21 mai 2004
Brusc, presa îl re-descoperă pe Adrian Sârbu și încearcă să-l transforme într-un personaj diabolic, ale cărui ticluiri stau la baza unei enorme manipulări electorale. Dacă lucrurile ar sta așa, Adrian Sârbu ar putea să fie mândru. Ar fi ceea ce nu odată și-a dorit. Și ceea ce, la un moment dat, a și crezut că este.Lucrurile sunt, însă, mai simple. Sârbu este unul dintre personajele cele mai interesante și mai complexe ale ultimilor 14-15 ani. A avut șansa ca în 22 decembrie să se afle în mijlocul evenimentelor, cu camera de filmat, devenind autorul (și proprietarul, într-un fel) unor documente esențiale pentru noua istorie a României. De aici și până la exercițiul puterii n-a mai fost decât un pas pe care Sârbu l-a făcut cu hotărâre. Regizorul de la "Sahia" a devenit, peste noapte, una dintre piesele importante ale noului mecanism executiv. A fost mâna dreaptă a lui Roman, în materie de imagine și de relație cu nou născuta presă liberă, cu care a întreț inut o relație contradictorie, căreia i-a și căzut victimă într-un final. Sacrificat cu mult prea multă ușurință de către Roman, a fost nevoit să-și caute drumul, pe aceleași coordonate pe care lucrase la Guvern, dar cu alte resurse. Resurse pe care le-a găsit cu dificultate, dar când le-a găsit a reușit să le facă să explodeze. PRO TV va rămâne un model unic în evoluția televiziunii noastre, introducând nu doar modernitatea expresiei ci și abilitatea de a fabrica evenimente și personalități. De la apariția PRO TV, televiziunea nu mai este aceeași în România, Sârbu promovând, alături de soluții valoroase și trucurile reprobabile ale mecanismului de manipulare prin media. El a evoluat adecvat într-un sistem nici de piață nici de stat, reușind să-și crească averea și prestigiul în dauna corectitudinii față de o entitate pe care nimeni nu o lua prea în serios. Aflat spre vârful piramidei, nostalgia deciziilor politice s-a făcut simțită. Urcat, cu postul său, pe valul care a adus la putere CDR-ul, s-a dorit el însuși un sfătuitor, o eminență gri a noii puteri. Până când i-a constatat neputința. Atunci a schimbat discret macazul, renunțând la susținerea acesteia și orientându-și antenele spre cei ce aveau să revină. Unii dintre aceștia nu i-au iertat nici până azi atașamentul față de valorile liberal-țărănismului. Alții au înțeles că-l pot folosi optim pe fondul discretului sentiment de vinovăție. De aici până la a deveni regizorul spectacolului electoral al localelor n-a fost decât un pas. Pe care Sârbu îl face cu naturalețe, din punctul de vedere al eficienței, în primul rând. Asta nu înseamnă că va face și pasul de a reintra activ în politică. Asta i-ar impune un corset pe care nu cred că-l suportă. I-ar afecta libertatea de mișcare și eventualele reorientări. Sârbu exersează, acum, plăcerea de a se afla la capătul firelor care mânuiesc personajele la vedere. Este locul care-i dă satisfacții maxime și la care nu cred că va renunța prea curând.
Titlu: Orizontul Țiriac
Nr Editie: 1263 Data: sâmbătă 22 mai 2004
Ceea ce a afirmat zilele trecute Ion Țiriac și a scandalizat întregul spectru, de la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta, îmi seamănă izbitor cu ceea ce se întâmpla la începutul anului 1990, când Silviu Brucan afirma că ne-ar trebui vreo douăzeci de ani pentru a ne apropria democrația autentică și mecanismele ei. Oracolul a devenit, brusc, un soi de inamic public, acuzele și invectivele la adresa sa curgând în șuvoaie neîntrerupte de cerneală și celuloid. Brucan, care știa el ce știa, n-a încercat să se explice, lăsând timpul să dea verdictul. Și iată că, după deja 14 ani, nimeni nu se mai gândește să-l acuze de pesimism pe profetul trecutului.Așa și cu Țiriac: acesta nu poate fi acuzat că nu se pricepe la afaceri. Ba, unii cred că se pricepe prea bine. Oricum, în acești 14 ani afacerile sale derulate în România au prosperat, valoarea activelor sale fiind evaluată recent la o jumătate de miliard. De euro. Țiriac vine cu greutatea acestei cifre în spate, și zice că n-ar trebui să ne dăm de ceasul morții cu intrarea în UE în 2007, pentru că tot suntem în întârziere și, dacă vom reuși performanța, nu vom fi pregătiți să facem față exigențelor Uniunii. El crede că ar trebui să privim lucrurile cu mai mult calm și cu mai multă inteligență. Implicit, el consideră că vom putea folosi intervalul rămas până prin 2010 pentru a profita de statutul actual, de țară în curs de aderare, pentru a ne consolida situația economică și pentru a putea negocia de pe alte poziții, mai realiste, condițiile aderării.Din punct de vedere practic nu pot să nu-i dau dreptate lui Țiriac. El gândește lucrurile pragmatic, ca un businessman ce este. Aderarea la UE este însă o miză politică. Atât pentru România, dar mai ales pentru PSD. Așa încât partidul, cel puțin, nu poate să accepte un astfel de sfat. Terminarea negocierilor și închiderea capitolelor de aderare vor cântări decisiv în bilanțul cu care partidul se va prezenta la alegerile de la sfârșitul acestui an. Anul 2010 aparține unul alt tip de orizont... și, poate, altor personaje...
Titlu: Dispariția miliardarilor?
Nr Editie: 1264 Data: luni 24 mai 2004
Asemeni dinozaurilor, miliardarii de astăzi vor deveni, din iulie 2005, o specie pe cale de dispariție. Nu numai cei de carton... Acest veritabil cataclism se va produce prin efortul comun al Băncii Naționale și al Ministerului de Finanțe, care au decis că denominarea monedei naționale va avea loc la jumătatea anului viitor.Va fi a treia "stabilizare" pe care o cunosc generațiile actuale. Prima a fost în 1947, după marea inflație provocată de război. Cea de-a doua în 1953. Atunci oamenii au trecut printr-un șoc major, văzându-și economiile de-o viață spulberate dintr-un foc. Pentru că statul comunist a decis atunci și sumele care aveau să fie preschimbate și care nu depășeau, din câte am auzit, câteva salarii. Stabilizarea n-a fost atât o măsură financiară, cât una politică, menită să aducă populația la numitorul comun al supraviețuirii, ștergând diferențele date de acumularea în timp. Stabilizarea a fost soră bună cu naționalizarea și rudă apropiată cu alte măsuri menite să proletarizeze poporul român. Acțiunea a fost încununată de succes. Actuala "denominare" a leului poartă povara acestei eredități. De aici și multele precauții cu care a fost avansată. Se vorbește intens de vreo doi ani despre această intenție, de tăiere a câtorva zero-uri din coada unui leu tot mai slab și nevoit să tragă după el atâtea cifre. Inflația a produs mutații importante în percepția și psihologia de masă. Ea a dus la nașterea unor categorii ce păreau de domeniul fanteziei: milionari și - apoi - miliardarii autohtoni. Ce a urmat a fost căderea în derizoriu. Astăzi suntem o națiune de milionari, dintre care marea majoritate abia își trag zilele.Denominarea ar fi trebuit să fie deja operată - după opiniile specialiștilor în domeniu. N-a fost, însă, dintr-un motiv politic: vin alegerile, iar "sărăcirea" bruscă a populației ar fi creat un impact negativ cu consecințe la urne. Al doilea semestru al lui 2005 e numai bun din acest punct de vedere. Spiritele vor fi mai liniștite și, dacă dă Domnul să încheiem și capitolele de negociere cu UE-ul, ideea acomodării pentru viitoarea trecere la euro este chiar justificată.
Titlu: Birourile electorale: pixul și abacul!
Nr Editie: 1265 Data: marți 25 mai 2004
Cea mai științifică explicație legată de modul în care pot fi difuzate către presă listele cu candidați la alegerile locale ne-a fost oferită de doamna Mirela Șolea de la BEM: 'Legea interzice să vă oferim aceste liste trase la xerox. Dacă doriți, însă, puteți să le copiați cu pixul. Despre asta legea nu spune nimic!'Această discuție a fost încununarea a două săptămâni de alergătură a reporterilor unei Agenții de Presă, pe la Biroul Municipal și pe la birourile de sector, pentru a obține listele de candidați la funcțiile de primari și consilieri. Timp de două săptămâni aceste liste ba n-au fost complete, ba trebuiau să aștepte eventualele reclamații, ba trebuiau validate de nu se știe ce organism. Cert este că între calendarul difuzat de Guvern la debutul campaniei locale, și calendarul propriu al Birourilor nu s-a manifestat aproape nici o coincidență. În teorie deschise informării publicului - ba chiar având această îndatorire expresă - în scopul creșterii transparenței mecanismului electoral, Birourile electorale se dovedesc, în practică, instituții cu un înalt coeficient de birocrație și de opacitate. Fiind singurele surse autorizate de informare a publicului alegător în legătură cu oferta electorală, Birourile electorale nu se regăsesc în mecanismele lor de funcționare nici măcar cu două săptămâni înainte de alegeri!În epoca Internetului, o lege tâmpită - sau înțelegerea ei pe dos de către funcționarul public nedispus să-și complice viața cu așa ceva - face ca BEM-ul și BES-urile să comunice cu... pixul. În epoca computerului, probabil că vom asista la numărarea voturilor cu abacul. Este o problemă pe care Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Justiției, Secretariatul General al Guvernului și cine se mai calcă pe picioare în această afacere, ar fi trebuit să o rezolve din timp. Ar fi fost necesar ca toate Birourile să dispună de site-uri de Internet, pentr u a putea publica operativ listele, să aibă adrese pe care să poată fi accesate și să aibă, în primul rând, structurile care constituie interfața între ele și publicul alegător, dornic să știe ce va vota nu doar în ziua alegerilor.Este, cred, primul eșec al autorităților din această ediție și dacă situația nu poate fi remediată, până în 8 iunie (nici nu prea văd cum) măcar să se aibă din timp în vedere măsurile pentru runda legislativelor și a prezidențialelor.
Titlu: Șah la rege sau rocadă?
Nr Editie: 1266 Data: miercuri 26 mai 2004
Dl Cozmâncă este prototipul activistului pe care și l-ar dori orice partid: metodic, dedicat, disciplinat. Nu este genul omului care vorbește de dragul de a se auzi și, de aceea, cam tot ceea ce spune, ar trebui receptat cu atenție. Recent, și-a spus părerea în legătură cu viitorul partidului. Greu de crezut că s-a lăsat luat de val și că ar fi făcut niscai mărturisiri imprudente. Cred, din contră, că discursul său a fost temeinic gândit, în funcție de impact. Ce-a spus, de fapt, Cozmâncă? Ce n-au prea spus, cu convingere, cei implicați în acest proces. Că lucrurile sunt destul de clare în ceea ce privește evoluțiile postelectorale. În sensul că, nici dl Iliescu și nici dl Năstase nu mai plutesc în deriva inspirațiilor de ultimă oră. Practic, în decembrie 2004, se va produce o rocadă: președintele țării, care-și încheie ultimul mandat, revine la cârma partidului, iar președintele partidului, care are toate șansele să câștige prezidențialele, va merge la Cotroceni. Nimic nou sub soarele democrației, deci. Cu precizarea - făcută de purtătorul de cuvânt al Președinției - că dl Iliescu nu va accepta să i se facă cadou scaunul de lider al partidului, ci va candida în mod democratic pentru acesta. Această precizare induce, deja, o modificare a calendarului postelectoral: alegerile la PSD nu vor putea fi organizate mai devreme de 2-3 luni, anul viitor, timp în care dl Iliescu va fi simplu membru de partid - în cazul în care va face cerere de reprimire. Cazul premierului Năstase este ceva mai limpede: practic, el se va instala la Cotroceni încă din acest an și nu mă îndoiesc că primul lucru pe care-l va face este să-i dea o nouă înfățișare, mai apropiată de exigențele sale. Va lua cu sine o bună parte a principalilor săi colaboratori - mai ales pe aceia în pericol de a nu fi agreați de viitoarea conducere - și va purcede la croirea unei haine prezidențiale mai pe măsura sa. În această situație intervine o neclaritate: cum se va decide noul Executiv? Cu un Iliescu fără atribuții și un Năstase cu alte atribuții, cine-și va lua responsabilitatea de a valida viitoarea echipă cu care ambii vor trebui să conlucreze? Întrebarea e, desigur, tehnică, dar ea pune în evidență faptul că declarația lui Cozmâncă reprezintă nu doar formula "rocadei" ci, în același timp, un "șah la rege" - adică la Iliescu: acesta este somat să accepte - implicit - susținerea lui Năstase în campania prezidențială, și, totodată, să-și asume responsabilitatea selectării echipei cu care va duce partidul mai departe, după ce va fi reales.
Titlu: Ancheta anchetei de la Mihăilești
Nr Editie: 1267 Data: joi 27 mai 2004
Ceea ce s-a întâmplat la Mihăilești este, în primul rând, un accident. Și, ca orice accident, el poate fi privit doar prin prisma erorilor care au condus la producerea sa. Erori voluntare sau involuntare care acum, la o revedere atentă, stupefiază prin simplitatea și ușurința cu care ar fi putut fi evitate.Desigur, în cele din urmă ancheta demarată de organele de justiție va stabili cauzele și vinovățiile. Cu câtă precizie?Aici răspunsul rămâne în aer. Rezultatele anchetei vor depinde mai puțin de succesiunea reală de evenimente, cât de modul în care a fost efectuată investigația. Or, aici sunt vizibile, cu ochiul liber, o grămadă de inadvertențe.M-a impresionat întotdeauna rigoarea cu care americanii efectuează investigația accidentelor aviatice. Indiferent unde se produc acestea, pe cine știe ce vârf de munte sau fund de mare, echipele nu se lasă până nu sunt recuperate și ultimele bucățele de material. Urmează apoi operațiunea reasamblării fragmentelor până la recompunerea structurii aparatului. Abia după aceea începe investigarea propriu-zisă a cauzelor accidentului, anchetă în cursul căreia fiecare bucățică de epavă poate relata un fragment din cele întâmplate.În ciuda numeroaselor accidente înregistrate în ultimii ani, nouă ne lipsește tehnologia anchetei, regulile de bază ale reconstrucției, și acest lucru s-a văzut mai bine ca oricând la Mihăilești. Practic, procurorii care au fost acolo au tras concluziile înainte să strângă toate dovezile. S-a văzut că nici pompierii, nici polițiștii, nu stăpâniseră regulile de bază ale izolării perimetrului - ignoranță ce a făcut din ei primele victime. Nimeni nu spune că groapa de la Mihăilești ar fi trebuit să rămână deschisă zile în șir, mai ales pe o arteră cu trafic intens, dar graba cu care a fost acoperită ridică semne de întrebare. Ministrul Justiției avea tot dreptul să fie nemulțumit de modul în care s-a făcut ancheta. Nemulțumirea sa nu rezolv ă, însă, mare lucru în cazul de față, în care răul făcut de grabă și neglijență devine aproape ireparabil.Experiența tragică de la Mihăilești poate avea însemnătate dacă din ea se vor trage concluziile necesare și dacă ceea ce s-a întâmplat acolo va putea să nu se mai repete. Pentru aceasta este însă necesară o severă anchetă a anchetei.
Titlu: Manevră sub acoperire: vicepremierul unic!
Nr Editie: 1268 Data: vineri 28 mai 2004
A stârnit mare vâlvă zvonul și, apoi, anunțul că guvernul va fi dotat cu vicepremieri, a căror sarcină urma să fie aceea a coordonării unor segmente tematice, în vederea sporirii eficienței actului de guvernare.După suspansul de rigoare au fost făcute și anunțurile de cuviință: cel mai surprinzător a fost acela al nominalizării unui consilier prezidențial, cunoscut pentru rezervele sale la adresa Executivului. Lui i-au fost alăturați doi "grei" ai echipei, a căror pondere fusese deja augmentată prin restructurarea guvernului. După ce s-a ciocnit cupa de șampanie, noii vicepremieri au purces cu avânt la lucru. Adică: Ioan Rus și-a luat concediu (sau cam așa ceva) și s-a dus la Cluj să-și facă campania de înlăturare a lui Funar. Au rămas în urma sa problemele complexe ale administrației publice, capitol sensibil al integrării, și un minister condus prin procură de către ministrul delegat, înglodat până peste cap și el în gestionarea a legerilor locale.Dan Ioan Popescu a fost și el acaparat de obiectivul imediat al alegerilor. Responsabil cu bunul mers al celei mai importante organizații a partidului - nu a guvernului, împovărat de complicațiile privatizării PETROM, numai de acțiune europeană nu mai are răgaz și suflu.Noroc cu cel de-al treilea vicepremier. Și singurul, după toate cele ce se întâmplă. Ioan Talpeș este într-o poziție de vicepremier unic. Nefiind agățat cu alte responsabilități - parlamentare sau de partid - el se poate concentra pe zona de care răspunde cu infinit mai mult succes decât colegii săi. Asta mă face și cred, în cele din urmă, că întreaga acțiune de implementare a vicepremierilor a fost, de fapt, o acțiune sub acoperire, menită să-l aducă pe dl Talpeș în structura guvernamentală, fără a suscita gelozii sau nemulțumiri din partea celor care se considerau a fi cel puțin la fel de îndreptățiți. Alăturarea lui Ioan Rus și Dan Ioan Popescu apare, î n această perspectivă, mai degrabă o acțiune cosmetică. Cu atât mai mult cu cât unul dintre ei are toate șansele să dispară din organigramă, dacă va câștiga alegerile din Cluj.Astfel privite evenimentele în curs, ele deschid o perspectivă și mai clară asupra perioadei de după alegerile generale, când printre candidații la funcția de premier în viitorul guvern o opțiune solidă, agreată și de la viitoarea președinție, și de la viitoarea conducere de partid, vine de la actualul vicepremier. Unic.
Titlu: Dumnezeu bate monedă pentru BNR
Nr Editie: 1269 Data: sâmbătă 29 mai 2004
Realitatea afirmației lui Gigi Becali, cum că banii pe care-i are i-a primit de la Dumnezeu, este întărită, în mod neașteptat, din cea mai autorizată sursă: Banca Națională a României!Cum a ajuns Dumnezeu să se implice în treburile BNR-ului? Foarte simplu. Cu câteva zile în urmă, la una dintre tradiționalele întâlniri ale președintelui Iliescu cu telespectatorii de pe canalul România 1, printre alte probleme arzătoare, aflate la ordinea zilei, președintele a reluat o mai veche temă a sa: cea a salariilor din domeniul bancar, semnalând faptul că, deși nu au responsabilități mai mari decât are un ministru, de pildă, salariile bancherilor sunt cam de 20 de ori mai mari - citând în mod expres leafa guvernatorului BNR. Președintele n-a spus că dl Isărescu n-ar merita o asemenea remunerație, ci și-a exprimat doar regretul că nu au fost găsite mijloacele și resursele pentru a mai netezi aceste discrepanțe.Cu o promptitudine demnă de cauze mai bune, "câinele de pază" al guvernatorului BNR, dl Adrian Vasilescu, a intervenit pentru a lămuri lucrurile. Și le-a lămurit de mai mare dragul, făcând cunoscut faptul că "salariul guvernatorului și al funcționarilor BNR nu angajează bugetul de stat!" Vezi bine, dacă pensionarii o duc greu și dacă șomerii primesc ajutoare insuficiente, nu este de vină Banca Națională. "Nici un leu din cheltuielile BNR nu presupune un efort al contribuabilului" - a mai adăugat, punând capac chestiunii, dl Vasilescu, și închizând definitiv gura tuturor celor care trăiau cu iluzia că dacă dl Isărescu ar duce-o mai prost ei s-ar putea să o ducă mai bine.Explicațiile consilierului guvernatorului BNR sugerează un tablou original: pe de-o parte, ograda BUGETULUI, în care mișună populația care se hrănește din această resursă. Lângă ea, izolată de un gard înalt, ograda BNR-ului.Între ele, nici o portiță. Fiecare cu treaba lui. Și cu grijile lui. A Bugetului - de a nu-i lăsa să moară de foame pe cetățeni. A BNR-ului - de a asigura un trai îndestulat slujitorilor săi. Unica relație ar fi aceea că BNR-ul tipărește banii din buget. Pe ai săi îi tipărește Dumnezeu. Sau cine-i ține locul. Același care fixează și salariul guvernatorului, și pe cele ale menajerelor de la BNR.De-acum înainte dl Iliescu poate să doarmă liniștit! La fel de liniștit ca dl Vasilescu.
Titlu: Viitorul - în ceață - al lui Iliescu
Nr Editie: 1258 Data: luni 17 mai 2004
Concomitent cu principiul lăsării jurnaliștilor în ceață - în ceea ce privește viitorul său post-cotrocenist - președintele Iliescu lansează o nouă fumigenă: n-ar mai vrea o funcție executivă în PSD! Cu vreo două luni în urmă, dl Iliescu acceptase ideea că nu va putea rămâne în afara politicii și că, după încheierea mandatului, se va întoarce în partidul pe care, practic, l-a fondat și pe care, după eșecul din '96, l-a readus la putere în 2000. Toate construcțiile teoretice pe care le-au făcut până acum analiștii aveau în vedere o structură de tipul: Iliescu-președinte PSD; Năstase - președinte; Geoană, sau Talpeș, sau un altul - prim-ministru. În cazul în care dl Iliescu se ține de cuvânt, tot acest eșafodaj pică. Pentru că cel mai important pilon-cel al conducerii partidului, din care derită logic și celelalte - rămâne "în aer". Este evident că pasul spre Cotroceni al lui Năstase urma să fie făcut mai ales datorită necesități i de a lăsa locul de la partid liber pentru locatarul de la Cotroceni. În cazul acesta devine foarte probabilă o reconsiderare a strategiei, prin care funcția de șef al partidului va fi rezervată actualului titular. Cine va merge la Cotroceni într-o astfel de situație? Numele vehiculat până acum, ca o alternativă la Năstase a fost cel al lui Geoană. Geoană, însă, s-ar putea să devină primar al Capitalei, și iese din joc, chiar și în cazul unui insucces, pentru că nu se poate merge la o miză atât de importantă, precum Cotrocenii, cu un perdant la București! Viitorul premier, în acest caz, va fi selectat dintre apropiații lui Năstase, printre care se numără, mai nou, și Ion Talpeș, dar printre care nu vor putea fi regăsiți D.I.Popescu sau Mitrea. Lucrurile se vor aranja într-un fel sau altul. Ce va face dl Iliescu și unde se va așeza?România nu are încă tradiția autorităților neexecutive. E greu de imaginat, încă, la noi, un rol de genul celui jucat de Den Xiao Ping, de pildă. Românii văd încă puterea asociată atribuțiilor formale ale acesteia. Un Iliescu lipsit de putere de decizie va fi urgent abandonat de către jucătorii din primele eșaloane, iar popularitatea nu i-ar mai servi la altceva decât la a face băi de mulțime. Iliescu mai are, deasemenea, responsabilitatea oamenilor din jurul său, care l-au însoțit și l-au reprezentat și pe care nu va putea să-i plaseze într-o structură controlată de alții și nici să-i lase de izbeliște, președintele fiind recunoscut prin loialitatea față de cei cu care lucrează. Iată de ce soluția pe care o avansează, acum, destul de enigmatic, nu mi se pare a fi cea reală.
Titlu: Cămașa electorală și haina nordatlantică
Nr Editie: 1257 Data: sâmbătă 15 mai 2004
Când a sosit pentru prima dată în România secretarul general NATO Mannfred Woerner, prin '92, dacă îmi aduc bine aminte, a fost o adevărată sărbătoare națională. Primirea oficialului nord-atlantic a fost una de excepție și politicienii noștri s-au întrecut în a-l flata. L-au adus și la celebrul - pe atunci - bar "Melody" pentru a viziona un program în care evolua "armata XIV" - o trupă de balerine rusoaice care tulburaseră Bucureștii monden cu performanțele lor. Pe atunci, cea mai vie dorință a românilor era de a intra în NATO. Încă din '90, prin octombrie, premierul Roman făcuse o vizită la cartierul general NATO de la Bruxelles și stabilise o legătură cordială cu secretarul general, legătură ce avea să-i fie de folos și după ce nu mai avea să fie în fruntea guvernului.După dispariția prematură a lui Woerner, atât Javier Solana, care i-a urmat, cât și lordul Robertson, retras din funcție cu câteva luni în urmă, s-au bucurat de pri miri la fel de entuziaste din partea autorităților și publicului românesc, atunci când ne-au vizitat, chiar dacă decizia de la Madrid, din 1997, de amânare a noastră pentru cel de-al "doilea val", ne-a provocat o vie amărăciune. Idealul nord-atlantic rămânea ferm în picioare și nu puțini erau cei care-și imaginau că admiterea noastră în Alianță va pune capăt tuturor frustrărilor și problemelor. Praga 2002 a constituit, din acest punct de vedere, cea mai mare bucurie pe care ne-a oferit-o comunitatea internațională, momentul Washington 2004 consfințind apartenența noastră la cea mai puternică (și singura!) alianță militară din istorie. Intrarea în NATO nu a fost, desigur, doar un "cadou" făcut de americani pentru a ne capacita în susținerea campaniilor lor din Afganistan și Irak, deși mulți au văzut doar acest aspect. A fost și o recunoaștere - chiar dacă ușor tardivă - a importanței României ca partener activ și sincer al state lor care, prin această alianță, doresc să conserve și să apere principiile fundamentale ale democrației și libertăților umane. După ziua liberă și manifestările publice grandioase prin care s-a sărbătorit evenimentul, interesul față de NATO pare să fie căzut brusc la o cotă inacceptabilă. Cum altfel poate fi interpretat dezinteresul parlamentarilor față de prezența în aula Camerei a noului secretar general Jaap de Hope Scheffer (pe care mulți dintre aleși nici măcar nu știau cum îl cheamă)? Cum poate fi calificată prezența a nici jumătate dintre parlamentari la această întâlnire? Cum poate fi evaluat dezinteresul autorităților față de protocolul invitatului, altfel decât prin prisma proverbului cu cămașa românului: campania electorală a fost mai aproape de pielea politicienilor decât haina nordatlantică.
Titlu: Câmpeanu
Nr Editie: 1246 Data: luni 03 mai 2004
Într-un fel, Radu Câmpeanu ilustrează condiția dramatică a politicianului român nimerit la răscruci ale istoriei. Prima răscruce a fost cea a războiului și a instalării comunismului și l-a aruncat în pușcărie, unde a ispășit vina de a fi crezut în valorile democrației. A fost suficient pentru ca o carieră să fie strivită, nemairămânând din ea decât aspirația supraviețuirii. În condițiile știute. Dacă în '45-'47, Câmpeanu s-a aflat în urma istoriei, în '89-'90, a fost înaintea ei. Reprezentant autorizat al curentului liberal, căruia a încercat să-i reînnoade șirul în cursul vremii, Câmpeanu n-a înțeles că momentul nu corespundea logicii și bunului simț tradițional. Pentru vina de a fi fost rezonabil și de a nu fi dat curs extremismelor și exagerărilor care însoțeau atunci discursul politic, s-a trezit scos din joc. Era timpul panglicarilor cu buzunarele doldora de dolarii neimpozitați ai tranziției. Răscrucea '92-'93 a fost, pentru cei mai mulți, u na paradoxală. Un partid care se instalase autoritar în fruntea plutonului "istoric", al cărui lider era capabil să vadă și interesul național, nu doar cel de grup, avea să capoteze inexplicabil la niște alegeri pentru a căror bună desfășurare liberalii lucraseră cot la cot cu reprezentanții altor formațiuni politice. Sancțiunea - după părerea mea nemotivată - a reținut și unele dintre stângăciile inerente unei vieți politice necristalizate încă. "Soluția regală" a fost atât de subtilă, încât n-a înțeles-o nimeni, iar solidaritatea de generație, atât de loială încât a îndepărtat aripile tinere de care, în mod normal, Câmpeanu ar fi trebuit să fie mai legat decât a fost. Congresul de la Poiana Brașov, din '93, a fost cel care a pus capăt unei cariere politice mult prea scurte. Politica românească a pierdut atunci, prin Radu Câmpeanu, unul dintre reperele sale de verticalitate și de bun simț, în fața asaltului mitocăniei și a sete i de înavuțire. Și, probabil că Ion Iliescu are dreptate: cu un Câmpeanu, neexmatriculat prematur, și cu un Rațiu nemarginalizat, politica ar fi putut să fie alta și România să arate altfel.Istoria nu lucrează însă nici cu "poate" și nici cu "dacă". Radu Câmpeanu rămâne cel puțin autoritatea morală de a nu fi făcut concesii majore și de a nu-și fi scos la vânzare onoarea și orgoliul de om, în primul rând.
Titlu: Monsieur Jourdain din Pipera
Nr Editie: 1247 Data: marți 04 mai 2004
O operă literară are valoare cu atât mai mare cu cât mesajul ei este mai peren, valabil și atunci când decorul original se schimbă fundamental.Monsieur Jourdain, din "Burghezul Gentilom" al lui Moliere, a rămas celebru pentru faptul că făcea proză fără să știe. Revelația lui monsieur Jourdain este încercată, cu aceeași emoție, două-trei secole mai târziu, de un alt burghez gentilom, de extracție transhumantă: Gigi Becali din Pipera. Omul a poposit în viața publică, cu câțiva ani în urmă, fără aspirații prea mari. Dumnezeu l-a ajutat să facă bani și el a dorit să-i folosească în cel mai plăcut mod cu putință - investindu-i în echipa sa favorită, Steaua. Contactul cu fotbalul l-a făcut popular, iar popularitatea i-a stimulat apetitul pentru mai mult. Marea revelație, mărturisită, a fost aceea că orice prostie ar scoate pe gură, imediat se află în jurul său 4-5 camere de luat vederi ca să o imortalizeze și să o transmită mai departe unui public avid de can-can-uri. Ca om dedicat economiei de piață, Gigi Becali a realizat valoarea inestimabilă a acestei popularități, pentru care alții plătesc din greu. A fost suficient ca un amic de stadion - Viorel Hrebenciuc - să-i susure la urechi ideea că n-ar da rău ca om politic, că nu i-a mai trebuit altceva. Și-a cumpărat imediat partid, și-a instruit aderenții ca pe o veritabilă galerie și a început să privească cu îndrăzneală spre zările electorale ale lui 2004. În fond, când în parlament se află atâția oameni pe care nu dai doi bani, care nu știu să facă nimic și toată lumea se pleacă până la pământ în fața lor, de ce să nu te consideri incomparabil mai calificat pentru o asemenea poziție?Proaspăt om politic de acțiune, Gigi Becali a simțit că, dincolo de instinctele sale native, practice, are nevoie și de ceva teorie. Așa că și-a luat, mai întâi unul, apoi un al doilea analist politic, oameni școliți prin țar ă și prin străinătăți, care au început să-l pună la punct din perspectivă doctrinară. Acesta a fost momentul în care Gigi Becali, asemenea lui monsieur Jourdain, a realizat că filosofia este meseria lui, că a supt-o de la sânul mamei și că a mustit de ea fără să-și dea seama. Acest moment de cotitură din viața și cariera politică a liderului creștin-democrat poate să însemne mult pentru întreaga societate românească în care, tot felul de burghezi mai mult sau mai puțin gentilomi, practică, fără să-și dea seama, ceva ce în general se numește politică.
Titlu: Partidul sindicaliștilor: ce vrea el?
Nr Editie: 1248 Data: miercuri 05 mai 2004
Recenta inițiativă a Blocului Național Sindical de a constitui un partid al sindicaliștilor îmi amintește de o acțiune similară, a unui fost ministru al Industriei (Constantinescu, parcă) care în 1992, cu puțin înainte de alegeri, a convocat toți funcționarii cu munci de răspundere din minister la o ședință în care a decis constituirea unui Partid al Industriașilor (dacă memoria nu mă înșeală). Dl Constantinescu își făcuse o socoteală simplă, numărând funcționarii ministerului și adunându-i cu membrii de familie până când a ajuns la un rezultat ce-l îndreptățea să aspire la laurii parlamentari.Câte voturi a luat atunci partidul dlui amintit? Nesemnificativ. Socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea de la urne, cum nu s-au potrivit multe alte socoteli de același fel. Au existat, pe la noi și pe aiurea, fel de fel de idei de constituire a unor partide pe baze profesionale sau de hobby. În Cehoslovacia a fost, la un moment dat, un partid a l băutorilor de bere. Mulți visează un partid puternic al femeilor, bazându-se pe faptul că sunt majoritare în structura populației pe sexe. Nicicând, astfel de soluții nu s-au bucurat de succes pentru simplul motiv că viața politică se bazează pe cu totul alte criterii, și în primul rând pe opțiunea ideologică. Oamenii au marea, formidabila calitate de a nu gândi uniform într-o democrație reală.Revin la BNS și la ideea potrivit căreia filosofia sindicală ar putea face o breșă în acest edificiu al ineficienței. Lucrul nu mă surprinde. BNS-ul lui Costin și Brătianu s-a ilustrat de-a lungul timpului prin fel de fel de acțiuni și activități neortodoxe. BNS-ul a ajutat Dacia Felix și reînvie, promițându-i fondurile de pensii ale Blocului. BNS a investit într-o socitetate de asigurări (CROMA) falimentară, pierzând o grămadă de bani. BNS a fost și este tovarășul de nedreptățit al lui Freddy Robinson, om de afaceri israelian, patron de cazinouri și de bănci, la bine, dar mai ales la rău, în afaceri nerentabile. Nu știu ce mă face să cred că nici de data aceasta patronul postului Tele7 nu este străin de aspirațiile partinice ale uniunii sindicale care aspiră la putere politică în bloc și nu pe căile utilizate tradițional de reprezentanții săi (urcarea din mers în barca partidelor cu care s-au confruntat).Doar dacă maniera nu este o încercare de "intimidare" sau de convingere a unui partid care să considere, în ultimă instanță, că decât să se confrunte cu un astfel de potențial adversar, mai bine face pace cu el.
Titlu: Consilierii
Nr Editie: 1249 Data: joi 06 mai 2004
Se poartă, în draci, consilierii politici. De preferință străini dacă te ține punga, dar nu sunt de lepădat nici cei autohtoni.Este o realitate care ține de specializarea tot mai pronunțată a vieții politice. Nu se mai pot face campanii electorale după ureche, cu atât mai mult cu cât miza alegerilor continuă să crească, proporțional cu posibilitățile pe care le conferă celor aleși de a avea un cuvânt de spus în evoluția lucrurilor.Ca și candidații, consilierii acestora au intrat în reflectorul opiniei publice, stârnind comentarii și controverse. Cum a fost - și este - cazul consilierului PRM, Arad. Lesne de înțeles, Arad fiind evreu și PRM-l remarcându-se, de-a lungul timpului, printr-o atitudine nu foarte amicală față de poporul ales. Mai este Dick Morris, cel adus pe meleaguri mioritice de către Lia Roberts, ca să reediteze succesele de pe vremea lui Clinton și intrat în simbria lui Voiculescu. Că de la partidul democrat (american ) până la cel umanist e oarece distantă e adevărat, dar banii n-au miros, iar dolarii merg peste tot. Dacă Dick va reuși să bage PUR-ul în Parlament, își va binemerita, desigur, reputația de vrăjitor electoral.Oricât ar părea de ciudat, cea mai controversată alegere de consilieri este cea operată de Gigi Becali. Dan Pavel, mai întâi, și Vladimir Tismăneanu, după el, s-au oferit să-l ajute pe latifundiarul din Pipera să răzbească prin hățișul ideologiei spre condiția de politician. Intelighenția opoziționistă a strâmbat din nas jignită în aspirația sa exclusivistă. Partizanii puterii au zâmbit mânzește, satisfăcuți că doi dintre cei mai acerbi critici ai săi se mânjesc cu paraii oierului. În jurul celor doi s-a instalat un strat de abur suspicios-ironic ce tinde să-i excludă din categoria personajelor demne de încredere.În mod nemeritat. În primul rând pentru că democratic este să respecte libertatea de opțiune. Inclusiv a lui Dan Pavel și Vladimir Tismă neanu față de Becali. De ce să nu le acordăm credit că, având mai mult fler decât alții, intuiesc un cal câștigător ce are nevoie doar să fie antrenat ceva mai bine pentru a câștiga derby-ul? De ce să nu-i acordăm lui Becali dreptul de a aspira spre o poziție pentru care poate că are datele necesare, chiar dacă ele nu se văd cu ochiul liber? De ce un consilier al lui Becali ar trebui să fie mai puțin valoros decât un consilier al lui Năstase? Sunt prejudecăți peste care avem datoria să trecem așteptând confirmarea urnelor. Singura valabilă.
Titlu: Pasiunea lui Geoană
Nr Editie: 1250 Data: vineri 07 mai 2004
După trecerea valului de emoție politico-jurnalistică generată de surpriza nominalizării lui Mircea Geoană pentru a candida la funcția de primar general al Capitalei, lucrurile pot fi judecate și analizate mai "la rece". Mai ales după prezentarea de miercuri, de la Polivalentă, a candidaților PSD, când ministrul de externe a trecut cu brio rampa de la condiția de diplomat la cea de politician, printr-un discurs electoral dinamic, deloc stângaci, cum au lăsat să înțeleagă comentatorii care nu reușesc să vadă în stilatul ministru un administrator aplicat și eficient.Candidatura lui Geoană este o lovitură dată de staff-ul de campanie al PSD, care a mers pe principiul efectului major: Geoană este cel mai bine plasat actor în ochii publicului. Mai bine plasat, dintr-un punct de vedere, chiar decât premierul Năstase, dar dintr-o perspectivă substanțial diferită. Ori, într-o competiție considerată, totuși, ca una de importanță deosebită, partidul de guvernământ a venit, de regulă, cu candidați de mâna a doua sau a treia, sortiți din start eșecului, în special într-un oraș cu o atât de mare diversitate de opțiuni. Începând cu Cazimir Ionescu (în 1992) și continuând cu Năstase (Ilie, în 96) și cu Sorin Oprescu (în 1998 și 2000), FSN-PDSR nu a manifestat niciodată un interes real în obținerea acestui post, cu consecințele care s-au văzut abia în ultimul mandat. Pentru 2004-2008, Geoană este, într-adevăr, cel mai bine plasat. Dar, poate, nu și cel mai adecvat. Pentru că îi lipsește o anumită experiență managerială care se dobândește în lucrul cu oameni mulți și diferiți. Nu vreau să spun că acesta ar fi un handicap de netrecut și, la urma-urmelor, nimeni nu s-a născut primar general și nici nu există cursuri pregătitoare pentru această funcție. Geoană are șanse mai mari decât oricare alt candidat PSD (cu excepția lui Năstase, probabil, căruia i-ar fi priit de minune o Primărie, înainte de palatul Victo ria), dar nu se poate merge la sigur pe mâna sa. El, personal, nu are decât de pierdut, în ambele situații, și din acest punct de vedere acceptul său - de voie sau de nevoie - merită salutat ca un gest în primul rând politic. Dacă va câștiga, va rămâne patru ani într-o poziție administrativă, din care se va subordona multora dintre colegii săi egali de acum. Dacă pierde, pleacă mai departe cu acest handicap, indiferent care vor fi opțiunile viitoare referitoare la cariera sa politică.Până atunci, Mircea Geoană se vede crucificat pe altarul nevoilor electorale ale partidului, poziție pe care va avea de pătimit nu puține dintre acele lucruri care nu i-au afectat imaginea până acum.
Titlu: Ultima zi de înscrieri, prima zi de campanie
Nr Editie: 1251 Data: sâmbătă 08 mai 2004
Astăzi începe, practic, campania electorală pentru alegerile locale. Tot astăzi, la miezul nopții, se închide lista înscrierilor de candidați. Urmează o lună fierbinte. Ce înseamnă "începerea" campaniei electorale, în condițiile în care, practic, aceasta se derulează constant, de la începutul anului? Este vorba de campania prin radio și televiziune, în special de posturile publice, unde fiecare formațiune are dreptul la o parte din tortul de campanie. Cât de multe voturi pot să aducă timpii de antenă, rămâne o chestiune discutabilă. Mai interesantă rămâne varianta show-urilor electorale pe care puzderia de posturi comerciale TV, mai vechi sau mai noi, nu vor întârzia să le pună în funcțiune pentru a mai ciupi ceva din bugetele de campanie. Rămâne în suspensie ideea unei confruntări finale între cei mai bine plasați candidați pentru Primăria Capitalei. Un feeling special mă face să cred că în strategia PSD nu figurează o asemenea opțiune. După ce s-a "fript" cu confruntarea din '96, dintre Ilie Năstase și Victor Ciorbea, partidul celuilalt Năstase nu va mai risca o repetare a situației, printr-o imprudentă ieșire la rampă a lui Geoană pe terenul lui Băsescu, pentru că este evident faptul că între aceștia doi se va decide soarta Bucureștiului pentru viitorii patru ani. Că se vor hârjoni, între ei, ceilalți candidați, este clar. Dar din hârjoana lor nu vor rezulta prea multe procente. Așadar, campania electorală se va împărți între radio și televiziune, și "munca de la om la om", care va rămâne principala metodă de convingere a masei de manevră a nehotărâților.La miezul nopții se vor închide listele de candidați. Este puțin probabil ca, pe ultimii metri, să mai aibă loc mișcări importante. Se știe deja cine sunt favoriții pentru cursa din marile orașe și se poate face chiar o schiță a viitoarei hărți electorale. După toate probabilitățile, interesul se va concentra asupra formulelor adoptate în bătălia pentru redutele "independente", pe care partidul de guvernământ și le-ar dori aliniate. Cele mai puține șanse de "schimbare" le are Timișoara, rămasă ultima poziție a unui partid practic dispărut, situație care se datorează personalității puternice a actualului primar. Clujul va fi și el teatrul unei bătălii aprige, în care se va încerca doborârea eternului Funar, de către o falangă pesedisto-udemeristă, cu ministrul de Interne în frunte. Semne de întrebare va ridica și Brașovul, în timp ce Capitala rămâne deschisă, cum se spune în fotbal, oricărui rezultat.
Titlu: Exportul de democrație cu lesă
Nr Editie: 1252 Data: luni 10 mai 2004
Scandalul fotografiilor cu deținuți irakieni, mutilați și batjocoriți de către militarii americani, pică cum nu se poate mai prost pentru armata învingătoare. Deși consecințele sunt încă greu de evaluat, el echivalează cu o veritabilă înfrângere pe cel mai sensibil dintre câmpurile de luptă ale acestui război ciudat, ce îmi seamănă izbitor, ca rezonanță, cu celebrul Watergate.Faptul că reprezentați ai națiunii considerate cel mai mare exportator de democrație, s-au dedat la practici demne de torționarii regimurilor totalitare nu poate să rămână fără urmări. Nimeni nu va putea spune că Bush sau Rumsfeld ar fi putut să tolereze astfel de practici, având cunoștință de ele. Va fi foarte greu de crezut însă că scuzele prezentate (destul de târziu) de titularul de la Casa Albă și promisiunile că cei vinovați vor fi pedepsiți va mai putea să refacă prestigiul națiunii care, răsturnând un dictator, l-a întocmit cu o droaie de dictatori mărunți ș i limitați.Culmea este că aceștia nici măcar nu și-au exercitat puterea discreționară asupra celor pe care i-au avut în custodie pentru a le frânge voința și convingerile. Nu. I-au folosit, practic, ca mijloc de amuzament. Sinistru. Sau cu atât mai sinistru. Pentru o colecție de fotografii cu care să se dea mari la întoarcerea acasă, soldații americani au pus la bătaie viețile unor prizonieri care - la urma urmelor - nici măcar nu știau de ce sunt prizonieri.Este aici efectul pervers al oricărui război. Mizeria și josnicia intră în logica oricărui conflict asumat. Nu există și nu vor exista războaie curate. Teatrul de bătaie va da la iveală nu numai curaj și eroism, ci și brutalitate și sadism. Oameni, altfel cumsecade, fără datele unor torționari, devin așa ceva în momentul în care li se crează condițiile necesare. Când în mentalitatea de învingător se insinuează dreptul de viață și de moarte asupra c elui învins.Astfel de lucruri s-au petrecut și se vor petrece atâta timp cât vor exista războaie și cât viața oamenilor va fi o categorie negociabilă. Odată cu viața se negociază și demnitatea, și decența, și o­noarea. Nu sunt, desigur, nici măcar primele cazuri de acest fel. Și nici ultimele. Ele vor exista atâta vreme cât forța și arbitrariul vor prevala în fața dreptului și a drepturilor fundamentale.
Titlu: Agrobiznismenul român al secolului XXI
Nr Editie: 1253 Data: marți 11 mai 2004
Dezvoltarea durabilă și agricultura românească ar putea să pară două noțiuni paralele dacă lucrurile sunt privite la suprafață și dacă continuăm să abordăm această "ramură" a economiei naționale ca pe o crenguță fragilă din codrul tranziției. Dealtfel, acțiunea "Orizont 2025", inițiată de președintele Iliescu, ca un soi de testament politic privind dezvoltarea durabilă, și pusă în practică de Guvernul României prin instituțiile sale de resort, tocmai asta își propune: să aducă o serie de clarificări privitoare la prioritățile evoluțiilor pe termen scurt și mediu, într-un moment în care "planificarea" continuă să fie considerată un soi de test totalitar. Ultima ediție - cea de-a 4-a - a dezbaterilor a fost centrată pe agricultură. Poate cu agricultura ar fi trebuit să înceapă ciclul de discuții, dar asta nu mai are mare importanță. Important este faptul că, pentru prima dată după 1990 încoace, după ce vechi le structuri agricole au fost desființate prin distrugere în masă și proprietatea a devenit obiectivul numărul unu, producția fiind lăsată de izbeliște, se ridică problema unei evaluări de ansamblu a potențialului și a direcțiilor de dezvoltare prioritare din agricultură. Tardiv, s-ar putea spune, având în vedere faptul că acesta este și unul dintre capitolele esențiale de care depinde aderarea noastră la Uniunea Europeană, dar atunci când e vorba să îndrepți un lucru, sau să-l faci mai bun, nu e niciodată prea târziu.Nu știu cum se vor structura contribuțiile teoretice din sesiune și cum vor fundamenta ele strategia dezvoltării durabile. Știu însă că procesul de transformare al "capitalului" uman din domeniu este de departe partea cea mai delicată și mai greu de realizat. Ministrul Sârbu a evocat, la sesiune, portretul-robot al "agrobiznismenului" român din 2025: în viziunea domniei sale acesta este o combinație între "fer mierul de Cornu" și "țăranul de Făcăieni", din care ar urma să rezulte un manager agricol cu un orizont lărgit și cu mijloace superioare de realizare a menirii sale socio-economice.Mă întreb dacă nu cumva prognoza ministrului este prea optimistă, având în vedere proporțiile care intră în formulă, după modelul "salamului de porumbel": adică "un porumbel și-un cal", împărțit pe din două...
Titlu: Efectele colaterale ale candidaturii lui Rus
Nr Editie: 1254 Data: miercuri 12 mai 2004
Mai mult decât aceea a lui Geoană, candidatura lui Rus la primăria din Cluj, pare să fie elementul surpriză cel mai important al campaniei abia începute.Clujul este, de 12 ani, reduta unui politician atipic, pe care conorășenii lui l-au ales nu atât (sau mult mai puțin) pentru discursul său politic, cât pentru calitățile de gospodar dovedite. Gheorghe Funar pare însă a se afla la un capăt de drum: deja, războiul de uzură dintre el și consilierii municipali durează de prea mult timp și, la fel ca și în Capitală, acesta blochează activitatea comunității. Clujenii par dispuși să renunțe la Funar în favoarea unei formule mai cooperante, care să-i scoată din stagnarea care se face simțită aici de când s-au înăsprit relațiile dintre formațiunile politice reprezentate. Pe acest fond, candidatura ministrului de interne este o lovitură de imagine, care va trebui să se consolideze pe parametrii încrederii. Faptul că după unele evaluări, cam 70 % dintre clujeni nu l-ar mai alege pe Funar, nu înseamnă automat că voturile lor se vor îndrepta spre Rus. După patru ani de absență din localitate, dar cu un grad de notorietate sporit, Rus are nevoie să-și redemonstreze calitățile de bun gospodar și de prezumtiv primar al tuturor clujenilor (și aici are un cuvânt de spus sprijinul UDMR-ului, dar și într-un sens și în altul!)Candidatura și eventuala victorie a lui Rus are însă și efecte colaterale de ansamblu. El este nu doar ministru de interne ci, după recenta reorganizare de guvern, și vicepremier responsabil de zona socială și administrativă. Obligațiile sale în derularea negocierilor pentru UE erau oricum mari. Ce se întâmplă în cazul în care va rămâne la Cluj după alegeri? Ce se întâmplă în toată această perioadă în care va fi în concediu de la minister (dar și de la Guvern)? Din acest punct de vedere, nominalizarea lui este neperformantă. Cum a fost și restructurarea de guvern din '93, câ nd au fost desființate ministere europene ce au trebuit apoi să fie repuse în schemă. Este, pentru guvernul în funcție, Europa un obiectiv mai puțin important decât Clujul? Sau Bucureștiul? Este o întrebare al cărui răspuns s-ar putea să ne coste. Și din care să constatăm că, reușind să cucerească niște redute interne, PSD-ul riscă să piardă - sau pune în pericol - partida externă.
Titlu: Priorități și realități electorale
Nr Editie: 1255 Data: joi 13 mai 2004
Partidul Social Democrat își revendică prioritatea ideii de a arunca în luptă, încă din tranșeele localelor, nume cu rezonanță din ierarhia de partid. A demonstrat-o cu nominalizările lui Mircea Geoană și Ioan Rus, pentru primăriile din București și Cluj-Napoca. Dacă este, însă, să fim corecți, trebuie să recunoaștem întâietatea Partidului Democrat în domeniu. Încă din urmă cu mai multe luni, Băsescu a anunțat că va concura pentru primăriile de sector din București cu oameni din prima linie a partidului: Anca Boagiu la sectorul 2 și Liviu Negoiță la 3. A fost un semnal care arată că fruntașul democrat este conștient de importanța pe care o reprezintă aceste pârghii de putere, mai exact cele pe care el nu reușea să le controleze. Însăși candidatura lui Băsescu din 2000 a fost cel mai percutant semnal al redeschiderii bătăliei pentru București, după ce aproape un deceniu primăria Capitalei părea a fi rezervată liderilor politici de mâna a do ua (Halaicu, în '92) sau chiar a treia (Lis, în '98). Episodul Ciorbea rămâne unul atipic, atât prin premise cât și prin consecințe, el trecând prin primărie ca gâsca prin apă, fără a lăsa nici un fel de urme. Este deja limpede că bătălia finală, la vârf, se va da între omul-orchestră Băsescu și mașina de vot a PSD, care se află în spatele lui Geoană. Meciul este, spuneam, deschis oricărui rezultat, nefiind exclusă o ascensiune spectaculoasă a ministrului de Externe, pus în situația de a lua contact cu lumea reală a politicii interne. Balanța se va echilibra și prin migrația de voturi dinspre Băsescu - tot mai mulți bucureșteni săturându-se de neputința acestuia de a face ceva - înspre alți candidați, precum Mitică Dragomir, de exemplu, care are și el fanii lui din fotbal. Cert este că, trăgând linie și adunând, vom vedea că ediția a-IV-a a localelor pare să fie, cel puțin în ceea ce privește Capitala, una dintre cele mai îndârjite și mai ech ilibrate.
Titlu: Gena ciordelii...
Nr Editie: 1256 Data: vineri 14 mai 2004
Un ostaș român din corpul "expediționar" din Afganistan a fost prins la furat într-un magazin al armatei americane. Crezând că nu-l vede nimeni tânărul de 26 de ani a subtilizat două ceasuri și un card foto, în valoare de peste 160 de dolari. L-au înregistrat, însă, camerele video și a fost dat în vileag. Șefii lui l-au trimis pachet în țară și, într-o încercare aproape inutilă de a spăla rușinea, hoțul și-a dat demisia din armată, loc de unde, oricum, ar fi fost dat afară. Urmează, firesc, să fie judecat pentru infracțiunea comisă.Cum avem noi bafta asta să ne facem de râs sau de rușine în mai orice împrejurare? Dacă-mi amintesc bine, prima victimă românească pe un teatru de operațiuni străin, a fost o femeie-militar care, în 1990 sau 1991 și-a pierdut viața prin Kuweit. Tragedia s-a petrecut după un chef pe care l-au tras băieții și fetele noastre în garnizoana în care se aflau, pe acest fond eroina confundând o sticlă de insecticid cu una de whisky. A fost readusă în țară cu onoruri militare și a primit chiar și o distincție post-mortem. Lucru la care nu se poate aștepta luptătorul nostru din Afganistan. Serviciul în străinătate reprezintă, de mai bine de un deceniu încoace, o bună afacere pentru cei care acceptă ideea că-și pun viața în joc în locuri unde nimeni nu le mai poate oferi vreo garanție. Face parte, la urma-urmelor, din fișa postului. Dacă-ți place viața liniștită și în siguranță nu te faci militar. Unitățile de acest gen se alcătuiesc pe bază de voluntariat și reprezintă, pentru cei mai mulți dintre cei care au șansa să fie selecționați, o "asigurare" pentru familiile pe care le lasă în țară, banii câștigați în afară fiind mai mulți decât cei pe care i-ar putea câștiga acasă. Pe merit, probabil. România a fost o prezență constantă pe diferitele teatre de conflict, în ultimii ani. Conaționalii noștri nu s-au prea aflat în prima linie a conflictelor și s-a u comportat în general, onorabil, fără să iasă din comun cu ceva. În afara acestor mici și neplăcute întâmplări care-și pun, în cele din urmă, o nemeritată amprentă asupra noastră ca națiune. Gestul reprobabil al ostașului din Afganistan nu conduce automat, la concluzia că suntem o nație de hoți. Dar suspiciunea și neîncrederea rămân, ca niște pete pe care nici un detergent nu le poate scoate.Dar, stau și mă gândesc că, decât să se dedea "distracțiilor" de genul celor cu care-și umplu timpul colegii lor americani și englezi, poate că e mai puțin grav să-și dea la iveală gena de ciorditori. Decât pe aceea de călăi amatori...
Titlu: Bătălia Capitală
Nr Editie: 1270 Data: luni 31 mai 2004
Bucureștiul joacă un rol aparte în această istorie nouă a alegerilor locale. După ce, vreme de doi ani, a fost condus de primari "numiți" - pe unii dintre ei memoria nu-i mai reține de nici un fel, din 1992 a intrat în jocul democratic al opțiunii populare. Din '92 și până în 2004, competiția s-a redus, în ultimă instanță, la bătălia dintre doi candidați: unul de stânga și altul mai de dreapta. În neconcordanță cu ceea ce s-a întâmplat pe plan național, administrația Bucureștiului s-a aflat, sistematic, de cealaltă parte a barierei politice. În 1992 s-au confruntat necunoscutul Crin Halaicu, creație a nou născutei Convenții liberalo-țărăniste și fesenistul Cazimir Ionescu, personaj emblematic al Revoluției. Primul a învins detașat și a guvernat, patru ani, împreună cu o echipă pestriță de CDR-iști care nu s-au remarcat prin absolut nimic, în afară de faptul că au ajuns pe fotoliile de primari prin reacția de respingere de către electorat a reprezentanților Puterii. Runda din 1996 a fost, de departe, cea mai spectaculoasă de până acum. Partidul la guvernare l-a aruncat în lupta pe Ilie Năstase, mizând pe charisma sa de campion. Convenția a mers cu sindicalistul Ciorbea, cel care a mizat, paradoxal, pe o campanie anti-Halaicu. A învins primul, deschizând drumul valului de emoționalitate care vedea în schimbare unica șansă ce mai rămăsese. Trecerea lui Ciorbea la guvern a redeschis ostilitățile și în '98, meciul PDSR-CDR s-a rejucat, cu actori mai de mâna a doua: pe fondul unei indiferențe ce a adus la urne mai puțin decât populația unui sector, a ieșit învingător ciudatul Lis - omul iscusit! Cei doi ani pe care i-a petrecut la Primăria Capitalei n-au făcut decât să aducă regrete pentru înfrângerea lui Oprescu.El însuși a mizat pe această stare de spirit când s-a prezentat la noua rundă de alegeri din 2000. Numai că de data aceasta nu l-a mai avut în față pe Lis, ci pe b uldozerul Băsescu, piesa de calibru greu aruncată de Roman în bătălia pentru a se mai păstra ceva din resturile guvernării. Băsescu a ajuns primar mai degrabă prin propriile forțe, decât prin cele ale partidului, al cărui șef avea să devină în scurt timp.2004 ridică această competiție la un nivel și la o miză încă neatinse până acum. Este în joc orgoliul partidului care a avut până acum totul, în afară de Capitală. Este în joc și orgoliul unei Opoziții care, odată cu Bucureștiul, riscă să piardă și ultima fărâmă de influență. Deaceea, confruntarea dintre Băsescu și Geoană promite să fie una din care să iasă scântei.