Titlu: Iepurii dlui Băsescu
Nr Editie: 957 Data: Monday 02 June 2003
Băsescu s-a supărat pe Năstase pe motiv că acesta-i încalcă teritoriul şi competenţele. Nu-i ajungeau pe cap alţi doi primari nealeşi - Oprea şi Iliescu. Băsescu e nemuţumit de faptul că premierul îşi dă cu părerea în legătură cu necesitatea unei parcări subterane în Piaţa Victoriei, după ce tocmai a respins ideea celei de la Gara de Nord, şi cu faptul că a trasat sarcină AND-ului să repare carosabilul de pe la porţile Bucureştiului, lucru care ar fi trebuit să rămână în sarcina primăriei. Pe fond, primarul are dreptate. În fapt - are premierul. Pentru că lungul război de gherilă al primarului general democrat cu primarii social-democraţi de sectoare a avut ca unic rezultat înrăutăţirea continuă a stării generale a Capitalei, în special în materie de drumuri. Cetăţeanul, mai puţin sensibil la confruntarea ideologică, simte pe pielea şi buzunarul lui ce înseamnă străzi prost sau ne-întreţinute: trafic greoi, avarierea autovehiculelor, defectarea principalelor angrenaje. Toate acestea costă şi nimeni nu-şi asumă răspunderea pentru producerea şi pentru perpetuarea lor. Prima concluzie care se poate trage este că disputa politică este cel mai rău lucru care se produce pe fondul administraţiei publice. Gropile n-au culoare politică. Au, cel mult, adâncimea egală cu incompetenţa şi neglijenţa responsabililor. Revenind însă la oile noastre, şi anume la cine e şi cine nu primar al Capitalei, să notăm faptul că dl Băsescu a fost alese în 2000 de bucureşteni nu pentru calităţile sale de luptător în arena politică, ci pentru premisa de bun gospodar dovedită în câteva situaţii din timpul mandatului său de ministru la Transporturi. Mi-e greu să cred că vreunul dintre alegătorii săi de atunci e mulţumit acum de prestaţia şi de realizările sale. Capitala se află, în al treilea an de mandat, într-o stare de criză mai acută decât cea de pe vremea lui Lis, considerat pe bună dreptate ca cel mai prost primar din istoria modernă a urbei. Faptul că Băsescu şi-a folosit poziţia administrativă pentru a ajuta imaginea partidului căruia-i este şef poate fi acceptat până la un punct - acela în care performanţa administrativă se lasă aşteptată. Încercând cu disperare să împuşte din acelaşi foc şi iepurele politic şi pe cel administrativ, primarul-preşedinte va putea sfârşi prin a-i rata pe ambii. Şi a rămâne cu imaginea unui ins bun de gură dar rău la faptă. Ceea ce n-ar fi chiar drept...

Titlu: Piaţa presei
Nr Editie: 972 Data: Thursday 19 June 2003
Ceea ce se întâmplă la Trustul Ringier, cu ProSport, n-ar trebui să mai mire pe nimeni. Este doar un alt episod al frământărilor, încă necoagulate, de pe piaţa presei româneşti - prima piaţă cu adevărat din istoria economiei de piaţă post-socialiste. În domeniul atât de sensibil al mass media s-au produs primele fenomene tipice pieţei: după lungul post mediatic pe care l-a reprezentat presa controlată de partid, românii au resimţit acut nevoia de a-şi confrunta propriile trăiri şi sentimente, cu cele de pe pagina tipărită. Cererea sporită a determinat o ofertă tot mai mare, care la rândul său a generat concurenţă, cu tot ceea ce este specific acestui mediu: succese explozive, cu tiraje de vis, sau falimente la fel de răsunătoare, ale unor publicaţii care se bucuraseră de căutare. Nicăieri altundeva, în zona economiei, progresele nu au fost atât de rapide şi sugestive - mass-media devenind în acest fel un soi de pilot al proceselor pe care aveau să le cunoască, mai lent sau mai cuprinzător, alte ramuri sau produse. Partea cea mai delicată a acestei evoluţii, şi cea mai puţin înţeleasă şi clarificată, rămâne aceea a raportului dintre jurnalişti şi patroni. Începând de pe o poziţie în care cele două calităţi practic se confundau, acest raport a devenit tot mai antagonic, pe măsura gradului de neînţelegere a noii realităţi de către ambele părţi. Pe de o parte, jurnaliştii au reclamat o totală libertate de expresie, iar pe de alta patronii au avut exigenţa controlului editorial, în virtutea neafectării intereselor comerciale. Din '90 până astăzi au avut loc nenumărate episoade de genul celui de la ProSport. Când Viorel Cataramă a somat redacţia 'Viitorului Liberal' să părăsească sediul în zece minute, lumea presei a fost consternată. Apoi a început să se obişnuiască, după cum s-a obişnuit şi cu articularea intereselor proprii în formatul editorial. Demisia în bloc de la ProSport este, din acest punct de vedere, nu atât o dispută editorială, cât un conflict de interese, între un grup obişnuit să aplice reguli stricte şi o echipă decisă să continue să funcţioneze după propriile sale reguli.

Titlu: După Vlas, Dinulescu...
Nr Editie: 973 Data: Friday 20 June 2003
Unul câte unul se întorc acasă tunarii economiei naţionale. După Vlas, e rândul lui Dinulescu, fostul preşedinte al Bankcoop, pitulat de vreo şapte ani prin Statele Unite, unde avea de gând să devină investitor strategic cu banii furaţi de la banca ce o păstorea în folos propriu. Povestea vieţii lui Dinulescu este exemplară pentru momentul tulbure al tranziţiei economico-financiare, de la rigorile socialiste la libertăţile capitaliste. Dinulescu a administrat Bankcooppul ca pe propria sa moşie, a dat bani cu sacoşa de plastic (vezi împrumutul luat de Botezatu), a introdus comisionul personal pentru orice credit şi a pozat în mare capitalist, devenind la un moment dat chiar preşedinte al Asociaţiei bancherilor din Europa de Est! Lucrurile s-au încurcat decisiv atunci când a vrut să pună mâna pe bancă prin intermediul unui partener mai abil decât el. Când a văzut că lucrurile scapă de sub control, a provocat scandal şi şi-a luat tălpăşiţa, cu concursul binevoitor al Parchetului şi al Poliţiei, care s-au sfiit să-l deranjeze pe la sanatoriul unde-şi căuta de sănătate şi de unde a făcut pasul afară. De şapte ani, deşi urmărit general prin Interpol, Dinulescu n-a fost deranjat în nici un fel, deşi adresa sa din State era cunoscută de o grămadă de lume. Şi-a păpat liniştit din milionul de dolari pus în băncile americane pentru investiţii aşteptând să treacă timpul şi să vină prescrierea. După care s-ar fi întors, probabil, acasă, cu capul sus, fluturând steagul persecuţiilor politice pe care a trebuit să le îndure. Iată însă că americanii l-au înhăţat - nu pentru ce-a furat în ţară, lucru care pe ei îi interesează prea puţin - ci pentru o banală abatere de la legea imigrării - care-i doare mult mai tare. Dinulescu se va întoarce acasă, deci (dacă nu cumva va găsi un avocat deştept care să invoce cine ştie ce chichiţă legală). Se întoarce la momentul cel mai nepotrivit, pentru a tulbura apele şi a readuce pe tapet încrengătura de interese şi manevre politico-financiare care au făcut din intervalul '94-2000 una dintre cele mai tenebroase perioade din istoria modernă a României. După Vlas, întoarcerea lui Dinulescu poate însemna nu atât un moment al adevărului, cât unul al unor noi şantaje şi ameninţări.

Titlu: Guşă - o victimă a 'aparatului'?
Nr Editie: 974 Data: Saturday 21 June 2003
Cozmin Guşă s-a instalat autoritar în funcţia de secretar general al PSD în urmă cu doi ani jumătate şi până mai ieri nimic nu părea de natură să-i zdruncine o poziţie în care se simţea şi acţiona ca peştele în apă. Venit din managementul privat - fusese aproape doi ani şeful trustului de presă al lui Voiculescu - Guşă a produs o veritabilă revoluţie în interiorul unui aparat grevat de reflexe şi stereotipe moştenite sau create pe parcurs. În scurt timp, secretarul general a devenit una dintre cele mai mediatizate figuri ale partidului, luările sale de poziţie şi replicile ieşind şi ele din tiparul obişnuit. Acţionând ca o interfaţă a lui Adrian Năstase, Guşă a preluat şi o bună parte din reticenţele sau din adversităţile manifestate la adresa acestuia, funcţionând ca un veritabil paratrăznet. Cu entuziasmul specific vârstei, Guşă a călcat nu odată şi în străchini, dar acest lucru n-a făcut decât să-l umanizeze şi să accesibilizeze mesajul pe care dorea să-l transmită din partea partidului de guvernământ. Guşă şi funcţia sa nou creată s-au dovedit nişte bune găselniţe din partea lui Adrian Năstase, pus în dificultate de a-şi exercita complet autoritatea din cauza cumulului major de responsabilităţi. Deasemenea, pentru Guşă situaţia a fost una de excepţie, pe palierul său el neavând, practic, şef şi putând să se desfăşoare în voie, atâta timp cât nu-şi incomoda patronul. Influenţa sa în partid a crescut exponenţial, în ciuda opoziţiei slab mascate a câtorva veterani ai aparatului, făcând din el un pol de putere cu propensiuni certe spre zona de vârstă considerată de premier a fi eşalonul de manevră cel mai potrivit al viitoarelor manevre strategice. Restructurarea Guvernului a creat însă o problemă majoră pentru Guşă şi pentru tabăra sa. Numirea lui Cozmâncă în funcţia de preşedinte executiv îi ia, practic, toate atribuţiile, lăsându-i un rol decorativ pe care fostul ministru se va strădui să-l facă şi neplăcut. Oferta care i s-a făcut de a deveni prefect al Capitalei - refuzată cu o certă lipsă de prudenţă - reflectă intenţiile preşedintelui partidului de a recalibra întregul instrumentar de care dispune, pe măsura obiectivului principal: recâştigarea alegerilor. Or, pentru asta are nevoie de APARAT, şi de rutina acestuia, în dauna exerciţiilor de stil novatoare. Guşă este, din acest punct de vedere, o victimă a 'aparatului', sau o ofrandă adusă acestuia, dacă vreţi. Cel puţin pentru moment.

Titlu: Magistrat la magistrat nu-şi scoate ochii!
Nr Editie: 975 Data: Monday 23 June 2003
'Se dispune punerea în libertate a inculpatei, dacă aceasta nu este arestată într-o altă cauză, în baza unui mandat emis de un judecător' - aşa sună minuta prin care completul Curţii Supreme de Justiţie condus de însuşi preşedintele acesteia, Paul Florea, a luat această decizie calificată de unii observatori drept 'istorică' şi 'revoluţionarea'. Aş fi fost tentat, la rândul meu, să fiu de acord cu aceste calificative dacă... ...Dacă această 'rezoluţie' nu s-ar fi produs într-un caz atât de dubios ca cel al judecătoarei Andreea Ciucă, cea suprinsă în flagrant de luare de mită. ...Dacă, de exemplu, completul Curţii Supreme, prezidat de Paul Florea, s-ar fi pronunţat cu aceeaşi tărie şi consecvenţă într-un caz în care nu era implicat un coleg de breaslă. ...Dacă preşedintele Paul Florea nu şi-ar fi precedat această decizie cu o campanie împotriva Ministerului Justiţiei şi a 'tupeului' ministrului de a nu prelungi mandatul unor colegi-prieteni de la Curtea Supremă. Dacă... Ceea ce face decizia aceasta şi mai discutabilă decât argumentele de ordin moral mi se pare formula aleasă în minută: eliberarea imediată a Andreei Ciucă, dacă nu are un alt mandat, semnat de un judecător. Şi dl Florea şi colegii săi ştiu că aşa ceva nu există. România parcurge cu întârziere drumul spre o jurisdicţie modernă, europeană. Instituţia judecătorului de instrucţie, care anchetează şi arestează, n-a fost creată încă. În acest fel, înalţii magistraţi bagă în criză întregul sistem juridic românesc, creînd un precedent de care se vor folosi de-acum înainte nu doar magistraţii corupţi, dar şi tâlharii, şi violatorii, şi hoţii la drumul mare, şi tunarii cu gulere albe. Toţi vor ridica două degete în sala de tribunal şi vor spune: am fost arestat ilegal! Daţi-mi drumul sau vă pârăsc lui Paul Florea! 'Revoluţia' patronată de magistratul cu cel mai înalt grad este, până una-alta, o incitare la anarhie şi o demonstraţie de solidaritate dubioasă.

Titlu: Testul de capacitate al 'aripii tinere'
Nr Editie: 976 Data: Tuesday 24 June 2003
De câteva zile am sentimentul că premierul Năstase joacă rolul unui profesor care se amuză privind pe gaura cheii ce se întâmplă în clasă, după ce l-a pus să păstreze ordinea în lipsa sa pe unul dintre elevii rămaşi cu un an în urmă, în loc să ofere această distincţie unui premiant care făcea parte dintre favoriţi. Restructurarea Guvernului şi mişcările care au însoţit-o par să fi declanşat o mică revoltă printre premianţi - tineretul propulsat pe poziţii importante fără prea multă analiză a capacităţii lor de a face faţă, psihic şi competenţional obligaţiilor. În schimb, foarte bine preparaţi să-şi asume privilegiile şi posibilităţile de a lua decizii. Doi dintre premianţii clasei prof. Năstase - Guşă şi Ponta - suportă cu dificultate duşul rece al căderii din graţii. Nu au fost scoşi sau schimbaţi. A fost modificat doar cadrul în care evoluaseră până atunci, şi în care, deasupra lor nu era decât Dumnezeul PSD-ist şi nimeni altcineva. Acuma, deasupra capetelor lor se profilează umbra ameninţătoare a unor dinozauri 'virusaţi', de tipul Cozmâncă sau Blănculescu, care se interpun între ei şi idolul de până mai ieri. Nemulţumirea tineretului pesedist - prin reprezentanţii săi - este evidentă. După ce li s-a fluturat pe la nas amăgirea că mai au puţin şi vor prelua puterea, construind un sistem după concepţiile proprii şi cu materialele originale din dotare, iată că iluzia se pierde în vânt, şi realitatea dură îşi arată colţii. Nici Guşă nu agrează ca din şef executiv al partidului să plonjeze în modesta funcţie de prefect al Capitalei - în care ar mai avea deasupra sa un alt antipatizant, de calibrul lui Dan Ioan Popescu, şi nici Ponta-Titulescu nu e încântat să nu mai poată intra în biroul premierului decât abia după ce ar reuşi să treacă prin cel al lui Blănculescu. Şi de aici supărare, nervi, observaţii acide, ameninţări voalate. Adică tot ceea ce premierul Năstase agrează cel mai puţin, preferinţele sale evidente îndreptându-se spre tipul de colaborator care execută fără a emite pretenţii. Este foarte probabil ca toate aceste mişcări să fi fost făcute în mod deliberat, pentru a testa capacitatea de fidelitate a echipei pe care premierul intenţiona să o contrapună celei clasice. Şi ca acest examen de capacitate să fie picat cu succes tocmai din cauza lipsei de fler a candidaţilor. Şi de măsură, în acelaşi timp.

Titlu: Decalarea averilor
Nr Editie: 977 Data: Wednesday 25 June 2003
Dintr-un exerciţiu umoristico-statistic, cum a apărut la prima sa variantă parlamentară, declaraţia averilor intră pe un făgaş de seriozitate căruia-i mai lipsesc, pentru a deveni efectiv, doar instrumentele de sancţionare a celor care iau în băşcălie acest exerciţiu de transparenţă. Treptat, pe măsură ce diferitele categorii de demnitari şi funcţionari publici împlinesc termenul limită, opinia publică începe să înţeleagă prin ce se deosebeşte şi prin ce se aseamănă cu aceştia. Variaţiile de avere sunt majore, dar nimeni n-ar putea spune cu exactitate cât e de bogat sau de sărac cutare parlamentar, sau ministru, sau prefect, sau judecător, pentru că standardele de măsurare sunt şi ele foarte relative. Victoria preşedintelui, referitoare la înlocuirea lui 'mai puţin/mai mult de 10.000 euro', este una relativă şi neconvingătoare, atâta timp cât averile nu se păstrează în bani cash. Şi nici nu ştim cât e de reprezentativă o sumă la un moment dat, având în vedere că rostul banilor este să circule, nu să stea grămadă. Acest amănunt face, însă, ca dintr-un exerciţiu de transparenţă, declararea averilor să devină un subiect de bârfă publică. Dincolo de efectele benefice, într-un viitor puţin cuantificabil, în care declaraţiile de avere vor fi dublate de justificarea legală a schimbărilor intervenite, rezidă şi un element profund negativ: în forma în care este aplicată legea, declaraţia de avere devine, automat, instrumentul de justificare a acesteia. Pentru că nimeni nu-l întreabă pe 'deputatul x' sau pe 'judecătorul y' cum a făcut averea pe care o declară, cât de licite au fost căile de dobândire a ei. Pur şi simplu ea devine un dat natural, onorabil şi justificabil. Practic, legea aceasta se transformă într-un moratoriu al formulelor de acumulare de bogăţie. Până acum a fost cum a fost - pare să spună legea - şi nu e treaba noastră. Abia de acum înainte vă vom lua la întrebări! Cu alte cuvinte, cel care s-a îmbogăţit prin mită, trafic de influenţă, corupţie, poate deveni mai bogat fără a se teme că cineva îl va întreba 'cum a făcut primul milion' - vorba bancului american. Declararea averilor devine, astfel, o formă de decalare a unor averi necinstite, de necinstea care le-a generat.

Titlu: Ce nu înţelege celălalt...
Nr Editie: 978 Data: Thursday 26 June 2003
Disputa dintre colectivul redacţional de la ProSport şi patronul elveţian Ringier, nu diferă foarte mult de alte şi alte conflicte care au făcut din privatizare o Canossă a economiei de piaţă, punând faţă în faţă concepţii şi moduri de abordare diametral opuse, ireconciliabile de la un moment dat. Aşa cum între noii patroni de la Republica şi vechiul colectiv de la aceeaşi fabrică - fostă navă - amiral a economiei socialiste - dialogul are loc cu dificultate, datorită limbilor diferite - nu doar la propriu - pe care le vorbesc cele două părţi, aşa şi la ProSport - Ringier, situaţia depăşeşte limitele unei simple neconcordanţe. Muncitorii de la Republica, cu orgoliul lor de foşti proprietari - beneficiari - manageri, ar dori să-şi perpetueze statutul şi lefurile, indiferent de configuraţia pieţei, tot aşa şi ziariştii de la ProSport consideră că orgoliul lor de artişti ai condeiului sportiv ar trebui să fie mai bine preţuit de către contabilii mandataţi de magnatul elveţian cu conducerea filialei române a firmei. Marea problemă a celui mai vândut cotidian sportiv a fost, dintotdeauna, nivelul ridicat al cheltuielilor. Pentru ego-ul unui dâmboviţean sadea ca Adrian Sârbu, fostul patron, acest lucru conta mai puţin. Important era titlul de 'cel mai' şi pentru asta era dispus să plătească, dincolo de limitele bunului simţ (la CM de fotbal din Japonia - Coreea de Sud, Pro Sport-ul a avut vreo 30 de trimişi speciali!). Odată cu achiziţionarea ziarului, elveţienilor, veniţi în România să facă bani, nu faimă, le-a căzut greu la stomac acest capitol. Şi au încercat să intervină, neînţelegând, sau nefiind dispuşi să înţeleagă, subtilităţile unei scriituri care nu avea corespondent în buget. De aici şi conflictul, unul banal în ultimă instanţă, între o depăşită mentalitate elitistă (un ziar cât de bun, dacă nu se vinde, sau se vinde în pierdere, nu mai este bun) şi o agresivă concepţie colonială a unor administratori de presă educaţi în cultul profitului. Restul sunt vorbe. Menite să acopere incapacitatea fiecărei părţi de a înţelege resortul reacţiilor celeilalte.

Titlu: Campanie pentru Băsescu!
Nr Editie: 979 Data: Friday 27 June 2003
Toată tevatura pe care o face PSD în jurul selectării unui candidat pentru Primăria Capitalei, la alegerile locale din primăvară, este, în ultimă instanţă, cea mai perfectă campanie pe care şi-ar putea-o dori actualul primar general. Băsescu n-are altceva de făcut decât să contemple spectacolul şi, din când în când, să mai lanseze câte o săgeată otrăvită în direcţia celor care-i vor capul şi postul. Partidul de guvernământ actual, a înţeles târziu şi cu dificultate importanţa acestei funcţii. Vreme îndelungată a aruncat în bătălia pentru Bucureşti, politicieni de mâna a doua, neconvinşi că i-ar interesa cu adevărat un astfel de post. Nici Cazimir Ionescu - la primele alegeri locale, nici Ilie Năstase la cele din '96, şi nici chiar Oprescu, în 2000, n-au fost în măsură să convingă un electorat circumspect, că sunt suficient de buni pentru a ţine în mână oraşul cu toate problemele sale. Ba, chiar acest electorat a preferat să mandateze orbeşte contra candidaţi de mâna a şaptea, doar pentru a nu se înregimenta sub drapelul majoritar. PD-ul şi Băsescu au fost primii care au intuit importanţa strategică a acestei funcţii, şi s-au bătut pentru ea. Victoria lui Băsescu a fost, însă, una mai mult de ordin moral, din moment ce a avut împotriva sa sectoarele, adjudecate de Marele Frate social-democrat. Fracturată în două de ambiţiile şi resentimentele taberelor, Capitala suferă de trei ani consecinţele luptei politice. O luptă din care iese însă în câştig Băsescu, cel care poate sta liniştit la adăpostul lui 'nu m-au lăsat să fac!' Obstinaţia cu care PSD-ul doreşte să-l răstoarne, începe deja să devină contraproductivă. Numele vehiculate, disputele şi certurile intervenite între candidaţii care nu se prea înghesuie să se arunce în luptă, schimburile de replici acide nu fac altceva decât să configureze de pe acum tabloul unei înfrângeri. Electoratului îi sar mai degrabă în ochi găurile din pavajul nerefăcut (şi din cauza lui Băsescu) decât parcurile puse la punct de primarii de sectoare, sau economatele, sau facilităţile pentru pensionari. Bursa şchioapă a candidaţilor PSD pune bomboana pe coliva viitoarei confruntări.

Titlu: Hărţuirea Constituţiei
Nr Editie: 980 Data: Saturday 28 June 2003
Mai motivaţi ca oricând de dorinţa de a pleca în vacanţă, deputaţii dau bice discuţiilor pe marginea proiectului de revizuire a Constituţiei. Amendamentele curg unul după altul, unele cad, altele rezistă şi domneşte, în general, o atmosferă de voie bună şi de dorinţă de înnoire. Pentru că, într-adevăr faţa naţiunii se înoieşte, privită prin oglinda legii fundamentale. Parcă pentru a-i tăia macaroana lui Cozmin Guşă, care se plângea că tinerii n-au nici o şansă în politica românească, aleşii patriei au scăzut drastic limitele de vârstă. Odată ce va fi votată prin referendum noua Constituţie, de la 23 de ani oricine va putea fi deputat. Pentru a deveni senator va trebui să aştepte împlinirea vârstei de 30 de ani (cu 5 ani mai puţin decât în prezent), iar majoratul prezidenţial a fost fixat la 35 de ani! Abia aştept să-i văd aruncându-se în lupta pentru preşedinţie pe toţi cei care se plâng acum că sunt rotiţi tot cei vechi - cu atât mai mult cu cât 'vechiul' preşedinte nu va mai candida. Asta nu înseamnă însă că un candidat, chiar în vârstă de 54 de ani, nu va putea fi considerat tânăr. Asta pe de-o parte. Pe de alta, umaniştii îşi vor vedea visul cu ochii atunci când va fi scris negru pe alb că proprietatea nu e doar ocrotită (cum au considerat necesar 'părinţii' Constituţiei) ci şi garantată. Şi, alături de ei, liberalii, care au şi lansat o campanie publică în sprijinul ideii, abandonată când s-au ivit treburi mai importante. Mandatul de 5 ani pentru preşedinte este o altă noutate care va avea un impact interesant: după 2004, sau 2005, alegerile legislative nu vor mai beneficia de condiţia de locomotive a unor candidaţi la preşedinţie, care chiar dacă nu vizează funcţia supremă, reuşesc să îmbunătăţească scorul formaţiunilor lor cu ceva procente în plus. Partidele vor trebui să se concentreze asupra propriului lor mesaj, cu riscurile de rigoare, mai ales pentru cei mici. Şi, în fine, se prefigurează chipul unui nou părinte al Constituţiei. Dacă ediţia priceps şi-a legat numele de Antonie Iorgovan, revizuită va fi ataşată numelui preşedintelui Camerei, Valer Dorneanu, care face remarcabile eforturi de a duce, cu mână fermă, treaba la bun sfârşit. În ciuda tuturor hărţuielilor.

Titlu: Naşu' şi-a indexat leafa în dolari, nu în euro!
Nr Editie: 981 Data: Monday 30 June 2003
Pe măsura ce scad bursele jucătorilor români pe toate pieţele fotbalistice, cresc lefurile diriguitorilor autohtoni a (încă) celui mai popular sport. Cu doar câteva zile în urmă, Mircea Sandu, preşedintele pe viaţă al Federaţiei, a făcut o analiză drastică a situaţiei, constatând câteva lucruri care l-au împins să ia o decizie de care nu pare foarte bucuros. A văzut dânsul că alţi preşedinţi de federaţii - nu ne spune care - au lefuri mai mari ca a lui. Ca să nu mai vorbim despre unii care sunt şi membri ai Consiliilor de Administraţie de pe la unele bănci, sau chiar directori. În comparaţie cu aceştia, leafa lui de 600 de dolari îl readucea la o condiţie umilitoare. Pentru că, nota bene, nu de bani este vorba - nu trăieşte Mircea Sandu din leafă - ci de onoare, de rang. Pentru că un om de calibrul său nu trebuie să se compare cu cei din josul său, ci cu cei din partea superioară. Acesta este şi motivul pe care l-au înţeles foarte bine membrii Comitetului Executiv al Federaţiei, care au votat modificarea salariului prezidenţial de la 600 la 1500 dolari. Să nu vă închipuiţi că, vreun minut, în luarea acestei decizii, a contat faptul că ei primesc 20% din salariul preşedintelui, şi că sporul de la 120 de dolari la 300 i-ar fi putut face să ia o decizie contrară convingerile lor intime. Nicidecum. Dacă aveau o astfel de propensiune ar fi putut, de exemplu, să propună ca leafa mărită a lui Mircea Sandu să fie aceeaşi, dar în Euro, nu în dolari. Atunci da, puteam gîndi orice despre ei. Revenind la Mircea Sandu: după edificarea monumentalei Case a Fotbalului, în care s-au băgat milioanele de dolari lipsă pentru amenajarea terenurilor şi a bazelor sportive, creşterea lefii preşedintelui este un nou semn că, dacă fotbalul merge tot mai prost, celor care se ocupă de destinele lui le merge tot mai bine. Este un pradox şi ca orice paradox, el trebuie luat ca atare.

Titlu: Următoarele 530 de zile ale Cabinetului 'Năstase II'
Nr Editie: 971 Data: Wednesday 18 June 2003
Lungul prilej de speculaţii şi ipoteze pe care l-a constituit remanierea-restructurarea guvernamentală a ajuns, după mai bine de şapte luni, la final. Gata cu pronosticurile şi cu pariurile: la treabă! După ce va fi validat, joi, de Parlament, noul Executiv va porni la drum, teoretic pentru alte 530 de zile - dacă alegerile nu vor fi decalate de cele prezidenţiale şi se vor ţine în noiembrie anul viitor. Două sunt, într-o viziune majoritară, temele principale ale noii formule, lăsând la o parte extemporalul de lungă durată al integrării europene: refacerea imaginii Guvernului prin divorţul său hotărât de tot ceea ce poate să însemne favorizare sau tolerare a fenomenelor care conduc la corupţie şi îmbunătăţirea climatului de afaceri, îndeosebi cel fiscal şi acela al reglementărilor juridice din domeniu. Întâmplător sau nu, ministerele responsabile (al Justiţiei şi al Finanţelor) n-au fost atinse de aripa restructurării, ceea ce poate să însemne că premierul Năstase îi consideră încă pe domnii Tănăsescu şi Stănoiu, capabili să îndrepte lucrurile în direcţia cea bună. Vor trebui să contribuie la această veritabilă campanie alte câteva ministere importante, precum cel al Economiei şi Comerţului, al lui Dan Ioan Popescu, şi cel al Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, al lui Miron Mitrea, două dintre piesele 'grele' ale Executivului, în legătură cu care nu s-au vehiculat nici macar aluzii de remaniere. Fără îndoială, însă, că noua stea a Executivului care se întrezăreşte la orizontul restructurării este Ministerul Administraţiei şi Internelor, un mega-minister în a cărui parohie intră cele mai multe din reperele practice ale integrării europene. Ioan Rus îşi adaugă trese noi pe epoleţii săi de şef suprem al poliţiştilor şi jandarmilor, devenind un soi de comandant al armatei de funcţionari publici care vor constitui piesele de bază ale mecanismului electoral al anului 2004. Practic, noua structură guvernamentală pune faţă în faţă un careu de aşi ai puterii efective (Dan Ioan Popescu, Ioan Rus, Miron Mitrea şi Ilie Sârbu) cu un careu de popi ai puterii imaginii (Geoană, Paşcu, Tănăsescu şi Stănoiu) între care vor evolua liber, ceilalţi miniştri şi miniştrii delegaţi. Următoarele 530 de zile ale Cabinetului 'Năstase II' ne vor arăta în ce măsură restructurarea va reuşi să contracareze eroziunea imaginii şi coroziunea corupţiei acumulate în celelalte 900.

Titlu: Guvernul celor 900 de zile
Nr Editie: 970 Data: Tuesday 17 June 2003
Primul guvern Năstase poate să intre deja în istorie, nu doar ca cel mai 'umflat', dar şi ca cel mai longeviv. Nici o altă formulă de Executiv de până acum nu a rezistat doi ani şi jumătate fără să se facă vreo înlocuire, după cum, probabil, în legătura cu nici o altă formulă nu s-au făcut atât de multe presiuni şi pronosticuri de remaniere. Ideea unor schimbări a apărut relativ devreme, în urmă cu un an, când s-a şi lansat, din interior, tema alegerilor anticipate, care ar fi putut servi foarte bine ca pretext pentru primenirea formulei unui Executiv care trecuse deja de primele obstacole care impuseseră - teoretic, cel puţin - formula lărgită din debut, formulă care reflectă, în linii mari, compromisul dintre cele două centre de putere - cel de la Cotroceni şi cel de la Victoria. Formula de guvern anunţată aseară de premierul Năstase reprezintă şi ea un compromis. De data aceasta, compromisul este între angajamentele personale şi exigenţele interne şi internaţionale, care impun, la vremuri mai noi, şi alţi oameni. Indiferent cât de radicală sau neradicală este înnoirea, ea va fi validată nu atât de acceptul sau de reticenţele preşedintelui - care s-au dovedit veritabile pietre de încercare în tentativele de până în prezent - cât de imboldul pe care-l vor da accelerării reformelor restante şi definitivării capitolelor de negociere europeană. O restructurare de acest tip pune, însă, nu doar probleme de strategie, ci şi de resurse umane. Mai exact, de restructurare a acestora. De repoziţionare şi de replasare. Cred că, mai degrabă decât oamenii noi, marile probleme le-au pus şi le pun cei 'vechi', cei cărora va trebui să li se găsească amplasamente pe măsura pretenţiilor sau a riscurilor pe care le implică eventualele lor nemulţumiri. Aici se lucrează şi se va lucra din greu, şi tot aici va sta şi hiba de fond a restructurării realizate pe formula adnotată a lui Lavoisier: nimic nu se pierde, totul se redistribuie!

Titlu: Restructurare, în loc de remaniere?
Nr Editie: 969 Data: Monday 16 June 2003
Nedorind să repete greşelile din trecut, premierul Năstase s-a dus frumos, la Cotroceni, la sfârşitul săptămânii trecute, pentru a discuta mai întâi cu preşedintele Iliescu, proiectata restructurare guvernamentală, cerută nu doar de exigenţele europene, dar şi de situaţia din teren. Cu 26 de portofolii, guvernul lui Adrian Năstase se plasează, în ierarhia Executivelor post-decembriste, pe un meritoriu loc 2, după Ciorbea, care conduce autoritar cu 28, dar înaintea lui Vasile cu 25, acesta aflându-se la egalitate cu Roman. În 'coada' clasamentului se află Isărescu, cu numai 20 de ministere talonat, pe penultimul loc, de Văcăroiu, cu 20. După alte statistici, cabinetul Năstase se situează pe primul loc, ca număr de ministere, între ţările candidate la UE, ceea ce e o chestie care ne mai scoate din rutina locurilor modeste în diferite clasamente, între care şi fotbalul. Că restructurarea guvernului 'nu e dictată de interese de partid', cum spune Dan Ioan Popescu, este suficient de clar. Sunt interese de stat la mijloc, mai presus de stat pe loc, şi este tot mai clar că fără reforme hotărâte - între care şi cea a Executivului - nu vom adera în 2007 la UE, cum ne avertizează, de la obraz, delegaţia Comisiei Europene la Bucureşti. Ce va însemna restructurarea? În primul rând, o manieră ceva mai elegantă de a scăpa de nişte oameni care nu mai reuşesc sau nu mai vor să ţină pasul. Dacă remanierea avea, în cele din urmă, o conotaţie emoţională, lucrurile nu se mai abordează aşa în cazul restructurării. De la 'nu te mai vrea Năstase' se virează elegant spre un 'nu te mai vrea Europa' - căruia nici Daniela Bartoş, nici Georgiu Gingăraş, nici Leonard Cazan - ca să nu mai vorbim despre Silvia Ciornei - n-ar prea avea ce să-i replice. Pentru că oamenii vor fi fericiţi să se bucure în continuare de simpatia premierului, chiar dacă o pierd pe cea a Europei, iar acesta este factorul emoţional cel mai important. Până la urmă restructurarea asta ţine loc şi de alegeri anticipate - în care se văzuse, de asemenea, o modalitate elegantă de a schimba oameni fără a le zgândări orgoliile şi sentimentele. Deocamdată e secret şi nimeni nu ştie câte ministere vor rămâne. Se ştiu doar miniştri care nu vor mai fi miniştri...

Titlu: Dezechilibrul puterilor în stat
Nr Editie: 958 Data: Tuesday 03 June 2003
Poate că niciodată până acum, în ultimii 13 ani, nu s-a manifestat un atât de puternic dezechilibru al puterilor în stat. Şi când vorbesc despre puteri, mă refer la cele patru, tradiţionale: executivă, legislativă, judecătorească şi prezidenţială. Pe cea de-a cincea o las la o parte pentru că, de regulă, ea reprezintă doar o figură de stil, nefiind înzestrată cu atributele funcţionale ale unei veritabile puteri constituţionale - e vorba despre presă, bineînţeles. Acest dezechilibru vine, paradoxal, pe fondul unei aparenţe care desemnează puterea executivă ca fiind cea care cumulează cel mai mare procent de putere din total. Imaginea Executivului este aceea a unei instituţii care face şi drege totul, neomiţând nimic şi nelipsind de nicăieri, de la cadourile pentru copii, de 1 iunie, până la păcălelile pentru maturi, de la 1 aprilie. În fruntea Executivului, premierul Adrian Năstase oferă imaginea personalităţii politice care ştie tot, se pricepe la tot şi nu-i scapă nimic din ceea ce ar trebui să fie în preocupările sale - uneori şi ceva pe deasupra. Executivul şi premierul sunt, prin forţa lucrurilor, cele mai mediatizate instituţii - pozitiv sau negativ - de care se leagă cursul existenţei noastre, punând în umbră importanţa şi semnificaţia altor două puteri - cea legislativă şi cea judecătorească. Dacă despre Executiv se crede în general că acolo se face şi se desface totul, despre Parlament părerile sunt mult mai puţin favorabile. Domină sentimentul că acesta este o moară de vorbe, incapabilă să dea, în timp util, instrumentele de care are nevoie Guvernul ca să funcţioneze normal, acesta fiind nevoit, nu odată, să i se substituie prin popularele ordonanţe de urgenţă. Cât despre puterea judecătorească, aceasta se bucură de cea mai proastă reputaţie şi de cel mai puţin respect din partea opiniei publice, fiind considerată - nu întodeauna pe nedrept - drept un instrument al celorlalte puteri, dacă nu o 'tarabă' de sine stătătoare. Situaţia puterii prezidenţiale rămâne cea mai complexă. Dacă din punct de vedere constituţional preşedinţia se bucură de puţine instrumente în exercitarea puterii, influenţa sa reală le depăşeşte adesea pe celelalte trei. Acest lucru se datorează modului în care preşedintele Iliescu a abordat acest ultim mandat al său: decontractat, revizuindu-şi, surprinzător, o serie de tabu-uri ideologice, direct şi deschis în abordarea unor subiecte delicate, eliberat de stressul electoral al unui nou mandat. Această libertate de mişcare se cuantifică într-un coeficient de autoritate şi de încredere publică aproape fără precedent. La un an şi ceva de la teoretica sa ieşire din prima scenă politică, Iliescu o domină cu autoritate, nefiind nevoit să facă uz de alte argumente decât propriile sale opinii şi convingeri. Este o lecţie politică de la care mulţi aspiranţi la fotoliile puterii au ceva de învăţat, dacă doresc acest lucru şi dacă nu consideră deja epuizată întreaga bibliografie...

Titlu: Grija faţă de oamenii noştri
Nr Editie: 959 Data: Wednesday 04 June 2003
Generosul principiu al 'grijii faţă de om' este adnotat sistematic de către guvernanţi şi adaptat nevoilor mereu crescânde ale celor care duc pe umerii lor - mai laţi sau mai înguşti - povara administrării ţării. Dorind să compenseze veniturile 'derizorii' ale demnitarilor (un membru al Guvernului întreba, chiar, un gazetar, dacă consideră normal ca un ministru să aibe o leafă de 500 de dolari!), cei care veghează la liniştea şi la condiţiile de muncă ale acestora s-au gândit să le facă o surpriză: să le ofere câte o casă de vacanţă! Mai exact, s-a pornit de la premisa ca fiecare demnitar - pe o scară al cărei nivel minim n-a fost precizat - să poată beneficia de un cuibuşor de odihnă şi relaxare! Nu gratis, ci plătind o chirie modică. Adică de nivelul a câteva zeci de dolari, cel mult. Pentru asta s-a introdus, cu discreţia de rigoare, o secţiune nouă în Legea Locuinţei, intitulată candid 'Casa de vacanţă'. Putea să se i spună şi 'căsuţa' sau 'coliba', oricum n-avea importanţă. Ei bine, aceste case în care ar urma să-şi refacă cheful de muncă miniştrii, primarii şi alţi demnitari până la rangul de consilieri, se vor construi din fonduri publice. Adică din banii noştri, ai tuturor. Iar ce se va încasa se va întoarce în buzunarul nostru. Minus diferenţa... N-aş fi avut nimic împotriva unei astfel de prevederi, care se poate încadra în normele de civilizaţie spre care aspirăm. Modul în care se încearcă să fie promovată este dubios şi lasă în urma bănuiala că lucrurile nu sunt tocmai cinstite şi corecte. Şi nici nu sunt, atâta timp cât costurile nu vor fi nici pe departe acoprite din venituri. Practic, acest sector imobiliar va fi o gaură neagră care va înghiţi fonduri importante, şi ea se va adăuga altor astfel de găuri negre - cum este şi locuinţa de serviciu - care, împreună, fac ca o funcţie de demnitar să nu mai fie chiar atât de prost plătită cum ar putea să pară la prima vedere. Căci, aşa cum recunoştea şi premierul, într-un acces de sinceritate, nu trăiesc miniştrii doar din leafă, privilegiile de care beneficiază aceştia înmulţind de câteva ori ceea ce au pe statul de plată. Repet: nu ideea de casă de vacanţă pentru demnitari este susceptibilă, ci secretomania şi lipsa de transparenţă care însoţesc aceste mişcări, datorită fricii de a se înfrunta opinia publică şi întrebările fireşti pe care le pune aceasta.

Titlu: Bâlba ca iniţiativă legislativă
Nr Editie: 960 Data: Thursday 05 June 2003
Nu e prima dată când se întâmplă. Ba, chiar, tinde să devină o metodă care ascunde în spatele transparenţei afişate, o maximă opacitate oportunistă. Iată ultimul caz: vine dl Encuţescu, secretar de stat la Apărare şi ne dă două veşti: una bună, pentru cei care nu prea le au cu milităria - dacă nu vor să facă armata nu o vor mai face. Şi una proastă: ca să nu facă armata vor trebui să plătească o taxă, pe care dl Encuţescu a evaluat-o pe la vreo 4000 de Euro. Cum a făcut calculul, ce-a luat în consideraţie şi cum i-au ieşit taman 4000, doar dânsul ştie. După primul şoc, al bucuriei, a urmat şocul tristeţii financiare şi lumea a sărit în capul ministerului, precum ţăranii din poezia lui Topârceanu, în capul agentului sanitar: da' de ce să dăm cu var? De ce să plătim? De ce să plătim atâta? Şi de unde să luăm banii? Celor care ar fi fost în stare să dea şpagă de două ori pe atâta pe la comisiile medicale ca să-şi salveze odraslele de povara uniformei, au tresărit cu avânt civic: e imoral ce vrea să facă ministrul! Să ne bage mâna în buzunar! Văzând agitaţia care, preluată pe aripile ziarelor tindea să devină incandescentă, a intrat în luptă însuşi ministrul forţelor armate, dl Paşcu, cu un plan de retragere în ordine bine alcătuit de statul său major: Staţi puţin! - a rostit dânsul. Puţintică răbdare, că lucrurile nu stau chiar cum credeţi dvs. (şi cum a zis dl Encuţescu). Că noi s-ar putea să nici nu băgăm la aprobare chestia asta. O retragem pur şi simplu. Că nu bieţii băieţi au interesul să nu facă armata. Interesul e al nostru, să reducem efectivele. Şi atunci normal că nu e nevoie să se plătească. În avântul pledoariei, ministrul părea apt să arunce în câmpul de luptă o grenadă: poate că noi ar trebui să-i plătim pe cei care nu fac armata! Dar a rezistat, că şi-aşa bugetul e vai de el. Bref. Tehnica e următoarea: se aruncă în faţă un secretar de stat cu o idee mai mult sau mai puţin năstruşnică. O înghite presa - e bună înghiţită. N-o înghite? Vine ministrul şi o dă la întors. Nu ştiu cât la sută din situaţiile de acest fel au fost bâlbe curate, şi câte diversiuni şmecheriste. Şi-ntr-un caz şi-n altul, de suferit are Executivul, în care cetăţeanul vede o instituţie nesigură pe ea, nehotărâtă şi schimbătoare după cum bate vântul.

Titlu: Mânăria caselor de vacanţă
Nr Editie: 961 Data: Friday 06 June 2003
Aşa cum bănuiam şi cum scriam şi în comentariul de marţi, capitolul 'case de vacanţă' din Legea Locuinţei pare să fie o manevră ilicită - sau cel puţin aşa dau de înţeles mărimile pe care presa le-a surprins cu pantalonii în vine. O mână 'criminală' a avut acces la seiful în care se afla legea, a sustras-o şi i-a introdus acest capitol otrăvit. În ce scop? Evident, în scopul de a compromite bunele intenţii ale guvernanţilor şi a o servi pe tavă ca subiect de cârcoteală presei. Nu ştim nimic despre acest lucru - pare să fie cuvântul de ordine ale celor solicitaţi să dea explicaţii. Este o mânărie a unor funcţionari care au introdus de capul lor în textul legii capitolul respectiv. Lucrurile se cam opresc, însă, aici. Nimeni nu pare curios să afle cine sunt respectivii funcţionari şi ce anume i-a făcut să procedeze în acest fel. Mecanismul tinde să devină clasic. Au mai fost şi alte texte de lege discutabile, asupra cărora s-a revenit concluzionându-se că a fost, de asemenea, manevra ocultă ale unor persoane rău intenţionate, dornice să compromită munca şi imaginea autorităţilor. S-a întâmplat şi în cazul listelor de medicamente compensate unde, tot aşa, au apărut denumiri care nu existaseră în documentele iniţiale. Acolo manevra era clar una ilegală, menită să favorizeze anumiţi producători sau distribuitori. Cine avea, însă, interesul să legifereze statutul caselor de vacanţă, la care ar fi avut dreptul doar înalţii demnitari? În mod foarte probabil cineva care a primit o indicaţie sau o sugestie în acest sens şi care, dacă tot a ieşit scandalul şi se amplifică, poate fi aruncat peste bord cu uşurinţă. Cum s-a întâmplat cu omul de la Administraţia Publică, pe care l-a luat gura pe dinainte să afirme că debranşaţii vor trebui să plătească şi ei cotele de căldură ale blocului. A fost promovat cu grăbire, după cum încă bine ne amintim, spre pensie. Mi se pare foarte interesant de văzut dacă în acest caz va fi găsit vinovatul şi ce sancţiuni - legale - i se vor aplica. Dacă cineva doreşte, într-adevăr, acest lucru. Dacă nu, nu!

Titlu: Amurgul procurorilor?
Nr Editie: 962 Data: Saturday 07 June 2003
Semnalul pe care ni-l dă CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) e unul foarte grav, iar întârzierea cu care autorităţile îl iau în considerare ne va costa scump, pe toţi. Pentru că nu Ministerul Justiţiei, nici ministrul, sunt cei care vor plăti zecile şi sutele de mii de euro cu care sancţionează CEDO încălcarea unor reguli europene, ci noi toţi. Banii aceştia nu vor mai intra în buzunarele noastre sau în beneficiul nostru comun, pentru că noi continuăm să procedăm, în materie de justiţie, după vechile principii staliniste, în care procurorul este un un fel de Dumnezeu care poate dispune aproape după bunul plac de vieţile oamenilor. E drept că o asemenea schimbare nu se poate face peste noapte, dar sunt mai bine de şapte ani de când s-a anunţat, cu surle şi trâmbiţe, reforma Justiţiei, finalizată de fosta guvernare printr-un pachet de propuneri legislative care nici măcar n-au apucat să fie supuse discuţiei, cu atât mai puţin aprobării. Schimbarea de guvern a pus sub semnul îmtrebării multe dintre prevederile pachetului în legătură cu care viziunea social-democrată diferea de cea liberalo-ţărănisto-democrată. Între timp, maşinăria justiţiei a mers înainte, alimentată de acelaşi combustibil neeuropean şi verificată tehnic de aceiaşi specialişti în dreptul comunist. Calul de bătaie al reproşurilor europene rămâne funcţia procurorului, din care sistemul comunist a făcut nu doar un acuzator public, ci un super-judecător, ale cărui decizii puteau să prevaleze asupra celor ale instanţei. Mai mult, faza instrumentării cazurilor se desfăşoară sub unica supraveghere a procurorului, care în virtutea tradiţiei, poate dispune măsuri abuzive sau chiar neconstituţionale. O eventuală modificare a statutului acestui funcţionar public va avea consecinţe importante şi va da peste cap eşafodajul tradiţional al justiţiei române. Vrând-nevrând vom ajunge la situaţia în care procurorul nu va mai dispune arestări. Până atunci, însă, mecanismul va continua să funcţioneze şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului va continua să ne amendeze într-un mod usturător. La buzunar.

Titlu: Jeluitorii pădurii
Nr Editie: 963 Data: Monday 09 June 2003
A devenit o obişnuinţă chiar şi pentru unii guvernanţi, să deplângă soarta pădurilor româneşti şi să înfiereze 'jaful' care lasă ţara tot mai cheală. România se numără printre ţările care beneficiază de suprafeţe împădurite la limita procentului optim - în jur de 27 la sută. Doar în ultimul veac procentul a scăzut de la aproximativ 75 la sută, deci cu aproape jumătate. Pierderea pădurilor a corespuns începuturilor industrializării şi capitalismului primitiv care au refuzat să accepte ideea că această resursă naturală nu se poate regenera în ritmul în care este consumată. O bună parte din declinul pădurii se datorează şi modului în care ea a fost văzută - exclusiv ca o sursă de materie primă, şi nu ca un factor decisiv al echilibrului natural. În ultima sută de ani pădurea românească a suferit două asalturi brutale, cu consecinţe încă greu de estimat. Primul a fost acela al Sovrom-urilor, de după război, prin care Rusia Sovietică, învingătoare, şi-a reclamat despăgubirile, fără a ţine cont de altceva decât de a lua cât mai mult lemn, de cea mai bună calitate, în cel mai scurt timp posibil. Al doilea asalt s-a înregistrat imediat după revoluţie şi după intrarea în vigoare a legii retrocedării pădurilor. La adăpostul vidului de autoritate de după 22 decembrie, tăierea pădurilor s-a transformat într-o veritabilă haiducie, căreia pădurarii n-au avut puterea să i se opună. Retrocedarea a dat acoperirea legală celor care au făcut din tăierea şi exportul lemnului românesc o sursă de îmbogăţire rapidă. Haiducia s-a transformat, treptat, în afacere, iar graba suspectă cu care Legea Lupu a fost împinsă de către autorităţi a condus la crearea tabloului dezastruos, reclamat în multe luări de poziţie oficiale. Acuzele aduse admnistratorilor pădurii statului sunt neavenite atâta timp cât jaful are loc în pădurile privatizate, guvernate de acte normative confuze şi neaplicate. Pădurea privată continuă să nu aibe un statut clar, fiind lăsată de izbelişte la bunul plac al unor proprietari lacomi sau al unor administratori veroşi. Atâta timp cât lucrurile vor continua să rămână la acest nivel, să nu ne mirăm că pădurea românească se îndreaptă, încet şi sigur, spre un punct de non-retur.

Titlu: Solidaritatea de breaslă
Nr Editie: 965 Data: Wednesday 11 June 2003
Solidaritatea este, în general, un lucru bun şi frumos. Cu condiţia ca ea să nu se manifeste deasupra sau dedesubtul barierelo legii şi moralei. La Tg. Mureş se întâmplă acum, ceva de acest gen: o solidaritate dubioasă, a unor membri ai corpului magistraţilor, cu una dintre colegele lor, acuzată de luare de mită şi primire de foloase necuvenite. Există, desigur, posibilitatea de a se face erori. Judecătoarea Ciucă n-ar fi nici prima şi nici ultima victimă a unei erori judiciare. În cazul domniei sale, lucrurile par însă destul de clare: a fost surprinsă luând mită, în flagrant. Cum ar spune poezia, 'cu raţa-n gură'. Colegii domniei sale par însă să ignore acest aspect şi dau declaraţii oficiale în care-şi manifestă 'solidaritatea' cu colega lor, pe care o consideră o victimă a unor jocuri de culise. Evident, există tentaţia de a aprecia că solidaritatea asta are o cauză mai mult decât transparentă: ceea ce i se impută judecătoarei, li s-ar putea imputa şi lor, mai devreme sau mai târziu. Şi de aici protestul. Nu cred, însă, că aceasta este intenţia magistraţilor mureşeni. Din nefericire, manifestarea lor are loc pe un sol alunecos. Justiţia şi-a căpătat renumele de a fi teritoriul în care corupţia se vede cel mai bine şi are consecinţele cele mai directe asupra existenţei oamenilor. Încrederea în justiţie se clatină periculos de 13 ani încoace şi refacerea ei va fi dificilă şi de durată. Pe de altă parte, cei care trebuie să lupte, în prima linie, cu corupţia, sunt tocmai magistraţii. E greu să lupţi cu tine însuţi şi cu propriile defecte. Mai ales când corupţia devine şi un fel de faţadă, recunoscută şi chiar acceptată. Doamna judecător Ciucă nici măcar nu se mai ferea - ne spune ancheta. Îşi comanda şpaga prin fax şi-i amintea protejatului său, de faţă cu martorii, că 'i-a băgat în buzunar un miliard'. Din care-şi reclama, bineînţeles, partea. O astfel de comportare nu poate avea decât o singură explicaţie. Şi anume că, în mentalitatea noastră, corupţia este o stare de fapt, cu care nici măcar n-are rost să lupţi. Pentru că majoritatea o formează cei corupţi şi cei care pot face ca legea să arate aşa cum vor ei. De aceea, protestul magistraţilor mureşeni mi se pare de-a dreptul imoral, ca să nu spun periculos. Şi în nici un caz folositor cuiva...

Titlu: Independenţa jurnalistică
Nr Editie: 966 Data: Thursday 12 June 2003
Spunea, deunăzi, un confrate de breaslă, care tocmai şi-a dat demisia din postul pe care-l ocupa la un post de televiziune: 'M-am săturat să tot primesc telefoane în timpul emisiunilor prin care mi se cerea imperativ să 'o scot pe aia' de pe ecran!' Nu e o noutate. Astfel de lucruri se întâmplau şi în vremuri de mai tristă amintire, în care vizionarea programului televiziunii naţionale de către unul dintre cei doi telespectatori de elită se lăsa cu 'tăieri de capete' şi cu exiluri din viaţa publică a celor care apăruseră pe ecran şi displăcuseră asistenţei. Atunci erau doi. Acum există o sumedenie de cenzori care decid, discreţionar, cine să apară şi cine nu, cine să iasă şi cine să rămână, după cum le dictează interesul sau toanele. Sunt cei din ai căror bani funcţionează respectivele mijloace media. Cei care angajează gazetari mai mult sau mai puţin celebri, mai mult sau mai puţin talentaţi, mai mult sau mai puţin dispuşi să accepte metode manageriale de tipul lui 'aşa vreau eu'. Evident că în aceste condiţii este o glumă bună să mai vorbeşti despre 'independenţa jurnalistică'. O astfel de situaţie se mai poate întâlni doar pe la postul public, unde birocraţia şi cutumele nu fac posibile deciziile rapide şi capitale care se iau în media privată. Independenţa jurnalistică de azi, ca şi cea de ieri, este un concept frumos, bun de pus în ramă, pe perete, dar complet nefuncţional într-o presă fără tradiţii democratice - ca să nu mai vorbim despre faptul că într-o ţară cu astfel de tradiţii, un premier de calibrul lui Berlusconi îl dă afară - indirect! - pe directorul unui cotidian prestigios care se delecta comentând acuzaţiile de corupţie care-i fuseseră aduse. La noi nu se întâmplă (încă) aşa ceva. Există portiţe preliminare care reuşesc să lămurească astfel de probleme înainte ca ele să devină chestiuni fierbinţi şi prin care poate fi, foarte simplu şi uşor, scos din spatele ecranului cel care nu se conformează să scoată ceea ce e pe ecran.

Titlu: Doctrina suveranităţii nelimitate
Nr Editie: 967 Data: Friday 13 June 2003
Tot mai dese şi mai acide sunt criticile pe care o parte a comunităţii internaţionale le exprimă la adresa politicii americane. O voce care este imposibil să nu se facă auzită, mai ales pentru miliardele (de dolari!) pe care le are în spate este aceea a lui George Soros, genialul speculant la bursă şi neînfricat luptător pentru o societate deschisă. Soros este deosebit de îngrijorat de ce se întâmplă în America în acest moment, în care preşedintele Bush impune o nouă atitudine în relaţiile internaţionale: doctrina suveranităţii nelimitate! America se consideră unicul factor responsabil pentru soarta lumii şi, în virtutea acestor responsabilităţi îşi arogă dreptul de interveni în orice colţ al acesteia pentru a readuce lucrurile scăpate de sub control pe calea cea dreaptă. Această politică a început cu o relativă timiditate în Iugoslavia, când responsabilii americani au resimţit nevoia unei acoperiri, alegând-o pe cea a NATO. După atentatele de la 11 septembrie, acţiunea de pedepsire a Afganistanului s-a făcut fără nici un fel de aranjamente internaţionale. Abia în cazul Irakului preşedintele Bush şi consilierii săi au resimţit nevoia unor justificări, şi pentru a le obţine nu s-au dat în lături de la nici un fel de presiuni. Principala victimă a devenit şeful inspectorilor ONU, Hans Blix, care într-un interviu recent acuză fără nici o reţinere 'ticăloşia' unor colaboratori ai preşedintelui, care nu s-au sfiit să-l ameninţe şi să-l şantajeze pentru a obţine calificative mai dure la adresa irakienilor. Soros şi Blix sunt doar doi dintre cei care se tem că situaţia actuală, de unică superputere a Americii, ar putea avea consecinţe dezastruoase pentru însuşi poporul american, a cărui percepţie faţă de noţiuni precum democraţia şi libertatea ar putea fi serios alterate. Este motivul pentru care Soros intenţionează să-şi concentreze atenţia şi banii spre 'educarea' populaţiei Americii în spiritul unei societăţi cu adevărat deschise, considerându-şi misiunea din Rusia, practic, încheiată. Rusia - cea care, în urmă cu peste 35 de ani, exemplifica rolul doctrinei 'suveranităţii limitate' prin intervenţia brutală în Cehoslovacia. Cu consicenţele de imagine şi credibilitate binecunoscute.

Titlu: 13 x '13 - 15'
Nr Editie: 968 Data: Saturday 14 June 2003
Se împlinesc 13 ani de la 'evenimentele din 13-15 iunie 1990' şi lucrurile nu par nici astăzi, mai clare decât au fost atunci. Persistă o percepţie fracturată, care face ca pentru o parte a opiniei publice româneşti să existe doar '13 iunie', iar pentru alta doar '14-15 iunie'. În realitate, evenimentele consumate constituie un tot omogen, ca să-i spunem aşa. Un şir insuficient clasificat de cauze şi efecte, de replici şi contrareplici, ce-şi au izvorul în frustrările generate de revoluţia din decembrie, când unii au prins un loc în trenul noilor puteri, iar alţii au rămas pe jos. În 13-15 septembrie a avut loc, de fapt, tranşarea definitivă a partidei de către gruparea care luase revoluţia pe cont propriu. 'Piaţa Universităţii', lichidată mai degrabă de violenţa şi intoleranţa proprie, decât de acţiunea punitivă a minerilor, avea să intre într-un recul istoric din care îşi va reveni abia în 1996, pe fondul eroziunii continue a FSN-FDSN-PDSR. Ar fi interesant de văzut - deşi istoria nu lucrează cu instrumentele prezumţiei - ce s-ar fi putut întâmpla dacă mecanismele fragilei puteri aflate în funcţiune de doar 6 luni, s-ar fi blocat? Dacă atacurile asupra unor instituţii precum Poliţia, SRI, Guvernul, ar fi fost încununate de succes şi noii lideri ai străzii ar fi avut acces la instrumentele Puterii? Cine ar fi fost aceştia şi cum ar fi administrat succesul, pe fondul unei lipse de suport la nivel naţional, cuantificate în scorul categoric cu care fuseseră câştigate alegerile doar cu câteva săptămâni mai devreme? Este cert, dincolo de orice alte consideraţii, că 13 iunie a fost un moment de cumpănă al democraţiei, şi că 14-15 n-au făcut decât să sublinieze criza de maturitate a noului sistem, grevat de amintiri, nostalgii timpurii şi reflexe totalitare. Până când vom putea avea o analiză obiectivă, lipsită de patimă şi de simplificări interesate.

Titlu: Obiective şi perspective democrate
Nr Editie: 964 Data: Tuesday 10 June 2003
Consiliul Naţional de Coordonare al Partidului Democrat, de la sfârşitul săptămânii trecute, a lăsat mai multe lucruri încurcate şi a clarificat unul singur. Printre cele rămase în coadă de peşte se numără şi democraţia de partid. În regimurile democratice de sorginte mai recentă, democraţia internă seamănă cu cea de pe vremea lui Ceauşescu. Adică nu prea există sau, dacă există, este originală. Democraţia din PD, chiar dacă a evoluat, vorba lui Băsescu, faţă de ceea ce era pe vremea lui Roman (dictatură curată!) nu este, totuşi, în poziţia de a asigura un discurs liber, mai ales în contradictoriu. Cel care a dobândit puterea, prin alegeri, o ţine bine în mână, şi nu slăbeşte deloc căpăstrul, ştiind că cel mai mic semn de slăbiciune va fi exploatat de cei care-i vor locul. Din acest punct de vedere, Băsescu nu face rabat nici măcar la prestigiul fostului său şef, Roman, căruia i-a taie scurt. Despre Pană, ce să mai vorbim; în momentul în care a contestat deciziile şefului (revenirea controversatului Duţu, nu doar în partid, ci şi în ierarhie) a fost ca şi mort! Excluderea lui n-a mai fost decât o chestiune de zile. Chiar şi Roman a înţeles că nu e momentul să se pună cu el, navigând şiret prin apele opoziţiei faţă de partidul aflat la putere şi faţă de 'servitorii' săi din PD. Ce a lămurit CNC-ul de sâmbătă? Strategia de fond pe care Băsescu are de gând să o aplice în perspectiva următoarelor scrutinuri electorale. Aceasta este axată pe câştigarea unei poziţii cât mai bune în zona puterii locale. Băsescu a înţeles că Opoziţia la vârf, parlamentară, este una pur decorativă atâta timp cât n-ai forţa să sufli în ceafa Puterii. Obţinerea unui scor cât mai bun la alegerile locale oferă nu doar perspectiva satisfacerii nevoilor clientelei politice dar şi o altă bază de abordare - şi de negociere - a obiectivelor ulterioare. Ştim deci, de pe acum, că PD e cu ochii pe primării - Băsescu pe cea a Capitalei, Boc pe cea a Clujului, Negoiţă şi Boagiu, pe cele de sector - şi, probabil că lista aspiraţiilor se va definitiva cât de curând.

Punctul pe Y, June 2003