Punctul pe Y, august 2001

Titlu: Reintegrarea
Nr Editie: 383 Data: miercuri 01 august 2001
Datorită faptului că pușcăriile sunt supraaglomerate, iar bani pentru construirea altora nu sunt, Guvernul a luat hotărârea istorică de a purcede la o amnistie generală care - dacă va fi votată de parlament - va lăsa pe drumuri peste 9000 de "pensionari" aflați la odihnă din diferite motive: de la infracțiuni "intelectuale" până la infracțiuni comise cu violență (chiar dacă argumentarea proiectului nu zice acest lucru). Practic, toate condamnările de până la 5 ani vor fi grațiate, cu excepția celor aplicate recidiviștilor. O măsură judicioasă - s-ar putea spune, la o primă vedere. De ce să-i ții în pușcării pe cei care au greșit prima dată? Ca să-i califici la locul de muncă? Mai bine le dai drumul și încerci să-i reintegrezi în societate! O astfel de socoteală și-a făcut de câteva ori și Ceaușescu. În numele înaltului umanism al doctrinei comuniste, periodic, când pușcăriile nu mai făceau față, se dădea câte un decret prezidențial care le golea. Cât era de eficientă reeducarea efectuată în numele socialismului se vedea foarte bine când, în următorul an, peste 90 la sută dintre cei eliberați se reîntorceau de unde plecaseră. Asta în condițiile unui control mult mai sever și al unui sistem de organizare care putea să asigure acest control. Și în condițiile în care era musai să ai un loc de muncă. Astăzi lucrurile s-au schimbat. Peste un milion de români cinstiți nu au un loc de muncă. Posibilitățile de control sunt mult reduse de aplicareaunor libertăți democratice mai bine sau mai prost înțelese. Nici poliția și nici administrația nu au la îndemână mijloacele necesare unei minime reintegrări sociale. Nimeni nu va avea nici timpul și nici mijloacele de a supraveghea modul în care proaspeții eliberați vor încerca să devină oameni de treabă. Consecința logică: un nou val de infracțiuni care va găsi și autoritățile și societatea nepregătite. Care va afecta și mai mult moralul populației. Care va crea un nou temei de stres social. E drept că cei aflați în pușcării se vor relaxa pentru o vreme. Dar nu prea îndelungată.
Titlu: Nu-i pentru cine se pregătește...
Nr Editie: 398 Data: sâmbătă 18 august 2001
Nu-i pentru cine se pregătește. Săptămâna trecută, pe la mijlocul ei, am primit un telefon de la dl Marian Munteanu, cunoscut lider al pieței Universității, devenit între timp un prosper om de afaceri. Pe micul ecran tocmai se derula, la Tele 7, reluarea unei emisiuni difuzate prin aprilie și având ca subiect scandalul lansării postului de televiziune Oglinda. La emisiune participau președintele CNA, Șerban Madgearu, acuzat de către directorul ziarului Ziua, Sorin Roșca Stănescu, de abuz pentru neatribuirea licenței de emisie către noul post. Se mai afla în studio Cornel Nistorescu, apărător al respectării legii. Președintele CNA relata motivele pentru care opt dintre cei 11 membri ai CNA votaseră împotriva atribuirii licenței: cum puteam eu să-l cred pe dl Diaconescu că va face un program 90% educativ, că va respecta normele de emisie și pe cele deontologice când doar cu câteva luni în urmă declarase în fața noastră că abaterile pentru care fusese penalizat postul Tele 7abc erau profitabile și că de pe urma lor înregistra audiență sporită? - spunea dl Madgearu în amintita emisiune. Lunile au trecut, Oglinda tot n-a primit licența, deși ea emite pe undeva prin afara Bucureștiului și telefonul d-lui Marian Munteanu tocmai asta mă întreba: de ce ați dat reluarea asta tocmai astăzi? E o simplă coincidență?  Coincidență cu ce? - am întrebat eu. Cu faptul că tocmai astăzi eu am devenit proprietarul postului, după ce acesta și-a consumat fondurile și a devenit falimentar - mi-a răspuns dl Munteanu. Și ce vreți să faceți acum cu el? - l-am întrebat. Exact ce ziceau ei că vor când au cerut licență: un post cultural, educativ, cu programe care nu-și mai găsesc locul pe la alte televiziuni. Știu că e greu să câștigi bani în televiziune, nici nu-mi propun așa ceva. Îmi propun însă să pierd niște bani cu folos, până când va veni o vreme să se poată și câștiga. Nu e pentru cine se pregătește, nu-i așa?
Titlu: Modelul turcesc
Nr Editie: 399 Data: luni 20 august 2001
Foarte activul ministru al turismului( ba e la munte, ba e la mare, ba peste hotare) ne-a anunțat că la anul s-ar putea să nu mai avem loc pe litoral din cauza unei previzibile- din motive numai de dânsul știute- invazii de turiști nemți și de alte naționalități occidentale. Asta mi-aduce aminte de momentele ferice ale turismului românesc, din anii ’70, când, într-adevăr, era o problemă să găsești, român fiind, o cameră pe litoral în sezon. Vorbesc despre românul simplu, pentru că cel cu pile se aranja oricum. Atunci chiar n-aveai loc de nemții pe care regimul îi privea ca pe niște zei aducători de valută. Nu conta că valuta era puțină, că turiștii aștia veneau la noi pentru că îi costa mai puțin decât dacă stăteau acasă, și că, în general, reprezentau ultima categorie a turismului occidental, acela învecinat cu protecția socială. Ne mulțumeam cu faptul că roșiile și vinul erau plătite în prețioasa valută, și că ei, știind cine și ce sunt, nici nu aveau pretenții prea mari. Dacă la o astfel de categorie se gândește domnul ministru Agathon și cu ei vrea să umple litoralul- mai bine lipsă! Ideal ar fi ca domnul ministru să găsească soluția umplerii litoralului românesc cu turiștii români care în această vară au năpădit Turcia, cheltuind acolo dolarii pe care ar fi fost ideal să-i țină acasă. Acolo găsesc, însă, tot ce nu le oferă, acum, litoralul românesc: hoteluri bune, servicii de calitate, șosele bune, o ofertă comercială diversificată. Domnul ministru ar trebui să dea o raită prin Antalya, să vadă cum stau lucrurile pe acolo- și apoi să se documenteze cum s-a ajuns la performanța de a face, în mai puțin de zece ani, din turism, ramură a economiei performantă, aducătoare de multe miliarde de dolari. Va afla că la baza acestui progres a stat o politică națională concertată, care a vut în vedere întreaga infrastructură, care a concentrat efortul investițional și operațional cu un scop bine precizat. Turcii, așa cum sunt ei, n-au avut ambiția de a-și umple litoralul cu nemții nevoiași. Au dorit să concureze, de la egal la egal, cu piețe cu renume. Și au reușit. S-ar putea să reușim și noi, la anul, să umplem litoralul cu turiști. Acest lucru nu ne va rezolva,însă, problema.
Titlu: PUR-mai social, mai liberal!
Nr Editie: 400 Data: marți 21 august 2001
După un model care ar putea fi acela al țărăniștilor, Partidul Umanist din România și-a adăugat, în coada numelui, două precizări: social și liberal. Nu liberal și social. Ci, în primul rând, așa cum îl știam, mai social decât liberal. De ce a recurs partidul lui Dan Voiculescu la această operațiune care acum, în miez de vară, ar putea să pară celor bătuți în cap de un soare nemilos, fără prea multă noimă? Înclin să cred că operațiunea nu s-a datorat unei simple năzăreli a liderului umanist. Acesta se află, de o bună bucată de vreme după câștigarea alegerilor, într-un soi de dezacord tacit cu fratele mai mare - PSD - care l-a purtat de mână în Parlament. Odată cu modificarea titulaturii partidului de guvernământ - din PDSR în PSD - unii dintre oficialii săi au observat că din acel moment Polul Social-Democrat își încetează, cel puțin formal, existența fiind necesare noi negocieri pentru o eventuală continuare a experimentului. Prin definierea sa la limita dinspre dreapta a stângii, umaniștii pun acum sub semnul întrebării eventualitatea acestor noi negocieri care rămân astfel fără obiect: un PSD mai social și un PUR mai liberal nu se vor putea înhăma la un car care să țină bine stânga. Cred că strategia pe care intenționează să o adopte Dan Voiculescu este aceea a unei detașări tot mai pronunțate de partidul de guvernământ, în scopul consolidării identității proprii. Odată atins obiectivul intrării în parlament - o manevră măiastră, cu minimum de cheltuială - PUR-ul dorește să se detașeze de previzibila eroziune la care este supusă orice formațiune ce exercită puterea în vremuri de delicată tranziție. Pe de altă parte, dorește să ocupe o nișă pe care o mai reclamă și APR-ul, acesta din urmă cu dezavantajul marcant al absenței din scena parlamentară, și care are perspectiva unei aderențe sporite în condițiile în care dreapta și stânga tradiționale au dificultăți în a-și adapta doctrinele la condițiile complexe pe care le parcurgem. Nu în ultimul rând, această mișcare dă și semnalul unei implicări mai pronunțate a lui Dan Voiculescu în politică, implicare pentru care este dispus chiar să renunțe la avantajele incerte pe care i le oferă un grup de presă marcat de suspiciunea partizanatului.
Titlu: Refuzatul Stoica
Nr Editie: 401 Data: miercuri 22 august 2001
Vasile Lupu, ca orice politician care se respectă, a divulgat un amănunt care ar fi trebuit să rămână secret: în 1995 ar fi mijlocit o întâlnire între Corneliu Coposu și Valeriu Stoica, la cererea acestuia din urmă. Actualul președinte liberal intenționa, la vremea aceea, să se alăture țărăniștilor și probabil că ar fi făcut-o, dacă n-ar fi fost camarila din jurul venerabilului politician, care a strâmbat din nas. Din fericire pentru el, Valeriu Stoica n-a mai primit vreun răspuns. Mă întreb: dacă l-ar fi primit, cum ar fi evoluat lucrurile? Pe ce baricadă l-ar fi prins evenimentele istorice ale recentei sciziuni? S-ar fi dus cu Ciorbea? Sau ar fi rămas cu Lupu și Chiriță? Dificil de spus. Un lucru e cert: strâmbătura istorică din nas a celor care nu l-au considerat demn de tradițiile țărăniste, l-a condus către fotoliul de președinte liberal! Fotoliul din care poate să privească astăzi, amuzat, gâlceava tragicomică a celor două tabere care-și scot ochii pentru a rămâne unici reprezentanți ai "ochiului". Într-o bătălie fără miză pentru că, în afara parlamentului, viața politică este practic inexistentă. Și fără sorți de izbândă, pentru că blamul public pe care l-a obținut formațiunea țărănistă, după patru ani de guvernare haotică și incompetentă, dar marcată de lăcomie și nerușinare, este de natură de a spulbera orice speranță de revenire în prima scenă. Lucru care nu se poate spune despre liberali, participanți direcți, și ei, la amintitul proces, de care s-au detașat de perdanți cu abilitate și cu un remarcabil simț de supraviețuire, lucruri care se datorează, în primul rând "refuzatului" Stoica.
Titlu: Lovitură de palat
Nr Editie: 402 Data: joi 23 august 2001
Discuțiile și disputele pe marginea actului politic de la 23 august 1944 declanșate după "liberalizarea" istoriei din '89 nu sunt deloc pe punctul de a se finaliza printr-o concluzie acceptată majoritar.  Confiscată și cosmetizată în interes propriu de către autoritățile comuniste, lovitura de stat dată de regele Mihai, cu sprijinul unei părți a clasei politice, printre care și comuniștii, a devenit, printr-o escaladă ideologică demnă de "1984" al lui Orwell, "insurecție de masă antifascistă", rolul regelui și al armatei fiind aproape complet umbrit de acelea ale lui Emil Bodnăraș și Lucrețiu Pătrășcanu. Aceeași politică de rescriere a istoriei a condus și la o sistematică trecere sub tăcere a intențiilor și demersurilor pe care însuși mareșalul Antonescu - cu aprobarea tacită a liderilor partidelor istorice - le făcuse pentru o ieșire a României din război. Istoria e însă istorie și ea lucrează cu fapte, nu cu intenții.  Iar faptele arată că autorul principal al acestui act cu consecințe cruciale pentru mersul războiului a fost regele Mihai.  Cât de etică, de dreaptă, de patriotică a fost livrarea mareșalului autorităților militare sovietice și judecarea sa într-un proces regizat după moda de la răsărit - este un subiect aparte.  Poziția aproape fără ieșire în care s-a aflat România în 1940 ne-a adus într-o situație care nu încetează nici astăzi să-și arate consecințele.  Am întors armele alăturându-ne unei puteri care ne-a târât în experimentul comunist cale de peste patru decenii, împotriva unui aliat care a reușit, după tot atâta timp, să se transforme în principalul învingător și care își manifestă constant resentimentele și suspiciunea. (Este vorba, bineînțeles, despre Germania). După 57 de ani, unicul participant supraviețuitor al loviturii de palat de la 23 august este același care, în mod nesperat - și neașteptat - își revendică nu palatul regal, în care s-au petrecut evenimentele, ci pe cel de la Sinaia.
Titlu: Legițimatia de partid politic
Nr Editie: 403 Data: vineri 24 august 2001
Afirmația lui Valer Dorneanu, făcută la un recent simpozion, cum că în laboratoarele legislativului s-ar pregăti o nouă lege a partidelor politice este pisica pe care actuala Putere dorește să o arate UDMR-iștilor, pentru a le mai potoli zelul cu care doresc să contribuie la punerea în practică a legii maghiarilor de pretutindeni, viitori posesori ai prețioasei legitimații de maghiar. UDMR se află într-o situație destul de delicată: uniunea nu figurează în scriptele făcute la tribunal ca partid politic, ci ca asociație culturală. Așa a fost să fie la începuturi, când se așeza spectrul politic originar. Și așa a rămas, chiar dacă această calitate o lipsește de subvențiile considerabile pe care ar trebui să le primească ca partid parlamentar de la buget dacă declara că se ocupă cu politica. Cultura știți însă cum e, nimeni nu dă prea mulți bani pe ea. Proiectata lege ar avea drept consecință desființarea sau descalificarea uniunii și obligarea ei să treacă prin precedurile legale pentru a deveni partid. Ar pierde, mai mult ca sigur, și locurile pe care le ocupă în parlament - ceea ce ar fi partea cea mai dureroasă a afacerii.  Că așa ceva este puțin probabil să se întâmple este de domeniul evidenței. De ce și-ar îndepărta PSD-ul unicul aliat politic pe care-l are în momentul de față? A zis și dl Dorneanu niște vorbe, cum se zic pe la simpozioane. Pentru cine are urechi de auzit. Este puțin probabil - dar nu imposibil! Așa încât fiecare parte va fi mai atentă și mai puțin angajată în gesturi spectaculoase, mai ales în delicata problemă a legitimației de maghiar. Pentru că ar putea atrage, după sine, controlul legitimației de partid politic.
Titlu: Hora Unirii cu bulgarii
Nr Editie: 404 Data: sâmbătă 25 august 2001
Deși cuvântul horă este de origine bulgărească, pare să nu aibă și pentru ei aceeași semnificație pe care o are pentru noi: o unire în dans, o înlănțuire de interese și aspirații.  Într-un fel, așa s-ar putea explica și refuzul categoric cu care au tratat oferta premierului Năstase, de a acționa "în echipă" pentru atingerea obiectivului integrării în NATO.  Pardon, noi avem metodele noastre, fiecare cu ale lui - a fost replica venită de la Sofia.  Un refuz umilitor care amintește de un altul - cel pe care premierul Roman l-a primit, în '90 sau '91 din partea "trienalei de la Vișegrad", formată din Cehoslovacia, Polonia și Ungaria.  Dacă atunci am dorit să ne alăturăm fruntașilor grupei estice, de data asta, mai modești, am încercat să prindem ultimul vagon al aspiranților, gândind că în doi avem mai multe șanse să ne agățăm de scară.  Povestea asta cu refuzurile are două tâlcuri.  Primul este acela al lipsei de diplomație: o invitație de acest gen, care implica din capul locului un posibil refuz, n-ar fi trebuit lansată public înainte de tatonarea terenului.  Abia după ce, în culise, s-ar fi putut conta pe o anumită disponibilitate, aceasta ar fi putut fi întărită printr-un apel. Al doilea ține de reputație.  Avem în mod cert o reputație proastă. Nimeni nu ne mai vrea de parteneri.  Am gafat de atâtea ori, am dezamăgit de atâtea ori încât nu se mai poate conta pe noi.  Bulgarii, chiar bulgarii, se tem că, agățați de noi, i-am putea trage înapoi și pe ei. Nu există o soluție-minune: reputația se pierde repede și se recâștigă greu.  Ne-am remarcat ca "oaia neagră" a clasei și acum, orice-am face, suntem priviți cu suspiciune.  O suspiciune pe care n-o vom putea învinge decât cu prețul unor eforturi mai mari și mai îndelungate decât ale altora.  Ca, de pildă, bulgarii.
Titlu: Nevindecabila revendicare
Nr Editie: 405 Data: luni 27 august 2001
Dacă ar fi știut dl Năstase ce monștrii va trezi la viață odată cu gestul politic al reconcilierii cu monarhia, ar fi rămas consecvent politicii anterioare de blamare a moșierimii care n-are alt gând decât să-și redobândească averile obținute din "sudoarea celor mulți". Iată însă că gestul elegant al oferirii "pe tavă" a Palatului Elisabeta și a castelului de la Săvârșin, fără a le mai trece prin furcile caudine ale justiției, a declanșat o adevărată competiție. Oameni cărora niciodată nu le-ar fi trecut prin cap așa ceva, s-au trezit peste noapte cu dorința arzătoare de a-și primi înapoi (chiar dacă nu le-au avut niciodată) castelele și palatele. O doamnă vrea castelul Corvinilor de la Hunedoara. O ramură colaterală a familiei regale vrea castelul Bran. Cât o mai fi deschisă lista vom afla că și vechea cetate dacică de la Orăștie va fi revendicată de vreun urmaș cu acte-n regulă de-al lui Decebal. Nu m-aș mira să apară și vreun succesor al lui Apolodor din Damasc care să ceară piciorul podului de peste Dunăre de la Drobeta Turnu-Severin. Este o molimă ciudată și te-aștepți la cele mai năstrușnice revendicări: de ce nu și biserici și mănăstiri - din partea urmașilor ctitorilor? Toată această nebunie este posibilă datorită lacunelor și inconsecvențelor legii, pe de o parte și, datorită modului incoerent de aplicare. A existat o politică a retrocedărilor până în '97, o alta până în 2000, iar acum nu mai e nici una. Culmea, s-a ajuns la soluția aberantă a negocierii! Ce fel de negociere? Pe ce bază? Cu ce instrumente? Aici este buba. Nu că unii se trezesc să ceară. Ci că alții se bâlbâie penibil în fața acestor cereri.
Titlu: Soluția ardelenească
Nr Editie: 406 Data: marți 28 august 2001
La o recentă conferință de presă, ministrul de interne, dl Rus, a abordat și fierbintele subiect al vilelor polițiștilor. Pentru că termenul pe care-l promisese ministrul, pentru a se da în vileag rezultatele amplului control, demarat sub presiunea semnalelor aparente în presă expirase deja, dl ministru a explicat că a decis prelungirea acestuia din rațiuni care țineau de o abordare mai puțin dâmbovițeană și mai ardelenească a fenomenului. Am înțeles că dl ministru a simțit nevoia să cugete mai intens asupra consecințelor acestui raport, pe care chiar domnia sa l-a abordat într-o manieră inedită. A început investigația cu propriii săi adjuncți pe care i-a chemat la el și i-a întrebat bărbătește: sunteți corupți?  Aveți acte pentru toate bunurile pe care le dețineți? Adjuncții au răspuns cu "da" sau "nu", după caz, după care chestiunea a fost încheiată pe motiv că "nu am de ce să le pun la îndoială onestitatea". De la adjuncți în jos a acționat o comisie care a luat la puricat pe cei semnalați de presă (sau autosemnalați) și a rămas cu un portofoliu de vreo 30 de cazuri "care ridică unele semne de întrebare", pe care va urma să le lămurească Parchetul militar. Ce va rămâne dintre acestea? - au întrebat ziariștii. Domnul ministru a ridicat din umeri și a trecut la următorul subiect. Eu am să mai rămân puțin la el. Așa cum am afirmat-o și cu altă ocazie sunt gata să pun pariu că nu va rămâne nimic - poate, doar, vreun plutonier de pe la circulație care va fi sacrificat ca exemplu. De ce? Pentru că toată ancheta a fost gândită și pornită în dorul lelii. Fără criterii, fără mijloace de referință. Nu va fi, desigur, nici o problemă pentru polițiștii luați în vizor să demonstreze că de când au ieșit ei milițieni s-au pus pe economii și au avut și bafta unor nași cu dare de mână care nu s-au sfiit să le facă tot felul de donații - calcule din care ar putea să reiasă, că… ministerul le mai rămâne dator cu niște sume ce nu pot fi justificate! Ce vreau să spun: că în felul în care a fost pornită și în care e condusă, această campanie nu va face altceva decât să întărească suspiciunile publicului la adresa "transparenței" instituției și a seriozității sale. Probabil, exact ceea ce nu se dorea.
Titlu: Agatonostradamus
Nr Editie: 407 Data: miercuri 29 august 2001
În timp ce turismul românesc merge în ritmul reformei - târâș-grăpiș, adică, - ministrul Agaton se joacă, ritmic, cu nervii noștri, făcând preziceri peste preziceri. Ultima e că Rânca ar putea deveni stațiune turistică de dimensiuni continentale. Înainte de asta ministrul ne-a băgat groaza în oase cu pronosticul că la anul nu vom mai avea - noi, românii - loc pe litoral, din cauza avalanșei de turiști nemți care se vor revărsa asupra stațiunilor care în vara asta nu prea ne-au încăput nici pe noi. Tot ministrul Agaton a mai prezis, pe la începutul anului, nașterea unei noi și mari stațiuni pe litoral: Europa! Cum, din ce? Nu ni s-a mai spus, dar putem să bănuim: din spuma mării! Dar cea mai șocantă prevestire a ministrului este aceea că, în curând, capitala mondială a Draculologiei se va muta la Bran, unde se va dezvolta o întreagă civilizație turistică de gen.Când i-a venit această idee, ministrul s-a bazat pe bunul simț și pe tradiția care spune că Dracula e de-al nostru, român get-beget, înstrăinat temporar de comuniști ca să nu ne strice reputația. Dl Agaton a avut însă surpriza să primească o veste ca un duș rece: trimițându-i o scrisoare de felicitare pentru bunul gând care i-a venit, studiourile americane Universal i-au precizat, în treacăt, că drepturile asupra personajului cărții lui Bram Stocker îi aparțin, în exclusivitate, și că dacă va dori să-i folosească imaginea va trebui să plătească.  Dat fiind că nu trebuie să bage mâna în buzunarul propriu, ministrul Dan a înghițit bobârnacul fără să clipească, adăugând că, fără îndoială, va negocia cu americanii cel mai bun preț! Ce se va întâmpla de acum înainte e ușor de imaginat și-i lăsăm d-lui ministru plăcerea de a-și lega numele de proiect. Ce vreau să spun este că domnia sa este de neconcurat în a lansa pe piață tot felul de idei și de proiecte fără nici un fel de acoperire - ceva de genul biletelor la mare în hoteluri deja ocupate, fapte pentru care agențiilor li se ridică licența. Miniștrilor, deocamdată, nu li se ridică portofoliile.  
Titlu: Scandaluri de presă
Nr Editie: 408 Data: joi 30 august 2001
A fost, dar s-a stins repede: scandalul "Monitorul". Undeva - pe la Suceava, dacă nu mă înșel - redacția unuia dintre "Monitoare" s-a revoltat împotriva încercărilor de intervenție în politica ziarului din partea "centrului". Ca să scape de această presiune, colectivul redacțional a abandonat vechea firmă și a constituit, peste noapte, o alta.  Cu aceeași oameni, cu aceeași politică, dar fără povara patronatului. Evident, colegii de breaslă au reacționat și s-au pronunțat suficient de contradictoriu pentru a demonstra că dreptatea este, în general, destul de relativă. Îmi amintesc că primul scandal de presă care a pus problema relației dintre colectivul redacțional și patronat a avut loc prin '92, la "Ora", când redacția s-a revoltat din motive nu foarte clare. Patronul - Viorel Cataramă - a procedat atunci într-un mod care a oripilat întreaga suflare gazetărească: i-a somat pe protestatari ca în jumătate de oră să părăsească redacția! Mentalitatea colectivist-comunistă a rămas, din păcate, adânc implantată în modul de gândire și de acțiune al celor de la care se așteaptă, în general, desprinderea de aceste vetuste stări de lucruri. Presa și-a câștigat libertatea nereușind să înțeleagă mecanismele procesului pe care ea însăși îl declanșase.  De vină a fost, probabil, și modalitatea dubioasă în care s-au produs primele privatizări în presa fostă de stat, sau chiar formulele la fel de colectiviste alese de cei care s-au privatizat onest. Raporturile complexe dintre politicile redacționale și cele comerciale ale ziarelor au generat nu puține scandaluri și frustrări și, până la deplina clarificare a lucrurilor, incidente de tipul "Monitorul" vor mai fi.
Titlu: Bal la țărăniști
Nr Editie: 397 Data: vineri 17 august 2001
Ceea ce se petrece, practic de la pierderea alegerilor încoace, la țărăniști, seamănă cu una dintre scenetele din comedia dell'arte, în care caracterele personajelor pot fi recunoscute de la mare distanță, ele căpătând valențe generice pentru categorii întregi. Revăzându-i astăzi, în hainele comediei pe tragedienii de ieri ai guvernării, mai că-ți vine să te întrebi cum au ajuns ăștia actori. Pardon, politicieni. Domnul profesor Marga, de pildă. De ce n-o fi stat dânsul cuminte, la catedră, să scrie studii despre marxism… pardon, țărănism, în loc să se agite pe la televiziune arătând cum va schimba el numele și orientarea partidului. Sarcină imposibilă deoarece, după cum bine se știe, tot prostul ține la numele lui, chiar dacă e de râs. Cât despre orientare, una care nu există nu are cum să fie schimbată. Marga este un Don Bartolo perfect. După cum Lupu este un fel de Gargantua sau un fel de Păcală cu dreptul la bază. Chiriță - un Rică Venturiano. Om cu idei, dar pe care nu știe să le exprime. Și mult prea ocupat pentru a face poze. De grup. Ei, cu nenea Ciorbea e o altă poveste. Cu larghețe am putea vedea în el un Don Quijotte, călare pe o Rosinantă ANCD-istă, luptându-se cu morile de vânt pedeserist. Visând cu ochii deschiși la Dulcineea, moțiunea cei poartă numele. Domnii Sârbu si Mureșan fac o pereche reușită, un tandem ilustru: Farfuridi și Brânzovenescu. Dacă-i trădare să o știm și noi! Dar nu ne autosuspendam nici morți. Nu dăm apă la moară hidrei pesediste! Din stal, Diaconescu contemplă scena gândindu-se melancolic: cine or fi băieții ăștia că nu-i mai țiu minte? Tineret țărănist? Colegi de pușcărie? Specialiști? Mister. Venerabilul ațipește, cu toată larma din scena pe care personajele s-au prins într-o horă: hora unirii tuturor forțelor țărăniste, pentru refacerea partidului și a credibilității sale. Din stal se aud câteva aplauze anemice. Sunt niște membri de partid rămași în sală încă de pe vremea lui Maniu.
Titlu: Abrahamdabra
Nr Editie: 396 Data: joi 16 august 2001
Hocus - Pocus: Anchetatus! Cam așa s-ar putea rezuma marea cruciadă împotriva polițiștilor corupți care au pus de-o vilă ilicită fără teamă că s-ar putea să-i întrebe cineva de unde o au. Într-o recentă conferință de presă generalul Pavel Abraham - și el proprietar de vilă pe undeva prin Dobroiești- se arată nemulțumit de faptul că presa a preluat, de fapt, subiectul de la poliție, arogându-și acum merite pe care nu le are. Meritele sunt numai și numai ale poliției. Nu se știe cine își va asuma și rezultatele anchetelor demarate deocamdată - din câte se aude - doar la nivel de sergenți, plutonieri și șefi de post. Pentru că se pornește de la premisa că gradele și funcțiile superioare ar avea, din capul locului, o justificare: leafa mai mare, de care tot polițistul se plânge că e mică. Aceeași sumă poate fi mică atunci când e de primit, și mare când e de justificat. Deci, ne zice dl general, că au început anchetele și dacă, Doamne Ferește, se va constata că cineva a încălcat legea, va fi dat pe mâna parchetului militar. Dacă nu - nu! Și cam în această direcție înclină balanța presupunerilor generalului care are nu de azi - de ieri o socoteală cu jurnaliștii. Da ce, ziariștii nu i-au șpagă? - zice domnia sa. Nu sunt și ziariștii cu vile? (Ba bine că nu). Pe ăștia de ce nu-i anchetează nimeni, dar pe polițiști sunt toți grămadă? Domnul general de poliție se face, aici, că nu știe care este diferența dintre buget și inițiativa privată. În timp ce polițiștii sunt sută la sută bugetari, ziariștii sunt cam toți privați. Nu vreau să spun că bag mâna în foc pentru confrații de breaslă. Dealtfel, se știe foarte bine cum și-au făcut unii dintre ei vilele.  Deocamdată nu-i întreabă nimeni, dar într-o bună zi, un general Abraham mai hotărât îi va lua la puricat. Până atunci, hai să facem un pariu: că nimeni, cu excepția vreunui șef de post și a unui plutonier de pe la circulație nu va fi găsit vinovat de a nu putea justifica din ce și-a făcut vila? Că toți vor veni cu moșteniri, împrumuturi din pensiile părinților și daruri din partea nașilor prin care și-au rotunjit veniturile bugetare pentu a-și înălța vila? Iar generalul Abraham ne va bate atunci obrazul.
Titlu: Contribuție națională la progresul chirurgiei mondiale
Nr Editie: 395 Data: miercuri 15 august 2001
Obiectivul aparatului de filmat parcurge coridoarele și se oprește în dreptul unui salon. Ușa se deschide și de pe patul de spital un puști zâmbește încurcat. Mă mai doare puțin- spune el și-ți închipui orice: a fost operat de amigdalită, și-a rupt un picior, s-a opărit cu ceva. Imaginea plonjează apoi în cabinetul medicului. Este o operație complexă- spune acesta. Nu există nimic similar în literatura de specialitate. Va trebui să prelevăm țesuturi și mucoasă pentru a reface funcțiile organului. Sunt sigur că vom reuși. În fața medicului sunt vreo șapte-opt microfoane cu însemnele canalelor - semn că avem de-a face cu un subiect important. De la spital la piață. Reportajul prezintă remorca de camion care a generat accidentul. Ni se demonstrează chiar care a fost cursa proțapului, de la stâlpul pe care se sprijinea inițial și până la sol. În jurul camionului - pepeni. Munți de pepeni. Copilul, săracul a poftit, dar n-avea bani la el, spune cu obidă mama puștiului de la spital, cel pe care se va înregistra o premieră chirurgicală mondială: alipirea, că să-i spunem așa, a fragmentului de organ care în urma accidentului a fost pur și simplu smuls. Nu mână, nu picior, cum se întâmplă de obicei. Ci penisul micuțului, care riscă să rămână impotent la o vârstă când încă nu are habar ce înseamnă potența. Medicii, devotați cum îi știm, nu vor lăsa lucrurile așa. Vor lupta pentru a pune la loc ceea ce imbecilitatea, stupiditatea, idioțenia, tembelismul au desprins de trup. Pentru că acesta este resortul îndrăznețului proiect chirurgical, menit să rămână în analele traumatologiei ca o premieră mondială: un dobitoc, vânzător de pepeni, văzându-l pe puști salivând lângă un pepene crăpat, i-a propus să i-l dea în schimbul legării organului său genital de proțapul camionului pentru a-i testa rezistența. Evident că penisul puștiului nu a rezistat. S-a rupt pur și simplu. Or fi, nu zic nu, cazuri excepționale, în care organe mature reușesc să tracteze remorci. N-a fost însă cazul. Noroc cu subiectele astea, că mai intrăm în manualele de chirurgie. Și în cărți ale recordurilor. Generate de tâmpenie.
Titlu: Revista presei: România-casa ororilor
Nr Editie: 384 Data: joi 02 august 2001
Mamă criminală. O femeie de 25 de ani din Caraș-Severin a născut fără s-o știe nimeni și, deoarece copilul plângea mult, l-a acoperit cu o pătură sufocându-l, după care l-a îngropat în grădina casei. Femeia mai avea trei copii. Vii. Un tânăr și-a violat sora de 16 ani. El are 20 de ani și în acest fel și-a pedepsit sora pentru că aceasta ar fi furat niște bani din casă. O fetiță de 7 ani violată de un băiat de 15. După o invitație la cules fragi, micuța a fost violată sub privirile surioarei ei, de numai 4 ani. Septuagenară violată în spital. Un obsedat sexual a violat o pacientă în vârstă de 75 de ani care făcuse o criză de diabet și intrase în fibrilație. Venit în vizită la concubina sa, internată și ea, Romică Cârneci a găsit-o pe bătrână singură în rezervă și a violat-o. Un subofițer beat a accidentat patru mașini. Angajat la penitenciarul din Galați, Angheluș Sora, de 41 de ani s-a urcat la volan cu o alcoolemie de 2,55 la mie intrând, într-o intersecție, în patru mașini parcate cărora le-a produs pagube de 15 milioane. A băut otravă după ce și-a înjunghiat nevasta. Benone Spiridon, de 52 de ani, ros de gelozie și-a înjunghiat nevasta cu 6 lovituri de cuțit. Apoi a băut o sticlă de Furadan, în speranța că se va otrăvi. S-au regăsit la spital. Șeful poliției Eforie a fost destituit. El a fost implicat într-un scandal izbucnit pe terasa unui restaurant unde un coleg al său din Tg. Secuiesc a fost agresat și dus în cătușe la secție. Gardian public din Sibiu - acuzat de implicare în asasinarea unui bărbat. Ion Marin Pătrașcu, gardian în Sibiu, l-a bătut pe Ilie Micu, care avea să-i dea niște bani, până l-a omorât, abandonându-l în niște boscheți. Un ofițer de poliție urmărit penal pentru înmatriculări ilegale de autoturisme. Viorel Secară, ofițer la IJP Prahova, înlesnea vânzarea și înmatricularea unor autoturisme de lux, cu concursul a doi lucrători de la RAR. Copil mutilat după o glumă proastă. Pentru a primi un pepene stricat, Ionuț Robert Stângă și-a legat penisul cu o sfoară de remorca unui camion, după cum i-o ceruse vânzătorul Adrian Soare. Arcul remorcii l-a lăsat pe puști fără penis. Sunt doar câteva dintre evenimentele zilei, consemnate în câteva dintre ziarele serioase. Dumnezeule, în ce fel de lume trăim? Și care este mesajul pe care-l oferim despre condiția noastră?
Titlu: Vara ispitelor
Nr Editie: 385 Data: vineri 03 august 2001
Ispita de a copia modele străine în speranța că în sfârșit, se va rupe gura concurenței este prezentă de mai multă vreme în mintea și în politica editorială a proprietarilor (sau doar administratorilor mai mult sau mai puțin delegați) de canale TV autohtone. De-a lungul ultimilor vreo șase ani, de când au apărut pe ecran televiziunile private, impresionant a fost doar șirul de eșecuri. Emisiuni care pe aiurea făceau rețete aiuritoare - gen "Prețul corect", "Roata norocului" sau altele - s-au soldat doar cu bugete cheltuite fără rost. Puținele reușite se înscriu pe linia unui anumit tip de sensibilitate, sau de reacție, proprii spectatorului român. "Vrei să fii miliardar" e unul dintre ele și nu reprezintă altceva decât o variantă mai sofisticată în prezentare și mai rudimentară în conținut a unei celebre emisiuni radiofonice din anii '50-'60: "Cine știe câștigă!" Iar "Surprize, surprize" este reeditarea, pe licență de import, a faimoaselor "Varietăți" din anii de început ai televiziunii române Parcă în nici un an vara culturală și de divertisment nu a fost atât de secetoasă ca acum. Și dintr-un soi de disperare, dar și dintr-o politică de import și impunere aproape cu de-a sila a unor modele (in)culturale de prin alte părți, un canal privat încearcă să dea lovitura cu o copie nereușită după un show de succes de la televiziunile germane - "Big brother". Modelul de la care a plecat plicticoasa și indecenta "Vară a ispitelor" are o justificare într-un anumit procent de alienare socială, pe fondul unui evident vid cultural, în care trasul cu ochiul pe gaura cheii reprezintă suprema satisfacție a omului îndobitocit de bere și plictis. "Verii" noastre îi lipsește însă tocmai gaura cheii, dintr-o precară cunoaștere a filosofiei voyeuriste care stă la baza genului. Spectacolul nu e doar indecent, el devine și imoral și, nu în ultimul rând, dăunător unui anumit tip de sănătate. Ispitească-se-n lipsă!
Titlu: Balul compensatelor
Nr Editie: 386 Data: sâmbătă 04 august 2001
Scandalul medicamentelor compensate și gratuite continuă cu o nouă etapă: aceea a tentativei CNAS de a limita eliberările de pe rețete într-un barem artificial, impus farmaciilor cu care Casele de Asigurări au contracte.  La București lucrurile s-au întâmplat cam ca pe vremuri: directorul CASB i-a chemat la ordin pe farmaciști și i-a pus să semneze o anexă la contract cum că vor elibera mai puține medicamente în fiecare lună până la sfârșitul anului, între 20 și 50 la sută.  Scurt și curpinzător!  Motivul! La "Centru" s-a observat că în primle șase luni sumele care trebuiau compensate au crescut mai mult decât se prevăzuse. Urmarea? Oamenii vin la farmacie, văd medicamentul de care au nevoie în raft, dar li se spune să se ducă la alte farmacii, pentru că lor li s-a terminat suma alocată. Evident că situația se va repeta și la alte farmacii. Oamenii vor fi puși pe drumuri și îi vor înjura mai întâi pe farmaciști, și apoi pe ministrul sănătății. Care n-are nici o treabă cu compensările. Treaba e a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate care, pentru a-și echilibra bugetul (au mai crescut ele, colectările, dar nu suficient încât să acopere necesitățile) pune frână la farmacii.  În loc să o pună, cum ar fi logic, la sursă - la medicii care prescriu rețete.  Cu bun simț și cu atenție.  Pentru că, oricât ar fi nevoile de mari, ele nu pot să surclaseze o realitate: aceea a slabei performanțe economice. A incapacității statului de a asigura disciplina financiară.  Este evident că protecția socială și cea medicală trebuie să se adapteze acestor condiții.  După cum la fel de evident este faptul că hiba, adevărata hibă, nu e nici la farmaciști, nici la doctori, ci la producătorii de medicamnte, care au tot interesul să vândă produse cât mai scumpe și mai sofisticate.  Aici se întâmplă, de regulă, tot ce n-ar trebui să se întâmple.  Aici se schimbă ambalajele și se dublează prețurile.  Aici pică medicamentul ieftin, autohton, în favoarea celui străin și scump.  Aici se dă semnalul: dacă-i compensare, bal să fie!
Titlu: Handicapați "made in Romania"
Nr Editie: 387 Data: luni 06 august 2001
O concluzie stupefiantă se prefața spre finalul unei recente dezbateri televizate ce avea ca obiect complicatul și mereu explozivul proces al adopțiilor: în România apar, în fiecare an, conform, unor statisici niciodată date publicității, circa 4000 de copii handicapați. Sunt copii care se nasc sănătoși, dar care dobândesc handicapul, în cel mai mare procent, în familie. Lipsiți de supraveghere, de îndrumare, suferă accidente casnice care-i marchează pe viață: copii opăriți cu ciorba lăsată să fiarbă pe aragaz; copii care înghit substanțe toxice din sticle lăsate la îndemâna lor; copii arși în incendii provocate de țigările aprinse cu care adorm părinții lor în mână; copii mușcați și mutilați de animalele domestice din ogradă - pot fi văzuți în orice spital de profil din țară. Lista situațiilor care pot produce handicapuri grave este practic nelimitată. Ea are un numitor comun: lipsa de supraveghere, lipsa de cultură, lipsa de grijă și de interes. Este pur și simplu înfiorător câtă indiferență și câtă nepăsare pot pune acești părinți în relația cu cei pe care-i aduc pe lume. Este șocant și faptul că după ce ireparabilul se produce, de regulă, acești copii mutilați se întorc - dacă nu au norocul să fie preluați de vreun așezământ de specialitate - în familie unde li se aplică același tratament, dar cu consecințe și mai grozave prin prisma situației în care se află. Despre acești copii nu povestește nimeni. Nu se interesează de ei nici doamna Nicholson, nici fundațiile care operează adopții. Nu le are grija nimeni. Devin o povară de nesuportat pentru ei înșiși și pentru o societate care constată cu surprindere că, în ciuda eforturilor, problema nu se ameliorează. Ba din contră: anual, avem câte 4000 de noi handicapați care ar fi putut fi sănătoși și fericiți… Dacă s-ar fi născut în familii normale, dintr-o țară normală.
Titlu: Vilele altora
Nr Editie: 388 Data: marți 07 august 2001
Sunt la modă vilele polițiștilor. Las' că nu toate sunt vile (lipsește o normă metodologică din care să aflăm unde se sfârșește casa și unde începe vila) și că nu toți polițiștii își rotunjesc veniturile bugetare cu tradiționala șpagă- dar subiectul e șocant și merge la public pentru că poliția reprezintă vârful de lance al autorității. Există -o spuneam și cu alte prilejuri -o doză de nedreptate care li se face polițiștilor corupți, prviilegiați în competiția mediatică cu alte categorii la fel de merituoase: inspectorii financiari, cei ai garzii financiare, vameșii, unii judecători, destul de mulți avocați și un număr neprecizat de procurori. Sunt categorii de funcționari publici care, având de partea lor pâinea și cuțitul, nu ezită a-și exhiba bunăstarea în formule din cele mai sfidătoare: case sofisticate,mașini de lux, un stil de viață extravagant. Pe lângă aceștia există un număr impresionant de reprezentanți ai puterii de rang mediu (directori generali, șefi de agenții guvernamentale, șefi de departamente) care fac parte din categoriile supuse algoritmului, care stau câte patru ani în funcție(unii mai puțin, atâta timp cât protectorii sunt la putere) după care plonjează în viața civilă, în joburi private, alese cu grijă din timp - veritabile paravane pentru bunăstarea pe care o afișează acum. Bunăstare care își are originea în șpăgile consistente luate pentru licitații trucate sau pentru "încredințări directe", grijuliu îmbrăcate în texte ambigue de lege. Cu aura de "victime" ale noului regim, care n-a ținut cont de calificarea lor tehnocrată, oamenii ies pe piața publică ba cu un "4x4" de stă mâța in coadă, ba cu un teren pe la munte,unde va apare cu rapiditate o căsuță modestă, ba cu o mașină pentru nevastă- toate ,chipurile, din noua afacere privată în care s-au lansat din disperarea de nu mai putea lucra pentru binele națiunii. Fotografiile lor și ale însemnelor proprietaților lor nu prea apar prin ziare. Pentru ca ideea unei "cărți albe" a "beneficiarilor" fiecarei guvernari n-a intrat încă în uzul public. Dar va veni o zi și pentru ei.
Titlu: La paradisul "second-hand"
Nr Editie: 389 Data: miercuri 08 august 2001
Cea mai de succes afacere din România pare să fie îmbrăcamintea second-hand. Adusă de către întreprinzători în baloturi, la kilogram, desfacerea cu amănuntul asigură profituri uriașe. Este aici un paradox, probabil că unul doar aparent: de la săraci se pot aduna mai mulți bani decât de la bogați. Pentru că nevoile omului sărac sunt mai presante: acesta nu poate umbla fără pantaloni, iar cei la "prima mână" ating prețuri fabuloase pentru buzunarul său. O pereche purtată de un neamț, nemțește, este uneori și mai arătoasă decât una venită direct din fabrică. Oamenii aștia nu știu doar să poarte mai cu grijă, dar au și detergenți mai buni :în plus, nu stau prea mult pe gânduri când e să își înnoiască garderoba, ideea de a păstra îmbrăcăminte pentru generațiile viitoare, care la noi mai dăinuiește, la ei s-a dus de mult. Așa încât cei care s-au specializat în colectarea de haine purtate au și acolo succes maxim, luându-le pe degeaba, generând și recunoștință pentru descongestionarea garderobei. Semn de cumpătare, magazinele second-hand au dăinuit până acum câțiva ani și prin câteva țări dezvoltate, între care și Elveția, unde am mai văzut magazine de încălțăminte care vindeau ghete pingelite și pantofi purtând însemnele clare ale intemperiilor înfruntate… Le-a cântat prohodul deschiderea pieței estice, care s-a dovedit capabilă să înghită cantități uriașe- semn al unei îndelungate lipse, nu doar de lucruri de calitate. Succesul comerțului cu îmbrăcăminte second-hand este semnul clar al accentuării sărăciei celor mulți, pentru care puținii bani din salarii sau pensii aproape că nu se mai pot împărți între nevoile presante ale fiecărei zile: hrană, întreținere, electricitate , medicamente. O hainădevine astfel un lux mai puțin scump plătit sub această formă , într-o societate tot mai neputincioasă în a le asigura membrilor săi un trai de prima mână. Pentru simplul motiv că trăim cu mentalități de second-hand, susținute și perpetuate de politicieni de mâna a doua.
Titlu: Performanță și moralitate
Nr Editie: 390 Data: joi 09 august 2001
Un sondaj efectuat recent arată, surprinzător, că scandalul declanșat de cercetarea președintelui Chirac de către justiția franceză în legătură cu o serie de voiaje și concedii efectuate din bani publici pe când era primar al Parisului n-a avut nici un impact asupra opiniei publice, care-l creditează în continuare cu șanse mai mari decât premierul Jospin pentru nou mandat prezidențial. Deci, în termeni strict legali, președintele a greșit. Publicul însă nu crede acest lucru.  Crede, probabil, că un primar, sau un președinte, are dreptul să petreacă un concediu pe banii contribuabililor ale căror interese le apără în virtutea mandatului în restul timpului. Să fi slăbit vigilența opiniei publice? Să se afle morala publică în derivă? Clinton nu a avut prea mult de suferit de pe urma Scandalului Lewinski din partea opiniei publice. L-au hărțuit colegii lui, politicienii. Publicului i-a fost chiar simpatică aventura sa din debaralele Casei Albe. În urmă cu vreo opt ani, un senator care se înscrisese în cursa prezidențială, Gary Hart, a fost nevoit să se retragă când s-a aflat că a avut o amantă. Adlai Stevenson n-a reușit să candideze pentru că nu era însurat. Puritana socetate americană a evoluat însă cu pași repezi în direcția Toleranței. Sau a Nepăsării față de aspecte care au existat dintodeauna , dar s-a vorbit mai puțin despre ele. Clinton a rezistat cu succes la Casa Albă opt ani,din care n-a fost unul în care să nu iasă pe tapet câte o aventură gen Paula Jones.Asta nu l-a împiedicat să conducă societatea și economia americană spre performanțe nemaiînregistrate până atunci. Ce se întâmplă, deci, cu lumea? Devine tot mai puțin sensibilă la componenta morală a politicului, în favoarea pragmatismului? A trecut moda președinților pioși dar neperformanți?
Titlu: Atunci i-au condamnat pe toți la moarte...
Nr Editie: 391 Data: vineri 10 august 2001
Paisprezece oameni au dispărut într-o clipă:aceea în care gazul perfid, acumulat în galerii, a venit în contact cu o scânteie. Atunci, tot ce-au mai văzut și ce-au simțit cei paisprezece a fost doar o flacără imensă care le-a transformat într-o secundă trupurile în cadavre. Nu este, din nefericire, ceva neobișnuit. Acești oameni, care sapă măruntaiele pământului pentru a scoate de acolo controversatul suport energetic, sunt logodiți cu moartea. Ei știu, din primul moment în care coboară în adâncuri că, mai devreme sau mai târziu, se vor putea număra printre cei care ies din această casă sumbră cu picioarele înainte.  Pământul acesta are, din când în când, răbufniri de ură fața de cei pe care-i rabdă. Existența unui miner reprezintă un precar armistițiu cu moartea. Pentru cei paisprezece acest armistițiu a luat sfârșit. Bătălia a avut un sfârșit previzibil. Aici e greu, aproape imposibil să învingi în fiecare zi. Când ești învins, e definitiv. În urma, celor paisprezece au rămas soții cernite și copii care probabil că nu înțeleg cum e posibil să nu mai ai un tată. Un punct de sprijin -poate singurul- într-o existență în bătaia vântului tranziției. În astfel de momente doar, începem să gândim altfel despre ei și să-i vedem altfel. Pe mineri. Pe oamenii aceștia cu fețele mânjite de cărbune, cu cizmele lor de cauciuc și cu lămpașele de pe șapcă. Pe justițiarii ăștia ,puși pe drumuri de unii și de alții, pentru a pedepsi sau pentru a ajuta pe cineva. Pe mereu protestatarii aceștia care vor ba unele, ba altele, dintre cele pe care nu le-au primit aproape niciodată.  În astfel de momente îi înțelegem parcă mai bine, pentru că, pe undeva, vizitele lor la București au însemnat o evadare din pușcăria subterană unde cineva - destinul ? - îi condamnă din când în când la moarte.
Titlu: AVAB-ul să trăiască, că-i dama bună!
Nr Editie: 392 Data: sâmbătă 11 august 2001
Bugetul contează pe AVAB !  Acesta pare să fie cuvântul de ordine care transpare din anunțul publicat în ziare zilele acestea.  Harnică și conștiincioasă, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare a strâns la teșcherea un mai puțin de 900 de miliarde în primele șase luni ale anului.  S-a ținut de capul datornicilor, a celor care au primit credite mari pe credit (moral) mic de la bănci credule, și le-a întors buzunarele pe dos.  Încurajată de acest prim succes, AVAB intenționează ca până la finele anului să mai obțină vreo 2500 de miliarde, de la cei peste 3500 de debitori pe care-i are în stoc.  Dealtfel, în cei doi ani de când a fost înființată de Radu Vasile și dotată cu un președinte de import, AVAB a reușit să adune 4000  de miliarde.  Dacă nu ținem cont de cifra banilor care lipsesc din tezaurele băncilor devalizate , poate să pară mult, iar instituția ar putea fi considerată o reușită a genului.  Este suficient, însă să aflăm că în spatele celor 4000 de miliarde se află datorii de zece ori mai mari, ne mai piere entuziasmul.  Iar asta nu reprezintă decât vreo 20 la sută din ceea ce se datorează.  Experții internaționali estimează că acesta ar fi procentul la care putem spera.  Aici pare să fie și "buba" problemei ne-am căptușit cu acest AVAB în speranța că pe o astfel de cale vor putea fi recuperați mai bine banii pe care i-au împrumutat unii de la băncile în cauză.  Băncile ar fi trebuit, legal să-i execute pe datornici sută la sută.  AVAB-ul este un soi de cataplasmă de la care nu se așteaptă mare lucru.  Face și ea ce poate.  De cele mai multe ori, nimic altceva decât să favorizeze răscumpărarea datoriilor unor șmecheri cu doar 20 la sută din valoare!  Știu, de pildă, o firmă care a lăsat în urmă datorii de 10 milioane de dolari, împrumutați pentru cumpărarea unei tipografii, pe care ulterior AVAB-ul i-a revândut-o - prin interpuși - cu doar două. Astea afaceri!
Titlu: Mihai - omul
Nr Editie: 393 Data: luni 13 august 2001
S-au împlinit 400 de ani de la trecerea hotarului de dincolo de viață de către primul unificator al Țărilor Române: Mihai Viteazul. În urmă cu patru secole, pe câmpia de la Gorăslău, unde oștile reunite ale lui Mihai și ale generalului Basta îl învinseseră pe Bathory, câțiva dintre mercenarii generalului au pătruns, la ceas de seară, în cortul domnitorului, împușcându-l și străpungându-l cu sulițele și halebardele. În ziua următoare, cele două trupe urmau să se despartă, iar Mihai să plece spre Făgăraș, unde-i era familia. A rămas, pentru vecie, acolo unde l-a surprins destinul. Destinul unui personaj interesant, controversat, care a făcut istorie fără să fie conștient de acest lucru. Pentru că Mihai, cel real, n-a semănat nici pe departe cu eroul filmului lui Nicolaescu. Acesta, daca mai trăia, avea toate șansele să predea cursuri de materialism dialectic la Ștefan Gheorghiu. Mihai cel din viață a fost, ca toți cei care populau istoria, un aventurier: nu conștiința națională l-a îndemnat sa se facă domn peste cele trei țări românești, ci oportunitatea care i s-a ivit de avea mai multa putere și o baza mai largă de adunat biruri. În epocă, faptul că in cele trei țări se vorbea aceeași limbă nu era mai interesant decât acela că bulgarii, rușii și polonezii se puteau înțelege și ei. La ora aceea istoria nu lucra cu concepte, ci cu săbii, bani, răzbunări, ambiții. Mihai le-a cunoscut și încercat pe toate. Din copilăria sa de odraslă din flori a unei hangițe libertine din pitorescul Târg de Floci (căruia nu i s-au păstrat urmele) Mihai nu putea avea modele care să-l conducă spre idealurile unioniste care au și apărut mai târziu cu vreun secol și ceva. Voievodul acesta care a stat în scaun ceva mai puțin de 8 ani, și-a cumpărat de la turci domnia cu banii agonisiți din tot felul de negoțuri. I-a învins pe turci într-o bătălie istorică care a avut drept consecință ocuparea Bucureștilor. A cerșit revenirea în scaun pe la curțile imperiale și a fost folosit după cum le-a venit bine celor cărora li se închina. Nu sunt un partizan al demitizării istoriei. Sunt partizanul istoriei care nu are nevoie de mituri falsificatoare. Chiar dacă scopul e nobil, el nu scuză mijloacele. Istoria e istorie, mitologia e mitologie. Să le lăsăm pe fiecare acolo unde sunt și să-l privim pe Mihai ca pe un om, cu toate calitățile și defectele omenești, pe care soarta l-a târât, poate fără voia lui, printr-un un complex confuz de evenimente cărora noi, astăzi, le găsim rezonanțe eroice.
Titlu: Omagiu lui Burebista
Nr Editie: 394 Data: marți 14 august 2001
A venit un domn - Napoleon Săvescu pe nume - din America, să ne trezească la realitate și să ne spună: cu ce drept ștergeți voi cu buretele o istorie de câteva milenii, adevărata istorie a poporului român? De ce vă încăpățânați să credeți că până pe la 101 e.n. aici nu era nimic? Că abia după ce au trecut legiunile romane Dunărea, istoria a tresărit și-a deschis ochii spre lume. Știu - zice domnul cu pricina - e mai avantajos, mai "politic" să zici că ne tragem din romani, că suntem partea gintei latine, dar nici documentele nici evenimentele și nici bunul simț nu pot susține acest lucru. Conform unei teorii simpliste legionarii n-au avut ceva mai bun de făcut, vreme de aproape trei secole, decât să se dedice fecundării femeilor autohtone, pentru a da naștere unui nou popor, în timp ce bărbații localnici s-au retras cu discreție în păduri pentru a nu tulbura procesul. Și chestia asta cu romanii: își închipuie cineva că erau mulți romani get-beget prin legiunile astea?  Ele erau cam ca echipele sportive naționale de astăzi ale unor țări precum Franța și Anglia, în care aproape nu mai zărești picior de alb. Așa încât ideea nu rezistă. Ar trebui să reziste mai bine convingerea că cei care au trăit pe aceste meleaguri, din vechime, daci sau cum se vor mai fi numit, au avut o personalitate puternică, au fost creatori de civilizație și au marcat istoria cu faptele lor. Domnul despre care vorbeam este promotorul unui Congres de dacologie, care tocmai asta vrea, să redea Cezarului ce e al Cezarului: adică dacilor, ce e al dacilor. El este și acela care a donat și înălțat o statuie a lui Burebista la Orăștie. Lângă"casa" poporului său. Un Burebista pentru care românii, prea preocupați de integrarea lor europeană pe baze latine, au uitat să-l mai omagieze. N-ar fi exclus ca darul domnului Napoleon Săvescu să fie unul deșteptător. Care să ne trezească la o realitate pe marginea căreia ar trebui să medităm mai serios. Napoleon Savescu: Nimeni nu stie cum arata Burebista, dar nici pe Iisus nu l-a vazut nimeni. Dacian virtual museum Dr. Napoleon Săvescu: Burebista, marele rege al dacilor
Titlu: Bătaia cu bere
Nr Editie: 409 Data: vineri 31 august 2001
Undeva, pe lângă Valencia, în Spania, există un obicei ciudat, care datează de vreo cinci decenii: într-o zi din august, locuitorii ies cu mic cu mare în piața orașului unde se bat. Cu roșii! Tone de tomate servesc drept muniție celor care au necaz pe vreun vecin sau vor pur și simplu să se distreze. Rezultă, de fiecare dată, o adevărată baie de bulion pe care salubritatea muncește din greu, a doua zi, să o curețe. Tot așa, în Italia, într-un alt oraș, există un obicei asemănător: mai multe persoane se îmbarcă într-un camion plin cu portocale care străbate străzile și atacă orice persoană întâlnită cu proiectilele bine coapte. Pietonii se organizează însă și ei, răspunzând cu aceeași monedă - adică tot cu portocale. Bătălia, de mai multe ceasuri se lasă cu râuri de oranjadă care crează, de asemenea, probleme salubrității. Inutil să spun că și roșiile și portocalele costă o grămadă de bani și ele sunt puse la dispoziție de producătorii din zonele respective în scop de pur divertisment. Stau și mă întreb ce s-ar întâmpla pe la noi dacă cuiva i-ar veni năstrușnica idee să organizeze o astfel de bătaie. Cineva a încercat, nu de mult, să realizeze o bătaie cu flori, la Șosea. Cei care le-au primit - florile - au fugit cu ele fără să mai aștepte evenimentul. Zilele trecute, pe undeva prin Ardeal s-a răsturnat un camion cu bere. A fost năvală: nu pentru a se aduna marfa rispită pe câmp și a i se înapoia păgubașului. Și nici pentru o originală bătaie cu bere. Ar fi avut un haz oarecare. Nu. Trecătorii și-au umplut sacoșele, și mașinile cu berea care nu le aparținea. Probabil că la fel ar fi făcut cu roșiile și cu portocalele. Avem, probabil încă, un slab simț al ludicului. Și o pronunțată obsesie față de nesiguranța zilei de mâine când o roșie, o portocală sau chiar o bere ne-ar mai putea salva.