Punctul pe Y, iulie 2001

Titlu: Ne-a părăsit Nadia?
Nr Editie: 358 Data: marți 03 iulie 2001
Vestea că marea noastră gimnastă a primit cetățenia americană, după o așteptare de 11 ani, a trecut aproape neobservată. Surprinzător față de reflexul nostru constant de a reacționa emoțional excesiv la orice chestiune care ar părea că poate aduce atingere orgoliului nostru național. Amintiți-vă ce zarvă s-a stârnit doar atunci când săritoarea la înălțime Alina Astafei a solicitat cetățenia germană, sau când Nicu Vlad a "dezertat" pentru a se alătura echipei australiene la olimpiadă. Nadia este un caz special, din toate punctele de vedere. Ea a fost "steaua" care a alimentat în cea mai mare măsură setea noastră de recunoaștere internațională, într-o vreme în care aceasta ne era tot mai refuzată din rațiuni politice. Ea a fost revanșa noastră și pentru faptul că eram o națiune mică și pentru că eram o națiune prost hrănită, și pentru că "rezistența" noastră se limita doar la evitarea controlului total pe care-l exercita puterea politică. Atunci când ea a fugit, trecând pe furiș granița, n-am fost revoltați că ne-a părăsit, lăsându-ne cu soia noastră, ci am fost răzbunați de faptul că dictatorul primea o astfel de palmă tocmai din partea celei pe seama căreia încercase să-și facă imagine.  Apoi am reacționat cu mânie când Nadia a făcut reclamă la sutiene pentru a mai câștiga un ban și ne-am întristat de întârzierea mare cu care a revenit în țară. Am omagiat-o ca pe o regină, și pe ea și pe prințul consort, i-am dedicat mari serbări publice, i-am conferit titluri, nădăjduind în secret că nu va ezita să revină și să se pună pe treabă, alături de cei de-acasă pentru a consolida o școală care - surprinzător - nu pierduse prea mult prin lipsa ei. În loc de toate acestea - vestea: Comăneci a devenit Conner, cu pașaport în regulă. La urma-urmelor, ce-am fi vrut? Dincolo de faptul că a fost o mare campioană Nadia este un om. Și ca om își cântărește cu grijă viitorul și confortul. Nu cred că a trebuit să facă un efort prea mare pentru a constata că statutul de cetățean american îi oferă o serie de avantaje, deloc de neglijat. Pe care cel de cetățean român nu i le promite. În ciuda acestor lucruri, Nadia nu va înceta să rămână în sufletele a milioane de români, ceea ce a fost - și ce-a însemnat pentru noi - în momentele sale de glorie. Restul nici nu mai are vreo importanță.
Titlu: Legiuitorii handicapați
Nr Editie: 372 Data: joi 19 iulie 2001
Statisticile elaborate de către Ministerul Sănătății atestă faptul că în România trăiesc peste 400.000 de persoane cu handicap. Asta înseamnă că unul din 600 de români are o problemă care îl împiedică să ducă o viață normală în mijlocul societății, societate care, la rândul său, are datoria de a-l ajuta, prin diferite mijloace, să depășească această stare. În acest scop, statul cheltuiește lunar 177 de miliarde, bani care merg fie sub formă de ajutoare bănești pentru cei în cauză, fie sub formă de salarii pentru însoțitorii lor. Ceea ce, la cursul zilei, înseamnă vreo 6 milioane de dolari. Este bine, este normal, este omenesc ca societatea să manifeste o astfel de grijă. Chiar dacă starea economică nu oferă atât cât ar fi cu adevărat nevoie, pentru că din sărăcia generală nu se poate constitui o condiție suficientă pentru cei aflați în suferință perpetuă - căci asta înseamnă handicapul: o suferință fără leac. Că banii nu ajung, o știm prea bine. Necazul este că din cei care sunt și așa puțini, cam 13% se cheltuiesc aiurea. Sau, mai exact, fraudulos. Căci din o sută de handicapați, 13 - apreciază Paul Ciobănel, secretar de stat la S.S.H. - sunt falși. Adică nu sunt handicapați. Profită cu nerușinare de avantajele acestei stări, în urma unor aranjamente necurate ale comisiilor. Ei sunt în acte orbi, dar îi prinde poliția la braconaj! Sunt șchiopi, dar zburdă la jogging. Sunt surzi, dar ascultă toată ziua muzică, stând cu burta la soare. Nu este doar ilegal, incorect, este mai ales imoral.  Evident, soluția constă în anularea acestor certificate atunci când sunt prinși cu musca pe căciulă. Dar nu doar atât. Pentru că buba stăîn legislație, care nu prevede sancțiuni pentru încadrări eronate sau frauduloase, dând medicilor necinstiți mână liberă în a-și aranja "pacienții" așa cum doresc aceștia. Datorită acestei scăpări, circa 700.000 de dolari sunt aruncați lunar pe apa sâmbetei, luați de la gura celor care au cu adevărat nevoie de ei.  Handicapul este, de data aceasta, al legii și al legiuitorilor.
Titlu: Cu calculatorul zăpăciți poporul
Nr Editie: 373 Data: vineri 20 iulie 2001
Terenul preferat al tuturor experimentelor științifice, atâta timp cât nu sunt efectuate inițial, pe animale rămâne, în ultimii zece-unsprezece ani învățământul. Miniștrii care s-au perindat pe la cârma acestuia, începând cu dl Șora și terminând cu dna Andronescu s-au dovedit a fi extrem de creativi,neezitând în luarea celor mai hazardate decizii. Dacă dl Șora a fost primul ministru care a cedat presiunilor părintești și a deschis larg ușile școlii pentru toți cei nedreptățiți de mediile cu zecimale complicate, d-na Andronescu a zăpăcit poporul cu calculatorul: desființând odioasa admitere în liceu, dânsa a dat piept, haiducește, cu hackerii, demonstrând astfel superioritatea doctrinei social-democrate asupra oricărei alte doctrine. Zăpăceala creată prin distribuirea centralizată a absolvenților de școală generală, este doar aparentă. În fond, ea nu urmărește altceva decât să șteargă diferențele dintre licee și școli profesionale demonstrând că un elev cu media 8 poate face față cu succes oricărei meserii. E drept că unii părinți, stupizi în dragostea lor părintească, nu înțeleg de loc chestia asta și se strâng ciopor în fața ministerului, protestând în van. Doamna ministru este inflexibilă și spune clar: legea e lege! Asta e. La anu' o să fie, probabil, alta. Asta e acum, și cu ea defilăm. Defilează, bietul învățământ românesc, cu toate inovațiile miniștrilor săi. Cu examene sau fără, cu manuale alternative, fără manuale, cu profesori fără diplome sau fără profesori (ca-n Harghita și Covasna, unde profesorii de română sunt deja o specie pe cale de dispariție) cu învățământ particular la concurență de taxe cu cel de stat, cu învățământ la mică, foarte mică distanță, și așa mai departe. Un învățământ buimac de experimente, într-o țară buimăcită de tranziție.
Titlu: Unde-i lege și tocmeală
Nr Editie: 374 Data: sâmbătă 21 iulie 2001
Încurcate sunt căile Domnului, atunci când ele tranzitează România: vedem, pe de-o parte, pornindu-se o amplă campanie de verificare a modului în care o grămadă de polițiști și-au înălțat vile ce se-nvârt după soare; vedem, pe de alta, mari atentatori la buzunarul politic, înhățați de guler și trimiși la zdup, de unde ies, bine-mersi, fără judecată și fără pedepse. Doar două cazuri: Vâclea, fostul șef al BTT-ului, care a prăduit patrimoniul tineretului cu nonșalanță, dându-l pe mai nimic prietenilor sau cumetrilor săi, iese de la răcoare, după un stagiu de odihnă de câteva luni, în timpul căruia, probabil, anchetatorii n-au reușit să producă dovezile care să-l rețină acolo în continuare! Liber ca păsările cerului, el poate acum să se dedice plăcutei utilizări a banilor agonisiți în funcție. Sau Sever Mureșan: adus cu tam-tam din Elveția, prin extrădare, depus la Suceava, pentru judecată și eliberat a doua zi! Acum e bine-mersi pe la Paris gândindu-se, probabil, ce băieți buni sunt procurorii români, în comparație cu elvețienii De cealaltă parte a baricadei: vă trece vreun moment prin minte faptul că vreuna dintre vilele ridicate de polițiști necinstiți cu bani din șpagă va fi confiscată? Să fim serioși: parcă văd cum vor ridica din umeri membrii comisiei de anchetă și cum vor comunica ei presei, cu părere de rău, că în toate cazurile s-au produs dovezi ori că vilele nu erau ale lor, ori că au fost făcute cu bani de la părinți, ori c-au fost primite cadou ori că au fost construite în regie proprie! N-avem, din păcate (dintr-o neglijență pe deplin motivabilă) instrumentele necesare pentru a dovedi fraudele de acest fel. Legea 18 a căzut și în locul ei nu s-a înălțat alta, mai democratică, dar și mai precisă în a demonstra că 2 + 2 nu poate da 100, mai ales când e vorba de o leafă de bugetar Și-ntr-o categorie și în alta dintre situațiile evocate, funcționează un numitor comun: acela al indiferenței față de lege. Or, unde-i lege dar și tocmeală, altceva nu e în regulă
Titlu: Reconstituirea
Nr Editie: 375 Data: luni 23 iulie 2001
Dacă va rămâne în istoria cinematografiei - în cazul în care filmul românesc va avea ponderea necesară pentru a fi considerat că a marcat evoluția acestui gen - Lucian Pintilie va fi considerat "vinovat" de a fi făcut acea "Reconstituire" cu care a bulversat "ordinea de drept" a culturii românești în frământații ani '70. Dincolo de culisele afacerii - retragerea peliculei, operarea unor corecturi în text, organizarea unei celebre vizionări și a unei anchete care a forțat mâna autorităților culturale - rămâne opera, de o rotunjime rar întâlnită, cu un limbaj de o expresivitate unică și cu partituri actoricești rămase de referință. Valoarea de unicat a operei pintiliene rezidă și în story-ul care rămâne valabil, după un sfert de veac, fără a avea nevoie de aluziile și subtextele care împânzeau creațiile "curajoase" ale vremii (curaj cu voie de la poliție) Lucian Pintilie și-a montat singur bustul pe aleea cineaștilor, cu mult înainte de a fi spus tot ceea ce avea de spus. Funcția pe care a deținut-o în ultimii zece ani pe la studioul de creație cinematografică poate fi considerată, din acest punct de vedere, ca o chestiune pur onorifică, de recunoaștere a meritelor incontestabile ale artistului. De aici însă, și până la intenția de a-l pune pe Lucian Pintilie în fața unei comisii care să ateste dacă e bun sau nu în funcție, este deja prea mult. Este de-a dreptul o împietate și cred că ministrul culturii a greșit tratându-l pe regizor ca pe un funcționar oarecare al culturii. Nu sunt adeptul ideii că societatea trebuie să-și facă un obicei din a acorda sinecuri. Avem, însă, datoria de a nu-i oferi marelui artist motivele reconstituirii unui nou exil care să aibe drept motivație nu chestiuni de ordin ideologic, ci de ordin pur birocratic. Iar faptul că a fost nevoie de a se afla o astfel de decizie de la nivelul Executivului mi se pare, deja, o nouă eroare.
Titlu: Gospodarul
Nr Editie: 376 Data: marți 24 iulie 2001
Premierul Năstase este un om metodic și consecvent. În general, reușește să facă ceea ce-și propune, mai ales atunci când este vorba despre optimizarea condițiilor de la locul de muncă. A demonstrat-o, ca ministru de externe, când a găsit o locuință nouă pentru sediul acestuia, mutându-l din palatul Victoria și amenajându-l cu o precizie maximă, care a mers până la asortarea tablourilor cu nuanțele mobilierului din cabinetul său și din saloanele de protocol. A isprăvit operațiunea taman la timp pentru a-i preda succesorului său, Theodor Meleșcanu, ministerul la cheie, el mutându-se la Casa Poporului, ca președinte al Camerei. A luat-o și aici de la capăt, începând cu zugrăveli și terminând, deasemenea, cu tablouri și tapițerii pentru intimizarea monumentalului său birou, acțiune dusă cu temeinicie de-a lungul unui mandat de patru ani. Și aici dl Năstase a reușit să predea la cheie cabinetul succesorului său, Ion Diaconescu, care l-a utilizat practic fără modificări de-a lungul următorilor patru ani. În calitatea sa nouă de vicepreședinte al Camerei, Adrian Năstase n-a mai fost la fel de preocupat de decorarea pasagerului său cabinet, mutându-și interesul spre sediul partidului din str. Atena unde a readus cu sine preocuparea pentru eleganță și asortare. Iată-l, de vreo șapte luni, în Palatul Victoria, de unde a plecat în urmă cu nouă ani ca ministru de externe. Aici lucrurile sunt mai complicate. Palatul are bulină și, în plus, e prea mare pentru gusturile sale. Sunt sigur că lipsa aceluiași interes dovedit în celelalte rânduri, are o explicație. Probabil că Adrian Năstase a ochit deja o altă locație pentru sediul Guvernului, unde să nu se mai calce pe picioare cu alți miniștri și își rezervă intervenția pentru momentul potrivit. Până atunci însă, dorește să introducă o primă schimbare la nivelul înfățișării Executivului: este vorba despre tipul oficial de cravată cu care dorește să-i împodobească pe colegii săi de cabinet. Deocamdată.  S-ar putea să urmeze un nou costum, un nou model de pantofi și celelalte accesorii care pot conferi imaginea unui cabinet omogen și arătos.
Titlu: Contaminarea salvatoare
Nr Editie: 377 Data: miercuri 25 iulie 2001
Uite Neaga, nu e Neaga! - este jocul pe care Liga Profesionistă îl joacă de când jucătorul cu pricina a fost prins cu mâța-n fiolă, ca să spunem așa. Pentru cei care nu sunt familiarizați cu culisele fotbalistice, să reamintim doar că, atunci când era încă la FC Argeș, actualul jucător al Stelei a fost depistat pozitiv la controlul antidoping. Iar dacă rezultatul ar fi rămas același, el n-ar fi putut evolua în preliminariile Ligii Campionilor. Numai că, lovitură de teatru: doctorița Gabriela Vâjâială, de la Comisia Națională Antidoping, s-a străduit cât a putut și a găsit o explicație convenabilă pentru starea în care s-a aflat numitul jucător: s-ar fi contaminat, cică, două dintre medicamentele luate de acesta. Cu ceva ce nu trebuia. Vezi bine, medicamentele erau curate, dar cine știe cine - vreun laborant imprudent, nevasta (dacă are) sau, poate, medicul echipei, le-au "contaminat"! Și a căzut necazul pe capul bietului om! Nu ne spune nimeni de ce trebuia Neaga, om sănătos și apt de joc, să ia medicamentele. Nu ni se spune nici cu ce și cum s-au contaminat medicamentele. Se spune doar cât e necesar pentru ca Mitică Dragomir, președintele LPF, să strige victorios: S-a văzut pricina - contaminarea! Neaga e nevinonat! Vedeți acum de ce nu ne-am grăbit să-l judecăm? Mitică nu știe nici el ce e contaminarea și nici nu-l interesează. E treaba altora. Treaba lui e să-i dea drept de joc lui Neaga și să-i rămână acestuia bursa intactă pentru viitoarele vânzări. Căci una e să vinzi un jucător suspendat pentru dopaj și alta să vinzi un nevinovat. "Contaminarea" e ultima găselniță dintr-un mediu sportiv tulbure, în care regulamentele și principiile sunt bune pentru fraieri. Deștepții se "contaminează" și se scot la mal când trebuie. Nu știu de ce, dar cred că chestia asta va face epocă și că dna dr. Vâjâială merită un patent pentru o invenție care va face ca circul fotbalistic să meargă mai departe, cu același spectacol de jonglerii și trucaje.
Titlu: Fratele vitreg
Nr Editie: 378 Data: joi 26 iulie 2001
Este un loc comun speculat intens din perspectiva liricii și a epicii eroice, faptul că, din vechime, românul este frate cu codrul. Expresia vine de la condiția dramatică a acestor locuri care s-au aflat, de-a lungul istoriei, în calea tuturor năvălirilor, marșurilor și migrațiilor ce au trecut ca un tăvălug peste așezările condamnate să fie mereu refăcute, mereu reînălțate, mereu repuse în stare de funcționare. Pădurea a constituit, în aceste condiții, locul ideal de refugiu, cazemate inexpugnabile care ne-a oferit șansa de a supraviețui și de a o lua mereu de la capăt. Codrul s-a transformat într-un al doilea cămin, cel de restriște, al unui popor aflat mereu în calea altora. Iată însă, că după milenii de conviețuire pașnică, frăția este pe cale să se strice. Românul are tot mai puține simțăminte pentru fratele său, pe care nu precupețește a-l oprima și al exploata până la limita lipsei de omenie. Pădurile românești sunt tot mai puțin întinse sub securea nemiloasă a antreprenorilor avizi și a administratorilor oneroși. Tăierile ilegale, sub ochii miopi ai autorităților, lasă tot mai mult loc alunecărilor de teren și catastrofelor naturale. Vânatul se împuținează sub tirul nemilos al amatorilor de senzații tari care plătesc masacrele în valută. Rezerva națională de oxigen și sănătate scade continuu, pe măsură ce inflația de teren sterp se mărește ca o pată de ulei uzat pe harta țării Stimați români, deșteptați-vă! Realizați că, tot mai mult, tratați codrul, ce-a mai rămas din el, ca pe un frate vitreg. Ca pe un frate vinovat de faptul că n-a mai trebuit să ne servească de adăpost. Este nevoie, de sus de tot, de un impuls care să ducă la renașterea codrului și a spiritului, de solidaritate cu natura. Cine-l dă? La Tele 7abc, emisiunea "La ordinea zilei"cu tema "STAREA PĂDURILOR" În reluare joi, 26 Iulie  la ora 10:00  
Titlu: Scoaterea patului din casă
Nr Editie: 379 Data: vineri 27 iulie 2001
În timp ce sporul natural al populației scade constant, România prezintă o caracteristică paradoxală: produce mai mulți copii decât are nevoie. Sau decât își doresc românii. Imprudența, inconștiența, violența și neglijența sunt părinții naturali ai tuturor acelor micuți pentru care, în țară, nu se găsește nici un cămin în care să-și petreacă copilăria în mod firesc. Nu s-a prea vorbit în acești ultimi ani despre adopțiile naționale. Nu prea știm cât de numeroși sunt românii care doresc să adopte un copil dintre cei care umplu orfelinatele. S-a vorbit, însă, foarte mult, despre adopțiile internaționale. Dincolo de presiunile pe care Uniunea Europeană le face constant pentru ca noi să găsim cât mai repede soluții pentru dezinstituționalizare, pentru renunțarea la aceste formule care nu vor putea niciodată să înlocuiască un cămin, este cât se poate de evident faptul că națiunile europene dezvoltate sunt interesate de producția noastră excedentară de copii. Că există foarte multe cupluri care doresc să înfieze copii din România. Că există - barbar spus - o piață de desfacere. Pe baza acestui mecanism de piață a înflorit o veritabilă industrie a exportului de copii. Sute de fundații au ca obiect de activitate plasarea de copii români în familii străine. Doar câteva dintre acestea au și priceperea și responsabilitatea de a face acest lucru ca la carte. Restul o fac piraterește. Cu mai mult sau mai puțin respect față de lege. Între toate acestea însă, se desfășoară o concurență dură. Sălbatică chiar. Asta se traduce prin atacuri, reclamații, campanii de presă care au ca rezultat aruncarea unui văl de suspiciune asupra întregii povești. De aici agitația maximă ce a condus la sistarea tuturor adopțiilor. De aici agitația care i-a cuprins pe cei care aveau adopții în curs. Presați de familii și-au presat la rândul lor politicienii, care politicieni îi presează pe guvernanții români. N-a fost vizită oficială din ultimele luni în care pe agenda discuțiilor cu oficialii români să nu figureze și această chestiune: deblocați adopțiile! Sunt copii pe care tot nu sunteți în stare să-i rezolvați. Dar cu banii luați pe ei, ați putea îmbunătăți condiția celor rămași. Suspendarea adopțiilor - în locul rezolvării disfuncționalităților din sistem - seamănă cu situația aceea clasică în care bărbatul scoate patul din casă pentru a-și "vindeca" nevasta de păcatul preacurviei. Citiți în Ziarul personal Nr. 331 - Vineri, 01 iunie 2001  articolul "Baronii Münchausen" (...Printre motivele pe care le invocă baroana figurează legăturile strânse între oficiali ai guvernului și agențiile internaționale de adopții, iar suspendarea negocierilor n-ar fi o decizie, sau o cerere, ci un fapt care decurge din situația că România nu respectă criteriul politic de aderare, fiindcă nerezolvarea problemei copiilor instituționalizați reprezintă o încălcare a drepturilor omului.)
Titlu: Americanul rău și indianul bun
Nr Editie: 380 Data: sâmbătă 28 iulie 2001
Un proverb de-al yankeilor spunea că un indian bun nu poate fi decât un indian mort. Iată că pe malurile Dunării proverbul se modifică nu numai în sensul că indianul e viu și e bun, dar că de fapt yankeul este cel rău. Aceeași clasă muncitoare care la Reșița scanda "Jos americanul!", la Galați este pe cale să se înalțe un monument investitorului străin. Care nu este "piele roșie", ci cafenie, "e băiat tânăr" - cum îl caracteriza cu simpatie unul dintre viitorii săi angajați. Simpatie care decurge direct din faptul că indianul cel bun nu va da afară nici un muncitor vreme de cinci ani. Ei bine, pe mine, dacă aș fi angajat la Sidex, chestia asta m-ar pune pe gânduri: cum o să se descurce indianul cinci ani fără să dea pe nimeni afară și fără să închidă combinatul? Există o singură explicație, deloc îmbucurătoare pentru muncitorul român, obișnuit cu ritmurile lente ale tranziției: acesta ne va pune la muncă! Va trage de noi să scoată untul! Indianul acesta parșiv vrea să câștige de pe urma sudorii românești. Ceea ce nu e în regulă! Până și chestia cu biserica e dubioasă. De ce ține el musai, hindus sau islamist cum o fi, să facă o biserică în combinat? Bineînțeles, ca să fie iertat de păcatele pe care are de gând să le comită. Tare mi-e teamă că legenda indianului cel bun nu va fi de durată. Pentru că acesta este, în fond, un capitalist odios, ca și americanul de la Reșița. El a luat combinatul nu ca să-l gajeze pe la vreo bancă și după aia să stea cu burta la soare la Monte Carlo, cum fac capitaliștii români, ci ca să-l facă să producă. Nu va da oamenii afară, dar îi va pune la muncă. Și-atunci ce-am rezolvat? Este, într-adevăr, o gravă dilemă de natură sindicală pe care mi-e teamă că, până la urmă, tot Guvernul va fi chemat să o rezolve.
Titlu: Supermagazinul pentru săraci!
Nr Editie: 381 Data: luni 30 iulie 2001
Ultima invenție a Executivului esre supermagazinul pentru săraci. Mai exact, un veritabil lanț de magazine (în București, de pildă, câte șase în fiecare sector) de la care pensionarii - toți, nu doar cei cu pensii mici, ci chiar și cei cu o sută de milioane pe lună - vor putea cumpăra alimentele de bază la preț de producător. Fără adaosul comercial, adică. La prima vedere ideea pare bună: iată, în sfârșit, că guvernul acesta care a venit la putere purtat de valul de speranță al celor care au crezut că-i vor scoate din mizerie, se gândește la ei, cei care l-au votat. Se gândește la viața lor de fiecare zi. Și le dă acum prilejul să cumpere, în fiecare lună, un litru de ulei și două kilograme de zahăr cu între 25 și 40 la sută mai ieftin! Așa vor putea înfrunta pensionarii mai ușor scumpirile de gaze (cu 87%) și energia termică (cu 57%) ce vor intra în vigoare de la 1 august! La a doua vedere, ideea șchioapătă: pentru că respectiva facilitate e oferită doar în rețeaua de magazine a firmei Muntenia. Pentru că aceasta a avut generozitatea să pună la dispoziția guvernului spațiul în care va "găzdui" zahărul și uleiul cu preț redus!  Aceeași firmă își ia obligația să producă softul pentru cardurile cu care pensionarii vor obține produsele respective. Softul e el gratis, dar cardurile nu. Guvernul va plăti "doar" producerea și distribuirea lor. În rest, totul cade pe capul "Munteniei". Care nu va avea răgazul să răsufle sub presiunea continuă a pensionarilor. Problema care se ridică este de ce nu-i asuprește guvernul și pe alții? De ce, dacă lucrurile au o astfel de țintă, nu se generalizează metoda în toate magazinele alimentare?  De ce să facă pensionarii coadă la Muntenia și să nu cumpere civilizat de peste tot? Cu cardurile produse de Muntenia? Ca de obicei, în spatele oricărei idei generoase se ascunde un mai mic sau mai mare interes. Povestea supermagazinului pentru săraci nu face excepție.
Titlu: Tăierea panglicilor
Nr Editie: 371 Data: miercuri 18 iulie 2001
Dacă este un domeniu care merge ca pe roate, acela este tăierea panglicilor.  N-a existat, de la începutul acestui an, școală văruită, casă de copii împrejmuită cu gard, dispensar la care s-au băgat seringi, stradă pe care s-a acoperit o groapă sau parc unde s-au curățat două alei de frunze, unde să nu fi fost prezente înalte fețe oficiale, însoțite, după caz, de un sobor de preoți sau de mame cu copii mici în brațe. Evident că exagerez. N-au fost doar astfel de momente. Au fost și inaugurări de șantiere de construcții de locuințe pentru tineret, de șosele, de poduri, de fel de fel de lăcașe de cult sau de cultură.O adevărată orgie de începuturi, de punere a pietrelor de temelie la ceea ce ar trebui să se desăvârșească în anii care vin. Este un procedeu inteligent, care dorește să dea publicului sentimentul că față de alții, cei de acum fac ceva în mod concret. Dovadă - panglicile tăiate și rămase în custodia ctitorilor ca semn al gestului de cutezanță. Problema este că, de obicei, odată panglica tăiată și camerele de luat vederi întoarse pe la studiourile lor, interesul tăietorilor față de mersul lucrurilor scade. Scade și supravegherea și, nouă din zece, astfel de obiective se împotmolesc din lipsă de finanțare sau în chichițele avocățești legate de patrimoniu și de amplasamente.  Nu mai contează când și dacă respectivelor obiective li se va mai tăia și cealaltă panglică - cea de dare în funcțiune. Evenimentele de acest gen au loc mult mai rar și, de regulă, sunt mult mai discrete! Importantă rămâne, în cele din urmă, cantitatea de panglici. Mânuite și tăiate cu egal talent întru sublinierea ideii cu făcutul.
Titlu: Sindrofia de partid și de stat
Nr Editie: 370 Data: marți 17 iulie 2001
Noua Putere oferă nației și un alt model, perfecționat, a ceea ce s-ar putea numi "sindrofia de partid și de stat". Dacă pe timpul fostei puteri aniversările zilelor de naștere ale mai-marilor zilei, sau onomasticele acelorași, se produceau într-o pestriță devălmășire, cu multe efecte aflate sub semnul întâmplării, astăzi lucrurile s-au schimbat radical. Nu mai este, azi posibil, ca în aceeași zi mai mulți potentați să-și facă fiecare propria petrecere. Amintiți-vă ce era de Sfântul Ion, de pildă: cine nu voia nu era în grămada deschisă formată la PNȚCD, pentru a-i da mâna sau o petiție președintelui Diaconescu; cei mai atenți la mersul lucrurilor preferau să meargă la veritabilul centru de putere care era Ministerul Agriculturii, unde Ion Mureșan contoriza atent felicitările; cei fără vreo treabă precisă se duceau la Cultură să schimbe două vorbe cu Caramitru, și în felul acesta forța omagiatoare a maselor devenea difuză și nesemnificativă. Am dat doar un exemplu. Cu totul altfel, spuneam, stau lucrurile astăzi. S-a făcut ordine și în acest domeniu. Mai întâi că la manifestări publice au dreptul membrii guvernului și ai partidului într-o ordine prestabilită. A fost, mai întâi, premierul, pe 22 iunie. Felicitările s-au primit strict după program. De dimineață, la Guvern, personalul din subordine. Apoi, de la 2 la 4, mass-media și societatea civilă, la Partid; de la 4 la 6, oamenii de afaceri și întreprinzătorii, în același loc; abia seara, la Snagov, a fost rândul nomenclaturii de partid și de stat să ciocnească o cupă festivă cu premierul și cu președintele (de partid). În ordine strict cronologică, dar și de autoritate, a fost, sâmbătă, rândul ministrului de Externe. Dl Geoană, care și-așa e mai mult plecat decât pe-acasă, și-a restrâns lista la 250 dintre cele mai importante personalități de care are dânsul nevoie sau ar putea avea în caz că, cu care a ciocnit un pahar la "Lac 2". Echipele de protocol învață de zor noul ritual. Poliția învață ordinea locurilor-gazdă și pe cine să lase să parcheze și pe cine nu. Invitații învață unde să se aștepte a fi invitați și unde nu. Nimic nu se mai desfășoară la întâmplare.  Sindrofiile de partid și de stat marchează noua ordine politico-socialo-economico-protocolară care ne va înălța pe  culmile de prosperitate și progres pe care n-au reușit să ne înalțe alții.
Titlu: Cazul Rodipet
Nr Editie: 369 Data: luni 16 iulie 2001
Problema principalului distribuitor de presă din România este veche de când lumea cu presă liberă. Descendent direct al fostelor servicii de difuzare a presei comuniste, RODIPET a plonjat în economia de piață nerenunțând la nici unul dintre privilegiile pe care le avusese difuzorul unic. Moștenind o rețea completă, și mijloacele de producție specifice, RODIPET nu și-a perfecționat, de-a lungul timpului, decât mecanismele de a lua bani în avans și de a plăti târziu. Lansat în cheltuieli absurde și neproductive, nereușind să stăpânească rețeaua și să încaseze la timp banii de la beneficiari, RODIPET-ul s-a instalat într-o uriașă SUVEICĂ, golul de lichidități mărindus-se cu fiecare zi. În același timp a perfecționat sistemele de jecmănire a furnizorilor până la acolo încât un ziar nevândut era mai rentabil decât unul vândut.  De aici, firesc, un interes minimal pentru perfecționarea sistemelor de funcționare și de vânzare. Punctele de distribuție au devenit depozite de publicații din care răzbeau sub ochii cumpărătorilor doar acelea care-și asigurau - prin mijloace "specifice" - un tratament preferențial din partea difuzorului.  Multe publicații valoroase au murit cu zile în acești ani de mâna RODIPET-ului, la fel cum nu puține publicații care n-ar fi avut ce căuta pe piață, se lăfăie și astăzi pe tarabe. Astăzi, instituția se află în situație de colaps și ziarele reclamă intervenția urgentă a Guvernului. Care Guvern nu se grăbește să intervină pe motiv că e o afacere comercială, în care n-are ce căuta. Așa ar trebui să fie, dacă autoritățile n-ar fi intervenit sistematic, de-a lungul timpului, în încercarea de a-și favoriza prietenii și de a-și defavoriza inamicii, activitate desfășurată cu entuziasm de mai marii de la Casa Scânteii, indiferent cine se află la Piața Victoriei. Colapsul RODIPET este, în același timp și expresia incapacității administrațiilor de publicații de a acționa concertat. Aceștia, în loc să construiască, împreună, un sistem viabil de difuzare, au preferat să se descurce pe cont propriu sau - mai grav - să "stimuleze" căderea Rodipetului în speranța de a pune mâna pe el la un preț mai mic. Situația RODIPET nu este străină de starea generală a presei din acest moment. După cum nici presa scrisă nu este defel străină de starea RODIPET.
Titlu: Five o'Clock Tea la Versoix
Nr Editie: 359 Data: miercuri 04 iulie 2001
Vineri la prânz, după dineul oferit de compania Telemobil pentru toți participanții la Forumul Crans Montana, pe terenul din spatele Grand Hotel din Golf, domnul președinte Iliescu a rămas, câteva minute, de vorbă cu ziariștii români prezenți acolo. A dat câteva explicații legate de intervențiile sale din debutul conferinței și, întrebat ce va face în continuare, a mărturisit că are de gând să "chiulească" la sesiunea de după-amiază, pentru a da o fugă până la Vevey și a depune un buchet de flori la bustului lui Eminescu, ridicat pe malul lacului. A mai spus că le-a dat "liber" colaboratorilor săi și că nu va fi însoțit decât de șofer și de aghiotantul de la SPP (sau cum i se zice azi - bodyguard). Nimeni n-a mirosit mica viclenie prezidențială și nu s-a dus cu gândul la ceea ce avea să urmeze, chiar dacă în autocarul care ne adusese de la Geneva, când am trecut prin dreptul tăbliței care indica localitatea Versoix, cineva a făcut o glumă: ce-ar fi să mergem să bem un ceai? Ei bine, chiar asta a făcut președintele. A luat gluma în serios. Când am aflat, spre seară, isprava, absolut din întâmplare, am fost ușor deconcertat. Păruse că una e să faci un gest de complezență, să te împaci, de gura colaboratorilor, cu istoria și să-l inviți pe rege la un vernisaj la care el nu poate să vină. Părea că tot una este ca până la urmă să te întâlnești cu cel față de care ai avut o grămadă de reticențe, venite dintr-o educație marcată de un complex istoric. Dar cu totul alta este să mergi până la un tête-a-tête discret, fără mediatizare, în chiar bârlogul regalității! L-am întrebat pe domnul președinte, sâmbătă, cum s-a întâmplat chestiunea și ce-a făcut la Versoix. Totul părea foarte simplu: "Regele a aflat că sunt la Crans Montana urmărind pe Internet site-ul Forumului. Am primit un mesaj în care mi se reînnoia invitația de a-i întoarce vizita. M-am dus, am băut un ceai și am vorbit vreo jumătate de oră. A fost un act normal, firesc, de comunicare, între doi oameni care se respectă reciproc". Păcat, doar, și pentru dl Iliescu, și pentru Mihai, și pentru noi toți, că a fost nevoie de zece ani ca să se ajungă la o astfel de concluzie.
Titlu: Eterna și fascinanta geografie a vilelor
Nr Editie: 360 Data: joi 05 iulie 2001
Cu fotografiile realizate pe la casele și vilele polițiștilor români înălțate în ultimii zece ani de pe întreg cuprinsul patriei s-ar putea realiza un album care să rivalizeze cu deja celebra "Eterna și fascinanta Românie".O altă Românie, cea a bunăstării subite care s-a abătut asupra unei părți din sectorul bugetar al Internelor. O Românie plină de gust și fantezie, dar și pătrunsă de kitsch și ostentație, după cum l-a dus mintea și buzunarul pe fiecare dintre proprietari. Casele și vilele polițiștilor au înflorit în cele mai pitorești zone ale țării, în cele mai șic cartiere ale orașelor noastre, alcătuind o geografie caracteristică pentru tranziția pestriță pe care o traversăm, cu toate contradicțiile ei. Între acestea - cea mai flagrantă este criza perpetuă de fonduri a Ministerului, care aproape lună de lună nu găsește banii cu care să-și plătească salariații.  Dar, cu toate acestea, unii polițiști - de regulă dintre cei prost și neritmic plătiți - reușesc nu doar performanța de a supraviețui, dar și aceea de a adăuga carate de valoare lucrărilor private în care fiecare visează să trăiască, la pensie, o bătrânețe cât mai liniștită. Una dintre ciudățeniile fenomenului este și aceea ca nu toți polițiști reușesc să-și înalțe vile din leafă. Nu. Doar șefii, adjuncții lor și, alături de aceștia, grade mai mici din "discipline" favorizate: circulația,economicul, chiar și crima organizată. De aici se recruteaz cel mai adesea fericiții posesori de case și de vile. De ce?  Mister! Nimeni n-ar putea să spună cu mâna pe inimă ca în aceste servicii lucrează cei mai buni polițiști care, datorită succeselor obținute, sunt răsplătiți cu prime consistente care să le permită investiții imobiliare. Cred, însă, că tot vorbind atâta despre bunăstarea unor polițiști, facem o mare nedreptate altor categorii de slujitori ai bugetului de stat. Albume fascinante, cu vile și viloaie ar putea edita, la fel de bine, vameșii, inspectorii financiari, funcționarii din primării și alții. Știți și dvs. care.
Titlu: Modelul federal
Nr Editie: 361 Data: vineri 06 iulie 2001
Probabil că Federația Română de Fotbal reprezintă produsul cel mai complex și mai perfecționat pe care l-a dat tranziția. Altfel nu se poate explica de ce aceasta funcționează fără reproș producând exact ceea ce se dorește de la ea. Federația de Fotbal este permanența și esența a tot ceea ce mișcă în țara noastră fotbalistică. Prestigiul ei rămâne mereu egal, iar cei care o reprezintă rămân mereu acolo. FRF nu poate să cadă, precum guvernele, nu dă faliment, precum băncile și nu poduce șomaj precum economia. Cei care s-au ales în fruntea ei sunt sortiți să rămână acolo pentru vecie (nici um mecanism democratic n-ar reuși să-i doboare) iar regulamentele elaborate de ei vor străbate veacurile purtând marca complexității. Nu știu precis de ce, dar cred că viața și organizarea politică ar trebui să ia aminte la mecanismele care au condus la crearea FRF.   Vă dați seama că un guvern alcăuit pe aceste principii n-ar fi niciodată în pericol să cadă? Că miniștrii săi ar avea asigurate portofoliile pe viață? Că scrutinurile electorale s-ar putea organiza precum campionatul de fotbal și că partidele în pericol să cadă din parlament și-ar putea cumpăra locul de la vreo altă formațiune care s-a săturat de discutat legi și vrea să cheltuiască un ban în mod plăcut? Că am putea vinde policienii prin alte țări, unde oamenii sunt mai puțin obișnuiți cu jocul la cotonoagă, și că am putea lua bani buni pe ei, cu care să ne mai acoperim găurile din "campionatul" intern? Toate astea ar fi posibile cu condiția enunțată: să luăm aminte la ingineria prin care s-a constituit cea mai stabilă și mai iscusită formă de transformare a banilor albi în bani negri și viceversa. Cine are urechi de auzit.
Titlu: Oameni noi, reflexe vechi
Nr Editie: 362 Data: sâmbătă 07 iulie 2001
Vă mai amintiți - unii dintre dumneavoastră - teroarea care se instaurase pe străzi și șosele în ultimii ani ai dictaturii, când vizitele de lucru se înmulțiseră peste măsură odată cu obiectivele megalomanice, pornite toate deodată, într-un avânt sfidător față de resursele nației.  Atunci miliția curăța cu grijă traseele pe care se deplasa coloana oficială, pentru ca liderul să nu se împiedice de "Daciile" vreunui amărât care în loc să fie la locul de muncă se plimba creanga prin țară. Asta dincolo de nenumăratele restricții legate de câtă benzină aveai dreptul să consumi, sau de duminicile în care nu te puteai deplasa decât dacă aveai un anumit soi de număr (cu soț sau fără). Șoferii erau vânați mai mult decât oricare altă categorie pentru că la mașini se putea ceea ce nu se putea(încă!) la oameni: să poți fi în permanență identificat și chemat la ordine în funcție de numărul de înmatriculare. S-au petrecut atunci nenumărate abuzuri, strigătoare la cer, la adresa câte unui nefericit ce apărea în calea nu a președintelui, dar și a oricărui șef de pe scara ierarhică - miniștri, șefi din poliție sau din partid, alți amploaiați cu privilegii. "Infractorul" era chemat la "Circulație", era scuturat zdravăn și i se lua carnetul pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă (după sufletul celui care aplica pedeapsa) fără a i se spune măcar în ce fel a călcat legea. Dacă "fapta" era mai gogonată, plăteau pentru ea și șefii lui sau cei care nu-l educaseră cum trebuie, ca să nu iasă hodoronc-tronc în calea celor puternici. Vechile reflexe nu dispar peste noapte. Ele reapar cu sârg la oamenii noi. Deunăzi, pe când mașina premierului oprise la un stop (concesie majoră făcută democrației) un automobilist a trecut nonșalant pe roșu. Vrând premierul să vadă cine nu respectă nici legea, nici pe el, a pus să fie urmărit: l-au găsit ceva mai încolo, cumpărând niște pateuri pentru șeful său. Omul era polițist și nu era în nici o misiune. Vinovat, deci. Ei bine, a fost aspru pedepsit… șeful său, comandantul unui sector de poliție. Care mă îndoiesc să-i fi dat dispoziție subalternului să treacă pe roșu pentru a lua pateuri. Dar vechiul reflex funcționează: sancțiunea e cu atât mai exemplară cu cât atinge întreaga scară ierarhică.  Să se învețe minte toți. P.S. Nu știm dacă n-a fost dată afară și secretara șefului. S-ar putea să fie o scăpare.
Titlu: Bomba cu rahat
Nr Editie: 363 Data: luni 09 iulie 2001
 O știre a cărei importanță excepțională o voi revela în rândurile care urmează, era cât pe ce să treacă neobservată în presa de la sfârșitul săptămânii. Este vorba despre eforturile pe care le fac specialiștii americani pentru a definitiva proiectul unui nou tip de armă de (ex)terminare în masă: bomba urât mirositoare. Adică bomba cu rahat, pentru că ce altceva decât rahatul poate fi mai urât mirositor pentru nasul omenesc? Știrea, citată de Reuters, după prestigioasa publicație New Seientist, bate în paginile gazetelor, ca importanță, o alta, precum cea referitoare la inventarea, în Israel, a pastilei de insulină, ce ar putea să îmbunătățească viața a circa 135 milioane de bolnavi, care în prezent își injectează, în condiții dificile, medicamentul. Este și normal, pentru că bomba respectivă poate afecta mult mai multe vieți, miliarde poate, cărora le poate afecta decisiv existența.  Pam Dalton, cercetător la Monell Chemical Senses Centre din Filadelfia, institutul care se ocupă de realizarea acestei arme tactice, a testat mai multe feluri de mirosuri pe voluntari. Inutil să vă mai spunem că cele care au făcut ravagii sunt cele produse de om. Strategii americani doresc să producă și să utilizeze pe scară largă această armă, oferind-o și poliției, pentru contracararea protestelor de stradă și a altor manifestații publice. Ea ar putea intra și în dotarea arsenalelor NATO, care - din păcate - a pierdut ocazia de a o experimenta pe câteva recente teatre de război. Un singur semn de întrebare, cu privire la eficiența bombei, persistă: ce ne facem cu acele grupuri sau entități pentru care mirosurile neplăcute constituie o permanență a existenței și activității lor, și care și-au câștigat în acest fel imunitatea? Pentru aceștia mult mai periculoasă ar fi o bombă cu "antiperspirante" care, din păcate, nu s-a inventat încă.
Titlu: Țărăniști curați și necurați
Nr Editie: 364 Data: marți 10 iulie 2001
N-a durat decât șase luni "epoca Marga": din iarnă până-n vară. Profesorul universitar ajuns președinte de partid prin jocul întâmplărilor de la congres și-a epuizat resursele de reconstrucție morală a partidului înainte de a ataca temelia viitorului edificiu. Marea bătălie pe care a dus-o dom'profesor a fost aceea ca fruntașii partidului care se simt cu musca pe căciulă după exercitarea mandatelor din timpul guvernării să se autosuspende - ei singuri - până li se va lămuri situația pentru a nu mai afecta imaginea și așa destul de șifonată a unui partid care și-a consumat în doar patru ani nădejdile puse în el vreme de o jumătate de secol. Ce se întâmplă acum la țărăniști nu mai este politică. E un vodevil cu accente comice groase și cu pasaje încărcate de penibil. Cum spuneam, "necurații" (Sârbu, Mureșan&Comp) nu se dau suspendați nici morți, pentru că nu-și recunosc necurățenia. Sau nu-i recunosc pe cei care-i acuză. Atunci, plin de lehamite, se suspendă prezidentul! Lăsându-și baltă colegii de echipă cu care reușise puciul de la Congres. Ca urmare, necurații îi încolțesc pe curați și până să-și dea ei demisia, îi demit. Și-l aduc pe brațe, provizoriu, pe… Agamiță Dandanache: dl Ciorbea, cel impus acum vreo patru ani, cu de-a sila, de către dl Constantinescu, plecat cu tam-tam și revenit cu coada între picioare la dezastruoasele alegeri pierdute împreună. Lupta dintre curații și necurații din PNȚCD se află în pauza dintre reprize. A fluierat arbitrul și domnii Lupu și Chiriță au părăsit terenul, așezându-se pe banca pe care stătea dl Marga. La reluarea meciului necurații se vor ciocni între ei de vor ieși scântei! În pauzele dintre două audieri la parchet, liderii vor lansa, la rândul lor, o cruciadă a curățeniei. Generale! La Bulivar, birjar!
Titlu: Transferul anului: Grecea în Brazilia!
Nr Editie: 365 Data: miercuri 11 iulie 2001
Ceea ce anticipam într-un "punct pe y" din urmă cu vreo trei luni se împlinește. Spuneam atunci: "Așadar, să nu vă așteptați la cine știe ce revelații suplimentare din partea dlui Grecea, pe marginea controalelor pe care a apucat să le facă prin țară. Nu. Domnia sa va sta cuminte, la cutie, așteptând ca șeful său, dl Năstase, să decidă cât de departe îl va arunca, pe un salariu în dolari" (19 martie a.c.). Iată, deci, că ne vom despărți, pentru următorii cel puțin trei ani, de impetuosul șef al Corpului de Control al Guvernului, cel care a făcut, în două rânduri, sub doi premieri, să se cutremure nițel clasa politică. Este, poate, momentul să facem o sumară radiografie a "cazului Grecea" și de a încerca să desprindem din el o concluzie - dacă este vreuna.Ovidiu Grecea și-a proiectat silueta masivă asupra Executivului imediat după scandalul licențierii lui Valerian Stan de către Victor Ciorbea, la presiunile democraților pe care îi încolțise cu o serie de controale incomode. Noul premier, Vasile, n-a venit cu mâna goală, ci cu Grecea, care s-a apucat de treabă luându-și cap-compas afacerile liderilor țărăniști. Scormonitul prin ogrăzile lui Radu Sârbu și Ion Mureșan s-a lăsat cu scandal în PNȚCD, unde Radu Vasile a fost acuzat că în loc să se ocupe de adversarii politici le dă la cap alor lui. Ceea ce, într-o  oarecare măsură nici nu putea fi contrazis.  Radu Vasile n-a mai apucat să-l dea afară, cu mânuța lui, pe zelosul funcționar, pentru că a fost el însuși lucrat de camarilă și zburat din partid. Grecea nu i-a supraviețuit prea mult, găsindu-și un culcuș de tranziție în ograda lui Băsescu, la Transporturi, unde a stat cuminte până la schimbarea schimbării. După care, brusc, l-am regăsit cocoțat de unde plecase.  Cu mai mult avânt și cu mai multă deschidere. În stilul devenit de-acum clasic, a cotrobăit prin debaralele câtorva dintre noii reprezentanți ai noii puteri, lansând și câteva scenarii abracadabrante, cu urmăriri, deconspirări și documente date la Răsboiu' fără avizul șefului său direct. Și cum istoria se repetă cu încăpățânare, iată-l din nou pe Grecea șomer de lux, cu gura mică-mică. Nu tu conferințe de presă, nu tu dezvăluiri. Nimic!De ce? Iată rezultatul: după câteva luni de "suferință", va putea să se bucure câțiva ani de soarele generos al Braziliei, pe plajele Copacabanei, printre frumusețile creole ale continentului sud-american. Ambrose Bierce, un celebru scriitor american, renumit pentru cinismul definițiilor sale dintr-un faimos "Dicționar al Diavolului" spunea, la capitolul "ambasador" sau "consul": "persoană incomodă căreia ise oferă o sumă importantă de bani cu condiția de a sta cât mai departe de țară". Quod erat demonstrandum!
Titlu: Romtelecomisionul...
Nr Editie: 366 Data: joi 12 iulie 2001
Toată lumea bună face vizite la Poliție și bea cafele cu procurorii șicu polițiștii care-și tocesc coatele scormonind prin dosarele "privatizării secolului" - cea a companiei naționale de telecomunicații.  Au fost deja Sârbu, Pantiș, Dimitriu, Remeș. Vor mai trece Stoica, Radu Vasile, Babiuc și Țepelea. Adică cei care au pus umărul și semnătura la reușita acestei reușite - vânzarea Romtelecomului de stat operatorilor de stat din Grecia, pe vreo 300 de milioane de dolari. Nu suma aceasta - evaluată diferit, pe o scară ce pleca de la peste două miliarde și a ajuns unde-a ajuns este marea problemă. La urma-urmelor, prețul de vânzare al unui produs este rezultatul clasicului joc dintre cerere și ofertă. Puteam noi să cerem și zece miliarde că grecii - singurii rămași în competiția pentru achiziționare - tot 300 ne dădeau, că probabil nu aveau mai mult. Problema e comisionul, eternul comision. Să nu vă închipuiți, Doamne-ferește, că vreunul dintre cei menționați s-ar fi înfruptat cumva din acest comision! Comisionul l-a luat legal, sau aproape legal firma de consultanță care a mijlocit această afacere de succes: Goldmann - Sachs. Firmă cunoscută, cu tarife mari. În cazul nostru - 9 milioane de dolari. Chestiunea pe care încearcă să o descâlcească acum poliția este: de ce 9 și nu 6,75, cât ar fi trebuit să fie conform unor reguli pe care nu le cunoaștem prea bine? Este în joc, deci, o diferență de vreo două milioane de dolari, plătită necuvenit, după părerea anchetatorilor. Mai zic aceștia că nu FPS ar fi trebuit să plătească comisionul (sau o parte din el) ci chiar Romtelecomul și grecii care au pus mâna pe el. Cel mai straniu lucru - sau, cine știe, poate cel mai firesc? - este entuziasmul cu care fostul ministru Pantiș și-a desființat ministerul în care lucra, prin această tranzacție. Dezinteres, romantism, realism? Sau din toate câte ceva. Rămâne, până la urmă, obsesiva problemă a comisionului. Și a celor 2 milioane de dolari - sumă suficientă pentru a liniști conștiințe și a oferi satisfacția lucrului bine făcut.
Titlu: Trânta cu prostituția
Nr Editie: 367 Data: vineri 13 iulie 2001
Nu există subiect mai tare, cu care să se meargă mai la sigur în orice jurnal de știri televizate decât o razie la curve! Succes garantat: băieți vânjoși, cu cagule (de ce oare? Să nu-i recunoască de clienți?), armament sofisticat și veste antiglonț descind vijelios pe la câte un bordel de mahala, de unde scot, politicoși, fetele aflate în proces de producție pentru a le îmbarca, apoi, claie peste grămadă, în ARO-urile cu care le duc la secție. Eficiența este maximă: poliția apare ca o forță stabilizatoare care nu precupețește nici un efort pentru a asigura cetățeanului condiții cât mai bune de desfășurare a vieții și activității (cu excepția, bineînțeles, a acelor cetățeni cărora li se întrerupe plăcerea pe banii lor). Vedem astfel de secvențe suficient de des ca să nu uităm că poliția există și veghează.  Ba, uneori cred că astfel de razii se organizează special atunci când sumarele de evenimente ale unor zile sunt mai sărace, iar ziariștii mai în criză.  Jurnalele, de regulă, nu se obosesc să ne mai spună și ce se întâmplă după aceea: Păi, nimic. Fetelor li se iau declarații, li se verifică buletinele, li se dă o amendă simbolică (cât "una scurtă") după care, la fel de politicos sunt conduse la ieșire - se întorc, cârduri-cârduri, la locurile de muncă, unde le așteaptă clienții, dând vina pe poliția care n-are de lucru și se tot ia de ele. Și fetele au dreptate. Ceea ce face poliția - care știe bine acest lucru - este pierdere de timp. Nici nu rezolvă problema prostituției (n-o rezolvă nimeni, de mii de ani) nici nu crează mai multă siguranță cetățeanului, pentru că acestuia nu curvele îi dau în cap și-i fură pensia. Din fariseism, din comoditate, din prejudecată soluția problemei întârzie. Se mai agită câte-un parlamentar în căutare de popularitate ieftină, cu propunerea legalizării bordelurilor, după care fabrica de legi își vede de treburile ei. Norocul jurnalelor de actualități.
Titlu: Abstinența-soluția salvatoare!
Nr Editie: 368 Data: sâmbătă 14 iulie 2001
Președintele Keniei a lansat, recent, un apel către populație solicitând doi ani de abstinență sexuală - ca soluție pentru stăvilirea epidemiei de SIDA care face zilnic 700 de victime. Dincolo de gravitatea chestiunii în sine, rămâne de analizat originalitatea soluției: lipsirea de sex! De singura plăcere de care populația poate beneficia gratuit, fără taxe și aprobări! Aceasta se poate dovedi, în cele din urmă, soluția rezolvării și a altor probleme, în special dintre cele cu care se confruntă țările aflate în tranziție, precum România. Copiii instituționalizați, de pildă! Decât să ne tot aflăm în situația de a încasa scatoalce de la Consiliul Europei și de la doamna baroneasă, printr-o simplă suspendare a contactelor dintre cele două sexe s-ar putea obține un răgaz în care problemele copiilor existenți s-ar putea rezolva optim, fără presiunea altora veniți din urmă. Sau problema alocațiilor, acuzate a fi insuficiente pentru creșterea decentă a copiilor din familiile numeroase. Cu banii economisiți în cei doi ani în care nu s-ar mai naște alții, ar putea fi majorate alocațiile celor existenți. Ca să nu mai vorbim despre efectele pe termen lung ale acestei terapii de șoc: peste vreo 18 ani efectivele armatei vor scădea în mod natural, în acord cu exigențele NATO - de a avea armată mică, dar profesionistă - iar peste alți câțiva ani șomajul se va reduce brusc de la sine. Și așa mai departe. Totul ar fi ca Executivul să găsească cele mai potrivite argumente și cele mai adecvate stimulente. Pentru că tendința naturală a populației de a face sex, fără să se gândească prea mult la urmări, poate pune în pericol toate aceste obiective majore! Or, abstinența ar putea să reprezinte soluția miraculoasă și pentru intrarea în NATO, și pentru aderarea la UE și, pentru aproape orice nu reușim în condițiile actuale să realizăm.
Titlu: Cât costă Diana Mocanu
Nr Editie: 382 Data: marți 31 iulie 2001
Ca și gimnastica și la fel ca atletismul, natația este unul dintre sporturile în care atingerea performanței implică talent, enorm de mult efort și o autodisciplină de fier. Sunt sporturi în care "tunurile" - șansa de a prinde un moment bun și de a da lovitura - sunt excluse. Aici, performanța maximă este capătul unei scări care se urcă treaptă cu treaptă, ca rod a sute, mii de ore de antrenament zilnic. Copiii care se dedică acestor discipline sunt, de cele mai multe ori, lipsiți de copilărie. Jucăriile sunt aici înlocuite de exercițiile epuizante, iar jocurile copilăriei sunt uitate, în favoarea interminabilelor ore de antrenament. Iar o medalie, un titlu de campion poartă în ele încărcătura inestimabilă a devotamentului față de ideea de performanță. Diana Mocanu este, probabil, unul dintre cele mai sugestive prototipuri ale autenticului sportiv de performanță. Cele patru medalii - dintre care trei de aur și una de argint - cucerite de aceasta în mai puțin de zece luni, la cele mai de vârf competiții ale natației - Olimpiada și Campionatele Mondiale - spun totul despre calitățile acestei fete care abia a împlinit 17 ani! La vârsta când alții se pregătesc de a ieși din copilărie, ea intră în istorie ca un argument al vitalității sportului românesc și a capacităților de regenerare perenă a acestuia. Această fată modestă, pe care viața n-a răsfățat-o în nici un fel ar trebui să devină un fel de etalon în orice referire la corespondentul performanței în termenii economiei de piață. Știm de pildă, câte parale face orice fotbalist care dă cu piciorul în minge pentru mii, zeci de mii sau chiar sute de mii de dolari (las la o parte vedetele internaționale, mă refer doar la cei care mișună prin dubiosul nostru campionat intern). Dar nu știm cât face o Diana Mocanu, o Beatrice Câșlaru sau o Camelia Potec - pentru că ne interesează, în general, mai puțin performanța și mai mult circul. Sper însă, că bunul simț își va spune, odată și odată, cuvântul și vom ajunge să operăm cu box-office-uri ale valorii, în locul ierarhiilor de tranzacții dubioase.