Punctul pe Y, mai 2001

Titlu: Apa trece, pietrele rămân
Nr Editie: 305 Data: miercuri 02 mai 2001
Acest text l-am primit prin Internet din partea domnului Dicu Sava Cristian, un mai vechi corespondent al Ziarului personal. Punctul său de vedere mi se pare deosebit de interesant, motiv pentru care vi-l propun în această pagină. Octavian Andronic "Dacă nu ai bătrâni să-ți cumperi". Mi s-a spus chestia asta de mii de ori. Poate de milione de ori. A ajuns o axiomă pentru mine. E sinonimă cu înțelepciunea, cu respectul, cu tot ceea ce înseamnă devenirea noastră, transformarea noastră din copii inconștienți în adulți maturi și responsabili de noi și de cei care ne înconjoară. Ce te faci însă dacă pe BĂTRÂNI i-a cumpărat SECURITATEA înaintea ta? Și, mai ales, ce te faci dacă îi cunoști de o viață, dacă au fost prieteni cu părinții și rudele tale, dacă ai stat la masă cu ei și după 40 de ani constați că și-au vândut sufletul DIAVOLULUI, când încă nici nu erai născut? Ați ghicit, este vorba de DAN AMEDEU LĂZĂRESCU. Îi ascultam extaziat "vorbirile" când eram copil de 10 ani, începeam să înțeleg la 15 și încercam să strecor două vorbe în discuția BĂTRÂNILOR când aveam 20. 40 de ani am trăit cu senzația că am avut norocul să cunosc câțiva oameni minunați: mai intâi pe tatăl meu, apoi pe doctorul Georgescu, pe Gheorghe Bibicescu, iar mai târziu, în casa doctorului Luca Georgescu - nașul meu - pe Alexandru Paleologu și pe Dan Amedeu Lăzărescu.         În literatura - de specialitate sau nu - se vorbeste despre "modele", despre faptul că un copil se dezvoltă armonios și corect din punct de vedere mental atunci când are acces la aceste "modele" și tinde să devină  asemenea lor. Chiar dacă inteligența și realizarile mele nu sunt decât medii, am fost fericit că am putut să cunosc astfel de oameni. Cel puțin până de curând. Pentru că era al DOILEA !!! Pe primul îl considerasem un "accident", având în vedere că "nu există pădure fără uscături". Deschizând întâmplător televizorul, văd "un" Cristian Tudor Popescu, blocat, stupefiat, căutându-și ideile și vorbele, neînțelegând - ca și mine un oarecare - MONSTRUOZITATEA! Că eu nu am mai avut reacție, mi se pare normal. Îl cunoșteam din casă" pe DAN, cum îi ziceau ai mei. Era privit cu admirație, iar pentru mine a fost unul dintre "modele". Era normal să fiu șocat, blocat mental. Se răsturnase într-o secundă toată ierarhia de valori morale în care fusesem crescut. NU mai era vorba de un accident: era al doilea!!! Dar faptul că "un" Cristian Tudor Popescu - jurnalist care în mod normal este incisiv până la limita dintre aciditate și mitocănie - nu a mai avut realmente în cap decât o frază: "Cum domne? Luai bani de la Securitate și îi dădeai familiilor celor pe care îi băgai în pușcărie?" a dat adevărata dimensiune a mizeriei umane în care s-a bălăcit o parte a "intelighenției" românești. Nu sunt genul care sa aibă coșmaruri noaptea sau care să se teamă de drobul de sare, dar chestia de aseară m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva trebuie să mă tem și de umbra mea, să mă îndoiesc și de firul de iarbă pe care calc. Timp de 11 ani s-a discutat despre psihoza creată de Securitate în timpurile comuniste. De faptul că EA era "prezentă" peste tot, că știa și când mișca firul de iarbă... că un om din trei lucrează pentru EI. În acea seară am constatat cu stupoare că doi dintre minunații oameni pe care îi cunoscusem, două dintre "modelele" mele de viață au fost securiști. Și au RĂMAS securiști. Măcar atât am aflat și eu: un serviciu de Securitate nu renunță la un om decât după moartea acestuia. Și următoarele, fireștile întrebări, au fost: dacă doi de ce nu trei? Sau patru? De ce nu noi toți? Cine o să fie următorul despre care o să aflu? Tatăl meu? Mama mea? Sunt, suntem chiar asemenea rebuturi sociale încât nici Securitatea nu a avut nevoie de mine, de noi? Am rămas eu oare singurul neînregimentat în "noua ordine". Sau de fapt suntem cu toți securiști? Și nu știm. Oricum constat că "Securiști din toate țările, uniți-vă" funcționează pe față de 11 ani ! Apa trece, pietrele rămân. Adică orice s-ar întâmpla Securitatea a fost, este și rămâne în fapt "forța conducătoare" în România. Pană una-alta mi-au murit BĂTRÂNII. Trei de moarte bună, doi în suflet. Știți cumva BĂTRÂNI de vânzare?
Titlu: Blatul ca fenomen de masă
Nr Editie: 319 Data: vineri 18 mai 2001
De vreo săptămână, trenurile de navetiști sunt oprite în câmp și ceferiștii împreună cu jandarmii purced la verificarea documentelor de călătorie după un procedeu care amintește vremuri de război. Nu ni se spune câți dintre cei controlați au documente în regulă. Aflăm însă că o mie, opt sute sau o mie cinci sute n-aveau și că urmau să fie amendați dacă nu s-ar fi împrăștiat ca iepurii pe arătură, printre jandarmii mult mai puțini la număr și incomparabil mai puțin motivați. Cei care nu-și plătesc biletele de transport sunt atât de mulți, în fiecare garnitură, încât excepțiile trezesc suspiciunea conductorilor de pe vagoane care devin, practic, inutili. Amploarea fenomenului mă face să mă gândesc la faptul că "blatismul" ca manifestare de masă, nu e de azi - de ieri. Că ideea de a călători pe gratis s-a inoculat atât de ferm în mintea oamenilor încât încercarea de a-i face să cumpere bilete nu poate trezi decât nedumeriri. Cum adică să iau bilet? De ce? Și cu ce? Nu-mi ajung banii nici de pâine - este replica stas la întrebările telereporterilor căzuți pe un subiect gras. Blatul, ca fenomen de masă reprezintă una dintre caracteristicile sistemului aflat în tranziție. Sărăcia și lipsa de autoritate și-au dat mâna în edificarea acestui sindrom al ineficacității. Blatistul exprimă, deopotrivă, indiferența față de regulile economiei în general - nu doar ale celei de piață - dar și față de propria condiție, de contribuabil. Abia în ultimă instanță se pune problema principiilor administrative, de management elementar, care odată aplicate ar exclude posibilitățile de generalizare a furtului acesta organizat din buzunarul statului. Accesul în tren ar trebui să fie precedat de accesul controlat în gări și pe peroane - și atunci n-ar mai fi nevoie ca trenurile să oprească în câmp și pasagerii frauduloși să fie fugăriți prin porumb.
Titlu: Voiajorii politici
Nr Editie: 320 Data: sâmbătă 19 mai 2001
Dacă vreun senator sau deputat dintre cei vreo cinci sute, aruncați cu furca în parlament, vrea să se remarce, n-are altă soluție decât să-și anunțe la microfonul plenului demisia din partidul care l-a adus acolo și trecerea, în semn de protest, într-o altă formațiune. De zece ani această formulă a scos din anonimat peste o sută de personaje care n-au rămas (dacă au rămas) în analele instituției decât prin această unică și curajoasă intervenție. Săptămâna aceasta a adăugat pe listă încă trei reprezentanți ai națiunii: domnii Bucur, Păduroiu și Duță, tustrei proaspeți membri ai partidului - revelație al ultimului scrutin. Ei au folosit o întreagă zi pentru a relata cu lux de amănunte, tuturor celor interesați sau nu, motivele gestului lor de profund curaj și de maximă responsabilitate civică: protestul împotriva "cultului personalității" instaurat de Vadim și al camarilei sale de foști securiști care blochează accesul "tineretului" către biroul tribunului! Auzi, dom'le!  Habar n-aveam de chestia asta. Îmi închipui, deja, surprinderea cu care cei trei au descoperit, pe parcursul celor cinci luni de parlamentariat, aceste triste adevăruri, despre care nu știau nimic atunci când au fost puși pe liste. Când ei erau, probabil, convinși, că liderul PRM este un heruvim care așteaptă cu brațele deschise forțe noi care să împrospăteze rezerva de cadre a partidului! Asta este, evident, partea frumoasă, luminoasă, a problemei. Cea întunecată este că ei știau foarte bine unde și în ce intră, doar că mirajul parlamentului i-a făcut să creadă că se poate trece cu ușurință peste aceste "inconveniente" minore. Realitatea este că cei trei domni, ca și ceilalți vreo sută, sunt niște voiajori politici pentru care noțiunile de onestitate, corectitudine sau fair-play n-au nici o valoare.  Ar avea într-un singur caz: acela în care demisia lor din partid ar fi însoțită și de demisia din parlament. Așa ceva nu s-a văzut însă, până acum la parlamentarul român de tranziție, om mai apropiat privilegiilor decât principiilor.
Titlu: Sfârșit de săptămână
Nr Editie: 321 Data: luni 21 mai 2001
Sfârșitul săptămânii trecute a adus câteva răspunsuri la întrebări mai mult sau mai puțin retorice, și o confirmare. Răspunsurile au venit din două direcții: politică și cultură. Politica ne-a lămurit în legătură cu situația la vârf a Partidului  Democrat. Cum era de așteptat, Băsescu a câștigat meciul cu liderul istoric al partidului. C-a câștigat însă din primul tur, ceea ce era mai puțin așteptat, ne dovedește că declinul postelectoral al lui Petre Roman a fost considerabil mai acut decât bănuiau analiștii. Este greu de estimat, astăzi, ce se va întâmpla în continuare în partid și cu partidul aflat la o răscruce nu doar de personalitate dar și de ideologie. Balansul între dreapta și stânga pe care l-a practicat în ultimii cinci-șase ani Partidul Democrat riscă să facă tot mai dificilă identificarea unei zone comune de acțiune cu parteneri credibili- lucru care va cădea, cu siguranță, în seama noului președinte. Ce va face cel vechi- aceasta-i întrebarea. Petre Roman a ratat șansa unei retrageri onorabile, prin care ar fi putut evita decizia dură și umilitoare a votului. A ezitat și asta îl va costa. Poate chiar viitorul politic. A mai venit un răspuns și de la scriitori, breaslă din ce în ce mai anemică, atât ca impact social cât și intelectual. De o bună bucată de vreme, creatorii își reduc dialogul la dispute meschine legate de privilegii tot mai neînsemnate. Victoria lui Uricaru în fața lui Manolescu poate însemna și debutul așteptatei scindări a scriitorilor, pe ale căror cărți și imagine publicul dă tot mai puțini bani. În fine, confirmarea vizează justețea politicii adoptate în final față de monarhie și față de fostul rege. Primirea decentă, oferta generoasă de găzduire, perspectiva ca fostul monarh să beneficieze de drepturile pe care legea le va conferi foștilor șefi de stat dau semnalul rezolvării unui contencios care a inflamat inutil societatea românească preț de un deceniu.
Titlu: Așa se scrie istoria
Nr Editie: 322 Data: marți 22 mai 2001
Au trecut 11 ani de la "Duminica orbului" și nimeni n-a părut să bage în seamă coincidențele acestei aniversări cu ceea ce s-a întâmplat în acest agitat final de săptămână: debarcarea lui Roman și recuperarea lui Mihai! Acum 11 ani, la primele "alegeri libere" (ghilimelele nu se datorează vreunei suspiciuni de incorectitudine la urne - pentru că a fost ultimul lucru de care s-ar fi putut vorbi cu seriozitate) românii au stat la prima coadă post-decembristă pentru a vota cu cei care credeau ei că le vor putea oferi tot ceea ce le fusese interzis vreme de o jumătate de secol. Procentajul zdrobitor cu care "emanația" revoluționară a câștigat acest prim scrutin își are explicația în psihologia momentului: lipsa de coerență și de putere de convingere a "opoziției" istorice, încremenită în discursul anticomunist, sentimentul amenințător al anarhiei pe care-l radia o Piață a Universității, intolerantă și agresivă și, mai ales, teama generală față de necunoscutele democrației și ale economiei de piață. Toate aceste lucruri explică de ce națiunea română a preferat să parcurgă primii pași ai tranziției în compania și sub conducerea celor pe care îi știa deja - foștii comuniști, convertiți mai mult sau mai puțin la principiile și normele democrației occidentale. În acest fel se explică și eșecul spectaculos al "marelui democrat" Rațiu, cel care vorbea o limbă pe care nu eram încă capabili să o înțelegem, și acela mai rezonabil al lui Radu Câmpeanu, cel care evadase din "lagărul salamului de soia" pentru a se dedulci la "caviarul bordelurilor pariziene". Dar, în cea mai mare măsură, explicația scorului electoral a constat în valoarea tandemului Iliescu-Roman în care electoratul profund a văzut o îmbinare de calm și experiență, cu deschiderea și dinamismul tinereții, aptă să garanteze că schimbările care urmează nu vor bulversa complet echilibrul și așa precar al stării prin care societatea românească trecea ca printr-un purgatoriu. La 11 ani de la primul său triumf, Petre Roman iese din scenă, în timp ce Ion Iliescu își consolidează piedestalul prin întâlnirea și reconcilierea spectaculoasă cu fostul rege. Așa se scrie istoria.
Titlu: Cuțitul din spinarea lui Sârbu
Nr Editie: 323 Data: miercuri 23 mai 2001
Anunțul făcut de către Călin Cătălin Chiriță, actualul secretar general al țărăniștilor, referitor la necesitatea unei autosuspendări a lui Radu Sârbu până la lămurirea, în justiție, a implicării sale în cazuri de privatizări frauduloase (respectiv afacerea CICO) a scos din letargie somnolentul partid extraparlamentar, arătând lumii că el există și că intenționează să funcționeze pe principii democratice. Propunerea era dealtfel mai veche, ea data încă din vremea alegerilor interne, post-electorale, care l-au adus la cârma formațiunii pe profesorul Marga, cel care, după vreo trei luni de mandat se dovedește un excelent maestru de ceremonii funerare. Cei vizați atunci - printre ei numărându-se Sârbu, Mureșan și alți câțiva fruntași în ale manoperelor oneroase - au tăcât mâlc și n-au catadixit să-și lase mandatele de vicepreședinți în custodia noii conduceri. Valurile făcute de arestarea directorilor din FPS și recunoașterea publică de către Sârbu a faptului că el este cel vizat, a readus ideea în actualitate și Chiriță n-a scăpat prilejul de a o pune pe tapet. Este, dealtfel, cel mai propice moment, pentru adversarii din partid ai lui Sârbu, să-i plătească polița aroganței și a sfidării cu care acesta i-a tratat în toată perioada în care s-a servit de scutul protector al președintelui. Cunoscut și recunoscut ca protejat al lui Emil Constantinescu (cel care a încercat să-l facă și premier, după "execuția" lui Radu Vasile) Sârbu a uzat cât a putut de această proptea, acoperindu-și o mare parte din manevre cu scuza "intereselor superioare". Atitudinea sa, în care aroganța s-a împletit strâns cu tupeul, miza și pe umbrela post-electorală a imunității parlamentare, de care, însă n-a mai avut parte.  Încolțit, cu suflarea fierbinte a procurorilor în ceafă, Sârbu va ieși - așa cum a și făcut-o deja - la bătaie, invocând răfuiala politică cu adversarii. Gestul lui Chiriță - foarte puțin probabil unul personal - reprezintă în aceste condiții un veritabil cuțit înfipt în spinarea fostului președinte discreționar al FPS-ului și un semnal al iminentei sale confruntări cu justiția.
Titlu: Mielul umanist și rabia politică
Nr Editie: 324 Data: joi 24 mai 2001
Profesorul Voiculescu a fost, întotdeauna, un om așezat și discret, trăsătură caracteristică oamenilor de afaceri care știu că vâlva și scandalul nu sunt prietenele business-ului. Nici chiar atunci când a pătruns în politica mare cu mai multă îndrăzneală, grație aranjamentului excepțional pe care l-a negociat cu PDSR pentru constituirea Polului Social Democrat, nu a renunțat la tratarea prudentă a problematicii rezultate din competiția electorală, purtându-și cu grijă partidul spre exercițiul puterii prin tatonări și tachinări abile cu fratele mai mare.  Se părea că patronul GRIVCO este fidel principiilor sale umaniste chiar și în relațiile interpartinice - sau mai ales acolo - până când asistența a avut deunăzi prilejul să asiste la o veritabilă răbufnire: aceea a declarațiilor făcute la conferința extraordinară de presă dedicată moțiunii privind reforma economică pe care opoziția - adică PNL și PD - intenționează să o inițieze. Cu o duritate și cu un ton ce nu-i păreau proprii, cel puțin până în prezent, Voiculescu i-a acuzat pe reprezentanții celor două formațiuni de "tupeu" și de "afaceri oneroase", amenințând chiar cu demersuri pentru reintroducerea Legii 18 - cea cu averile ilicite. Care ar fi explicația acestui puseu de "turbare" a mielului umanist? În primul rând, Voiculescu dorește să-l convingă pe Năstase de atașamentul formațiunii sale la politica guvernului. Obținând, în schimb, imunitatea reprezentanților săi în Executiv în perspectiva unei posibile remanieri. În al doiela rând, dă frâu liber ideilor și opțiunilor sale de stânga împotriva "capitalismului sălbatic" promovat de către cele două partide cât au fost la putere, când propriile sale interese economice au fost bruiate sau sabotate de către competitori. În al treilea rând, atacul survine - cel puțin la adresa PD - în momentul în care Petre Roman, izgonit de la cârma partidului, este intens curtat pentru a se alătura unui partid lipsit de "vedete" politice și care, pentru a juca un rol sesizabil în meciurile primei divizii, are nevoie de "stranieri" cu box-office. Și, nu în ultimul rând, "ieșirea" din pepeni a Voiculescului se vrea un semnal de atenționare pentru Adrian Năstase, referitor la viitorul acord cu noua formațiune ce va rezulta din fuziunea PDSR-PSDR în care liderul umanist nu concepe să piardă vreunul dintre avantajele câștigate anul trecut.
Titlu: Oda sărăciei
Nr Editie: 325 Data: vineri 25 mai 2001
În urma noastră, în "topul sărăciei", mai sunt doar Moldova, Rusia și Albania. Nota bene - clasamentul a fost alcătuit în 1998 și după cum s-a putut vedea cu ochiul liber, în ultimii trei ani românii nu s-au îmbogățit.  Ba dimpotrivă.   Că nu avem nici un motiv să fim mândri că în urma noastră sunt și alții, este clar.  După cum, la fel de clar este că procesul acesta, demarat (sau redemarat) în 1989, coincide cu declinul general al economiei.  Trăim, de 11 ani, într-o țară care se îndatorează pe an ce trece tot mai mult creditorilor străini și propriilor săi cetățeni. Suntem, vorba poetului, săraci într-o țară bogată. De ce trăiți voi, românii, atât de prost, când ați putea trăi atât de bine?  - întreba, aproape retoric, un musafir de pe alte meleaguri, vrând să spună că  avem suficiente atu-uri pentru a putea combate cu succes acest flagel. Răspunsul - dacă mai era nevoie - l-a dat chiar premierul Năstase la recenta reuniune a Comisiei guvernamentale antisărăcie și promovare a incluziunii sociale (CASPIS): datorită unui prost management politic și social, și economic și cultural. România este în situația unui SRL care s-a constituit cu un patrimoniu notabil, pe care, însă, administratorii l-au exploatat mizerabil, luând decizii proaste, neînțelegând mecanismele și mai și ciupindu-l pe deasupra. SRL-ul ăsta avea toate șansele să meargă bine, să dea profit, dar a mers prost și dă pagube. Membrii săi sărăcesc pe zi ce trece, în timp ce administratorii încasează lefuri grase și-și pun deoparte agoniseala pentru când vor ieși din afacere. Asta pe de o parte. Pe de alta - mania asta a comisiilor: așa începuse și Emil Constantinescu. Cu tot felul de comisii, între care și celebra CNAÎCCO - cu ajutorul căreia spera să doboare corupția. Cum bine se știe, n-a reușit. Ba, culmea, corupția l-a doborât pe el. Ce să sperăm de la CASPIS? Că vom omorî sărăcia? Cu ce? Cu o administrație de același fel ca cele de până acum? Nu comisiile vor doborî sărăcia. Ci doar economia - când va funcționa firesc, pe baze legislative corecte și la timp promovate de administratori onești și hotărâți să facă treabă pentru societate. Și abia apoi pentru ei.
Titlu: Investitorii săraci
Nr Editie: 326 Data: sâmbătă 26 mai 2001
După ce un an de zile s-au agitat în manifestații violente, asediind instituțiile statului și incendiind mașini, investitorii FNI au obținut de la guvern ceea ce acesta crede că meritau: un ajutor social! O pomană! E drept, nu pentru toți, ci pentru cei mai nevoiași! Pentru investitorii săraci!  Iată un pleonasm perfect, pe care Executivul și-l însușește cu entuziasm atunci când, în textul unei ordonanțe de urgență, spune că vor fi despăgubiți aceia care nu și-au retras până la prăbușire nici o unitate de fond, care au cetățenia română și un venit, pe cap de membru de familie de 500 000 lei!  Ultimele două prevederi pot fi luate împreună, pentru că, cel puțin în Europa, se va găsi cu greu o altă țară care să egaleze acest record!  Deci, toți cei care se încadrează în această categorie vor primi un ajutor social de 5 milioane de lei!  Nu știu dacă specialiștii guvernului au făcut vreo investigație ca să afle câți dintre cei peste 200 000 de păgubiți răspund acestei grile.  Teoretic, n-ar trebui să fie nici unul, pentru că e absurd să crezi că o familie care e nevoită să trăiască din 1,5 - 2 milioane, ar mai avea de unde și cum să investească la FNI!  Iar dac-ar fi așa, cazul ar trebui popularizat ca un triumf al ideilor capitaliste într-o țară care se desparte anevoios de economia socialistă.  Atunci care este sensul inițiativei guvernamentale, când este clar că măsura vizează o minoritate?  Să-i potolească? Nici gând!  Pot să fac pariu că, punerea în aplicare a prevederii îi va îndârji și mai tare pe toți aceia care au pierdut din gros, nu 5 milioane, ci zeci, sute și poate chiar miliarde (deși ăștia au prins de veste la timp).  Este clar, deci, că Executivul recurge demagogic la o măsură cosmetică, în loc să pună piciorul în prag și să rostească cu glas tare adevărul: păgubiții vor rămâne păgubiți, pentru că unica șansă de despăgubire - averile celor câțiva ștabi de pe la CEC, CNVM și SOVINVEST, care sunt făcuți răspunzători - nu vor ajunge nici pentru o fracțiune dintre aceia care se vor pomeni că bacșișul guvernului a fost mai mare decât despăgubirea.
Titlu: Tehnocrații
Nr Editie: 327 Data: luni 28 mai 2001
Nu este prima dată când abordez acest subiect care a constituit unul dintre caii de bătaie electorală ai PDSR-ului, atunci când a caracterizat activitatea guvernelor coaliției: luarea de măsuri negândite, elaborarea de normative retrase apoi în pripă sau amendate masiv.  Noi nu vom face așa-ceva, au spus proaspeții aleși și s-au ținut de cuvânt până exact în momentul în care au început să scoată, pe bandă rulantă, mult-hulitele ordonanțe de urgență.  Am mai vorbit și despre promisiunile de reducere a TVA-ului, asupra cărora s-a revenit, și despre facilitățile fiscale retrase în pripă și amânate pentru Sfântul Așteaptă și despre altele.  Uite și ultimul - dar nu cel de pe urmă - exemplu: Legea Administrației Publice Locale. Intrată în vigoare miercuri, joi a și fost amendată!  Că acest amendament a avut un scop concret - împiedicarea tentativei lui Băsescu de a-i licenția pe cei doi viceprimari pedeseriști - e o chestiune.  Alta este, însă, faptul că legiuitorul n-a gândit și la consecințele legii.  Că de asta e legiuitor, nu numai ca să dea legi, ci ca să încerce ca acestea să fie cât mai coerente și mai potrivite scopului.  O problemă e și cu noua lege a pensiilor.  După ce aceasta a intrat în vigoare la 1 aprilie, acum, reprezentanții Ministerului Muncii și ai sindicatelor se sfătuiesc de zor cum să o modifice ca să stabilească mai judicios cuantumul minim și maxim.  De ce n-or fi făcut asta înainte de promulgare, Dumnezeu să-i știe.  Se desprinde din toate aceste lucruri o concluzie: graba, superficialitatea, lipsa de răspundere se numără constant printre inițiatorii prevederilor noastre legislative, indiferent de culoarea politică a autorității respective.  Ei sunt apolitici - aproape niște tehnocrați, ca s-o dăm pe limbajul de specialitate.  Iar atâta timp cât vor fi tolerați acolo, nu avem nici o șansă să facem pasul decisiv spre normalitate.
Titlu: Schimbări în lotul democrat
Nr Editie: 328 Data: marți 29 mai 2001
O știre de presă pe care se poate pune atâta bază, cât se poate pune pe orice știre, ne informează, într-un soi de avanpremieră, că viitorii președinți ai lui Băsescu la PD vor fi doi "strainieri": Radu Vasile de la F.C. Țărănistul și Virgil Măgureanu de la C.S. Alianța Națională. O adevărată sfidare la adresa vechilor jucători ai "Democratului" care, până la retragerea festivă a vedetei lor, își subsumaseră eforturile unei singure idei de joc. Toți pentru unul! Acum vedeta s-a retras (mai mult de nevoie) și în locul său a venit un băiat cu alte idei. Ca, de pildă, să joace el pe centru, cu doi interi rătăcitori. Unul dintre ei - Vasile - a venit mai demult la echipă (după ce ai lui l-au pus pe libero, fără bursă). Dar a fost ținut pe tușă. Celălalt - Măgureanu - a jucat prin B și C, cu echipe mai mici, pe care le-a retrogradat pe rând. Microbiștii se întreabă: cum vor juca cei trei?Ce va păstra Băsescu din vechile idei de joc democrate? Ce va împrumuta de la cei doi parteneri noi - un fost național-țărănist și un fost național-român. Ce pot ei aduce simplei democrații post-feseniste? Pot aduce, în primul rând, vrajba celor care-și simt amenințate locurile în echipă. Cei vechi pe care, însă, Băsescu - în stilul lui - îi va obliga să aleagă între jocul politic și odihna pe tușa independenților. Este cert că lotul democrat va cunoaște prefaceri importante, noul căpitan intenționând să-i imprime un alt ritm de joc, chiar dacă obiectivele concrete sunt încă destul de depărtate.
Titlu: Un porbagaj numit uitare
Nr Editie: 329 Data: miercuri 30 mai 2001
Cei doi "martori" din "Afacerea Portbagajul"  arestați pe aeroportul Otopeni la reîntoarcerea din Basarabia, readuc în actualitate această poveste cu reverberații majore în întreaga societate românească, declanșată în urmă cu mai bine de un an, când unui prosper și dubios om de afaceri i-au dispărut din portbagajul Mercedesului o jumătate de million de dolari!  Bani strânși cu trudă din buzunarele micilor negustori pentru care firmele lui Bucurenciu confecționaseră de zor chioșcuri pe post de tarabe, pe care le dotase și cu documente falsificate. Primele cercetări au revelat o stranie încrengătură de mafioți, politicieni locali, polițiști și procurori, împărțiți în tabere adverse care-și disputau o pradă unică: banii negri rezultați din activitățile subterane desfășurate cu curaj la lumina zilei, sub protecții înalte.  Afacerea s-a complicat cu o răpire, cu sechestrarea de persoane, torturate pentru a se da de urma banilor dispăruți, cu ciocniri între bande de infractori și cu grave acuzații la adresa unor ofițeri de poliție, și a eșuat odată cu dispariția peste hotare a principalului protagonist, poposit în Belgia de unde își bombardează cu telefoane aliații și inamicii.  Că judecătoarea care trebuia să-i audieze pe cei doi martori dați în urmărire internațională (?!) și care s-au predat autorităților de frica adversarilor mafioți, a fost atacată și bătută de un necunoscut pare, totuși, o întâmplare.  Care cade, însă, bine, punând gaz pe focul acestei afaceri îndelung tergiversate și care pare să fi lămurit aproape orice problemă, în afara celor esențiale: aceea a provenienței banilor și aceea a destinației acestora!  Nu se știe nici azi, cu siguranță (deși se bănuiește) de unde proveneau banii, după cum nu se știe (deși, deasemenea se bănuiește) cărui scop erau destinați, fiind ei strânși așa, grămadă în portbagajul mașinii lui Bucurenciu.  Se pare însă, că ne apropiem de un deznodământ. Care, dacă va fi corect, nu va reuși să împiedice implicarea unor nume sonore din lumea politică și administrație, alături de cele deja sonore din lumea interlopă. 
Titlu: Primele alegeri libere la democrați
Nr Editie: 318 Data: joi 17 mai 2001
După un deceniu în care Petre Roman a controlat cu autoritate necontestată partidul desprins din coasta originalului FSN, a venit vremea alegerii apelor.  Scrutinul care începe mâine are, din mai toate punctele de vedere, semnificații aparte. Este, în primul rând, ultimul partid în care rezultatele alegerilor legislative și prezidențiale din 2000 își transmit unda de șoc. Rezultatele sub așteptări - atât pentru parlament, cât și pentru președinție - ar fi impus mai demult nu doar o analiză tăioasă, dar și măsurile corespunzătoare. Acestea au fost însă amânate cu abilitate spre un moment în care s-a presupus că patimile se vor liniști și dreapta judecată va triumfa în favoarea liderului național. În al doilea rând este momentul în care nu doar persoana lui Petre Roman, dar mai ales strategia impusă de acesta sunt puse serios la îndoială. Partidul bâjbâie, de ani buni, între socialismul asumat și liberalismul practicat, fără a-și defini doctrina și fără a-și identifica aliații și inamicii. În al treilea rând, în actuala configurație politică, rolul pe care-l joacă partidul e tot mai stins, iar miza deciziilor sale tot mai neînsemnată. Defecțiunea UDMR-ului din frontul Opoziției, o reduce pe aceasta la o prestație minoră, în care democrații și liberalii au doar șansa strigăturilor de pe margine, dar în nici un caz și pe aceea a unor intervenții decisive în cursul evenimentelor. De aceea alegerile care încep mâine configurează o nouă etapă în evoluția partidului: o etapă în care viitorul lider de partid - indiferent cine va fi acesta, va păstori o turmă dezbinată, cu tendințe centrifuge, marcată de insatisfacții și dezorientare. Ceea ce va rezulta din scrutin va fi, foarte probabil, o formulă de tranziție spre integrarea într-un alt partid, cu mai multă personalitate.  
Titlu: Cât de mult ar trebui respectată legea?
Nr Editie: 317 Data: miercuri 16 mai 2001
Un confrate din presa scrisă m-a contactat zilele trecute solicitându-mi răspunsul la o anchetă pe care o efectua în legătură cu dificultățile pe care un nou post de televiziune le întâmpina în intrarea sa pe piață din partea autorității în materie. Colegul întreba, mai mult sau mai puțin direct, dacă mi se părea normal ca postul să nu fie avizat, chiar dacă mai avea de rezolvat câteva "mici formalități". Cu riscul de a fi acuzat de parti-pris, sau de a mi se interpreta răspunsul ca un semn de teamă față de un posibil concurent, am răspuns "da". Da, mi se pare normal să nu primească aprobările înainte de îndeplinirea tuturor condițiilor pe care le stipulează legea. Mi se pare normal ca legea să fie respectată, inclusiv de către ziariști, în integralitatea ei și nu pe capitole. Nu cred, deasemenea, că breasla gazetărească (se spune că postul cu pricina ar fi finanțat de gazetari) are temei să se erijeze într-o super-categorie, cu mai multe drepturi decât altele. Aici - și în alte cazuri - este vorba de principii și nu de excepții. De mult prea multe ori în ultimul deceniu legea și principiul fundamental al datoriei de a fi respectată au fost călcate în picioare cu nonșalanță, pe motiv că finalitatea încălcărilor ar putea fi una pozitivă, folositoare. Așa ceva nu se poate și nu trebuie îngăduit. Consider că trebuie protestat cu vehemență dacă regulile ce se cer respectate sunt strâmbe sau prost alcătuite - dar protestul nu se poate concretiza în încălcarea lor cu bună știință. Și nici în presiuni și în șantaj - ceea ce devine, până la urmă, un astfel de protest. Respectând legea, suntem datori să avem încredere că tot ea ne apără împotriva abuzurilor. Or, dacă CNA a comis sau comite prin interdicția sa un abuz, tot legea este aceea care îl va sancționa dând în final satisfacția pe care partea vătămată încearcă să și-o dea de una singură.    
Titlu: Dacă ei nu ne vor, noi îi vrem!
Nr Editie: 306 Data: joi 03 mai 2001
Dincolo de sentimentul de frustrare pe care-l provoacă o constatare pe care, dealtfel, o bănuiam, rămâne realitatea goală-goluță, pornografie de nudă, ca să fim în ton cu evenimentele: un sondaj continental, intitulat "Eurobarometru", dat publicității la începutul săptămânii, ne face cunoscută opinia europenilor simpli, cei printre care dorim să ne amestecăm, cu sprijinul șefilor lor. Dacă autoritățile, cu toate rezervele, ne încurajează să încercăm a atinge standardele, simplii cetățeni nu par deloc încântați să ne aibă alături. Stăm chiar mai prost decât anul trecut, când același Eurobarometru vădea un trend ascendent. De anul trecut și până acum s-au întâmplat, însă, multe. Europenii simpli au avut prilejul să ia primele contacte cu noii veniți din Est, lucru care a fost de natură să le mai scadă din entuziasm. Și să le crească neîncrederea. Pentru cetățeanul european, partea de Est a continentului rămâne principalul rezervor de necazuri și de probleme. De acolo vin, în mai mică sau mai mare măsură, și criminalitatea organizată, și rețelele de proxeneți și majoritatea drogurilor și lipsa de seriozitate și de bună credință în feluritele tranzacții. Ceea ce este cât se poate de adevărat. Noi și bulgarii - mai exact bulgarii și noi - conducem în clasamentul acesta al lipsei de entuziasm față de lărgire. Lucru de care în nici un caz acești europeni nu sunt vinovați. Vinovați suntem noi, că n-am reușit să convingem, nici măcar la nivelul europeanului de rând, că prezența noastră în structurile noii configurații continentale va aduce cu sine un surplus de prospețime și dinamism, un spor de seriozitate și de adaptare la ritmul transformărilor, un capital uman, în general, de care Uniunea are nevoie. Atâta timp cât semnalele care pleacă de la noi sunt tot cele legate de sărăcie, hoție, neseriozitate, lipsă de determinare, insensibilitate față de cei defavorizați și tendințe discriminatorii, nici nu vom avea vreo șansă să-i îmbunăm și să-i facem, dacă nu să ne iubească, măcar să ne accepte.
Titlu: Despre darea în stambă
Nr Editie: 307 Data: vineri 04 mai 2001
Ceea ce se întâmplă de pe la mijlocul săptămânii trecute frizează cel puțin absurdul. Nu apariția pe piață a unei reviste calificată drept pornografică, ci petrecerea mai deocheată care a însoțit această lansare, a declanșat un scandal cât casa, în centrul căruia s-au aflat două personalități publice: secretarul de stat de la Turism, Ion Antonescu și consilierul prezidențial, Eugen Mihăescu. Ce-au făcut ei? S-au îmbătat, s-au dat la convivi, au dansat pe mese, au cântat manele deocheate? Nicidecum. Au stat cuminți în clubul Zorillo's și, când o striperiță și-a început numărul (dirijată atent de organizatori) ei s-au aflat în drumul ei, aparate de fotografiat surprinzând (ne)vinovate pipăiri ale corpului delict al dansatoarei mai mult goală decât… plină. Auzi, poveste - ar putea spune cititorul mai nedus la biserică. Păi ce, e prima petrecere deocheată de după '89? E prima "reuniune" la care evoluează dansatoare dezbrăcate? E prima manifestare "underground" la care se calcă pe picioare personalități ale vieții publice? Nici vorbă. Ba, chiar aș putea spune că petrecerile mondene de acest gen sunt cele care adună un număr incredibil de mare de personaje care de câtă treabă ar avea de făcut, ar trebui să nici nu le treacă prin cap să bată discotecile. A devenit de bon-ton ca de la astfel de panamale să nu lipsească 2-3 deputați, un senator, trei miniștri și șase consilieri de pe la diverse instituții. Aceștia sunt cei care dau culoare și sclipici vieții mondene după care se poate presupune că poporul român este mai mult decât ahtiat, cel puțin dacă e să ne luăm după ce și cât scriu ziarele. Ce s-a întâmplat, deci, la Zorillo's? Nimic altceva decât că a căzut măgăreața pe cei doi ca să devină țapi ispășitori pentru apetitul ieșit din comun al omului public de a se da oricând în stambă, aflându-se în cele mai nepotrivite locuri în cele mai nepotrivite momente. Cât despre Hustler - nimic deosebit. Este o "bună" revistă porno, mai… decentă, parcă, decât trei sferturi din ceea ce apare, oricum, pe piața noastră și care și-a atins scopul programat, lansându-se cu scandal!
Titlu: Dacă-i libertate, presă să fie!
Nr Editie: 308 Data: sâmbătă 05 mai 2001
A fost, mai deunăzi, ziua Presei. Mai precis a libertăților ei. Cele de care ne bucurăm, uneori fără să o știm. Alteori uzând din plin și cu voluptate de lipsa oricăror măsuri potrivnice îndestulătoarei informări a populației. Hai să răsfoim puțin ziarele și să vedem ce și cum oferă ziaristul cititorului. Un gălățean susține că a fost violat de o femeie! Știre de pagina întâi care dă o târzie și palidă satisfacție sexului slab care, iată, știe să se dovedească tare, când vrea și când prinde ocazia. Erecție instant cu reluare a doua zi, la aceeași oră! O minune a tehnicii și medicinei, totodată. Vă dați seama ce înseamnă asta? Mâine-poimâine vom face amor cu telecomanda, vom repeta scenele fierbinți cu încetinitorul, iar pe cele neimportante, prin derulare rapidă! Fotbalistul Iulian Miu se iubește cu Lily Sandu de la Trinity! Ce fel de echipă o fi asta, Trinity? De volei, de handbal? Sau de gimnastică ritmică? Uite că se-ntâmplă și la case mai mari: the Sun a dat-o din nou în bară! Catherine Zeta-Jones nu și-a modificat ochii! Sunt aceiași. Nici mai mari, nici mai albaștri. Chestia asta este ca și cum un The Sun românesc ar fi scris că Meleșcanu și-a modificat urechile sau Măgureanu nasul! Hai să fim serioși! O tânără divorțează pe motiv că este virgină după patru luni de la nuntă! Păi, săraca fată, a avut o răbdare îngerească! Cât ați fi vrut să mai suporte această tortură matrimonială? Și-a pus ștreangul de gât pentru că era înglodat în datorii! Cine-i nebunul? Păi, mai este acesta motiv să-ți iei viața? În România de azi, cu cât ai datorii mai mari, cu atât te bagă lume-n seamă și poți să faci liniștit altele! Poți să nu plătești dările la stat și să-ți cumperi apartamente pe Champs Elysee! Dumnezeu să-l ierte. Un fraier… Consecvență: pompierii timișoreni au stins de trei ori același incendiu în mai puțin de 12 ore! Mai bine se mutau acolo. La Suceava, dormitul pe bănci se amendează cu un milion de lei! Oricum, e mai ieftin decât la hotel și cred că afacerea va fi bună pentru primărie. Un cui și o seringă de plastic uitate în vagin! Asta au descoperit medicii din Galați. Nu vă spunem unde. Cert este că pacienta are nevoie de o rețetă cu medicamente pentru împrospătarea memoriei. Și o știre mai puțin interesantă: doi senatori au cheltuit un miliard în Cuba! Dar merită: e un soare în Cuba și un bronz de nu se șterge toată vara! Iată, doar câteva dintre expresiile concrete ale deplinei libertăți de informare existente în România și nu în orice fel de publicații, ci în ziare dintre cele mai serioase. 
Titlu: Omul săptămânii
Nr Editie: 309 Data: luni 07 mai 2001
Redacția de știri a postului de televiziune Tele7abc l-a desemnat, ca titular al distincției de "Om al săptămânii", nu pe Ilie Ilașcu, ci pe președintele basarabean Vladimir Voronin! O decizie riscantă, având în vedere prejudecățile de ordin ideologic de care nu reușim să ne decontaminăm nici după 11 ani de exercițiu democratic, care presupune obiectivitate, luciditate și eliminarea intoleranței de orice fel. Ce fel de politică face acest Tele7 dacă are tupeul să ne propună ca om al săptămânii un comunist - se întreabă, desigur, cei care au înlocuit totalitarismul de tip comunist cu un altul, de tip "capitalist". Mâine-poimâine ăștia sunt în stare să ni-i bage pe gât pe Fidel Castro au pe Kim Il Sung. Un asemenea risc este exclus, în principiu. Cu o condiție: ca Fidel Castro sau Kim Il Sung să se pronunțe sau să acționeze pozitiv, constructiv în orice chestiune privind România și interesele ei fundamentale. Este, dealtfel, exact ceea ce s-a întâmplat în cazul lui Voronin. Faptul că el reprezintă o formațiune politică dintre cele care ne trezesc resentimente e una. Alta este faptul că el a reușit performanța de a rezolva o problemă cronică, care a afectat multă vreme relațiile noastre cu administrațiile de la Chișinău, administrații mai convenabil colorate din punct de vedere ideologic, dar profund ineficiente în încecările lor de a produce soluția firească și așteptată în cazul detenției abuzive a lui Ilie Ilașcu și al tovarășilor săi. Este, poate, o ironie a soartei ca un președinte comunist să-l scoată pe patriotul moldovean din pușcăria transnistreană, dacă nu ne gândim la faptul că tocmai această calitate i-a asigurat un ascendent asupra lui Smirnov, conducând direct spre evenimentul pe care-l salutăm abia după opt ani de eșecuri. Oricum, Vladimir Voronin își pune în palmares o primă și importantă bilă albă în demersul său de a demonstra că administrația de la Chișinău nu va fi nici una nedemocratică și nici una anti-românească. Prin pragmatismul său politic președintele basarabean își binemerită - cel puțin pentru moment - titlul acordat de către postul de televiziune Tele7.
Titlu: Scandalurile KGB
Nr Editie: 310 Data: marți 08 mai 2001
Din oceanul de diversiuni în care ne-am scufundat după 1989, una se detașează prin virulența și prin omniprezența ei: diversiunea KGB. Colaborarea cu KGB, apartenența la KGB, simpatiile pro-ruse se situează pe locul doi, într-un top ad-hoc al acuzelor, după deja clasicele legături cu securitatea românească. Fără nici un dubiu, în România s-a înregistrat, de-a lungul timpului o virulentă imixtiune a serviciilor de resort sovietice. După 1964, momentul rupturii oficiale a liderilor comuniști de la București, rețelele kaghebiste au intrat în ilegalitate după ce, până atunci, se desfășuraseră la vedere. După '68, Ceaușescu a organizat structuri speciale de luptă anti-KGB ale Securității, prin intermediul cărora spera nu să elimine aceste infiltrări, ci să le țină sub un relativ control. Din acel moment, majoritatea demnitarilor care studiaseră în URSS și care se întorseseră cu neveste rusoaice au început să fie trași pe linie moartă. Ceaușescu n-a avut, totuși, îndrăzneala unei confruntări deschise cu rușii, în celebrul caz al generalului Șerb - sau chiar în acela al generalului Militaru - dând înapoi cu prudență. Acuzele de "kaghebism" au plouat după Revoluție, cu rost dar mai ales fără, prin intermediul lor intenționându-se reglări de conturi sau împiedicarea accesului spre palierele puterii. Scandalul "Iliescu-KGB", o făcătură de presă, demonstrată ca atare, a rămas fără o finalitate clară din aceleași interese politice, la confluența dintre cele două președinții. "Timofte-KGB" respectă rețeta, numai că el a fost fabricat exact acolo unde se demontase precedentul. Motivul este suficient de limpede și el viza compromiterea noului director pe care o parte a structurii nu-l dorea, pe baza rețetei clasice de-acum. Acuza s-a dus. A rămas o umbră de suspiciune, la nivelul cetățeanului obișnuit care este tentat să creadă că nu prea iese fum fără foc. Dar, mai ales, s-a produs o întârziere de aproape trei luni în luarea deciziilor de care instituția, excesiv politizată și descalificată profesional în ultimii patru ani, avea nevoie ca de aer pentru a se repune pe picioare. 
Titlu: Cad judecătorii?
Nr Editie: 311 Data: miercuri 09 mai 2001
Că după judecătorul Burzo din Cluj cad acum doi judecători din București, implicați în "scăparea" negustorului de arme Shimon Naor este un semn bun și unul rău în același timp. Curățenia începută în justiție este - chiar dacă aparențele ar indica contrariul - o acțiune în care nu predomină răfuiala politică ce ar putea fi acuzată în alte cazuri. Chiar dacă ministrul Justiției a fost unul dintre pilonii trecutei guvernări, el nu poate fi făcut responsabil de tot ce s-a întâmplat în justiție și, cu precădere, de mai micile sau mai marile "blaturi" ale corpului magistraților. Că unul sau altul dintre cei care trebuiau să dea soluții într-un caz evident de fraudă economică, s-au pretat să încaseze câteva sute sau mii de dolari pentru a elibera din arest vinovatul sau pentru a da termene suficient de lungi pentru ca acesta să dispară, aceasta intră în sfera corupției propriu-zise și nu a manipulării politice. După cum se știe, Naor s-a evaporat imediat după ce a scăpat din arest, cu ajutorul avocatei sale, care i-a mituit pe judecători. Este puțin probabil ca el să mai poată fi găsit și adus înapoi pentru a plăti pentru prejudiciile aduse. Magistrații corupți sunt însă aici și ei vor trebui să plătească pentru ce-au făcut, nu o singură dată, probabil. Corupția în justiție este un veritabil flagel și reprezintă cea mai periculoasă și mai dramatică formă a corupției. Ea afectează grav fundamentele societății de drept și aduce cu sine nu doar neîncrederea populației în actul de justiție, ci și sentimentul că totul este de vânzare. Inclusiv noțiunea de dreptate. Departe de mine ideea că pușcăriile ar trebui umplute cu judecători, procurori și avocați - veritabilii "preoți" ai justiției. Cei necinstiți, cei care și-au făcut o meserie din a împărți dreptatea cu cântarul măsluit al interesului meschin, trebuie însă să plătească. Justiția însăși trebuie să arate că nu folosește două măsuri în cântărirea acelorași fapte și arestările în cauză au mai puțin darul să afecteze prestigiul și așa jerpelit al acesteia, cât să dovedească faptul că dispune de capacitatea de a se judeca pe sine. Cad judecătorii? Cad cei necinstiți.
Titlu: Confiscarea lui Ilașcu
Nr Editie: 312 Data: joi 10 mai 2001
Cu o sută de kilometri la oră a traversat Ilie Ilașcu granița dintre Basarabia și România, lăsându-i cu ochii în soarele primăverii pe cei veniți să-l întâmpine cu florile care au mai rămas de pe urma podurilor de peste Prut. A fost un prim duș rece dintre cele pe care prizonierul din Transnistria le va produce, fără voia lui, diferitelor tabere care și-l doresc cu orice preț pe post de fanion politic. Practic, destinul eroic al patriotului basarabean ia sfârșit aici, odată cu ieșirea sa pe porțile temniței care i-a întreținut cultul. Nimic nou sub soare, din acest punct de vedere. Din sferele înalte ale dramatismului, Ilie Ilașcu coboară în mocirla vieții de fiecare zi, pe post de pradă și trofeu. Bătălia confiscării lui Ilașcu este și va fi una dură. Sunt implicate părți care-și trag direct merite din procesul complex care a generat evenimentul eliberării sale. Prima este, desigur, Președinția României, care chiar prevestise, cu trei zile înainte, o asemenea posibilitate reieșită din convorbirile purtate cu omologul basarabean. Al doilea este ministrul de Externe, care nu ezită să lege inițiativa ministrului rus de externe de presiunile sau de persuasiunile domnului Geoană pe lângă omologul său și pe lângă autoritățile continentale în mijlocul cărora se mișcă precum peștele în apă, prin misia pe care o îndeplinește pe bază de OSCE. Al treilea - și, probabil, cel mai păgubit - este Partidul România Mare, al cărui demers electoral realizat prin punerea lui Ilașcu pe listele sale capătă acum, prin succesiunea evenimentelor, un caracter prioritar și premonitoriu. Sfâșiat între toate aceste priorități, probabil că Ilașcu va sfârși prin a-i nemulțumi pe toți, făcându-i să creadă că nu li se recunosc meritele și nu li se întoarce cu profit datoria morală. Tentativele centrifuge de confiscare a lui Ilașcu vor sfârși, inevitabil, printr-o la fel de dramatică abandonare a sa, ca și detenția care i-a hrănit aura. Bun-venit printre politicieni, Ilie Ilașcu!
Titlu: Înapoi la școală
Nr Editie: 313 Data: vineri 11 mai 2001
Ieri, la Bucarest Financial Plaza s-a dat startul primei ediții a Simpozionului "Introducere în piețele financiare", organizat de compania INVESTECH, împreună cu Reuters și cu Institutul Financiar Român. Prima manifestare a fost dedicată ziariștilor economiști, de la principalele publicații cotidiene și de specialitate. Peste 25 de gazetari au asistat, timp de două zile, la prelegeri și prezentări (Piața de titluri de stat în România, Produse sintetice și structurate, riscuri financiare, Piețe de Capital, Piața monetară, Piața valutară, Piața de obligațiuni) susținute de specialiști cu autoritate în domeniu (Enache Jiru, Bogdan Podoleanu, Alexandru Drijman, Mihai Radu, Costin Fătu) urmate de discuții libere. La următoarele ediții ale Simpozionului vor participa lucrători de pe piața de capital și reprezentanți ai autorităților implicate în acest proces complex, cu care publicul este destul de puțin familiarizat. Intenția declarată a organizatorilor - care în acest caz și-au asumat obligații ce, de drept, ar fi trebuit să revină cu totul altor instituții - este aceea de a-i familiariza pe "jucători" cu regulile jocului; de a asigura, pe cât posibil, utilizarea unui limbaj comun și pentru a vehicula noțiuni unitare în aprecierea și comentarea fenomenului; de a face mai înțelese mecanismele care guvernează piața în general. Faptul că primul eșalon vizat îl constituie gazetarii nu este întâmplător. De aici pleacă și aici sfârșesc cele mai flagrante confuzii. Cu - dar mai ales fără - voie, presa devine vehiculul tuturor aproximărilor și erorilor care antrenează consecințe greu de estimat. Cercurile interesate uzează de presă și de buna sa credință (atunci când aceasta este reală) pentru a pune în mișcare diversiuni flagrante. Participarea gazetarilor la un astfel de curs - pentru că, în cele din urmă, despre așa ceva este vorba - reprezintă un important pas înainte în devenirea mass-media ca partener autentic și avizat al dialogului din cele mai delicat sector al perioadei pe care o traversăm cu atât de multă dificultate.
Titlu: Ritmul și algoritmul mitei
Nr Editie: 314 Data: sâmbătă 12 mai 2001
În ciuda răspândirii sale, fenomenul mitei rămâne încă insuficient studiat de specialiști. El este ca Yeti: lumea știe că există, i se văd pretutindeni urmele, dar nimeni nu poate (sau nu vrea) să spună cum e alcătuită, cum funcționează și care este gradul real de răspândire. Două dintre evenimentele acestei săptămâni ne fac să credem, să sperăm că momentul marilor descoperiri se apropie: două rânduri de arestări, printre magistrați și printre fepesiști, sunt pe cale să aducă pe masa de disecție exemplare reprezentative ale faunei. Este, deci, foarte posibil, să aflăm în curând, din surse autorizate, care este ritmul și algoritmul mitei - și al Corupției - în România. Cele două specii, spuneam, sunt reprezentative. Justiția - pentru că aici se încarcă întregul potențial al corupției. Aici corupția nu mai înseamnă o simplă boală molipsitoare, precum pojarul sau scarlatina, cum s-ar putea interpreta formele ce se manifestă în alte domenii. Aici ea devine o maladie incurabilă, de genul cancerului sau al SIDA-ei, care atacă metodic întregul organism social și conduce în cele din urmă spre colaps. Cum spuneam și altădată, mita primită de judecători, procurori sau chiar avocați (aceștia din urmă fiind mai degrabă "donatori" decât "primitori") atacă grav fundamentul încrederii în actul de justiție, pe care-l transformă într-o marfă, negociabilă pe taraba justiției. Algoritmul mitei este un alt aspect interesant: de cele mai multe ori circuitul nu se mai limitează la "donator" și "primitor": între aceștia se plasează un veritabil lanț de intermedieri, care diminuează proporțional suma inițială, fiecare reținându-și cam cât crede că merită contribuția sa pe filieră. În acest fel, însă, se consideră că se diminuează și răspunderea, implicarea cât mai multor persoane asigurând secretul și trăinicia operațiunii, orice defecțiune riscând antrenarea întregului lanț. Să așteptăm, deocamdată, rezultatele celor două investigații, trăgând nădejdea că măcar pe circuitul acestora nu s-au interpus elemente de… algoritm.
Titlu: Banala realitate a serviciilor secrete...
Nr Editie: 315 Data: luni 14 mai 2001
Într-un recent interviu, aparent fără prea mare legătură cu cazul în discuție - "confecționarea" documentelor pe baza cărora Radu Timofte a fost acuzat de colaborare cu KGB-ul - Virgil Măgureanu s-a referit la un șef de județ de-al SRI-ului, pe care l-a dat afară pentru că acesta descoperise, chipurile, o rețea de spionaj în orașul său natal. Evident că dl Măgureanu voia să spună că o asemenea poveste i s-a părut o bazaconie sadea, o enormitate pe care nu o putea permite unui subordonat de-al său cu un astfel de grad și o astfel de funcție. Mai dorea să spună dl ex-director că a cam trecut vremea "rețelelor" și că, în general, activitatea de spionaj  se desfășoară astăzi pe alte baze și cu alte mijloace decât clasica relație "de la om la om". Ceea ce este perfect adevărat. Este penibil să ne imaginăm că astăzi vreun serviciu secret își mai cheltuie timpul și banii împânzind țările-țintă cu agenți care să tragă cu ochiul și urechea peste tot pe unde este plasat semnul cu "fotografiatul interzis". Culmea este că în acest episod hazliu pare să rezide, până la urmă, explicația întregii afaceri care a inflamat în ultimele zile media și mediul politic. Într-adevăr, un fost securist devenit sereist și nimerit pe scaunul de șef în patriarhala urbe a Romanului, a descoperit într-o zi că un personaj de vază din județ era însurat, de pe vremea studenției, cu o rusoaică care avea înscris în evidențe faptul că era "rezidentă" în România! Întrucât în vocabularul său omul avea o singură explicație pentru acest termen, a considerat-o șefă de… rețea de spionaj! Și cum femeia lucra ca traducător la o fabrică, a descoperit repede că avea contacte regulate, prin soț - acesta director fiind - cu o sumedenie de agenți, care lucrau sub acoperirea de directori sau șefi pe la alte fabrici din județ! Mândru de descoperire, omul a trimis iute raportul la centru, anunțând triumfător descoperirea unei rețele de spionaj. Nu se știe exact cum, în raportul cu pricina ar fi fost adăugat, mai în glumă, mai în serios, și numele lui Radu Timofte, fiu al aceleiași urbe. Cert este că după ce autorul raportului a fost dat afară, raportul a rămas într-o "amorțire" din care a fost scos la momentul oportun, prin '98, când Radu Timofte făcea valuri pe marginea afacerii "Țigareta". Așa că, dacă v-ați închipuit că la SRI au funcționat niște comisii oculte care se ocupau cu " fabricarea" de documente compromițătoare, liniștiți-vă: niciodată reaua-voință nu va realiza performanțele pe care le realizează prostia. Quod erat demonstrandum!
Titlu: Tehnica confuziei
Nr Editie: 316 Data: marți 15 mai 2001
Există o tehnică, intens exersată de-a lungul acestei prelungite faze de implementare a democrației: aceea a confuziei - voite - între (i)legalitate și politică. O confuzie care dă roade în cel puțin 90 la sută dintre cazuri, întreținând în opinia publică sentimentul că nu există leac pentru hoție și corupție atâta timp cât vor exista interese politice divergente. Am să dau un singur exemplu: F.P.S. Această instituție a cumulat mai multe suspiciuni de fraudă și manipulare decât oricare alta dintre cele pe care societatea postdecembristă le-a creat pentru a-și asigura o prezumtivă bună funcționare. O instituție căreia i s-a pus în brațe avuția națională și i s-a spus: vinde-o cât mai repede! "Cât mai repede" n-a însemnat nici cui, nici pe cât și nici cum. Aceste amănunte au rămas să le lămurească cei mandatați cu derularea operațiunii. Ceea ce s-a și întâmplat: s-a vândut cum s-a nimerit, cel mai adesea pe bani puțini sau ipotetici, și răspunzând, în cazurile importante, unor interese de gașcă: clan sau partid. Cea care a cumulat cele mai mari suspiciuni, care au mers până la acuze directe, a fost "administrația Sârbu" a FPS-ului. Dl Sârbu a venit la cârma ei pe un car de acuze generate de activitatea sa de lider zonal, așa că nu i-a fost deloc greu să ignore sau să le sfideze pe unicul temei: mă atacă politic! Pregătindu-se din timp acest eșafodaj (pe care, din păcate pentru el, n-a mai reușiut să-l blindeze și cu o imunitate parlamentară) dl Sârbu ne bate acum obrazul: nu v-am spus eu că așa o să se întâmple? Că mă vor ataca pentru că am reprezentat un anumit partid politic? Că-mi vor căuta nod în papură pentru orice chestie? Uite, de ce credeți că i-au arestat pe ăștia patru directori? Ca să ajungă la mine, e clar! E clar. Cum la fel de clar era la fiecare privatizare cu cântec, în apărarea căreia sărea cu tot entuziasmul președintele, era ceva dubios.
Titlu: E ceva putred
Nr Editie: 330 Data: joi 31 mai 2001
Un judecător de la Cluj arestat, în urma reclamației-denunț al unui membru marcant al lumii interlope; un procuror și un judecător din București arestați și - ulterior - eliberați, în legătură cu ancheta asupra unui traficant de arme; o avocată, dată în urmărire generală în legătură cu aceeași afacere pentru dare de mită; o judecătoare programată să intre în instanță, în dosarul "Bucurenciu", bătută și amenințată în plină stradă; un magistrat, președinte al Curții Constituționale, care-și dă demisia pe motiv că nu se mai ajunge cu leafa; un (o) ministru de justiție care intră în gura presei pentru că ține morțiș să-i bage-n pușcărie pe ziariști, pentru delicte de presă. Cam multe evenimente și cam de-odată, în jurul acestui mecanism esențial al societății și al statului de drept. Prea multe rotițe cu dinți lipsă sau blocate, sau montate de-andoaselea în acest aparat care în loc de dreptate, produce multă confuzie și nemulțumiri.Că dintre miile, poate zeci de mii de judecători, unul-doi ajung să aibă ei înșiși de-a face cu rigorile legii, nu e un lucru ieșit din comun. În mod inevitabil acest sector reproduce la scara structurilor generale: atâta la sută rebut. Mai grav mi se pare faptul că magistrații ajung să fie vizați de răzbunări sau de intimidări din partea infractorilor. Dacă în cazul judecătoarei Pena se dovedește că incidentul a avut legătură cu dosarele instrumentate de aceasta, înseamnă că intrăm într-o fază periculoasă a deprecierii autorității publice. Că nu întâmplător inculpații își permit ca în instanță să facă deliciul presei prin gesturi și manifestări obscene. Că știu ei ce știu despre autoritatea și integritatea corpului judecătoresc. Că nu întâmplător dl Lucian Mihai nu se mai ajunge cu leafa de 18 milioane, atunci când colegi de-ai dumisale își permit să trăiască precum niște nababi locali.Înseamnă că nu doar în Danemarca e ceva putred.