Punctul pe Y, noiembrie 2001

Titlu: Anteriul lui Arvinte
Nr Editie: 462 Data: joi 01 noiembrie 2001
Anul 2002 poate deja să rămână în analele performanței parlamentare ca anul în care proiectul de buget a fot depus în termenul prevăzut de lege. Nu s-a mai întâmplat un asemenea lucru de 11 ani! De regulă, ne obișnuisem să asistăm la discuțiile pe marginea lui prin aprilie-mai ale anului în curs! Fie ca această excepție să fie de bun augur, măcar în privința metodei. Că în privința resurselor nu prea are cum. Adică, din acest punct de vedere, lucrurile stau ca și până acum. Bani puțini, nevoi mari sau în accepțiunea lui Pristanda: familie mare, remunerație mică. După buget, evident. Ce relevă în linii mari, proiectele noastre de buget? În primul rând, o incapacitate cronică de a acorda resursele cu nevoile. Sistematic, pentru acoperirea cheltuielilor bugetare se apelează la mijloace restrictive și descurajante pentru progresul economic, ca și la ficțiuni enorme (datorii, taxe neîncasate, estimări fanteziste). Pentru cei care-l realizează, proiectul de buget pare un joc de societate, un fel de "Monopoly", mai degrabă decât o proiecție a raportului real dintre posibilități și necesități. Ceea ce urmează, după schiță, este și mai hazliu: toată lumea se plânge de puținătatea sumelor alocate (cu excepția culturii!) toți vor să li se mai dea ceva tăindu-se de la alții! Proiectul devine un soi de "anteriu al lui Arvinte" din care se tot taie de pe la spate, pentru a se acoperi în față, ceea ce se află sub anteriu devenind, mai devreme sau mai târziu, supărător de vizibil Problema noastră nu este bugetul, ci de unde izvorăște el: dintr-un management neperformant! O țară e ca un SRL: merge bine dacă e bine gospodărit, bine chibzuit, dacă-și asigură producția eficientă și desfacere rapidă. Dar dacă e unul în care se vorbește enorm și nu se gândește prea mult, se risipește și se fură, atunci cu siguranță că nu va avea beneficii și va trebui să trăiască cu mâna întinsă la mila și înțelegerea altora. Îmbrăcat în clasicul anteriu al lui Arvinte.
Titlu: Cum să plătim taxe mai puține fără să înșelăm statul?
Nr Editie: 476 Data: sâmbătă 17 noiembrie 2001
La Brașov se desfășoară, la acest sfârșit de săptămână, un simpozion aparte: "Fiscalitatea în folosul contribuabilului" sau cum poate întreprinzătorul român să plătească mai puține dări la stat. În mod legal! De 12 ani, întreprinzătorii români trăiesc într-un mediu haiducesc. Statul, strâns cu ușa de necesitățile bugetare, nu se sfiește să ia trei piei de pe cei pe care-i prinde.  Cei pe care nu-i prinde, îi dau constant cu tifla, umflând capitolul veniturilor neîncasate. Cei care plătesc sunt, de regulă, cei cu frica lui Dumnezeu sau cei care nu-și pot permite să se compromită prin operațiuni necurate.  Care ar avea mai mult de pierdut în acest fel.  Între aceștia și ceilalți se naște o competiție inegală pe care statul o acutizează prin incorecte înlesniri acordate celor incorecți și prin nedrepte execuții ale celor corecți.  Ideal ar fi ca toată lumea să fie corectă și, pentru asta, statul însuși ar trebui să adopte o politică fiscală mai înțeleaptă.  Grija zilei de mâine îl face însă să nu-și permită să fie înțelept.  În aceste condiții, doamna Ana Dincă, inițiatoarea curajosului simpozion, și-a propus să-i învețe pe întreprinzătorii români să fie corecți plătind mai puțin!  Să înțeleagă mai bine păienjenișul legilor și al reglementărilor și să vadă care este modalitatea în care-și pot folosi mai eficient banii.  La prima vedere pare o blasfemie!  La a doua este însă un act de democrație.  De democrație fiscală.  Doamna Dincă îl ajută pe întreprinzător să devină, din supus al statului, partener al statului.  Cu obligațiile cunoscute, dar și cu drepturi mai puțin cunoscute.  Dar nu mai puțin valabile.  Avem o lungă tradiție de ignoranță și de ignorare a ceea ce, dacă nu este interzis, este permis.  Pe ea s-a bazat și se mai bazează încă abuzul instituțional, devenit un edificiu care sufocă inițiativa și acțiunea.  La Brașov se produce o fisură în acest edificiu.
Titlu: Banii arabilor
Nr Editie: 477 Data: luni 19 noiembrie 2001
Banii n-au nici culoare și nici miros - se spune. Până la un moment, în care realizăm că au și culoare - culoarea sângelui - și miros - mirosul prafului de pușcă. Acest lucru a devenit evident abia după 11 septembrie, deși existau semne clare că pretutindeni în lume, rețele de afaceriști erau trimise la înaintare de rețelele teroriste, în teritoriile nedescoperite ale Europei. Acolo unde economia de piață era încă virgină, iar localnicii n-aveau vlaga necesară violului economic. România a fost - și mai este încă - o astfel de țară. O țară care s-a dumirit cu greu în ce constă contribuția know-how-ului oriental în progresul țării. A aflat abia după ce miliarde de dolari s-au scurs pe cele mai neobișnuite căi din buzunarele bugetului în conturile din străinătate ale feluriților sereliști veniți de la miazăzi. Dacă ne punem nițel memoria la contribuție ne vom aminti afaceri celebre. Marele contrabandist de Kent, libanezul Nassar, care a făcut afaceri cu Romtehnica, de unde a cumpărat armament plătit cu țigări nevămuite. Alt libanez, Issa, traficant de Marlboro, și-a transferat în străinătate cu suspectă ușurință peste 80 de milioane de dolari prin… contul personal de la BRCE! Lili Kent și prietenii comisarului Florică intrau și ei în această galerie de abili vămuitori ai economiei românești. Nu a fost nevoie ca filierele teroriste să facă ele însele bani în România. Au făcut alții pentru ele, dar și pentru ei, ușurându-și activitatea prin mituirea simbolică a autorităților. Pentru că la acea vreme, suta de dolari era prețul maximal al conștiințelor. Că, ușor-ușor, întreprinzătorii români și-au dat seama că pot și ei să facă ceea ce făceau arabii, luând potul cel mai mare și nu bacșișul, e o altă poveste. Care se derulează și azi sub ochii noștri. Traficul, contrabanda, evaziunea fiscală nu mai alimentează rețelele afiliate terorismului. Alimentează vilele și moșiile noilor potentați și conturile lor din străinătate. Alimentează aroganța și tupeul cu care, după ce-au violat legea pe rupte, se prezintă în chip de fete mari, numai bune de măritat cu politica. Banii arabilor? Banii românilor!
Titlu: Trenule, mașină mică!
Nr Editie: 478 Data: marți 20 noiembrie 2001
În diviziunea socială care funcționa în comunism, trenul, autobuzul sau tramvaiul simbolizau posibilitățile de mișcare a celor mulți și cu venituri mici. Pentru ceilalți - suspectați de tendința de îmbogățire - era "mașina mică", autoturismul, în care călătorul nu se înghesuia, nu stătea pe scară și nu tremura de frica nașului. De aici și replica pe care o primeau protestatarii din mijloacele de transport în comun: "Nu-ți place, ia-ți mașină mică!" Ușor de spus, greu de realizat în vremurile în care luxul acesta se plătea cu infinite privațiuni în viața de fiecare zi. Trenul a continuat să fie, după revoluție, apanajul celor mulți și săraci. Dar într-o variantă în care doar unii își mai permiteau luxul de a cumpăra și bilet. Marea majoritate a călătorilor se înțelegeau cu nașul sau făceau, pur și simplu blatul! Chiar cu riscul ca, din când în când, poliția să oprească trenul în mijlocul câmpului și să-i lase să meargă pe jos. Acest sistem haiducesc de călătorie, tolerat la început și apoi aproape imposibil de controlat, a făcut ca societatea națională de transport feroviar de călători să ajungă într-o situație financiară "jenantă". Subvențiile nu mai ajungeau să acopere pagubele. Așa încât, la presiunea sindicatelor - care vor reformă, dar nu cu prețul restructurării - s-a ajuns la situația în care Guvernul a aprobat ordonanța prin care se aplică, de la 25 noiembrie, cele mai drastice majorări de prețuri din istoria instituției: în medie, cu 41 la sută - iar la accelerate cu 78%. Diriguitorii instituției sunt liniștiți. Calculele lor arată că dacă numărul de călători va rămâne același, vor ieși din necaz cu noile tarife. Nici nu le trece prin cap că nu puțini nu-și vor mai permite noile prețuri, că presiunea asupra nașilor va crește direct proporțional cu tentația și că pe multe rute va apare concurența altor mijloace de transport, mai rezonabile și mai eficiente. Și că, cu toate scumpirile, situația transportului de călători va continua să se degradeze. Și odată cu ea, cea a sindicaliștilor care au impus această creștere, pentru a-și salva privilegiile și încrederea oamenilor. În aceste condiții, popularul cântec cu "trenule - mașină mică" începe să capete un cu totul alt tâlc.
Titlu: Gigi Becali și Eul său
Nr Editie: 479 Data: miercuri 21 noiembrie 2001
"Eul" lui Gigi Becali - rezultă dintr-o recentă declarație televizată a sa - a fost cel care l-a călăuzit pe acesta în pălmuirea și înjurarea reporterului PRO TV. Nu Gigi Becali, cum ar fi tentați unii să creadă. Ci, repet, eul său. Acest "eu", în mintea "sponsorului" de la Steaua, e un fel de consilier privat care-i spune ce e bine și ce e rău, ce trebuie și ce nu trebuie să facă. Tot el-Eul, adică - e cel care l-a îndrumat să-i convingă pe șefii clubului militar să schimbe un teren din Ștefănești, de doi lei metrul, cu unul din Băneasa, de două sute (de dolari!). Al dracului, Eul ăsta! Deștept! Iar dacă s-ar încurca cumva lucrurile, el o să răspundă. Nu Gigi Becali. Care e sponsorul, adică băiatul bun. Eul e băiatul rău - finanțatorul. Gigi dă bani, iar Eul îi ia și-i bagă la teșcherea. Apoi cumpără pământ și oi. Din ce mai dă, de la el, Gigi face biserici. Să-i ierte Dumnezeu păcatele pe care nu le are. Ca în cazul cu reporterul ăla. Ce fel de reporter? În primul rând că e negru. Cum poate fi reporter un negru? Vorba lui Hagi: cum poate fi reporter o femeie? (Marile spirite se întâlnesc). Iar în al doilea rând, Gigi Becali, mai precis Eul său, nu suportă ca nevasta, copiii și mai ales nepoții să vadă și să audă cum se face "mișto" (ca să vorbim ca la stadion) de spiritul protector al Stelei. Omul care dă banii, complet dezinteresat, ca Steaua să meargă bine și ne reprezinte cu cinste peste hotare. Pe la marile cluburi. Așa stând lucrurile, lui Gigi Becali nu-i e nici frică și nici rușine. Una - că nu el e de vină, și a doua că așa vor păți toți cei care vor mai atenta la onoarea de familist a lui dom' Gigi: vor primi șuturi, palme, și înjurături. De la Eul lui dom' Gigi care, în cazurile de acest gen se transformă din finanțator iar în sponsor! Sponsor de palme și șuturi. Așa că mai lăsați-vă voi, băi șmecherii ăștia de la presă, cu chestii de-astea că la mine nu ține! Pardon, la Eul meu!
Titlu: Gioni Popescu
Nr Editie: 480 Data: joi 22 noiembrie 2001
Poate că unii vor fi surprinși de inițiativa directorului SRI, Radu Timofte, de a-l propune pentru funcția de director adjunct al instituției, pe generalul Gioni Popescu. Alții se vor întreba cine este, la urma-urmelor, acest Gioni Popescu? Foarte puțini sunt însă cei care nu-și vor pune nici întrebări și nu vor fi nici surprinși. Aceștia sunt cunoscătorii sistemului și nu de azi, de ieri. Gioni Popescu este omul care ar putea fi luat drept prototip al funcționarului public. Discret și eficient. Dar mai ales discret. Pentru că biografia sa a fost constant învăluită în discreție. Și pe vremea când era funcționar de bancă sau inspector financiar. Și chiar și pe vremea în care, cooperator fiind, reușise să transforme "Universalcoop"-ul într-un soi de Mecca spre care se îndreptau gândurile și speranțele celor care, în toiul austerității comuniste, sperau la un televizor color, la un spray bine mirositor sau la alte atribute ale unui confort care nouă ne părea interzis. În această postură delicată, Gioni Popescu a reușit nu să mulțumească pe toată lumea - pile sau simpli consumatori - dar să nu irite în mod fatal pe nimeni, dând comerțului socialist un aer de eficiență și de sincronism cu lumea. Momentul de cotitură în viața lui Gioni Popescu l-a constituit decizia lui Virgil Măgureanu - a cărui "mână moartă" în materie de adjuncți a devenit legendară - de a-l desprinde din brațele cooperației și de a-i da în sarcină gospodărirea instituției. S-a dovedit a fi o mișcare de maestru, Gioni Popescu dând aici adevărata măsură a calităților sale, suplinind dificultățile bugetare prin inițiativă și spirit oportunist. Nu știu ce progrese notabile a făcut SRI-ul în ultimii 7-8 ani din punctul de vedere al metodelor de lucru, dar sunt sigur că la ora asta este una dintre cele mai chivernisite instituții dintre cele care se hrănesc la etern neîndestulătorul buget. Propunerea d-lui Timofte, despre care vorbeam în primele rânduri este, într-un fel, formală: pentru că Gioni Popescu a funcționat, în ultimii cinci ani, ca un veritabil adjunct. Formal, Costin Georgescu l-a restras în spatele liniei întâia, tocmai pentru a nu-l expune, în fața liderilor noii Puteri în condițiile în care a realizat rapid că nu se poate lipsi de el. Este motivul pentru care înclin să cred că Gioni Popescu este funcționarul superior ideal, valabil sub orice regim și eficient în mai toate situațiile. Rezistent sub trei directori atât de diferiți, el are toate șansele de a-și mai trece la răboj alți câțiva.  Cu condiția să-l țină inima!
Titlu: Cinci ani de curent atomic!
Nr Editie: 481 Data: vineri 23 noiembrie 2001
Energia electrică reprezintă prima dintre necesitățile oricărei economii. Ea este nu doar cea care pune în mișcare mecanismele de producție, dar și cea care asigură confortul de fiecare zi al individului și al colectivității. "Foamea" de energie reprezintă principala caracteristică cu care s-a confruntat lumea sfârșitului de mileniu, în condițiile spectrului epuizării resurselor naturale tradiționale. Utilizarea energiei atomice în scopuri pașnice, în plină cursă a înarmărilor nucleare a reprezentat gura de oxigen de care economia mondială avea nevoie. Practic, dacă nu există, energia atomică trebuie inventată, neexistând alternativă. România s-a aflat în avangarda țărilor mai puțin dezvoltate care și-au propus să recurgă din timp, la o astfel de soluție. Decizia luată în 1976 se dovedește, astăzi, corectă: nu numai aceea de a înfrunta o astfel de provocare - covârșitoare din punctul de vedere al efortului material - dar și aceea de a opta pentru o soluție tehnologică din afara sistemului. La 20 de ani după finalizarea studiului de fezabilitate, la Cernavodă s-a produs intrarea în exploatare comercială a primei dintre cele 5 unități proiectate. După cinci ani de exploatare - aniversați în aceste zile - 10% din producția națională de energie electrică vine de la Cernavodă. Care este statutul prezent al acestui domeniu - în special după semnele de întrebare pe care le-a ridicat accidentul de la Cernobâl - și care este viitorul său - în condițiile aspirațiilor la integrare într-o Europă bântuită de obsesiile ecologismului - sunt întrebările la care vom primi răspunsuri pe parcurs. Odată cu alinierea la legislația comunitară (diferențele sunt incomparabil mai mici decât în alte domenii) și cu semnalele de redresare a economiei - cea care va decide dacă, după finalizarea grupului 2 de la Cernavodă va mai urma și cel de-al treilea. Energia nucleară este, fără îndoială, o certitudine. Această cetitudine înseamnă, în rimul rând profesionalism - unul pe care va trebui să știm a-l păstra, și în al doilea forță de decizie la nivelul la care se negociază viitorul. Un viitor care nu mai poate fi conceput fără contribuția Cernavodei.
Titlu: Fondul de garantare a bugetului
Nr Editie: 482 Data: sâmbătă 24 noiembrie 2001
Inițiativa Ministerului Muncii și Solidarității Sociale (frumos nume!) a adus pe piața legislativă o noutate absolută, pusă cu istețime între prevederile noului Cod al Muncii: odată cu intrarea în vigoare a acestuia, angajatorii vor fi obligați să constituie un fond de garantare a salariilor egal cu dublul fondului anual de salarii! Acești bani vor rămâne blocați undeva, pe la trezorerie, unde nu numai că angajatorul nu se va putea atinge de ei, dar nici nu va primi vreo dobândă aferentă. Privită din birourile ministerului și a specialiștilor de la MMSS, măsura pare logică și benefică. Gata cu cei care, prin diferite tertipuri, se sustrag de la plata obligațiilor către stat. Gata și cu ajutoarele de șomaj, pentru că angajații vor putea fi plătiți în acest fel, dacă se întâmplă ceva cu societatea. Fără să mai vorbim de faptul că la acest fond se va putea recurge oricând, în caz de nevoie. Din birourile angajatorilor, prevederea anunță un veritabil dezastru. Doar o minte bolnavă de funcționar public care n-are habar pe ce lume trăiește putea să imagineze o asemenea formulă. Scuza că așa e prin Europa n-are nici o valoare în România. O economie care abia-și trage zilele nu are cum și de unde să scoată un asemenea fond, decât în condițiile în care, odată cu el trage și obloanele. Articolul cu pricina va rămâne, probabil, în istorie prin enorma gogomănie pe care o exprimă. El poate constitui, în același timp, un model pentru o reformă totală a economiei românești, în virtutea căreia s-ar forma, ab initio, un fond de garantare a bugetului național! De ce să mai asude finanțele străduindu-se să adune banii de la contribuabili când aceștia ar putea fi obligați printr-o lege să depună un fond reprezentând dublul obligațiilor lor fiscale, din care statul să ia ceea ce ei n-ar reuși, eventual, să achite? Infailibilă soluție, nu-i așa?
Titlu: Alternanță la Parchet
Nr Editie: 483 Data: luni 26 noiembrie 2001
Dintre mecanismele democratice pe care le exersează România face parte și "alternanța la Parchet". Ea vine după procedura de bază - alternanța la putere - și o completează în mod inspirat. Despre ce este vorba? Simplu: când, în 1997, deputatul PDSR Gabriel Bivolaru, a fost acuzat de fraudarea BRD, la adăpostul imunității parlamentare, partidul s-a făcut scut în jurul său și figurile reprezentative ale ierarhiei social-democrate, în frunte cu premierul de astăzi (dar fără șeful partidului) l-au însoțit pe primul său drum spre Parchet. S-a invocat atunci clauza prezumției de nevinovăție - cel puțin până în momentul în care Justiția avea să demonstreze cu claritate contrariul. La cinci ani distanță, PNȚCD aplică aceeași rețetă, mergând ciopor pe lângă Radu Sârbu, fost președinte al FPS, pe același drum de Golgotă modernă. Uzând, bineînțeles, de aceeași teorie cu vinovăția și nevinovăția. Misia țărăniștilor pare însă, mai grea decât a pesediștilor (la vremea când erau doar pedeseriști). După Sârbu, ei trebuie să-l însoțească și pe Mureșan și se pare că lista nu se încheie aici. Explicația ar putea consta în faptul că fruntașii lor au fost mai adânc implicați în "meandrele concretului" decât au fost predecesorii lor, pe care deja îi surclasează cu un scor de fotbal: 2-1! Toate ar fi bune dacă memoria crudă a filei de ziar n-ar reține nu doar identitatea însoțitorilor, dar și declarațiile de solidarizare. Care sună bine dacă totul se termină cu bine, dar sună ca dracu' (vorba unui politician) dacă de la Parchet drumul se continuă spre Jilava. În tot răul, un bine: chiar dacă (unii) politicieni pierd, cea care câștigă este democrația. Cea originală!
Titlu: TT*Cinism și emoție
Nr Editie: 484 Data: marți 27 noiembrie 2001
Dezlegarea de cenzură și eliminarea tuturor inhibițiilor a părut să fie caracteristica dominantă a discursului politic de după decembrie '89. Obsesia învăluirii adevărurilor cele mai simple în munți de precauții și parafraze, evitarea sistematică de a se spune lucrurilor pe nume, exersarea unui complicat sistem de comunicare prin aluzii și subtext au creat, în momentul răbufnirii revoluționare, o tendință divergentă: aceea de a simplifica - adesea periculos - exprimarea, de a merge direct la ceea ce era considerat a fi esența, de a spune "verde în față", mai pe românește, ceea ce era de spus. Eliberat de orice rigori, acest gen de comunicare publică - dar, mai ales, publicistică - a dus la o veritabilă escaladare a brutalității, a lipsei de susținere faptică, a caracterului definitiv al oricărei afirmații. Sugerat de presă și preluat cu entuziasm de oamenii politici, de la care s-a întors în paginile de ziar "întărit", discursul cinic și violent este, în mare măsură, responsabil de o tot mai vizibilă îndepărtare a omului de presă, în special de cea cotidiană. Este un sugestiv "fenomen de respingere", care demonstrează - dacă mai era nevoie - că și în această zonă este mai necesar a construi, decât a demola și că omul are întotdeauna nevoie de o rază de speranță, dincolo de o realitate care poate să-i apară lipsită de astfel de semne. Cum era și de așteptat, cea mai mare cantitate de violență și de suspiciune scrisă s-a revărsat asupra celor mai proeminente figuri politice ale perioadei: domnii Iliescu și Coposu. Ambii au fost acuzați de cele mai mari "crime", ambii au fost ironizați - și când trebuia, și când nu - ambii au fost insultați, pur și simplu, fără a se ține cont de cele mai elementare norme de conduită urbană. Nu importă, aici, direcțiile diferite din care s-au tras aceste salve aproape neîntrerupte. "Schijele" lor s-au împrăștiat egal în decor, atingând zone în care au generat reacții contrare. În ultima perioadă, "țintele" de marcă au traversat un episod de existență aparte: au fost bolnavi. Dl Coposu a suportat o lungă internare, iar dl Iliescu - o intervenție chirurgicală. Brusc, canonada a încetat. Interesul arătat evoluției celor două procese a fost unul decent și civilizat. O stare de emoție - chiar dacă nu manifestă - a însoțit receptarea publică a acestor evoluții. Mecanismul cinismului și al urii și-a încetat, pentru moment, funcționarea. E un semn bun. E semnul că, dincolo de încrâncenarea și intoleranța pe care ni le-au inoculat lungii ani de teroare, valorile morale fundamentale n-au fost afectate. Sau n-au fost afectate atât de grav încât să ajungem să ne bucurăm de suferința cuiva. Este semnul că putem spera în normalitate. (Reprodus integral din "Libertatea" - sâmbătă, 30 iulie 1994) *Tranzacțiile tranziției AVIZIER
Titlu: TT*Înălțarea lui... Bulă?
Nr Editie: 485 Data: miercuri 28 noiembrie 2001
Bulă, personajul care a dominat, cu autoritate, spiritualitatea noastră, la vreme de restriște totalitară, oferindu-ne atât de necesara rază de speranță prin zâmbet, părea a fi fost înmormântat, laolaltă cu eroii și teroriștii sfârșitului de epocă. Nu o dată ne-am întrebat de ce, ani de zile, n-am mai auzit un banc. De ce, brusc, am început să privim cu atâta seriozitate o realitate făcută, parcă, pe măsura celebrului personaj. Pentru că, dacă este să stăm strâmb și să judecăm drept, după revoluție am plonjat într-o lume caragialeană, în care umorul se scria cu majuscule, zi de zi și ceas de ceas, din stradă și până în Parlament. În care personajele lui nenea Iancu înviau cotidian, sub înfățișarea unor iluștri contemporani, care, asemenea lui Mr.Jourdain, făceau umor fără să știe. Numai că, într-un mod de-a dreptul dramatic, această revărsare nebună de umor involuntar nu reușea să gâdile coarda comică a cetățeanului. Cele mai absurde situații, cele mai grotești întâmplări, cele mai fantastice aberații nu făceau decât să genereze replici și reflecții îndârjite, violente, întunecate. Păream sortiți, noi, contemporanii lui Mitică și ai lui Bulă, unui destin sumbru și grav, atât de nepotrivit genei noastre fundamentale… Până deunăzi… Când am auzit primul banc nou, relatat cu aceeași satisfacție ca altădată. Cică, nu demult, pe undeva prin podgoriile Hușilor, s-au întâlnit Snegur și Iliescu. Au vorbit, unul în moldovenește, altul în românește, au băut un pahar de vin și și-au propus să continue a colabora, chiar dacă… Un jurnalist, mai îndrăzneț, l-a abordat frontal pe președintele basarabean: "Care mai este pulsul relației dv. cu Iliescu? V-ați mai apropiat, v-ați mai îndepărtat?" La care Snegur ar fi răspuns cu înțeles: "Ori că ne-om apropia, ori că ne-om îndepărta, d'apăi eu tot cu EL  ȚÂN!" Este, dacă vreți, o splendidă sinteză de actualitate politică, pe care n-ar putea-o egala nici un politolog. Este un banc nou sută la sută, pentru că, e evident, n-ar fi avut cum să fie adaptat. Și un semn dătător de speranță. Că Bulă n-a murit. Sau că n-a murit de tot. Că, o dată cu el, am putea descoperi speranța. Într-o lume mai bună, sau mai ușor de suportat. (Reprodus integral din "Libertatea" - sâmbătă, 11 iunie 1994) *Tranzacțiile tranziției AVIZIER
Titlu: TT* Pierderea controlului
Nr Editie: 486 Data: joi 29 noiembrie 2001
Sunt situații în viață, în care, prin fața ochilor ți se derulează, în fracțiuni de secundă, o întreagă istorie.  Ascuțite la maximum, simțurile lucrează cu viteza luminii, proiectându-ți un film pentru a cărui percepție ți-ar trebui, poate, ore, într-o situație normală. Este un fel de citire rapidă, numai că de data asta creierul îți citește, de-a valma, trecutul, prezentul și viitorul, ilustrându-le măiestrit cu melodia sentimentelor și a trăirilor. O astfel de situație o reprezintă pierderea controlului. Asupra ta, asupra celor din jur, asupra întregului care se numește, simplu, viață. Simți, cu un soi de disperare, că comenzile nu mai funcționează, că existența ta o ia razna, proiectându-te brutal în existențele altora, pe care, amenințându-le să le strivească, riscă ea însăși să fie strivită. Dimensiunea tragediei - atunci când se produce - este universală, pentru că universul are particularitatea de a fi în fiecare dintre noi, la putera "n" a unei lumi infinite. Privită din afară, cu răceala statisticii, situația se reduce la ceea ce însemni tu și celălalt, sau ceilalți. M-am întrebat, acum mai mult ca oricând, ce poate însemna pierderea controlului atunci când "mașina" reprezintă o calitate socială sau politică, iar peisajul în care aceasta produce impactul devastator, o entitate națională. Cât de dure, de ample, pot fi consecințele și cât de imprecisă sau aleatorie, încadrarea faptei. Cine - și cum - poate suspenda "permisul de conducere" al unui astfel de conducător și în virtutea căror paragrafe nescrise încă de o istorie buimacă ce ne poartă printr-o tranziție ce pare să nu mai aibă capăt? Și ce drept de recurs poate avea o națiune, sau o entitate, pe care șocul o afectează atât de profund încât să fie necesare generații pentru a face uitată suferința? Sunt lucruri asupra cărora clasa politică ar trebui să mediteze profund, nepornind de la calculul, atât de simplist și de fals, că asemenea lucruri li se pot întâmpla doar altora. Dar, în același timp, meditația individuală și sentimentul responsabilității față de ceea ce ți se poate întâmpla ție, afectându-i pe alții, poate avea valoarea unui necesar memento. Totul este să-ți îndrepți gândul spre aceste lucruri, fără să fie nevoie ca, în prealabil, să constați că, deși n-ai dorit-o, deși nu părea posibil, deși nu avea cum să ți se întâmple tocmai ție, ai pierdut controlul. (Reprodus integral din "Libertatea" - sâmbătă, 13 august1994) *Tranzacțiile tranziției AVIZIER
Titlu: Sfârșitul iluziilor
Nr Editie: 475 Data: vineri 16 noiembrie 2001
De mai bine de zece ani, dezamăgirile românilor pricinuite de lipsa de performanță politică, economică și socială sunt compensate de sentimentul că cel mai popular sport, fotbalul, este una dintre revanșele noastre asupra destinului. O generație de sportivi talentați, care a avut șansa să-și completeze și să-și desăvârșească pregătirea la marile cluburi europene, ne-a oferit un buchet de performanțe la care n-am crezut niciodată că vom avea acces: calificări spectaculoase la și în cele mai importante competiții continentale și mondiale, cotări-record ale unor jucători în box-office-ul european, trofee câștigate de fotbaliștii noștri activând la cluburi străine. Euforia acestor succese ne-a făcut să trecem cu ușurință peste carențele de fond ale competițiilor interne, în care lenea, chiulul, hoția și înșelătoria s-au aflat sistematic pe teren propriu. Sub umbrela naționalei și a interesului pentru ea, cluburile au devenit simple surse de venit pentru impresari veroși, iar campionatul o parodie sinistră tranșată la masa verde a intereselor de gașcă. Iată însă, că întâlnirea cu slovenii sună gongul: sfârșitul iluziilor! Revenirea la realitate. De aici înainte nu ne vom mai putea raporta la interesul superior al naționalei. Eliminarea fotbaliștilor noștri anunță și o drastică prăbușire a box-office-ului! Românii vor fi mai greu de vândut, sau se vor vinde pe mai puțin. "Sponsorii" vor părăsi în grabă corabia, iar mitocanocrația diriguitorilor fotbalului nu va mai avea cu ce să se drapeze în fața unui public care-i va vedea, în sfârșit, așa cum sunt: goi. La minte și la caracter. Păcat că cel care va plăti întreaga notă a consumației va fi sportivul de excepție Hagi. Pe care ambițiile și interesele altora l-au târât în această aventură managerială pentru care nu are nici har, nici forță. Hagi a fost mare pe teren. În afara lui, își recapătă statura normală. Cu toate riscurile de rigoare...
Titlu: Suntem pe drumul cel bun: 2007!
Nr Editie: 474 Data: joi 15 noiembrie 2001
Potrivit rapoartelor de țară ale Comisiei Europene pentru 2001 prezentate marți (13!) Parlamentului European, România merge bine, a făcut progrese dar tot în coada plutonului se află. Cot la cot cu Bulgaria, de la care ne putem aștepta oricând la un brânci amical pentru a putea domina cu autoritate ultimul loc. Ne-am obișnuit să vedem lucrurile în termeni sportivi. Pe de-o parte nu este rău: viața e o competiție. Nu-ți poți permite niciodată respiro-uri, fără riscul de a pierde ceva. Contactul cu progresul. Or, noi revenim în competiția aceasta pentru Comunitatea Europeană după o competiție complicată. Am plecat chiar din start cu un handicap major determinat de sărăcirea țării prin ambiția lui Ceaușescu de a-și plăti datoriile. N-am purtat în spinare această povară - spre deosebire de polonezi sau unguri, cărora rucsacul datoriei externe părea să le frângă șira spinării. Pe noi, însă, nu ne mai țineau picioarele. Apoi, beligeranța politică a făcut ca oridecâteori am intenționat să sprintăm, să ne pomenim legați de picior cu ghiuleaua neîncrederii, semănată în ogorul european chiar de către compatrioții noștri, dornici să ajungă la putere cu orice preț. Odată ajunși, aceștia n-au făcut altceva decât să ne scoată, vreme de patru ani, din concurs, pentru a hotărî, prin algoritm, ce să scrie pe tricoul nostru. Dl Verheugen are dreptate, deși exprimarea lui ar putea părea paradoxală: mergem bine, dar n-am recuperat nici distanța care ne separa de pluton! Este o dramă neadmiterea noastră odată cu ceilalți zece în 2004? Nicidecum! Este o situație obiectivă. Avem în față criterii extrem de precise, pentru care, deocamdată, nu avem nici forța și nici "echipamentul" necesare. Nu va fi nici o tragedie - sau nu una mai mare decât cele pe care le-am înfruntat până acum - dacă vom ajunge la finiș în 2007, fără să cădem lați de epuizare. Pentru că dincolo de această linie ne așteaptă competiții mult mai dure, pentru care va trebui să fim pregătiți.
Titlu: Discreția primului milion
Nr Editie: 463 Data: vineri 02 noiembrie 2001
Ultimele sondaje de opinie au marcat un lucru semnificativ în ierarhia formațiunilor politice: Partidul Umanist Român apare, consecvent, cu un procent. Nu vă lăsați însă, induși în eroare, de aparențe: ultimul loc nu înseamnă și cel de pe urmă! În spatele umaniștilor se află formațiuni cu pretenții care nu mai joacă nici un rol pe scenă! Poziția partidului d-lui Voiculescu trebuie privită dintr-un alt punct: din acela al faptului că, de la apariția sa, este cea mai notabilă performanță de notorietate. Avântul pe care l-a primit prin intrarea sa pre-electorală în Polul Social Democrat, prin participarea la guvernare și preluarea unui portofoliu ministerial (IMM-urile) a făcut ca el să se instaleze în percepția publică în calitate de partid de sine stătător. Nu este exclus ca această performanță să fi fost ajutată și de poziția adoptată de umaniști în ultima perioadă, când a refuzat tot mai insistent tutela partidului de guvernământ, afirmând puncte de vedere proprii. Unul dintre acestea este și propunerea pe care dl Voiculescu a făcut-o, ca averile dobândite ilegal în România în ultimii zece ani, să fie impozitate progresiv. Adică să nu mai fie târâți iliciții prin procese în urma cărora, grație independenței justiției, să poată demonstra că sunt curați ca lacrima, ci pur și simplu ca averea lor, mobilă și imobilă, să fie evaluată, să fie comparată cu ce au declarat și au plătit la stat, și să li se ia pur și simplu banii. Ideea pare și este sănătoasă, și ea conferă o aură de justețe socială, venind în sprijinul ideii că nu trebuie să existe câștig neimpozitat. Din păcate, drumul de la teorie la practică, de la idee la faptă, e lung și presărat cu nenumărate dificultăți. Prima dintre acestea o constituie faptul că, exceptând un număr mic de cazuri, marea majoritate a bogaților zilei și-au construit bunăstarea pe nebăgarea de seamă a autorităților și pe iuțeala lor de minte și de mână. Astăzi ei constituie o categorie care are și forța și resursele necesare pentru a îngropa inițiative de genul celei umaniste și de a confirma vechiul dicton: că nimeni n-ar trebui întrebat cum a făcut primul milion (de dolari)? Sau, cel mult, ar trebui întrebat de ce nu l-a făcut! Condiții au existat și există încă!
Titlu: Încremenirea în proiect și protest
Nr Editie: 464 Data: sâmbătă 03 noiembrie 2001
Pe la sfârșitul lui '90, după liberalizarea prețurilor, premierul Roman a făcut o vizită de lucru la întreprinderea brașoveană care-i poartă numele, pentru a lua pulsul sindicatelor. A fost o acțiune curajoasă, pentru că după ce le-a ținut liderilor sindicali - care îl acuzau că nu-și mai pot lua o pereche de adidași din leafă - o sugestivă cuvântare însoțită de întoarcerea buzunarelor goale pe dos, la plecare, mașina în care se afla a fost agresată de câțiva membri ai colectivului, mai radicali în concepții. Din '90 până în 2001 nu pare să se fi schimbat prea multe lucruri la ROMAN S.A. Brașov, principalul nostru producător de camioane fără vânzare. Mi-e teamă că, dacă actualul premier ar fi avut proasta inspirație de a ține recentul său discurs la Brașov, s-ar fi putut expune unor riscuri asemănătoare. Cu atât mai mult cu cât afirmațiile sale sunt cu totul îndreptățite. La Brașov nu s-a schimbat nimic în ultimii 11 ani. Este un permanent joc de-a șoarecele cu pisica: "romanii" ies în stradă și fac scandal, guvernul intră la idei și le mai trântește o comandă de camioane pe care le bagă pe gâtul armatei sau al jandarmilor. Se scurge o perioadă liniștită, după care totul se reia de la capăt! Iar camioanele sunt cele de acum zece, douăzeci sau chiar treizeci de ani! La Brașov tradiția e atât de puternică, oamenii sunt atât de legați de produsul lor încât nici prin cap nu le trece că ar mai putea schimba câte ceva. Că ar putea restructura. Această încremenire în proiect și protest este motivul principal pentru care reforma gâfâie și se poticnește. Iar "înțelegerea" guvernamentală o alimentează constant, perpetuând un provizorat păgubitor pentru toată lumea. Dar mai ales pentru cei de la "Roman".
Titlu: Riscul de a merge la școală!
Nr Editie: 465 Data: luni 05 noiembrie 2001
Că ceva nu e în regulă cu școala românească simțim cu toții de câțiva ani buni. Dar parcă niciodată ca în această toamnă problemele de fond ale școlii n-au ieșit la iveală cu atâta violență. Și când spun asta mă refer și la violența frigului deja instalat în sălile de clasă care scoate elevii în stradă, și la violența inconștienței cu care afaceriști veroși pun în vânzare, în interiorul școlilor, produse alimentare alterate sau infectate, dar mai ales la extrema insecuritate pe care o prezintă școala însăși în fața violențelor caracteristice străzii. Zilele trecute, doi derbedei băuți trec fără probleme de gardienii care păzeau intrarea în liceu, intră într-o clasă de unde iau cu forța o elevă pe care o sechestrează într-o toaletă și o violează! Ceva mai crunt și mai aberant nici nu poate fi imaginat! Derbedeii nu puteai fi confundați cu elevii, erau mult mai vârstnici! În timpul violului, ora de desen din clasă continuă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat!  Nu se sesizează nimeni - nici profesori, nici elevi și nici măcar gardienii plătiți pentru a asigura o minimă securitate elevilor! În alt liceu, cu internat, nopțile se transformă în veritabile orgii, dormitoarele devin mixte și bolile sexuale se propagă cu repeziciune. Și tot așa, nimeni nu vede, nu aude și nu zice nimic. Ce a devenit școala românească? Cum să-și trimită părinții copiii la școală, în condițiile în care nimeni nu le garantează că nu vor fi bătuți, răniți, violați sau tâlhăriți? Cum s-a putut ajunge la un asemenea grad de escaladare, în care lucrurile par a fi complet scăpate de sub control? Răspunsurile nu sunt greu de formulat: indiferență, formalism, dezinteres - sunt trăsăturile dominante ale dascălului - manager de tip nou - pe care nu-l mai interesează că elevii degeră în clase sau sunt molestați de derbedei. Ei ridică pur și simplu din umeri și arată cu degetul în sus - spre minister sau spre primărie. Ei nu mai sunt nici pe departe ce-au fost odată - niște autentici apostoli. Au devenit simpli cetățeni!
Titlu: 6 medalii de aur = 500 de dolari!
Nr Editie: 466 Data: marți 06 noiembrie 2001
Parafrazând o zicere celebră, am putea spune că niciodată în istoria sportului românesc nu am datorat atât de mult, atâtor de puțini. Este, bineînțeles, vorba despre gimnaști. Despre echipa de gimnastică a României. Cea care de cinci ani consecutiv deține supremația mondială la fete, iar la ultima ediție de la Gent a cucerit nu mai puțin de 6 medalii de aur, jumătate dintre acestea fiind aduse, de data aceasta, de băieți. Și când spun "băieți" și "fete" termenii acoperă de facto identitatea sportivilor noștri: copii abia intrați în adolescență. Copii care trudesc, ani de zile, în cel mai deplin anonimat, pentru această răzbunare de câteva zile. Când, de fapt, realizăm și cât suntem de nedrepți față de ei. Cât suntem de nedrepți față de antrenorii lor, oameni pentru care se găsesc cu mare dificultate câteva sute de dolari pentru a-i plăti, în condițiile în care alții i-ar lua pentru greutatea lor în aur. Și care refuză constant aceste oferte dintr-un unic și simplu motiv: țin la țara pe care o reprezintă și pe care o iubesc mai mult decât cei care cred că patriotismul e o profesie, care poate fi oricând schimbată cu ceva mai bun. Performanța - mai degrabă triumful - de la Gent ne mai arată și altceva: și anume faptul că succesele gimnasticii românești nu sunt rezultatul unei conjuncturi, a întâmplării fericite de a apărea în scenă, la un moment dat, câteva talente de excepție - cum s-a întâmplat în fotbal. El arată mai întâi că avem dascăli de gimnastică de excepție, care-și pot reînnoi cu regularitate seriile de campioni. Și că, în plus, dispunem de un veritabil rezervor de talente pe care ochiul și instinctul antrenorilor le pun sistematic în valoare. Avem, la acest capitol, ceea ce ne lipsește, în multe altele pentru a fi o țară cu adevărat performantă pe toate planurile: spirit și pricepere managerială. Dar, mai ales, eficiență. Stau și mă întreb, uneori, dacă toți banii și energia irosite în jalnicul spectacol de fiecare zi al unui fotbal împovărat de interese și de aranjamente de culise, s-ar duce către câteva sporturi în care am demonstrat că suntem performanți, n-am ajunge mai repede unde dorim cu toții. P.S. Sunt în stare să fac pariu că la apropiata negociere a salariului antrenorului Bellu se vor găsi din nou, cu greu, cei vreo 5-600 de dolari cu care să fie din nou umilit.
Titlu: Redescoperirea Americii
Nr Editie: 467 Data: miercuri 07 noiembrie 2001
Între ciocnirea - întâmplătoare? - a președintelui român Iliescu cu președintele american Bush-tatăl, pe holurile Națiunilor Unite, cu prilejul summit-ului UNICEF din '90, cu cele câteva cuvinte schimbate atunci, și întâlnirea și convorbirea - accidentală? - din sufrageria primei doamne a Americii, care o avea ca invitată pe soția premierului român, cu președintele Bush - fiul se află nu doar  11 ani de istorie densă, ci și profundele schimbări care au avut loc în acest interval. După explozia "mămăligii românești" și impactul extraordinar pe care l-a avut revoluția română asupra lumii care asista în direct la dezastrul prin implozie al blocului comunist, Ion Iliescu mergea în America, pentru prima dată, purtând povara mediatică a evenimentelor din 13-15 iunie, care potoliseră entuziasmul, alimentând suspiciuni. O întâlnire cu președintele american n-ar fi putut avea loc altfel decât ca rod al unei întâmplări bine calculate de către ambasadorul nostru de atunci, Aurel Dragoș Munteanu, un mare maestru al combinațiilor (care se vedea el însuși un posibil candidat la președinția înaltului for internațional). În anii care au urmat, pe măsură ce lucrurile s-au mai liniștit, dl Iliescu s-a întâlnit, de mai multe ori, cu președinții americani - ultima dată, chiar la Casa Albă, cu Clinton. Turneul american din 2002 al premierului Năstase are și el, în spate, o tragedie. Una americană, de data aceasta. Prăbușirea celor două turnuri, sub privirile încremenite și neîncrezătoare ale omenirii, au revelat, celei mai puternice națiuni de pe glob, limitele forței sale, și fragilitatea edificiului militar în fața terorismului irațional. America a devenit, de atunci, mai înțeleaptă și mai atentă cu lumea. Bush-fiul are, acum, mai puțin din aroganța tatălui, în 2000. El este într-o permanentă campanie electorală în fața unei lumi pe care dorește să o coalizeze în fața inamicului comun. România face parte din această lume, iar premierul Năstase este un bun vestitor al mesajului pe care președintele l-a dat mai întâi soției premierului. În condiții normale mi-e greu să cred că la Casa Albă s-ar fi făcut excepții de la regulile de protocol. În acest moment însă, și America și România se află în condiții anormale. O situație care exclude orice tip de competiție, cum se încearcă să se speculeze. Și cum probabil și doresc anturajele celor doi oameni de forță ai momentului politic. Succesul lui Adrian Năstase în America este unul real, chiar dacă conjunctural. El poate fi deplin doar în condițiile în care va avea forța să determine, acasă, acele schimbări pe care le așteaptă de la noi lumea. Or tocmai asta este "fișa postului" său - una cât se poate de neconjuncturală.
Titlu: Cu danezii, la seminar!
Nr Editie: 468 Data: joi 08 noiembrie 2001
Într-o recentă discuție, televizată, pe teme de mediu, ministrul Aurel Constantin Ilie îmi declara că nu este adeptul simpozioanelor și al seminariilor, pentru că de prea multe ori banii se cheltuiesc fără folos, în loc să li se dea o întrebuințare mai concretă. "Sunt sătul de cât s-au plimbat oamenii noștri sub astfel de pretexte, fără a se alege cu nimic". Sunt doar până la un punct de acord cu dl ministru. Mai precis, nu sunt de acord cu generalizarea. Și asta pentru un motiv cât se poate de concret: zilele trecute, la Giurgiu - orașul de unde au plecat mai toate alarmele sensibililor noștri vecini de peste Dunăre - s-a consumat un seminar aparte: "Reabilitarea sistemului de termoficare din Giurgiu". Organizat de către societatea Aquaterm (RADET-ul giurgiuvean), cu sprijinul Primăriei, al ministerelor mediului din România și Danemarca, precum și cu acela al ambasadei daneze, seminarul puncta, teoretic, un fapt cât se poate de concret: finalizarea lucrărilor din cartierul "Policlinica", unde un număr de 787 de apartamente, o școală și un spital de copii, fuseseră dotate cu 18 substații termice, complet automatizate, cu două stații solare de preparare a apei calde și - nota bene - cu contoare de scară și regulatoare de căldură la toate caloriferele! Giurgiuvenii din "Policlinicii" pot nu doar să-și urmărească consumul, dar să îl și regleze, în funcție de necesități și de posibilități! Este idealul câtorva milioane de abonați ai rețelelor de termoficare, exasperați de ani de zile de faptul că plătesc ceea ce n-au: căldura! O căldură care se produce scump și se pierde ușor pe drum. La Giurgiu, cu sprijin danez (instalațiile, în valoare de aproape 800 000 dolari, au fost donate de către Danemarca) s-a reușit și ceva în plus: sistemul pus în funcțiune consumă mai puțin (cu vreo 250 tone de păcură pe an) și eliberează în atmosferă considerabil mai puține noxe (circa 600 tone de praf și bioxid de carbon și de sulf). Un seminar pe o astfel de temă este, trebuie să recunosc, un lucru bun și necesar. Dea Domnul să fim în stare să prindem "șpilul" și să-l aplicăm noi înșine, fără să ne împingă Uniunea Europeană și danezii de la spate.
Titlu: Sindromul "Primăverii"!
Nr Editie: 469 Data: vineri 09 noiembrie 2001
Hulit și râvnit, cartierul Primăverii reprezintă în ochii publicului, idealul în materie de locuire! Acolo stătea Ceaușescu, acolo stăteau potentații comuniști - acolo trebuia să fi fost raiul socialismului multilateral dezvoltat! Revoluția a doborât oligarhia totalitară, dar n-a reușit să doboare aspirația noilor puternici de a lua locul celor vechi. Golit de foștii nomenclaturiști, cartierul s-a umplut cu cei noi. El reprezintă și astăzi un pol de fascinație care radiază în jurul său chemări imposibil de reprimat. Acestea s-au răspândit, încet-încet, în toată zona de nord a orașului, unde metrul pătrat de pământ valorează infinit mai mult decât cel din sud, est sau vest. Oamenii cu bani s-au grăbit să cumpere tot ce se putea cumpăra, lansând un val de construcții somptuoase aproape fără egal în opulență și grandomanie. Rămăsese însă un loc gol - undeva între aeroportul Băneasa și Grădina Zoologică. O pârloagă cu pomi piperniciți, de vreo două sute de hectare. Pe care mulți puseseră ochii, dar nu știau (sau nu puteau) să o apuce. Pur și simplu pentru că aparținea unui proprietar special: Universitatea de Agronomie! Care nu putea și nu dorea să vândă. Dorea însă să valorifice acest potențial, pe care fructele vândute la stradă sau practica studențească nu-l puteau acoperi. Așa a luat naștere un proiect (Băneasa-Arcadia) în care zisa unitate de învățământ s-a însoțit cu un investitor capabil să ridice aici un oraș în oraș. Un fel de cartier Defense al Parisului, în micul Paris. Un proiect care aduce Universității un profit actual de o jumătate de milion de dolari pe an și - când proiectul va prinde contur - considerabil mai mult. În mod aproape miraculos Consiliul Local a sesizat valoarea proiectului, votând în unanimitate (!) includerea celor 200 de hectare în intravilan. N-au înțeles, însă, nimic, cei care-și vedeau în acest fel eforturile de acaparare a zonei, pe nimic, amenințate! Au început să plângă amarnic de mila studenților, de mila aeroportului care va fi năpădit de noxe, de grija utilităților publice inexistente. Dar, mai ales, s-a manifestat cu vigoare proletară "sindromul Primăverii": asta ne trebuia nouă? Case pentru bogătași în loc de cămine pentru cei sărmani? După 10-12 ani, sindromul lucrează. El ațâță spirite și face jocuri de interese. Distruge în loc să construiască.   "Sindromul Primăverii" se combină într-un mod original; propriu, cu cel al caprei. Vecinului.
Titlu: Antraxul fotbalistic
Nr Editie: 470 Data: sâmbătă 10 noiembrie 2001
"Într-o țară civilizată, oameni ca dumneata n-ar apărea la televizor" - i-a spus Cornel Dinu lui George Becali, "finanțatorul" Stelei, într-o recentă emisiune televizată. Și avea mare dreptate. Cât am umblat cu telecomanda pe alte meleaguri, am văzut tot felul de emisiuni sportive, cu tot felul de oameni din fotbal, dar pe nicăieri micul ecran nu este acaparat, cum se întâmplă la noi, de atâtea figuri dubioase, de atâția campioni ai șmenului, de atâția profesioniști ai aranjamentelor oculte, descinși direct din pegra mahalalelor în lumea bună a sportului. Este un adevărat deliciu - și posturile de televiziune se întrec în a-i acapara - să programezi niște înjurături sau amenințări în direct ale acestor personaje certate nu doar cu legea, dar și cu blânda și cinstita limbă română. Programele de manele și show-urile "Vacanței mari" devin adevărate momente de cultură, în comparație cu talk-show-urile Becalilor, Nețoilor, Miticilor și Georgeilor care mișună în subteranele fotbalului precum celebrele rozătoare prin canalele orașului. Și când nu "analizează", specimele înjură sau bat în direct ziariștii, cu voluptatea cu care întreba milițianul din anecdotă "la ce i-a folosit ăstuia că știa atâtea limbi străine, dacă nu s-a înțeles cu mine?" Că o asemenea lume există, că face și desface cu nerușinare, rezultate, delegări, vânzări e una. Dar că ea ne este livrată sistematic, ca model de dezbatere publică, e alta. Este nu doar jenant că în goana după rating cu orice preț se recurge la astfel de surogate, dar este chiar nociv: e ca un antrax moral, care ucide noțiunile de corectitudine, de respect, de competență și de onestitate în atâtea și atâtea minți care ajung să creadă că dacă aceștia sunt reprezentanții succesului, rețeta lor este cea adevărată. Și e păcat!
Titlu: A doua moarte a mareșalului
Nr Editie: 471 Data: luni 12 noiembrie 2001
Una dintre componentele succesului pe care l-a înregistrat turneul american al premierului Năstase rezidă și în perfectul acord dintre domnia sa și acea parte a interlocutorilor săi pentru care problema mareșalului Antonescu reprezintă un tabu. Sau un subiect asupra căruia discuțiile și comentariile au încetat încă din urmă cu 55 de ani, odată cu execuția sa în urma condamnării în calitate de criminal de război.  Nu doar pentru cercurile evreiești din America - extrem de redutabile în toate domeniile vieții publice, dar și pentru politicienii americani, în general, Holocaustul este o chestiune tranșată, iar vinovățiile au fost decise fără drept de apel la Nuremberg. Așa încât America nu vede cu ochi buni nici o dezbatere pe această temă, oricât de teoretică ar fi. Premierul Năstase n-a apucat să explice interlocutorilor săi - sau nici măcar n-a încercat - că România are, din acest punct de vedere, o situație aparte.   Aici tabu-ul a fost permanent. Românii n-au avut, până în 1989, nici măcar prilejul de a vorbi despre mareșal, nicicum de a-l analiza și comenta.  Viziunea dogmatică a istoriografiei comuniste asupra acestei perioade complexe s-a propagat linear peste falia istoriei care  a despărțit cele două sisteme ideologice. Ceea ce americanilor li se pare superfluu, inutil, este pentru români, pentru unii dintre ei, o necesitate intelectuală, o lacună de informare și de analiză.  Așa încât, acceptul imediat și necondiționat al premierului poate să însemne, în ochii unora, o a doua moarte a mareșalului, dincolo de cea fizică, civilă, lipsită, poate pe nedrept, de o elementară punere în cântar a marilor sale vinovății istoricelor sale vinovății, și a acelor câtorva lucruri bune pe care trebuie să le fi făcut.Antonescu nu are, după 55 de ani de la trecerea în neființă, nici mormânt și nici măcar loc de veci în cartea de istorie.
Titlu: Mașina cu doi șoferi
Nr Editie: 472 Data: marți 13 noiembrie 2001
România a avut, în acest an de grație 2001, o șansă unică: aceea de a se afla la cârma principalelor instituții politice ale continentului din acest moment. Mircea Geoană, ca reprezentant al președinției României la Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, iar Adrian Severin, ca președinte al Adunării Parlamentare a aceleiași instituții. Minunile la care ne-am așteptat la debutul acestor mandate nu s-au produs. România n-a reușit - în afara unei agitații frenetice, din Cecenia până-n Bosnia și a unor discursuri la reuniunile forului - să obțină mare lucru de pe urma acestor președinții. Mai mult, în loc să ofere imaginea unei mașini de curse care poate schimba oricând pilotul cu copilotul pentru a câștiga secunde prețioase în bătălia cu timpul, ne-a dat mai degrabă sentimentul unui atelaj cu două rânduri de volane și de frâne, dar cu o singură accelerație și aceea blocată. Rivalitățile - subiective sau obiective - dintre cele două personaje răbufnesc periodic, menținând o aproape permanentă stare de tensiune la nivelul celor doi președinți, care comunică mai degrabă prin presă, decât direct. Nu știu care sunt motivele care-i fac pe cei doi politicieni nu numai să nu coopereze, dar să se și sape reciproc, oridecâteori au ocazia, dar știu cât de păguboasă este această situație. Ca aproape ori de câte ori am avut șansa de a face un lucru bun, ratăm și acum. Și ratăm o ocazie poate unică. Aceea în care puteam dovedi că suntem în stare să folosim o conjunctură favorabilă, pentru a modifica niște stereotipe care ne-au făcut de-atâtea ori rău. Din păcate, mi-e greu să cred că în scurtul timp care ne-a mai rămas la dispoziție, cei doi redutabili oameni politici vor mai putea măcar să sugereze ceea ce ar fi putut deja face împreună.
Titlu: Conferință de presă inedită la New York
Nr Editie: 473 Data: miercuri 14 noiembrie 2001
Spuneam, într-o recentă corespondență din Statele Unite, că elementul cel mai sugestiv al acestei vizite, pe care președintele Iliescu a făcut-o la Adunarea Generală ONU, de la New York, mi s-a părut a fi întâlnirea cu presa română din diaspora americano-canadiană! Mai mult decât întâlnirile bilaterale, mai mult decât succintul schimb de amabilități de la dineul oficial - când i-a reamintit actualului președinte că s-au cunoscut, prin '95, în chiar casa tatălui său, fostul președinte, moment imortalizat într-o fotografie aflată în colecția președinției - sau decât călduroasa primire ce i-a fost făcută la sediul UNICEF, căruia România i-a donat un excepțional grup statuar realizat de către sculptorul Ioan Nemțoi. Îmi amintesc că, la prima sa vizită pe pământ american, în urmă cu 11 ani, tot toamna și tot la o reuniune dedicată UNICEF, relația cu o parte a diasporei și cu reprezentanții presei de limbă română din America s-a rezumat la o succesiune de mitinguri, desfășurate cu voie de la poliție pe trotuarul de vizavi de misiunea economică a României de pe strada 38. Seară de seară s-au scandat lozinci ostile și s-au făcut apeluri la înlăturarea "cripto-comunistului" Iliescu. Cu intensitate scăzândă, aceste manifestări s-au produs pe parcursul fiecărei vizite, până în 1996, asistența părând încremenită în clișeele acuzatoare ale opoziției timpului: adevărul despre Revoluție, neo și cripto-comunism, nomenclatura și așa mai departe. De la acest tip de dialog și până la cele care a avut loc, în premieră, duminică seară, în saloanele misiunii economice îmi pare a se fi parcurs un drum lung. Și dl Iliescu, și reprezentanții presei erau, în mare, aceiași. Se schimbase locul și tipul de dialog. Vreme de două ore invitații au pus întrebări - unele incomode, poate, dar în mod clar sincere iar dl Iliescu a răspuns. Deschis și fără resentimente. "Ne-am schimbat cu toții" - a constatat domnia sa. Într-o lume în continuă mișcare se schimbă și percepțiile și opțiunile. "Am pierdut timp prețios cu incriminări și resentimente, pierzând șansa de a face mai multe lucruri pentru țară", a mai adăugat președintele. Și nu l-a contrazis nimeni. Și poate că, la urma urmei, a fost mai bine așa. Drumul de la neîncredere la încredere este întotdeauna mai pozitiv și mai folositor decât cel invers.
Titlu: TT* Arta sacrificiului în politică
Nr Editie: 487 Data: vineri 30 noiembrie 2001
Mi se pare cel puțin straniu faptul că îndelungata luptă pe care o duce presa, în acești ultimi patru ani, împotriva deținătorilor unor pârghii ale puterii s-a soldat cu doar două victime. Și acelea dintr-o zonă ce poate fi considerată neesențială pentru funcționarea mecanismelor sociale. Este vorba despre domnul Sălcudeanu, fost ministru al culturii, atacat cu violență și învinovățit de a fi fost surprins de un comando gazetăresc, într-o ținută mai neglijentă și înconjurat de câteva sticle, în biroul său ministerial, și de Paul Everac, fost director general al Televiziunii Române, silit să demisioneze după o campanie furibundă declanșată de calitatea slabă a ultimului Revelion. În ambele cazuri este vorba despre intelectuali, despre oameni bănuiți a avea simpatii de stânga și despre culpe care intră foarte serios în zona minată a subiectivismului. Aceste victorii ale presei democratice - cum ar putea fi considerate - ar putea să aducă puțină alinare celor îngrijorați de ineficiența "câinelui de pază al democrației", în confruntarea sa cu Puterea tentaculară. Iată, deci, că lupta n-a fost în zadar, că ceva s-a mișcat. Simplă iluzie. Pentru că acestui exemplu îi pot fi contrapuse zeci, sute de altele, în care caravana a trecut liniștită în corul de lătrături dezamăgite. De ce - în ciuda motivelor arhisuficiente - nu a căzut până acum nici un "cap" din zonele fierbinți ale tranziției economice și politice? De ce nici una dintre persoanele dovedite a produce frâne sau pagube în procesul acestei chinuite restructurări n-a suferit, până acum, rigorile măcar ale unui oprobriu public, sancționat de autoritățile îndrituite? De ce schimbările făcute, sub presiune s-au transformat, de-a dreptul miraculos, în avansări spectaculoase? Sunt întrebări la care se poate răspunde într-un singur fel: prin aceea că simulacrul democratic instaurat la noi, cu concursul direct al unei prese care s-a considerat adeseori deasupra legii, a făcut ca răspunsurile să fie de aceeași natură. Disputa s-a transformat într-un dialog al surzilor, în care nici una dintre părți n-a fost dispusă să asculte argumentele celeilalte. Un joc de-a "să vedem cine-i mai tare", în care capetele cerute, cu o insistență cel mai adesea invers proporțională importanței lor, au refuzat să cadă. Cazurile Sălcudeanu - Everac nu sunt altceva decât un bacșiș cinic. Un "os" aruncat haitei pentru a o potoli și pentru a-i da iluzia că lătratul i-a fost cu folos. Dincolo de cei sacrificați, cu o - de asemenea - cinică ușurință, rămâne realitatea conservării unor structuri preocupate de propria lor supraviețuire. Cei doi pioni permit rămânerea pe tabla de luptă a regilor și a nebunilor. (Reprodus integral din "Libertatea" - sâmbătă, 15 ianuarie 1994) *Tranzacțiile tranziției AVIZIER