Punctul pe Y, octombrie 2001

Titlu: Lecțiile istoriei
Nr Editie: 435 Data: luni 01 octombrie 2001
A devenit un truism faptul că nimeni nu învață nimic din lecțiile istoriei. Cei mai puțin apți de a desprinde concluzii par să fie politicienii, cei care constată de fiecare dată, cu surprindere, că erorile care au condus la producerea catastrofelor puteau fi lesne evitate. Un astfel de model îmi pare, deja, a fi Afganistanul. Țară aflată la intersecția Evului Mediu cu contemporaneitatea, aceasta a erupt pe scena istoriei în momentul în care rușii s-au implicat în instaurarea unui regim de stânga. A fost o aventură tragică pentru că această superputere militară s-a împotmolit penibil în lupta atipică pe care a dus-o cu gherilele afgane. O aventură care s-a sfârșit printr-o retragere finală, rușinoasă poate, dar sănătoasă. La această înfrângere au contribuit, din umbră, serviciile secret americane, prin importante sume de dolari aruncate în lupta pentru slăbirea adversarului lor tradițional.   Nu numai bani, dar și armament sofisticat și - nota bene -antrenamente specifice care au făcut din bandele de islamiști instrumente eficiente de luptă, valabile pe orice teatru de operațiuni. Inclusiv pe acela al terorismului mondial. Faptul că dezastrul de la New York și Washington poartă semnături afgane nu mai este un secret pentru nimeni, iar despre mecanismul său se va mai discuta. Kossovo mi se pare un caz care va urma îndeaproape modelul afgan. Și aici, dorința de a slăbi regimul de la Belgrad a făcut ca gherilele albaneze să fie nu doar ajutate direct, prin intervenție militară, dar și finanțate, înarmate și antrenate de aceiași specialiști ai serviciilor mai mult sau mai puțin secrete. Și aici, conflictul de interese ce a apărut deja între gherilele care aspiră la mai mult decât la a juca un rol secundar, cu interese economice tot mai mari pe planul traficului de droguri și de carne vie, al contrabandei și chiar al exportului de terorism, și trupele de menținere a păcii ale NATO se va acutiza și va căpăta forme de violență extremă. Atenție la Afganistanul care se coace în Kossovo!
Titlu: Arta conversației
Nr Editie: 450 Data: joi 18 octombrie 2001
România a parcurs, după despărțirea brutală de totalitarism, o perioadă de experiențe sociale complexe, în centrul cărora s-a aflat, constant, ceea ce propaganda comunistă a numit "clasa muncitoare". O categorie suficient de neclară, în numele căreia și pe spinarea căreia s-au exercitat o sumedenie de formule de îndoctrinare și de manipulare. Formule care-i dădeau iluzia că reprezintă o forță și că poate determina acele decizii care să-i întărească statutul și calitatea. În fond, știm dureros de bine, că oligarhia politică comunistă nu ținea cont nici de aspirațiile și nici de nevoile celor pe care, chipurile, îi reprezenta și că propaganda și îndoctrinarea erau permanent dublate de control și teroare exercitată prin aparatul de represiune. Este aproape explicabil faptul că, plecând de la această stare, ceea ce s-a întâmplat după 1989 s-a confundat nu odată cu haosul și cu iraționalitatea. Noile sindicate, lipsite de experiența dialogului social s-au transformat rapid în poli de putere care-și negociau prerogativele cu parteneri la fel de puțin experimentați și, poate, și mai puțin clarificați. Declanșarea privatizării a complicat și mai mult lucrurile; negocierile s-au transformat sistematic în confruntări dure, în care somațiile și amenințările au înlocuit argumentele și soluțiile. Politica socială românească a fost nevoită să comprime termenele și să sară peste unele etape. Este însă momentul în care se poate afirma că, în ciuda unor tensiuni punctuale, ca cele de la Reșița sau de la Iași, pactul social începe să devină o realitate care implică, în parametrii sporiți de responsabilitate și de sinceritate, partenerii necesari: guvern-sindicate-patronat. Aceștia încep să utilizeze principiile consultării, să dezvolte organisme de cogestiune, să participe la construirea necesarei păci sociale. Dacă se va pune și economia în mișcare, n-ar fi de mirare ca arta negocierii să se exerseze în prezența obiectului. Dacă nu, nu.
Titlu: Spitalul de buni
Nr Editie: 451 Data: vineri 19 octombrie 2001
Ar fi de-a dreptul comică pretenția cuiva ca spitalul să aibe o înfățișare prietenească, atractivă. Acest lucru poate fi valabil pentru orice altă instituție în afară de cimitir sau de pușcărie. Chiar dacă în prima dintre ele, aspectul nu mai contează. Pentru subiect. De la cea de-a doua, însă, aproape toate formele de organizare socială au împrumutat câte ceva. Este "spiritul penitenciar" care ne ordonează în școală, la armată, la locul de muncă și chiar acolo unde ne aduce suferința și speranța înlăturării ei. Ordinea și disciplina - ceea ce înseamnă aliniere, cearșafuri bine întinse, papuci frumos așezați, noptiere bine aranjate și atitudine plină de respect față de ierarhii - par să simbolizeze, chiar și astăzi, eticheta de calitate a actului curent de asistență medicală spitalicească, aflat și el în malaxorul buimac a ceea ce credem că înseamnă "reformă". După '89, asistența medicală a evoluat confuz, trasă înainte sau înapoi nu de programe sau de legi, cât de inițiativa sau lipsa de inițiativă managerială, de priceperea sau nepriceperea administratorilor, de luptele mai mult sau mai puțin surde pentru privilegii și afirmări. Spitalele românești n-au avut niciodată atâția bani câți le trebuiau, dar parcă niciodată această discrepanță n-a fost mai mare ca acum. Acolo unde s-a stat cu mâna întinsă la autorități, le-a căzut tavanul în cap bolnavilor. Unde, însă, oamenilor le-a păsat, s-au putut produce schimbări mari cu bani puțini. Dar bine folosiți. N-a fost și nu este o regulă. Omul sfințește și blestemă locul. Unele spitale s-au urâțit și le-au răpit și le răpesc bolnavilor din zilele rămase. Altele se prezintă însă rezonabil, sau chiar bine, fără a face din înfățișare un scop în sine. Reforma a mers și merge în ritmul oamenilor și al banilor. Ceea ce stă, însă pe loc, sau se mișcă cu dificultate este reforma mentalității. Efortul de dublare a competenței profesionale cu veritabilul spirit al carității. Este, desigur, mai greu să-ți și iubești aproapele, nu doar să-i redai speranța. Dar o adevărată medicină nu se poate face altfel. Medicul este intermediarul nostru cu divinitatea. El ne comunică sentințele celui de sus. El le și duce adeseori la îndeplinire. De la el așteaptă omul simplu și neajutorat nu doar tăietura precisă, ci și vorba bună. Gestul de înțelegere și compasiune. Atunci când aceste lucruri vor intra în uzul curent, când atenția va copleși indiferența, când pacientul va deveni cu adevărat o entitate umană, vom putea spune că reforma poate să înceapă. Până atunci nu putem vorbi decât de reparații.
Titlu: Profesie și politică
Nr Editie: 452 Data: sâmbătă 20 octombrie 2001
Nu putem avea pretenția ca după doar un deceniu și un pic să putem conta pe o clasă politică profesionistă. Pe profesia de politician. La urma-urmei, în mai bine de o jumătate de secol de dictatură, societatea românească s-a debarasat de orice tradiție de acest gen înlocuind politicienii cu activiștii. Mai mult sau mai puțin pricepuți în ale politicii. Păstrând proporțiile, am putea spune că în noul proces de școlarizare, avem primele promoții de absolvenți ai cursului elementar. Cu fruntași și codași. Cu unii mai răsăriți, care au prins funcții de conducere, și cu alții mai delăsători, care au prins nota de trecere. Trei cicluri parlamentare și ceva mai multe guvernamentale au adus după sine mai puține note false în discursul politic și mai multe realizări în zona practică. Avem, deci, o categorie de persoane care au la bază pregătiri diverse, dar care frecventează școala politicii fără scoatere din producție. Cu șansa ca, odată politica nemaiprezentând suficient interes, ei să se poată retrage în profesie. Sau - atunci când exista suficientă putere de efort și disponibilitate - să le facă pe amândouă. De regulă, nu e o soluție prea înțeleaptă. Oamenii de afaceri care și-au pus haina politică au avut și au cele mai mari dificultăți. Datorită contradicției de interese. Datorită suspiciunilor. Datorită mentului colectiv. O situație aparte revine, din acest punct de vedere juriștilor. Avocaților, mai cu seamă. Problema nu e nouă. Ea datează din vremea primelor parlamente. Încă de atunci s-au auzit voci care cereau avocaților să renunțe la practică pe timpul mandatului. Din principiu sau din grija pentru imaginea formațiunilor pe care le reprezentau. Un avocat, de regulă, apără oameni acuzați de necinste. Nu neapărat necinstiți. Necinstea a căpătat, însă, la români, o conotație politică. Necinstiții noștri sunt mai corecți decât ai lor. Și viceversa. De aici bănuiala că de sub roba de avocat se ițește culoarea hainei politice. Care poate impresiona instanțe insuficient de sigure pe inamovibilitatea lor. Pe focul mocnit al ideii că avocații parlamentari ar trebui să se abțină s-au pus, recent, paie de partid. Disputa este în toi și ea atinge nu doar morala, ci și disciplina. Ambele de partid. Și ridică noi semne de întrebare: oare clădirile înălțate de arhitecți și constructori politicieni și locuite de evazioniști fiscali sunt de acceptat? Dar cursurile ținute de profesorii politicieni unor viitori infractori? Dar operațiile efectuate de medici politicieni asupra unor pacienți cu biografii controversate? Atâta timp cât politica nu este, încă, o profesie (de ce n-ar lua-o în considerație și Codul Muncii?), astfel de discuții vor continua să fie la ordinea zilei.
Titlu: Realinierea!
Nr Editie: 453 Data: luni 22 octombrie 2001
Toată discuția iscată în legătură cu "eroarea" TVR-ului de a nu fi transmis non-stop începerea bombardamentelor americane în Afganistan și mânia cu care unele oficialități o înfierează, cerând căderea unor capete, îmi evocă atmosfera și procedeele din vremea presei comuniste. Atunci, evenimentele care erau catalogate ca atare de către Putere, trebuiau acoperite fără crâcnire, de către totalitatea mijloacelor în funcțiune. Națiunea vedea, citea și asculta același lucru, în varii interpretări. Ideea de a face excepție nu putea trece prin mintea nici unui slujbaș sănătos al sistemului. Ea putea fi vecină cu sinuciderea profesională și socială. Să nu publici fotografia conducătorului în colțul din dreapta-sus al paginii? Să nu fie tipărit discursul său cu corpul de literă regulamentar și cu despărțirile în silabe bine analizate? Să nu aibă vocea crainicului tremolo-ul regulamentar când îi rostește numele? Nu, cu siguranță că așa ceva nu se putea imagina. Nostalgicii acelor vremuri și al acelor procedee ies acum la iveală și cer sancționarea exemplară a celor vinovați. Vinovați de ce, la urma-urmei? Dacă domnii Hadji Culea, Pojoni și Sârb au considerat că "Surprize, surprize!" este mai importantă pentru public, e decizia lor. Jos pălăria! Au gândit comercial!  În fond, pe celelalte posturi se putea vedea o pată verde pe care străluceau niște luminițe. S-ar fi adăugat și TVR-ul acestei demonstrații. Cu ce folos? Măcar așa, după ce-au aflat ce era de aflat - nici măcar prea multe lucruri - telespectatorii au schimbat canalul și au lăcrimat alături de Andreea Marin. Cu atât mai mult cu cât lacrimile astea aveau acoperire în publicitatea încasată de post. Cu ce nu mai pot fi de acord este cenușa în cap pe care încearcă să și-o pună cei răspunzători de acest fluierat în biserică. Ori își asumă decizia, ori ne lasă în pace. Pentru că mie unuia îmi displace teribil ideea unei realinieri la o politică inflexibilă și dogmatică precum cea de care am crezut că am scăpat definitiv.
Titlu: Pac la rasboiu!
Nr Editie: 454 Data: marți 23 octombrie 2001
Viorel Sălăgean este un om incomod. Cel puțin prin faptul că nu rezistă să nu pună pe hârtie ceea ce i se întâmplă, evenimentele pe care le parcurge direct, după care, vorba lui nenea Iancu: "Pac la Răsboiu" Cunoscutul gazetar ne promite o carte incendiară: un fel de istorie de culise a Alianței pentru România. Subiectul este, fără îndoială, incitant: de la crearea sa, în 1997, și până de curând, partidul d-lui Meleșcanu, ca să-i spunem așa, a ținut afișul disputelor publice. Mai întâi prin poziția de nucleu regenerator al unui partid care tocmai pierduse alegerile din cauza anchilozei generate de cei aproape șase ani de guvernare, iar apoi prin startul fulminant al noii formațiuni desprinse din "coasta" PDSR. Creșterea și descreșterea APR-ului nu au, probabil, termen de comparație în scurta istorie a democrației românești. Cum reușește un partid nici măcar înscris în registrele "stării civile" să explodeze în sondaje, făcând din liderul său un candidat autoritar la președinție, pentru ca apoi, în decurs de doar câteva luni, să se prăbușească pur și simplu, ratând calificarea parlamentară - ar putea să rămână un mister. Dacă n-ar fi cărți precum cea pe care o pregătește de lansare Viorel Sălăgean, unul dintre cei cinci "renegați" care au pus umărul la constituirea unei alternative la partidul d-lui Iliescu. Viorel Sălăgean are toate calitățile unui fin analist. Gazetar de talent, politician cu oareșcare experiență, actualul director al "Adevărului Economic" a fost întotdeauna un om incomod pentru cei cu care a ales sau a fost nevoit să lucreze. El și-a mai prins, într-o altă carte aventura candidaturii la președinție din '92, când l-a avut în spate, ca mentor și susținător, pe Virgil Măgureanu. I-a țintuit la stâlpul infamiei gazetărești și pe tovarășii săi din PUNR, Funar și Gavra. I-au căzut acum, sub pix, Meleșcanu, Cuptor și alți câțiva dintre corifeii partidului gestant de Costea la Paris. Rezultatul pare să fie vitriolant și pătimaș. Probabil că cei care vor încerca să afle din aceste pagini ce anume s-a întâmplat cu APR vor trebui să mai aștepte și memoriile lui Boda și Coșea, pentru a se convinge că opul lui Sălăgean nu este o simplă răzbunare, de genul celor practicate pe vremea lui Caragiale.
Titlu: Ficționarul public
Nr Editie: 455 Data: miercuri 24 octombrie 2001
Pe vremea când umoriștii erau liberi să critice neajunsurile societății multilateral dezvoltate, tăișul satirei lor pătrundea adânc în carnea viciilor frizerilor, taxatorilor de la ITB și - bineînțeles - a funcționarilor de la ghișeu care uzau de invariabilul "vino mâine!" pentru a rezolva problemele cetățeanului. Vreme de o jumătate de secol s-a constituit prototipul de funcționar public ca fiind o persoană cu ochelari și mânecuțe, aflată la un birou sau ghișeu, care dispune discreționar de o ștampilă pe care se afla imprimată cheia doleanțelor. Această transpunere de tipare, de pe funcționarul public pe birocratul absurd și indolent, lucrează și astăzi în mentalul public. Ea lucrează asemănător și în mentalul celor care reprezintă funcția publică și care știu foarte puține lucruri despre propria lor condiție. Clarificările încercate prin elaborarea unei legi nu sunt depline. Nici nu vor fi prea curând. Este nevoie, în primul rând de o limbă și un limbaj comun, care să definească cu precizie noțiunile și aria de cuprindere. Este nevoie ca această categorie să-și consolideze treptele de ierarhie și de competență, să capete acel necesar caracter de castă care produce și perpetuează exemplare demne de încredere și de stimă, conștiente de propria lor valoare și de garanțiile pe care i le oferă competența. Așa încât vom mai discuta, perora și disputa pe această temă. Transferul de mentalitate nu se face peste noapte. El se construiește cu migală și cu dorința de progres.
Titlu: "Noua ordine mondială" începe la WTC?
Nr Editie: 456 Data: joi 25 octombrie 2001
Mai țineți minte discursurile lui Ceaușescu după ce a reușit să plătească datoria externă, sufocând, e drept, economia românească? Spunea el atunci că a venit vremea ca România să se transforme din datornic la lumea întâia, în creditor al lumii a treia. Vom fi în măsură să-i împrumutăm pe alții în condiții mai civilizate decât cele pe care le impune marea finanță mondială! - zicea el. Ceaușescu nu se mai mulțumea cu laurii interni. Visa, dorea cu orice preț să fie lider mondial. Prinsese gustul de când cu negocierile dintre egipteni și israelieni și de la atenția pe care i-o acorda Occidentul ca "pion otrăvit" al lagărului comunist. El bătea mai departe și visa să fie liderul celor "oropsiți". Dealtfel, când invitațiile din țările dezvoltate s-au rărit, a început tot mai mult să-și îndrepte atenția și intențiile către lumea a treia. Cineva - care a asistat personal la scenă - îmi spunea că atunci când a aflat de intenția tatălui său de a deveni bancher internațional , Nicu ar fi spus: cu asta și-a pus singur glonțul în țeavă! Ceea ce s-a cam adeverit. Cert este că "noua ordine mondială" devenise, în ultima parte a vieții, o obsesie. Obsesia căreia i-a dedicat planuri nebunești. Atât de nebunești încât a putut să plece în Iran deși știa ce se întâmpla la Timișoara. Ce era atât de presant, de important în Iran în acel moment? O etapă a "noii ordini mondiale"? O ordine ce avea să fie instaurată în parte prin diplomație regională și în parte prin terorism mondial? Se știe că mai toate organizațiile teroriste au fost tratate cu blândețe de București, sub pretextul protejării intereselor românești de pericolele atentatelor. Dar dacă această tactică viza o strategie care i-a supraviețuit lui Ceaușescu, arătându-și roadele în 11 septembrie la WTC? Dar dacă în spatele teroriștilor se află structuri statale interesate în modificarea raporturilor de forțe de pe scena mondială? Și dacă Ceaușescu n-a fost altceva decât unul dintre acești kamikadze, al căror fanatism a zguduit omenirea din temelii?
Titlu: Teroarea drogurilor
Nr Editie: 457 Data: vineri 26 octombrie 2001
Drogurile reprezintă, în mod constant, un simbol al răului absolut, al modului în care ființa umană poate fi distrusă, fizic și psihic, de propriile-i slăbiciuni. Fenomenul nu e nou, ba s-ar putea spune că e vechi de când lumea. Nouă este doar amploarea pe care a luat-o consumul și maniera în care cererea a mobilizat o adevărată industrie subterană cu cifră de afaceri de multe miliarde de dolari. Până în 1990, România n-a contat nici pe harta traficului și nici pe cea a consumului. Ermeticitatea granițelor și controlul brutal al populației făceau din drogați o minoritate lesne de supravegheat. După '90 însă, lucrurile au scăpat de sub control. România a devenit o importantă stație de tranzit a filierei care unea Orientul producător cu Occidentul consumator. Tone de cocaină și hașiș s-au îndreptat spre piața europeană, de unde s-au întors produsele sinteză pentru piața locală. Consumul de droguri n-a prea fost și nu este la noi apanajul sărăciei și al mizeriei. El este, mai degrabă, moda care s-a insinuat într-o categorie a tineretului provenit din familii cu posibilități materiale, făcând-o prizoniera acestui nou tip de sclavie, încurajată și de o slabă adaptare, la noile condiții, a legislației și a aplicării ei. Războiul terorist din Afganistan a făcut ca cererea să explodeze și autoritățile să se confrunte cu partea vizibilă a aisbergului prafurilor albe. Unicul spital de profil a fost luat cu asalt iar nevoia de drog amenință cu o escaladă a violenței și criminalității celor dependenți. Un film documentar difuzat recent și produs în Anglia arată că proporția dintre decesele provocate de droguri și cele provocate de abuzul de alcool este net în favoarea celui din urmă. Că există suficient de multe alte droguri mortale pe care legislația nu le încadrează în această categorie.  Că, de fapt, interdicțiile de tot felul constituie veritabilul motor care alimentează traficul și consumul. Că nu există, în afara avertismentelor similare, nici un fel de explicații care să facă posibilă coexistența în condiții de minimă securitate cu drogurile. Este, bineînțeles, un punct de vedere. Există țări care au procedat radical în acest sens, scoțând drogurile de pe lista interdicțiilor și distribuindu-le prin farmacii. Cât de multe din problemele tradiționale rezolvă această formulă e încă dificil de știut. Cert este doar faptul că strategia de combatere vizează doar latura punitivă. Ceea ce se dovedește a nu fi o soluție.
Titlu: 52% Cum? De ce?
Nr Editie: 458 Data: sâmbătă 27 octombrie 2001
Cel puțin în ultimii cinci ani nu s-a mai întâmplat ce se întâmplă acum: formațiunea sau coaliția aflată la putere (sau guvernele succesive din coaliții) să înregistreze în sondaje procentaje superioare celor din scrutinul electoral. PSD obține o asemenea performanță, ultimul sondaj CURS acordându-i acum, la mai bine de zece luni de la preluarea puterii și a țării, un procentaj pe care, dacă l-ar fi avut la alegeri, s-ar fi putut debarasa de incomoda relație cu UDMR-ul sau de agasanta complicitate a PRM-ului. PSD are, în ultimul sondaj, 52 la sută. Cum? De unde? Este dificil de găsit o explicație logică, mai ales într-un peisaj politic, economic și social care sfidează, nu de puține ori, logica. Or logica spune că odată cu preluarea puterii se preiau și probleme moștenite ale căror soluții sunt ori imposibile, ori posibile pe termen lung. Pe termen scurt ele nu fac decât să se accentueze și să genereze din partea populației sentimentul de insatisfacție care urmează oricărei promisiuni neîmplinite. Luate la bani mărunți, performanțele concrete ale guvernării nu sunt notabile. Inflația continuă să depășească previziunile ronțăind venitul oamenilor, relansarea economică întârzie, atâta timp cât întârzie și facilitățile nevăzute cu ochi buni de FMI, iarna aduce și ea cu sine noi îngrijorări și temeri. În ciuda tuturor acestora, încrederea românilor în partidul d-lui Năstase și în dl Năstase însuși continuă să crească. Paradoxal, pentru o populație atât de crunt păcălită în așteptările sale, după 1996. Ceea ce contează, însă, mai mult decât creșterea nivelului de trai, este sentimentul unei coerențe sporite a actului de guvernare, a unei autorități mai mari a instituțiilor statului, pe care-l are populația. Năstase apare ca un personaj tare, sigur pe sine, nu molâu ca Ciorbea, sictirist ca Vasile sau gomos ca Isărescu. El pare să țină în mână structurile de partid și grupurile de interese din interiorul acestuia. Iar omul simplu speră că aceasta e o condiție absolută a reconsiderării unei realități adusă în pragul dezagregării. Oricât ar părea de surprinzător, după 12 ani de eșecuri, de speranțe înșelate, românii continuă să se agațe de paiul nădejdii că mâine va fi mai bine și că PSD-ul este în stare să materializeze această nădejde. Aceasta cred că este și prima și ultima explicație.
Titlu: Hoția la conductă mare!
Nr Editie: 460 Data: marți 30 octombrie 2001
O comică coincidență face ca locuitorii comunei Ciocănari să-și fi transformat numele în renume, prin frenezia cu care dau găuri în conductele de petrol care traversează localitatea, uneori chiar prin pivnițele unora dintre săteni. Ceea ce s-a întâmplat săptămâna trecută la Ciocănari are darul de a ridica un colțișor al vălului de infracțiuni și ilegalități care acoperă traseele conductelor de petrol. Nici o altă formă de hoție la drumul mare nu pare a fi fost - până în prezent cel puțin - mai mănoasă decât aceasta. Localități întregi au lăsat baltă agricultura pentru a se dedica acestei activități originale: datul găurilor în conducte. În hambarele lor nu se mai găsesc fân și nutrețuri, ci butoaie și bidoane. Atelajele lor nu mai transportă de mult produse ale câmpului ci recolta de foraje ilegale. Cu complicitatea autorităților, aici s-a instituit un alt mod de viață, oamenii uitând pur și simplu din ce se hrăneau părinții lor. Vă veți întreba, probabil, cum de este posibil ca o hoție de asemenea amploare, să dureze de atât de multă vreme: de peste zece ani? Nimic mai simplu: între hoți și păgubași există un acord nescris. Hoții fură ei cât pot, iar păgubașii pun în spinarea acestora și ce fură ei! Pierderile CONPET sunt atât de mari încât nu mai pot fi justificate prin ceea ce se scurge prin găuri și nimeni n-a catadixit să cerceteze mai adânc acest lucru. Ca să nu mai vorbim despre contribuția paznicilor - jandarmi sau agenții de protecție - care n-au făcut altceva decât să îndrume și să protejeze furtul. Chiar să nu existe leac pentru această hoție la conducta mare? Chiar să nu poată fi stăvilit zelul infracțional al pieței negre a combustibililor? Chiar să fie nevoie ca premierul să se întrebe retoric de ce au polițiștii pistoale dacă la orice confruntare ies bătuți și umiliți? Furturile din "avutul obștesc" au atins proporții neobișnuite. Ele nu fac decât să ceară o intervenție la fel de scoasă din tiparele obișnuite de intervenție.
Titlu: Teroristul cu clopoței de la Chișinău
Nr Editie: 461 Data: miercuri 31 octombrie 2001
Povestea cu teroristul de la Chișinău ar putea să fie, desigur, tentantă, dacă n-ar suferi de câteva dezacorduri cu logica. Mahmond Hammoud nu este ceea ce s-ar putea numi un personaj tenebros, care urmărește obiective sumbre acționând din umbră. De mai bine de zece ani el se dă în stambă, în public, ori de câte ori i se oferă prilejul. Cât a stat la București, din '90 până prin '96, a făcut ceea ce făceau mai toți conaționalii lui veniți să-și exerseze talentele negustorești pe piață virgină a României: trafic cu țigări, cu alcool (celebrul whisky libanez, îl mai țineți minte?), cu femei când era cazul (ce româncă mai acătării nu-și dorea să devină "actriță" prin cluburile Orientului?), dar mai ales juca pe pista trasului în piept a autorităților cu evaziuni vamale și cu firme fantomă. Spre deosebire de majoritatea conaționalilor săi, care preferau să acționeze din umbră, lui Hammoud i-au plăcut luminile rampei. Și-a dorit să se afișeze alături de lumea bună, să-și facă relații printre oamenii cu putere, să iasă în față. Nu i-au fost prea favorabile conjunctura și precedentele. Scanadalul (-rile) "Țigareta" și alte câteva afaceri au ridicat semne de întrebare față de cei veniți din Orient. A găsit atunci că în Moldova terenul este mult mai favorabil și că acolo ar putea face mai ușor ceea ce nu mai putea face la București. Și-așa a și fost. Politicienii săraci de peste Prut au fost mai ușor de cumpărat, regulile mafiote sunt acolo mai severe. Cu răbdare și tenacitate Hammoud s-a infiltrat până acolo unde dorea, adică în linia întâia,devenind consul onorific și ginere al unui fost președinte de parlament. Ei, cu asta și-a dat foc la valiză. În apriga concurență dintre politicienii moldavi,care, la fel ca și cei români, se atacă acolo unde-i doare mai tare, adică la afaceri și la clientelă, dl Diakov, tata socru, a fost lovit la lingurică: ginerele este terorist!  Membru al Hammas-ului! Afară cu el! După aia urmează și tata socru… Cine mai știe câte ceva despre Hammas, știe că aceasta este o organizație care nu acționează în exterior. Iar dacă o face, nu recurge la șerpi cu clopoței, ca Hammound, care fac vâlvă în jurul lor. Pretinsul terorist este un bișnițar oarecare, care a dat posibilitatea serviciilor de informații să se afirme, "dezvăluind" faptul că-l aveau demult în vedere și sub supraveghere. Ca pe orice străin care cochetează cu infracțiunea. De aceea îmi permit să cred că aveam de-a face mai degrabă cu o răfuială politică decât cu un caz de terorism. Primim la redacție La Hezbollah - cu cioara vopsită? Un caz ieșit oarecum din comun face valuri în mass-media românească. Organele de securitate procomuniste de la Chișinău, au depistat și "demascat" un "agent străin" infiltrat în mediile politice moldovenești Mohamed Ahmed Hamoud, consul onorific al Libanului în Republica Moldova este nici mai mult nici mai puțin decât membru al organizației teroriste Hezbolah. Demascarea coincide cu încheierea căsătoriei dintre acesta și fiica dlui Diacor lider al unui partid de opoziție, fost președinte al Parlamentului. Până aici totul este în regulă și ar trebui să nu ne intereseze chiar dacă metodele folosite de securitatea moldoveană seamănă izbitor cu cele folosite în perioada stalinistă. Iată însă că intervin și "organele" noastre care susțin că Mahomed Ahmed Hamoud a fost urmărit total pe timpul când a locuit în România, adică între 1991 și 1997 stabilindu-se că a fost un periculos membru Hezbollah. Se mai vorbește și de suspiciuni privind afaceri ilicite, trafic de droguri și persoane. Întrebarea firească este de ce nu i s-a documentat activitatea și a fost lăsat să zburde liber ca pasărea (era să zic ca cioara) până în 1997 când, coincidență, au avut loc și schimbările la vârf  în Serviciul Român de Informații. Pasămite, libanezul s-a speriat de modul ferm în care era supravegheat și s-a mutat la Chișinău unde dealtfel s-au trimis și informări clare privind apartenența sa la Hezbollah. Nu era mai bine să se întreprindă măsuri legale impuse de legile românești pentru curmarea unor activități ostile pe teritoriul României? Și dacă a avut afaceri ilicite nu trebuia să răspundă pe teritoriul nostru inclusiv prin recuperarea eventualelor daune provocate? Dar revenind la titlu trebuie știut că în România nu toți cetățenii sunt neștiutori și pot fi duși cu cioara vopsită. Hezbollah este o organizație integrist-islamică având în componență elemente fanatice îndoctrinate religios. Membrii săi respectă strict preceptele coranului, țin rugăciuni în ritul șiit și nu se expun în public cu femei, băutură și scandaluri repetate cum a făcut așa-zisul "Hezbollah" descoperit de specialiștii români și moldoveni. Tinerii libanezi șiiți care pleacă în străinătate nu fac parte decât rareori din rândurile "Hezbollah" și atunci când totuși au această apartenență nu fac altceva decât să continue îndoctrinarea și eventual să atragă noi adepți prin propagarea credinței. De altfel, Hezbollah libanez nu a întreprins acțiuni teroriste în exteriorul Libanului ei luptând efectiv în țara lor unde lovesc permanent Israelul și pe cei sprijină! S-ar putea răspunde că Mohamed Ahmed Hamoud ar fi un caz atipic și că s-ar fi comportat așa pentru a induce în eroare eventualii urmăritori. Nici asta nu se potrivește pentru că el a făcut în permanență prea mult zgomot, s-a expus ostentativ și chiar a căutat permanent în România și Moldova relații sus-puse pentru a ieși în față și a obține sprijin pentru afacerile sale mai mult sau mai puțin legale. Un alt argument care nu face să credem că nu este membru Hezbollah, contrar părerii "specialiștilor" noștri, este acela că, pentru a deveni consul onorific trebuia să primească o acreditare din Liban. Conform cutumei aici puterea este împărțită pe criterii etnico-religioase între președinte, primul-ministru și președintele parlamentului. Singurul musulman șiit din această triadă este dl Nabih Berry, președintele parlamentului și șeful organizației "Amal", care este știut că nu agreează extremismul reprezentant de Hezbollah, deci nu putea recomanda pentru un post, chiar onorific, un membru al acestei organizații. Nu putem trece nici peste poziția exprimată clar de dl Ahmed Kasiv, ambasadorul Libanului la București care a declarat: "Nu cred că dl Mahomed Ahmed Hamoud este membru Hezbollah". De altfel, în cercurile frecventate de libanezi în București s-a râs copios cu referire la cele susținute de SRI. Cazul prezintă multe alte necunoscute și poate că ar fi momentul ca organele abilitate să facă lumină în sfârșit, începând de la faptul că 7 ani un astfel de element a făcut ce a vrut în România și că se pare afacerile lui se derulează și în prezent. Până la clarificare, nu ne rămâne decât să ne întrebăm: - Este unul din cazurile de colaboratori șpăgari arabi "exploatați economic" de cei care trebuiau să-i controleze, care a scăpat de sub control? - Este o stupidă colaborare cu organele securității comuniste moldovenești menită să compromită un adversar politic incomod? - "Specialiștii" d-lui Timofte nu știu ce este și cu ce se ocupă Hezbollah și, în lipsă de alte realizări marchează alături de celelalte organe la impresia artistică "noi succese" care să amețească populația?  Deocamdată nu avem răspunsul, dar cine știe, s-ar putea să-l aflăm. N.R. Am primit la redacție acest text, al cărui autor preferă  din motive de el știute - anonimatul. Considerând însă intervenția sa ca interesantă și documentată, o supunem atenției cititorilor "Z.P."
Titlu: Scrisorile morții
Nr Editie: 449 Data: miercuri 17 octombrie 2001
Nu, hotărât lucru, planurile strategice ale teroriștilor nu aparțin unor troglodiți orbiți de fanatism. Există acolo (unde?) niște creiere diabolice, cu obișnuința analizei pertinente și a soluțiilor surprinzătoare. Față de modul primitiv în care au fost concepute 90 la sută dintre atacurile teroriste comise până în prezent și care au mizat pe efecte spectaculoase (bombe în discoteci sau magazine, ostatici mai mult sau mai puțin celebri, aruncarea în aer a unor clădiri oficiale) ceea ce se întâmplă de la 11 septembrie încoace reprezintă o sinistră cotitură. N-am să insist pe geniala simplitate a mecanismelor care au aruncat în aer "Gemenii" (bombele au fost înlocuite de combustibilul avioanelor, iar armele clasice, depistabile la controale, de banale instrumente casnice) și am să mă refer doar la ceea ce pare să constituie faza a doua a războiului declanșat de terorism: bomba toxică! Împrăștierea germenilor unor boli grave, molipsitoare, prin poștă ține de același mecanism de genială simplitate: pentru că poșta este un serviciu public, unul eficient, care nu are mijloacele de a controla sau selecta corespondența pe criteriile toxicității. Sau o poate face cu riscul blocării totale a unei activități esențiale pentru întregul complex economic și financiar. Dacă primele cazuri depistate sunt reale și nu aparțin unor dezaxați prinși de febra evenimentelor, atunci este vorba despre o primă testare a unui proces amplu care nu are a viza doar personalități, ce-și va arăta efectele asupra publicului larg. Îmi este aproape imposibil să-mi imaginez efectele unui astfel de atac, dar el mă duce cu gândul la celebrele epidemii care în veacurile trecute înjumătățeau populația unui continent. Un argument împotriva unei astfel de ofensive nu se pare a fi tocmai faptul că odată lansat, un astfel de atac nu mai poate fi controlat, el putându-se întoarce inclusiv împotriva autorilor. Cea de-a treia fază a unui astfel de război poate fi imaginată sub forma atacului la comunicațiile globale. Viruși electronici, răspândiți în sistem de către o mână de "producători" cu conexiuni teroriste ar cauza pagube și disfuncționalități pe care nu le-ar obține primele două formule la un loc. Și lista ar putea continua. Cred însă că mai trăim încă într-o lume în care aberația, anormalitatea nu a căpătat încă proporțiile care să ne ducă, în numele indiferent cărui ideal, la autodistrugere.
Titlu: Zodia Gemenilor
Nr Editie: 448 Data: marți 16 octombrie 2001
Un documentar realizat în urmă cu vreo doi ani, dar neluat atunci în seamă, cum se întâmplă deobicei, ne relevă imensa oroare a unui regim instalat pe ruinele unei țări devastate de războaie civile, cu ambiția purificării morale cu orice preț. Cea mai semnificativă secvență mi-a părut aceea în care un oficial taliban explica faptul că dacă organismele internaționale vor dona fonduri pentru realizarea unor construcții speciale, execuțiile femeilor care se machiază sau a bărbaților care chiulesc la cele cinci rugăciuni zilnice nu vor mai avea loc pe stadionul construit cu fonduri de la aceleași foruri, acesta urmând a fi redat manifestărilor sportive. La adăpostul unui zid al tăcerii instalat în jurul unei țări martirizate, în care nici televiziunea, nici muzica la casetofon, nici asistența medicală nu erau considerate ca fiind conforme preceptelor Coranului, în Afganistan s-a petrecut o tragedie față de care nimeni n-a reacționat. Veritabilă replică a lumii absurde din 1984-ul lui Orwell, Afganistanul are chiar și un minister al Combaterii Viciilor și al promovării Virtuților, ocupat în special cu eliminarea femeii din viața publică a unei țări în care nu încetează nici un moment lupta cu inamicul din interior. Masacrele și gropile comune nu sunt cu nimic inferioare celor din Bosnia, iar talibanii se dovedesc demni continuatori ai tradiției khmerilor roșii. Descoperim cu surpriză că deși ceea ce se petrece acolo ar fi putut fi destul de lesne aflat, regimul și-ar fi continuat nestingherit opera de "purificare" dacă Osama bin Laden, găzduit de acesta, n-ar fi avut inspirația nefastă să arunce în aer Gemenii. Abia acum ochii întregii lumi par să se fi deschis pentru a constata cu surpriză că oroarea afgană s-a constituit pe sprijinul direct furnizat de CIA, pe recunoașterea regimului de către un grup de țări interesate în expansiunea religioasă și pe nepăsarea unei lumi mai preocupate de supraviețuirea unor specii de animale sau de dimensiunile găurii de ozon. Afganistanul de astăzi seamănă până la confuzie cu Cambodgia de mai ieri, și ea o creație geamănă a acelorași interese și dezinterese care bântuie lumea contemporană. O lume pe care n-a putut-o scoate din letargie decât drama "Gemenilor".
Titlu: Turnătoria cu pixul
Nr Editie: 447 Data: luni 15 octombrie 2001
Pentru cei care, de mai bine de zece ani încoace, s-au obișnuit ca turnătoria să se afle la vedere, în pagina de ziar, este tot mai dificil să înțeleagă care a fost rostul ei înainte de '89. Iată că "dosarul" Presa pe care l-a elaborat CNSAS, ne arată că din vreo mie și ceva de jurnaliști de pe vremea comunismului, peste un sfert erau turnători! Unul din patru. Înseamnă că, statistic vorbind, în fiecare secție de ziar, unul dintre colegii cu care mai ieșeai la o bere, spuneai bancuri sau comentai ultimele hotărâri de partid și de stat, după ce se despărțea de tine se punea harnic pe redactat raportul către superiorii săi. Aparent, aici, în presă, turnătoria se îmbină cel mai fericit cu meseria. Oamenii nu făceau eforturi mai mari în redactarea unei note informative decât în semnarea unui articol. Publicul-cititor era altul dar până și "acordul" pe care-l încasa jurnalistul turnător era pe-aproape de cel redacțional. Câtă vocație, câtă presiune și câtă necesitate în asumarea unui astfel de rol - ar fi multe de spus. Probabil că, într-un fel, asta făcea parte dintr-o regulă a jocului în care dubla gândire de tip orwellian ne permitea să conviețuim fără conflicte majore. Micile păcate transmise prin notele informative se adunau la un dosar ce putea fi scos la iveală în cazul unor mișcări imprudente în front. Sau puteau rămâne îngropate acolo pentru totdeauna. Turnătorii însă, puteau spera la ceva mai mult, dacă nu-și jucau rolul cu superficialitate: puteau fi promovați, puteau fi trimiși în străinătate, puteau obține mai repede o aprobare de casă sau de mașină. Răsplata jertfei patriotice era, deobicei, pe măsură. Iar ei făceau parte din peisaj. Nenorocirea este că unii continuă și azi să mai facă parte dându-ne, zilnic, lecții de morală și democrație. Și, poate, au aceleași deprinderi față de alți "patroni".
Titlu: Vocea patriotului naționale
Nr Editie: 436 Data: marți 02 octombrie 2001
Drumul pe care l-a parcurs domnul Victor Ciorbea de la postura încruntată a liderului sindical inflexibil și preocupat doar de binele sindicaliștilor (el preferând să stea în continuare în apartament de bloc și să circule cu Dacia) până la aceea comic semeață a președintelui unui partid istoric scăpătat este exemplar pentru politicianul român de tranziție al cărui prototip va rămâne pentru totdeauna nemuritorul Rică Venturiano. Prins cu pantalonii în vine în iatacul țărănist, unde cânta serenada unei președinții temporar abandonată de titular, dl Rică Ciorbea, tradus în tribunale pentru onoarea nereperată a alesei inimii lui, țipă ca din gură de șarpe: dacă nu ni se va face dreptate (dreptatea însemnând, după dânsul, o sentință favorabilă în procesul intentat celorlalte părți țărăniste) vom merge cu jalba în proțap la toate forurile europene și vom face cunoscute mizeriile din România! Dacă nu, nu! Adică dacă va obține câștig de cauză, va lăsa baltă toate mizeriile interne și toate abuzurile puterii. Va înhăța liniștit sediul și ștampila și va merge mai departe pe gloriosul drum de 75 de ani al unui partid aflat "în slujba României" în mod efectiv doar vreo 8, dintre care ultimii patru, dintr-o minimă decență, nici n-ar mai trebui pomeniți. Dl Ciorbea a proferat de la tribuna congresului festiv toate aberațiile din fondul de aur al demagogiei politice de extracție carageleană, fără a clipi și fără a roși nici un moment. Iar pentru ca tacâmul să fie complet, venerabilul Diaconescu, cel sub a cărui înțeleaptă conducere partidul s-a dus de râpă, a fost răsplătit cu o medalie jubiliară. Probabil ca lumea să nu uite! Congresul țărănist a semănat mult, mult de tot, cu o parodie stângace a unui episod de viață politică pentru care actorii n-au nici fibra și nici dorința de a culege aplauze. Că de roade, ce să mai vorbim.
Titlu: Afganistanul- o țintă falsă?
Nr Editie: 437 Data: miercuri 03 octombrie 2001
Cea mai importantă știre difuzată de agențiile de presă după atacul terorist de la 11 septembrie îmi pare aceea dată publicității deunăzi: Arabia Saudită exclude orice sprijin logistic acordat SUA în loviturile împotriva unei țări arabe sau musulmane! Este, probabil, cea mai dură lovitură pe care americanii o primesc de când se străduiesc să strângă cercul în jurul acestui veritabil leagăn al terorismului, care a devenit Afganistanul. Se pare că efortul maxim pe care și l-a putut permite principalul aliat din lumea musulmană - cum era considerată Arabia Saudită - a fost acela de a rupe relațiile diplomatice cu talibanii. Mai mult de atât, nu. Anunțul oficial a întârziat cu cel puțin o săptămână față de comunicarea făcută autorităților militare americane, aflate acum în febra mutării centrelor de comandă de pe teritoriul saudit în alte zone - lucru care a creat o mare tensiune și a provocat o considerabilă întârziere a replicii. Poziția saudiților ar putea să pară inexplicabilă dacă nu am ține cont de câteva lucruri, între care și acela că de o bună bucată de vreme cea mai bogată țară arabă este teatrul unor controverse și frământări interne care stau să facă explozie. Intervenția americană împotriva Irakului declanșată de pe teritoriul său a generat o puternică frustrare religioasă. Marea parte a musulmanilor au fost revoltați nu doar de trecerea, dar și de rămânerea americanilor acolo, cu baze militare și personal, ceea ce în opinia ultra-religioșilor ar constitui o veritabilă pângărire a pământului sfânt al Islamului. Opoziția saudită - bogată și energică - este cea care a alimentat sistematic acțiunile teroriste antiamericane, dintre care unele chiar din Arabia Saudită. Osama bin Laden este, în primul rând, exponentul acestui curent și nu a celui tradițional (America - principalul sprijinitor al Israelului). Această evoluție i-a cam luat prin surprindere pe americani, care au înțeles greu că nu mai sunt o țintă colaterală, ci una principală și că binele făcut lumii arabe prin respingerea Irakului din Kuweitul ocupat n-a făcut altceva decât să și-o ridice împotrivă. Chiar dacă bin Laden și alți fundamentaliști au fost exilați, discordia internă din această țară bogată, dar măcinată de corupție și de controverse rămâne dominantă. Faptul că regele Fahd a părăsit țara și că aceasta a rămas pe mâna șefului serviciilor secrete - vechi prieten al lui Osama - nu este nici el de natură să ușureze misiunea americanilor. Cu atât mai mult cu cât nici Pakistanul nu pare a fi un aliat sincer, atâta timp cât acceptul politicienilor este contrazis cu înverșunare de către liderii religioși, chiar dacă țării i-au fost promise importante bonificații. Este, desigur, un paradox, faptul că atacul terorist de la 11 septembrie a fost organizat de către un saudit și că cel puțin 14 dintre cei 18 kamikadze aveau documente saudite. Și poate că nu Afganistanul, ci Arabia Saudită ar trebui să fie adevărata țintă a replicii americane. Pentru că de acolo vin banii și ideile care alimentează terorismul.
Titlu: Rezervorul de cadre: PRM!
Nr Editie: 438 Data: joi 04 octombrie 2001
Judecând lucrurile în termenii pe care ni-i propune situația explozivă prin care trecem, am putea spune că partidul de guvernământ este angrenat într-o replică de pedepsire a PRM-ului, în urma "atacului terorist" de la alegerile din decembrie 2000. Replica se manifestă prin atingerea unor "ținte" - în special parlamentari ai respectivului partid - care sunt scoși din funcțiune și trecuți în alte formațiuni. În această operațiune, PSD se bucură de sprijinul și colaborarea în special a Partidului Umanist și a Partidului Socialist al Renașterii Naționale (partid întemeiat de un fost peremist - Ion Radu), dar și al altor formațiuni care nu se jenează să preia persoane purtând ștampila "extremistă" a formațiunii cu sprijinul căreia au intrat în Parlament! Migrația parlamentară este un fenomen deja familiar românilor și el exprimă cât se poate de sugestiv tăria doctrinelor și a opiniilor care-i conduc pe politicienii noștri. De data aceasta, fenomenul are câteva caracteristici care-l individualizează. În primul rând, sensul migrației este unic: dinspre PRM înspre alte partide. Nici un parlamentar nu a intrat în PRM, venind de la alt partid, cel puțin până acum. Și sunt slabe speranțe ca un astfel de lucru să se întâmple în continuare. Pentru simplul motiv că PRM a devenit, în exercițiul electoral 2000, un partid de conjunctură. Un partid care n-a fost pregătit pentru afluxul de voturi și nici nu l-a prevăzut. Un partid care și-a blindat listele cu "oameni de nădejde" cel mult până la poziția a doua, în rest completându-le cu persoane de umplutură sau de pitoresc. Acest lucru a făcut să se trezească în parlament cu tot felul de figuri pentru care politica rămâne o necunoscută, cu oameni cărora nu le poate satisface apetitul de funcții și privilegii. Cu o concurență neloială pentru "eșalonul" clasic, pus nu rareori în dificultate. În aceste condiții, desprinderea continuă de aderenți, mulți dintre aceștia și sub presiunea exceselor sau incoerențelor liderului, va conduce în final spre realizarea procentului real al partidului, care niciodată n-a depășit 4-5 la sută. Această dezintegrare peremistă va fi și sursa unei alternative reale de stânga la PSD, o alternativă care poate fi acceptată fără riscurile compromiterii internaționale. De aici până la alimentarea, în proporții decente, a opoziției de dreapta nu este decât un pas și el se va produce prin noi migrații spre PD și PNL. Timp este, berechet! Până în 2004 vom vedea structura parlamentară cu alți ochi.
Titlu: Termoficare vs. centrale de apartament?
Nr Editie: 439 Data: vineri 05 octombrie 2001
Disputa iscată, pare-se dintr-o neînțelegere, între eficiența termoficării și dezavantajele debranșării și înlocuirii cu mini-centrale termice de apartament îmi aduce aminte de o alta, celebră: cea dintre sistemul socialist și cel capitalist. În această formulă de concurență se aruncau toate argumentele care ar fi putut să dovedească un lucru sau contrariul său, subliniindu-se în special generozitatea sistemului colectivist față de egoismul profund al celui capitalist. Singura relație posibilă între cele două situații vine dintr-un dat obiectiv: acela al organizării marilor colectivități urbane, pe principiul cartierelor - dormitor. Perioada în care au fost construite, create aceste entități nu oferea alte soluții mai eficiente decât termoficarea. Cu atât mai mult cu cât nu începuseră crizele petroliere și prețul combustibililor fixat de stat era acccesibil aceluiași stat, care-l oferea cetățeanului în pachetul de servicii fundamentale. Problemele legate de căldură au început abia de prin '85, când presiunea legată de plata datoriei externe, concomitent cu încăpățânarea regimului de a menține în funcțiune o industrie super-energofagă au făcut ca în apartamentele de bloc să se instaureze frigul, iar în suflete frica. Marea problemă a cincinalului final al comunismului n-a constituit-o doar frigul, cât lipsa oricărei alternative: oamenii erau condamnați să sufere de frig, cu prețul unei risipe inutile, generate de pornirile și repornirile după orar a agentului termic, întreruperea electricității pe diverse perioade și interdicțiile de consum, peste un barem întotdeauna insuficient, la curent și gaze. După '90, datele problemei s-au schimbat: frigul a persistat acolo unde prețul căldurii a devenit insuportabil! Sărăcirea continuă a populației a făcut ca tot mai mulți oameni să renunțe la o termoficare tot mai scumpă și aproape la fel de ineficientă. Doar o mică parte și-au putut permite luxul instalării de mini-centrale termice automate. Haosul din domeniu s-a accentuat și datorită unor soluții populiste cu iz electoral propuse la nivel guvernamental care au descurajat plata facturilor și au introdus presiunea aproape insuportabilă a datoriilor asupra întregului sistem. De aceea, relația dintre termoficare și sistemele individuale de încălzire nu poate și nu trebuie să reprezinte un război, ci prilejul de a găsi cele mai adecvate soluții pentru fiecare situație în parte.
Titlu: Barca primariei pe valurile tranziției
Nr Editie: 440 Data: sâmbătă 06 octombrie 2001
Traian Băsescu, primarul general al Capitalei este, cu siguranță, una dintre cele mai atipice figuri pe care le-a produs politica românească a ultimilor aproape doisprezece ani. Marinar de cursă lungă, om dintr-o bucată, preferând mesajul direct în locul finețurilor diplomatice, el a reușit să convingă electoratul, într-o campanie explozivă, că este omul providențial care va scoate primul oraș al țării din marasmul în care l-au scufundat precedentele administrații, pe cât de incompetente, pe atât de atente cu propria lor căpătuială. Sătui de dinastia Predescu-Halaicu-Lis care a prosperat cu tupeu din sărăcia și dezordinea generală, bucureștenii i-au acordat votul de încredere, mandatându-l să facă tot ce n-au reușit, sau n-au vrut, cei care l-au precedat. Sarcină grea, aproape imposibilă, dar care nu l-a inhibat pe cel mai popular om din partidul democrat. El și-a început acțiunea în forță, încercând să obțină maximum de profit mediatic din gestionarea unor situații cu un serios potențial de disconfort. Fie că a fost vorba de chioșcuri amplasate ilegal, fie de câinii vagabonzi, fie de retrocedări, acțiunile primarului general n-au lăsat niciodată indiferentă opinia publică, aceea care a reacționat emoțional, fie pro, fie contra. Acestei permanente bătălii cu realitatea și cu imaginea, Traian Băsescu îi mai adaugă una, surdă și de durată: lupta cu un Consiliu General dominat de alte forțe politice decât cea căreia îi aparține sau care îi aparține! Singur printre adversari politici cu susțineri la vârf, Băsescu se străduiește să-și întărească poziția de administrator al celei mai importante entități socio-economice, în paralel cu consolidarea condiției sale de lider al unui partid din care nu lipsesc controversele generate de tranziția romano-traiană. Primarul general al Capitalei este o vedetă care-și joacă rolul cu îndemânare și, adeseori, cu talent, concurând serios lumea tradițională a VIP-urilor. Nu duce lipsă de spectatori, chiar dacă printre aplauzele furtunoase răsună adesea și huiduieli. Asta e piesa, ăsta e publicul și acesta este Traian Băsescu, primarul general al unei capitale nici mai bună, nici mai rea decât noi toți. Și care se zbate, cu el la cârmă, să răzbească prin valurile apelor tulburi ale tranziției.
Titlu: Iarna pe ulița energetică
Nr Editie: 441 Data: luni 08 octombrie 2001
Pare să nu mai fi rămas nimic din bucuria cu care, copii fiind, așteptam primii fulgi de zăpadă. Poezia focului din cămin și a tihnei binemeritate în fața iernii pe uliță au pălit în fața terorii exercitate de perfidul agent termic care se insinuează, cu răceală, în calorifele noastre. Calvarul frigului din case și din inimi a început prin anii '80, sub presiunea ambiției autotităților comuniste de a plăti o datorie externă uriașă, cu prețul sacrificării nu doar a confortului propriului popor. Am fost, atunci, îndemnați părintește, să punem pe noi o haină în plus și să răbdăm în contul fericirii pe care ne-o va aduce ieșirea din ghearele creditorilor internaționali. N-am mai apucat această fericire, cum n-au apucat-o nici vizionarii săi promotori. Am apucat însă să dorim (și să reușim!) să ne îndatorăm într-atât încât să devenim din nou interesanți pentru finanțele mondiale. În această perspectivă, factura energetică s-a dovedit a fi factorul determinant în construcția edificiului datoriei externe. Cu atât mai mult cu cât traiul - și guvernarea - de azi pe mâine au făcut ca, aproape sistematic achizițiile de combustibil necesar încălzirii pe timp de iarnă să se facă în ultima clipă, la prețuri corespunzătoare. Rezultatele la care am ajuns - pe primul loc situându-se imposibilitatea obiectivă a unei importante categorii de oameni cu venituri reduse de a face față cheltuielilor de întreținere pe timp de iarnă, factura pentru căldură depășind sistematic venitul minim pe economie - sunt binecunoscute prin ciclicitate. În aceste condiții, guvernele post-decembriste au încercat diverse soluții - de la stingerea (păguboasă ca procedeu) a datoriilor până la finanțarea unui anumit procent - paleative care, evident, nu rezolvă o problemă de fond: aceea a necesarului echilibru dintre veniturile și cheltuielile minimale ale populației. Restul este proză. Precum schița despre o nouă iarnă prin care ne dorim din nou să răzbim spre o izbăvitoare primăvară.
Titlu: S-a declanșat "libertatea durabilă"!
Nr Editie: 442 Data: marți 09 octombrie 2001
După o așteptare apăsătoare de aproape o lună, timp în care administrația americană și-a reținut cu maximă atenție impulsurile vindicative de după tragedia de la World Trade Center, avem acum răspunsul aproape complet: după o atentă și migăloasă încercuire diplomatică, regimul taliban de la Kabul a fost lovit în punctele sale sensibile: instalații militare, centre de comandă și de antrenament pentru teroriști. Bombele lansate din avioanele sofisticate ale USAF sau rachetele de croazieră plecate de pe vasele de război aflate în zonă sunt doar debutul unei campanii militare de amploare care are drept obiectiv jugularea surselor terorismului: fanatismul religios și culturile de plante de bază pentru producția de stupefiante cele care alimentează psihologic și material izbucnirile de iraționalitate crudă ale atacurilor teroriste. America pare a-și fi clarificat pe deplin, înaintea acestui atac de răspuns, inamicul și strategia. În locul unui dușman proteic și greu de identificat - cum a fost calificat terorismul - s-a optat pentru instituțiile care-l ocrotesc și alimentează: regimul ultrareligios al talibanilor. Obiectivul Americii și al aliaților săi pare a fi, pe lângă anihilarea logisticii teroriste, și înlocuirea sistemului din această țară întoarsă de către liderii săi în Evul Mediu. Operațiunea nu va fi deloc ușoară, mai ales dacă se ia ca model Kossovo, o zonă infinit mai racordată la secolul XXI, dar cu probleme greu de surmontat cu mijloacele aceluiași timp. Au trecut doar 24 de ore de la primele salve de răspuns, pe care americanii încearcă să le mixeze cu ajutoare umanitare, într-un prim război al noului mileniu, caracterizat prin coincidența unor demersuri aparent contradictorii. Afganii vor avea parte, primii în istorie, de acest experiment, în care din cer vor cădea și bombe, dar și ajutoare umanitare, și tot ei vor fi primii din istorie care să încerce să înțeleagă noile strategii ale unei lumi în care echilibrul terorii înarmărilor este, poate definitiv, înlocuit de amenințările dezechilibrului în fața terorismului. Cât de durabilă va fi libertatea care se va instaura în urma acestui experiment, rămâne de văzut. Și de discutat.
Titlu: Scandal la "parti": ori cu pistolul, ori cu ordonanța
Nr Editie: 443 Data: miercuri 10 octombrie 2001
Învățământul superior românesc se prezintă astăzi ca o veritabilă piață educațională. Ofertei instituțiilor de stat - astăzi ajunsă la nivelul a 42 de universități - i s-au adăugat, în ultimii 11 ani nu mai puțin de 84 de instituții de învățământ particulare, înființate prin originalul procedeu al inițiativei legislative. Haosul care s-a instalat rapid sub presiunea dorinței românilor de a avea pentru fiecare dintre copiii lor câte o diplomă universitară a fost, finalmente, corectat și controlat prin prevederile cuprinse în Legea Învățământului și în Legea Acreditării Universitare care stabilește ca unic for de autorizare și acreditare Consiliul Național de Evaluare Academică și Acreditare. Acest organism studiază rapoartele de autoevaluare ale universităților, atât pentru acordarea autorizării provizorii, cât și pentru acreditare. Conform legii, o universitate este acreditată și poate susține examene de licență și elibera diplome numai în urma votării de către cele două camere ale Parlamentului a unei legi care să-i ateste acreditarea. Universitatea și legea, cum s-ar spune. Aproape inutil să reamintim că până acum nici una dintre cele 84 de universități n-a fost acreditată și că nici una n-a putut elibera diplome. Zecile de mii de absolvenți și-au luat gențile și s-au prezentat la "stat". Unde rigorile sunt, nu de puține ori, altele. N-am vrea să se înțeleagă că printre cele 84 de universități nu sunt și instituții serioase, mai serioase chiar.  Cert este că de aproape doi ani învățământul superior privat fierbe în suc propriu. Controale peste controale, rumori peste rumori, speranțe și deznădejdi, promisiuni și amenințări (unele chiar cu pistolul!). Suferă nu doar întreprinzătorii ci, mai ales, studenții marcați cu un nedrept "second hand". Declanșarea procesului de acreditare n-a adus după sine deciziile politice care să-i introducă pe cei care merită în rândul lumii. Brusc, la începutul toamnei, spiritele s-au încins. Executivul, pretextând că n-are timp să aștepte cât tot discută Parlamentul, a dat două ordonanțe - una care acredita opt universități și alta care discredita, defintitiv, alte 14, pe baza unor controale ale MEC-ului. Parlamentul protestează, încep discuțiile în Cameră, după ce Senatul le-a finalizat. Toată lumea ignoră CNEAA, singura instituție abilitată de lege să decidă cine da și cine nu. Tot acest război surd, cu ordonanțe pe care nimeni nu le-a văzut în Monitorul Oficial, este alimentat de un număr record de interese: și guvernanți și parlamentari au acțiuni sau țin cursuri la "parti". Cei care nu au - sau nu mai au - vin cu represalii: le taxăm cu 10 la sută din încasări ca să reparăm căminele care trebuiau deja reparate. Peste toată hărmălaia, CNEAA - cu spectrul desființării plutind deasupra capului - ia frâiele în mână și încep controalele, Camera discută iar Guvernul se gândește cum să scape de acest ghimpe în coasta intereselor mai mult sau mai puțin generale.
Titlu: Secolul fundamentalismului?
Nr Editie: 444 Data: joi 11 octombrie 2001
Dacă secolul XX a fost al ideologiilor, cel care urmează - ne asigura Malraux - va fi religios sau nu va fi deloc!Debutul său pare să dea dreptate marelui filosof și scriitor francez. Fundamentalismul - în special cel islamic - se acutizează într-un val de respingere violentă a globalismului și a însemnelor sale occidentale. Fanatismul și intoleranța însângerează de câteva decenii țări precum Algeria, Egiptul, în timp ce națiuni multireligioase, ca India, Pakistanul, Indonezia sau Filipine au de făcut față unor veritabile războaie civile purtate în numele crucii, a Islamului, sau al budismului. Peste marea problemă a omenirii care a pășit într-un nou mileniu - sărăcia cronică - se abate, în valuri sângeroase fanatismului religios. La Ulster, în Țara Bascilor, în Sri Lanka, Orientul Mijlociu sau în Kashmir oamenii continuă să moară, într-o hecatombă închinată credinței. Dacă lumea creștină pare, în linii mari, vindecată de excesele fundamentaliste și privește cu jenă în urmă, spre epoca Inchiziției și a Cruciadelor, cea musulmană face față acum celor mai dure încercări din istoria sa. Țări în care religia s-a impus ca politică de stat - Iran, Afganistan, Somalia - devin, mai mult sau mai puțin, fonduri de export al intoleranței în forma sa extremă: terorismul. De la terorismul ideologic exercitat vreme de mai bine de o jumătate de veac pe o șesime din teritoriul planetei, eșuat lamentabil în disputa sa istorică cu normalitatea, până la terorismului de stat din Afganistan distanța e doar una de subtilitate a metodelor prin care se impune credințda oarbă în dogmă. Încercarea americanilor de a jugula principalul rezervor de terorism internațional este și ea una istorică. De succesul sau de insuccesul ei depinde, poate, toată evoluția din acest secol care se anunță deja atât de zbuciumat.
Titlu: Cazul Vadim
Nr Editie: 445 Data: vineri 12 octombrie 2001
După o serie de ezitări și sub presiunea unei veritabile coaliții politice, a căzut și "reduta Văcăroiu": președitele Senatului, al doilea om din stat, a decis să nu-l ia pe președintele PRM în vizita pe care o face în Japonia. Exista riscul unui boicot din partea tuturor celorlalți membri ai delegației și dl Văcăroiu ar fi urmat să călătorească de unul singur spre Țara Soarelui Răsare. Nu-l suspectez pe dl Văcăroiu de o dragoste mare pentru Vadim Tudor, care nu odată l-a bălăcărit și pe domnia sa prin paginile săptămânalului de partid. Cred mai degrabă că dl Văcăroiu este un democrat autentic care nu agreează o formulă de segregare, cu atât mai puțin una politică. Decizia domniei sale vine însă după alte două decizii importante luate în cadrul partidului din care face parte: aceea a președintelui Iliescu de a nu-l mai primi pe liderul PRM la Cotroceni, și aceea a Guvernului, de a nu mai accepta prezența sa la consultările pe care le are cu formațiunile parlamentare. Aproape ca în cazul a ceea ce se întâmplă în acest moment în lume, se încheagă o coaliție menită să-l izoleze pe zgomotosul și imprevizibilul lider ca pe un autentic terorist. La fel ca și în situația citată, ne putem aștepta din moment în moment la declanșarea unor operațiuni care să-l lovească și să-l reducă la tăcere - pentru că acesta este, de fapt, păcatul lui Vadim. Corneliu Vadim Tudor, dacă este să acceptăm ideea, este un terorist verbal, un fundamentalist epitetului. Nu trebuie căutată, dincolo de acțiunile sale, o filozofie sau un obiectiv. Vadim există prin ceea ce scoate din gură, iar piedestalul său politic a fost construit de către cutia de rezonanță pe care i-a constituit-o mass media. Fără difuzarea și popularizarea ideilor, atacurilor și acuzelor sale, el n-ar fi existat. Și n-ar fi existat nici dacă părțile interesate în terfelirea adversarilor nu l-ar fi încurajat discret sau nu i-ar fi tolerat excesele. Nici actuala putere și aici cea care a succedat-o și precedat-o n-au privit în mod serios soluția de stopare a acestui permanent și păgubos spectacol, pe care ar fi reprezentat-o ridicarea imunității parlamentare. Vadim a trecut peste toate aceste tentative cu aura unui beligerant încununat de succes. Abia în momerntul în care a devenit evident faptul că toate aceste manifestări pot avea un impact extern periculos, PSD-ul a hotărât să treacă la fapte. Iar faptele vor arăta, cu siguranță, că în imposiblitate de a epata și de a-și juca public partitura, partidul său va reveni la statura firească a celor 4-5 la sută tradiționali. În nici un caz ca principală forță de opoziție, cum poate să pretindă acum.
Titlu: Rezistența afgană
Nr Editie: 446 Data: sâmbătă 13 octombrie 2001
Valul de bombe pe care americanii le aruncă zilnic deasupra unor obiective strategice din Afganistan au în primul rând, un rol psihologic. De distrus n-au mare lucru de distrus.Poate câteva instalații capturate de la ruși sau lăsate de CIA ca moștenire talibanilor. Pentru că Afganistanul este o țară distrusă de mai bine de două decenii de războaie civile care au adus la putere, pe ruinele disputelor tribale, cel mai odios și mai reacționar regim pe care-l cunoaște lumea contemporană. Un regim pentru care fidelitatea față de dogmă este fundamentală și care nu acceptă nici o derogare. Un regim care trage societatea afgană spre tenebrele unui ev mediu din care sunt desprinse cutumele ridicate la rangul de legi… America a realizat marile capcane pe care le-ar putea reprezenta o angajare de tipul celor din Vietnam sau din Coreea. De aceea, strategii săi au elaborat o variantă de război neconvențional, în care loviturile aeriene vor fi urmate de acțiuni rapide ale unor trupe de comando, puțin numeroase și bine antrenate. Există intenția unei acțiuni rapide care să lase ulterior loc pentru o schimbare de regim la care să contribuie toate forțele democratice din zonă. Aici cred însă că e o problemă. Zona nu prea are tradiții democratice. Are tradiții tribale. Izolarea profundă impusă de talibani face ca pe acest imens teritoriu să nu existe alt tip de comunicare decât cel tradițional. Știrile circulă aici cu viteza măgarului. Înțelegerea a ce se întâmplă este și mai dificilă, într-o țară cu analfabetism cronic, lipsită de televiziune și de Internet. Rezistența afgană se va construi pe formulele tradiționale, într-un demers antitaliban, dar nu și democratic. America riscă să înlocuiască o oligarhie religioasă cu o alta de contrabandiști pragmatici. Căreia-i va fi greu să renunțe la singurele beneficii, aduse de producția a 20 la sută din drogurile de pe piața mondială. Acesta îmi pare a fi pericolul care pândește demersul civilizator și democratic al acestui război. Iar ceea ce se întâmplă acum în Kosovo, după războiul din '99, este cât se poate de sugestiv.
Titlu: Dezghețul
Nr Editie: 459 Data: luni 29 octombrie 2001
Au trecut opt ani de când Româna și Rusia încearcă fără prea multă convingere să semneze un tratat bilateral fără să se ajungă la un rezultat. În primii ani de după revoluție, când mai eram încă vecini și când Moscova nu se debarasase încă, cel puțin formal, de comunism, ideea semnării tratatului a fost primită cu reticențe, pe motiv că ar fi expresia unor anumite nostalgii. Pragmatismul politic nu reușea, încă, să răzbească prin hățișul suspiciunilor și a intoleranței de tip totalitar. Realitatea că nu trebuie să-ți iubești vecinii pentru a putea conviețui cu ei nu reușea să se impună în fața traumelor pe care le lăsase în memoria colectivă istoria zbuciumată a unei vecinătăți incomode. Apoi, în cei opt care au urmat și în care noua Rusie moștenea de la Uniunea Sovietică aceleași metode, minus ideologia, tentativele au fost și mai sporadice. Cu ochii spre Vest, România părea să uite că în spatele său se află nu doar o supraputere - în criză temporară - dar și o super-piață. Cronica incapacitate a marelui vecin de a acoperi nevoile elementare ale populației din marile sale resurse a continuat să fie o realitate, care nu ne-a preocupat, chiar dacă standardele de calitate ale produselor românești erau ideale pe piața Rusiei și complet necompetitive pe cea occidentală. Vechea aroganță rusească și noua miopie politică românească au acutizat nu de puține ori relațiile dintre cele două țări, în mod păgubos și inutil. Încremenirea în proiectul revendicărilor istorice a făcut și mai de neatins un obiectiv esențial în normalizarea statutului nostru european. Se pare că a venit însă momentul ca lucrurile să se schimbe. Ultimele luni au marcat o veritabilă ofensivă diplomatică. Demnitari români importanți au călătorit la Moscova. Demnitari ruși au venit la București. Dialogul și compromisurile reciproce - nu acelea compromițătoare - pot avea darul să dezghețe o relație de care avem nevoie ca de aer: relația comercială. În condițiile în care nici cea politică nu ar mai avea motive de jenă ideologică față de tot mai pragmatica Moscovă.