Titlu: Sorcova, vesela...
Nr Editie: 204 Data: Wednesday 03 January 2001
"Să trăiți/să înfloriți/ca măru'/ca păru'/tare ca fieru'/iute ca oțelu" și așa mai departe. Trecerea dintr-un an în altul respectă o regulă nescrisă: aceea a încrederii în mai binele anului care vine. În '89 am fost convinși că '90 ne va aduce tot ce nu ne aduseseră deceniile de oprimare ideologică. El ne-a adus, într-adevăr, libertate, dar o libertate pe care - în absența "instrucțiunilor de folosire" - am manipulat-o cum s-a nimerit, reușind să obținem, nu odată, efectul invers a ceea ce dorisem. Libertatea noastra s-a dovedit a fi o combinație de anarhism, lipsa de răspundere, egoism, teamă de viitor. Am înaintat spre mileniul trei cu spatele, purtând în fața ochilor oglinda celui care trecea și din care ne extrageam, aproape inconștient, soluțiile care nu mai aveau cum să ne rezolve problemele. Și totuși. Totuși, această libertate a avut o parte bună. Această parte buna a constituit-o una dintre primele cuceriri ale noului nostru destin democratic: libertatea cuvântului. Libertatea de exprimare. După ce am purtat, vreme de 50 de ani, călușul ideologic, exersându-se cinic pe filierele "dublei gândiri " orwelliene, ne-am trezit deodată că putem gândi și spune orice! A fost o revelație care ne-a amețit și din care ne-am revenit cu dificultate. Libertatea de expresie a frizat și ea, rând pe rând, reversul totalitarismului recent părăsit, beția unei intoleranțe de tip nou, credința în adevăruri unice și ultime, demagogia ieftină și manipularea interesată. Din acest cumul a rezultat - e drept, cu dificultate - și o mare realizare: deși imperfectă, presa post-decembristă a reușit să fie, de bine - de rău, câinele de pază al unei democrații, imperfecte și ea, dar perfectibile. Dincolo de senzația de haos și de iraționalitate pe care a generat-o prin relatările și prin demersurile sale, presa a facut ca anumite fenomene și tendințe să poată fi ținute în frâu, să nu degenereze ireversibil, cum s-a întâmplat deja prin jurul nostru. Sorcovind cotidian clasa politică, administrația, mediile de afaceri, presa a avut - și are - meritul de a face din România anului 2001 o țară care mai are încă șansa de a regăsi drumul cel drept spre normalitate. Ceea ce nu e puțin lucru, chiar dacă la prima vedere tinde să treacă neobservat.
Titlu: Piciorul în prag
Nr Editie: 218 Data: Friday 19 January 2001
Vorbea dl Mitrea, noul ministru al transporturilor, într-o emisiune de televiziune, despre ce se mai fură la români: pe raza rețelelor CFR se fură cablul de cupru, dispozitive de frânare din aliaje speciale, instalații de semnalizare ba - cum s-a întâmplat nu demult - chiar și bucăți de șina de pe trasee curente! În istoria de peste un veac și jumătate a căilor ferate românești, așa ceva nu s-a întâmplat nici măcar în vremuri de război sau de alte restriști. Ce se întâmplă? Au înnnebunit românii? Sunt disperarea și sărăcia atât de mari încât să-i facă să fure tot ce le iese în cale? Nu cred că este vorba despre asta. Au fost perioade de sărăcie și disperare mai mari și nimeni nu s-a atins de semnalizatoare. Calea Ferata, considerată un fel de armată, s-a bucurat întotdeauna de respectul românilor care au știut că ea răspunde unor nevoi fundamentale de care nu te poți lipsi. Ce se întâmpla astăzi are doua cauze: disoluția aproape totală a autorității statului și profunda criză morală a individului, familiei și societății. Că individul fură e una; alta e ca ceferistul asistă imperturbabil la acest furt care-i anulează practic șansa de a avea de lucru; cum alta e și că polițistul nu-și bate capul cu hoții (că nu dau nimănui în cap!) sau că procurorul le dă drumul (și-așa sunt pușcăriile pline). Nu disperarea, ci crearea perversă de circuite economice subterane stă la baza fenomenului; dacă la capătul liniei n-ar fi diversele firme care cumpără liniștite cablurile și aliajele furate, le topesc și le vând, cu seninătate, CFR-ului păgubit, lucrurile ar sta altfel. Circuitul ar putea fi stopat - dacă cineva dorea cu tot dinadinsul acest lucru - la această fază: stând cu ochii pe ei și pedepsindu-i aspru pe generatorii acestui lanț ilicit, ca și pe managerii CFR-iști care-și cumpără senini ce li s-a furat. Noile autorități sunt îngrozite de dimensiunile fenomenului. Ele uită, însă, că au o responsabilitate: aceea de a nu fi pus piciorul în prag atunci când ar fi putut să o facă. Și când acesta mai putea fi controlat.
Titlu: Democratul
Nr Editie: 219 Data: Saturday 20 January 2001
A trecut un an de când Ion Rațiu s-a retras lângă înaintașii săi ardeleni. Revenise în țară, după un exil de peste patru decenii în ianuarie '90. A descins, cu zâmbetul său larg, americănesc, deasupra papionului cu picățele, pe scara avionului, întâmpinat cu reticențe și suspiciune și de ai lui și de ai altora. Pleca, din start, cu vina de a se fi dedat caviarului în vremea când noi ne luptam cu salamul cu soia. În primul interviu pe care l-a acordat ziarului pe care-l făceam atunci, îi asigura pe compatrioții săi că dacă-l vor alege președinte, în cinci ani în România va curge lapte și miere pe toate drumurile. A făcut o campanie stranie, cu baloane, șepci și insigne - ceea ce nu mai văzuse România - și a luat doar vreo cinci la sută voturi. Și-a primit înfrângerea cu demnitate și cu înțelepciune, convins că cei care nu-l înțelegeau atunci, îl vor înțelege de acum înainte. A intrat în Parlament, a făcut un ziar, a vrut să facă și un post de televiziune, a primit vizita minerilor, i-a cerut demisia lui Pe tre Roman, a candidat pentru președinția partidului - nu din orgoliu, nu împotriva celui desemnat, ci pur și simplu pentru că așa vedea el democrația. A pozat în haine țărănești mițoase și jucându-se cu trenulețele sau mânuind iataganele, a scris cărți, a ținut discursuri, a militat pentru un club al parlamentarilor și l-a făcut, făcea și un teren de golf dacă... De căteva lucruri n-a mai avut, înă, timp. Între acestea, a fost scutit să asiste la dezastrul unui partid la care ținea cu toata ființa lui și de care nu s-ar fi despărșit nici cu prețul celor mai mari nedreptăți care i s-ar fi putut face și chiar i s-au făcut. Dacă nu mi s-ar părea o impietate aș putea crede că Dumnezeu l-a chemat la el special, pentru a-l scuti de această mare decepție pe care ar fi reprezentat-o pentru el ieșirea din istorie a unui partid căruia i-a dedicat ce-a avut mai bun și mai de preț: credința sa. Ion Rațiu și-a preschimbat într-o înaltă distincție personală porecla ironică pe care i-au dat-o cei care încă nu credeau în noțiune: Democratul. Căci a fost un democrat autentic, un european și un model de la care clasa politică avea ce învăța. Dar n-a făcut-o.
Titlu: Efectul "Marga"
Nr Editie: 220 Data: Monday 22 January 2001
Dacă la Conferința Națională a PDSR lucrurile au curs lin, pe făgașul dinainte stabilit, singura surpriză constituind-o identitatea și atribuțiunile noului secretar general (funcție tabu în ultimii zece ani), managerul de presă Cozmin Guse, membru "discret" al partidului, cu o vechime de numai 6 luni, la Congresul țărănist s-a produs o veritabilă lovitură de teatru! Dacă sâmbătă, încă situația părea relativ clară în privința candidaturilor la președinția partidului, în cursă aflându-se cei patru - Dudu, Mureșan, Chiriță și Lupu - duminică a explodat bomba Marga! Curentul puternic al delegaților care au reclamat retragerea tuturor celor care, deținând funcții de conducere, se făceau răspunzători de dezastrul partidului, a reușit să impună renunțarea la criteriile clasice (inclusiv cea de vechime) și să-l propulseze în față pe fostul ministru al Educației, Andrei Marga.Odată cu retragerea lui Lupu și Chiriță, bătălia pentru președinție s-a dus în trei, câștigul de cauză revenindu-i, în ultimă instanță, celui mai puțin... calificat din punct de vedere statutar: Marga! Iată, deci, o răsturnare de situație care nu va întârzia să-și arate consecințele. Prin opțiunea pentru Marga - unul dintre puținii lideri țărăniști neimplicat în scandaluri majore pe teme de corupție și - implicit - mai puțin vulnerabil în perspectiva "recapitulărilor" pe care le va face actualul partid de guvernământ, delegații la Congres au sancționat performanțele fostei conduceri asigurându-se, totodată, șansa unei reformări efective. Evident, cu condiția ca noul președinte să obțină mână liberă pentru aceasta operațiune, fiind totodată în masură să-și construiască o echipă proprie. Andrei Marga este un intelectual autentic și un politician onest. El ar putea oferi o noua față, mai "umană" unui curent politic pe care suficiența si ineficiența celor care s-au aflat în fruntea sa, l-au cantonat în minor și derizoriu, cu condiția adăugării la calitățile sus menționate a altor câtorva, între care hotărârea și refuzul compromisurilor. Și - nu ultima - aceea de a conduce partidul de la București.
Titlu: Sfatul de la Cozia
Nr Editie: 221 Data: Tuesday 23 January 2001
În urmă cu doi ani, cam pe vremea asta, când oastea de strânsura a lui Cozma, după ce-i învăluise tactic pe jandarmii generalilor Lupu și Zaharia la Costești, tăvălindu-i și umilindu-i, se îndrepta spre București, un important personaj al vremii căruia-i plăcea să creadă că, în postura de eminență cenușie pe care și-o atribuise de unul singur, făcea și desfăcea guverne și-i sfătuia pe guvernanți ce măsuri să ia, suda, cuprins de panică, grilajele cu care-și împrejmuise clădirile în care-și desfășura afacerile, mobilizând efectivele de bodyguarzi să-i păzească agoniseala imobiliară. Dintr-o dată, anticamera sa în care se călcau pe picioare vizitatorii în speranța unei priviri binevoitoare se golise, iar telefoanele care altădată frigeau de comunicări, tăceau sumbru. Tras la față și panicat, boss-ul atotputernic își făcea socoteala că, dacă cel din care făcuse inamicul public "numărul unu", punându-i în cârcă mai multe decât merita să ducă, va ajunge în Capitală el își va închide afacerile și, în semn de protest, va emigra. La Londra sau la Monte Carlo unde, oricum, se simțea mai acasă decât prin Dorobanți. Deodată, liniștea a fost spartă de stridența unuia dintre multele telefoane ce păruseră mute. Era primul-ministru de atunci, aflat în drum spre Cozia unde urma să se întâlnească cu liderul minerilor. Sfătuitorul de taină nu și-a mai putut reprima temerile și a izbucnit: "Radule, dă-i tot ce cere, numai să n-ajungă în București!" Era, dintre toate, sfatul cel mai inteligent și mai prețios. Unicul, probabil. Nu știu dacă prin ce-a făcut la Cozia, Radu Vasile a dat curs ideii-forță a "consilierului" său. Cert este că minerii n-au mai venit în București și personajul a putut să ordone desfacerea grilajelor sudate de cu seară. Nici n-a mai fost nevoit să emigreze de teamă că libertatea cuvântului ar putea fi suprimată de cineva. Se știu încă foarte puține despre ce s-a întâmplat la Cozia. A dispărut și "protocolul" pe care l-au semnat atunci cele doua părți. Minerii s-au întors acasă pentru a o lua de la capăt și a încheia, la Stoenești, definitiv probabil, un capitol "original" de istorie. Un capitol pe care l-a generat și l-a susținut tocmai filosofia din care a reieșit prețiosul sfat de care vorbeam: "Dați-le tot ce cer! Numai să nu vină!"
Titlu: S-a deschis sezonul de corupți la Justiție!
Nr Editie: 222 Data: Wednesday 24 January 2001
La Cluj, un polițist jefuiește cu sânge rece și cu pistolul din dotare o casă de schimb valutar. La București, un altul, fură un aparat electronic de la Mall. Tot la București, un polițist, fost fotbalist, e surprins în flagrant primind mită câteva sute de dolari. Din nou la Cluj, un judecător - a cărui nevasta tocmai fusese numită președinte al Tribunalului - este arestat pentru trafic de influență în prodigiosul caz de la Gherla. Toate aceste lucruri s-au petrecut în doar două-trei zile, la sfârșitul săpătmânii trecute. Dacă polițiști au mai fost arestați, cu judecătorii lucrurile stăteau altfel. Ăsta e primul. A mai fost urmărit, acum vreo trei ani, dar cazul a fost clasat pentru insuficiența dovezilor. Omul a perseverat și, de data asta a fost umflat. Și se pare că o să-l urmeze și alții. Orice început e dificil. Dar pentru o țară care se lupta de zor cu corupția fără a reuși să-i dea de capăt, este clar că lucrurile de aici ar fi trebuit să pornească. În nici un alt domeniu al vieții sociale corupția nu este mai gravă, cu urmări mai dezastruoase decât în justiție. Corupția funcționarilor publici obișnuiți, a persoanelor cu responsabilități mai mici sau mai mari din alte zone este îngrijorătoare. Dar în justiție ea atacă fundamentul mecanismelor sociale. Atunci când legalitatea și dreptatea devin mărfuri pe o tarabă, al căror preț se negociază în funcție de cerere si ofertă, riscă să se ducă dracului tot! Nu mai este un secret pentru nimeni că soluțiile instanțelor pot fi cumpărate, cu dosare cu totul, sau piese esențiale pot să dispară peste noapte, ca infracțiuni grave pot fi mușamalizate sau că infractori notorii pot scăpa basma-curată pe motive de sănătate sau de bună purtare. Prestigiul Justiției a devenit deja o amintire și oamenii se confruntă zilnic cu o realitate strâmba și sfidătoare. Ziarele sunt pline, de ani de zile, de astfel de exemple dar, iată abia acum, dupa 11 ani de justiție de piață, a fost arestat primul exponent al corupției. Lupta împotriva acestui flagel mortal este lungă și dificilă. Ea trebuie să înceapă, însă, cu hotărâre de aici - de la justiție, să treacă apoi pe la Parchete, pe la Poliție și după aceea va avea șanse incomparabil mai mari în lupta cu portarii de spitale, registratorii de la primării, administratorii de bloc și alți reprezentanți de marcă ai categoriilor care plătesc deocamdata tribut flagelului.
Titlu: Un milion cât două!
Nr Editie: 224 Data: Friday 26 January 2001
Probabil că multă lume s-a întrebat - și se mai întreabă - cu uimire, de ce iese atât de greu la iveală fericitul posesor al biletului de loterie care a câștigat, duminică, suma de aproape un milion de dolari - câștig record în palmaresul de până acum al Loteriei Naționale. O fi uitat, omul, de bilet, ca-n cele "Două loturi" ale lui Caragiale, le-o fi lăsat în vreo haină pe care nevasta a dat-o unora care strâng veșminte ca să le bage în magazinele de second hand - nu neapărat unor chivuțe, ca-n schița celebră în care a jucat Birlic, ci unor businessmeni moderni, care fac averi din jena unora și din nevoile altora? Și, poate, culmea ghinionului, a nimerit vreun magazin pe care tocmai îl inchide guvernul pe motiv de "haine nebune", că tot se poartă chestia asta. Simple fabulații, bineînțeles. Lucrurile stau, probabil, mult mai prozaic. După cum se știe - și după cum se întâmpla și pe vremea comuniștilor - câștigurile la loterie sunt printre cele mai "vânate" trofee. Țineți minte cum umblau, în limbă, cârciumarii, măcelarii și responsabilii de Alimentare după lozurile câștigătoare sau după bilete Pronosport, care le dădea posibilitatea sa scape cu fața curată când venea "ilicitu'" peste ei să-i întrebe de unde au mașina, frugiderul și televizorul color? Plăteau dublu sau triplu, numai să obțină acest pașaport spre o bunăstare care azi ne poate trezi surâsuri de compătimire. De ce-ar fi, azi, altfel? Mai abitir ca atunci, există persoane care doresc din tot sufletul să-și motiveze vilele, limuzinele și jeepurile, mobilele scumpe, piscinele în fața curiosilor sau a celor care au damblaua să confrunte declarațiile de avere de la începutul mandatului cu rezultatul concret de la sfârșitul acestuia? Știu eu vre-o câțiva care ar da cel puțin trei milioane de dolari obtinuți din șantaje și comisioane, pe unul curat, cu antetul "Loteriei Naționale". Există și o rețea bine pusă la punct de intermediari - unii sălășluind chiar pe langă sau înlăuntrul instituției - pe ale căror liste de așteptare figurează barosani din varii domenii ale vieții publice. Câștigurile la jocurile de noroc - de felul acestora sau din cazinourile care au proliferat în Capitală și în țară, invers proporțional cu sărăcia oamenilor - au tocmai această menire: de a spăla banii pătați în afaceri necurate și de a-i reintroduce, cu certificate de "sănătate", în circuitul normal.
P.S. Aventura rocambolescă a presupusului căștigator intervenită deunăzi nu face decât să confirme o astfel de teorie.
Titlu: INTOXICRAȚIA
Nr Editie: 223 Data: Thursday 25 January 2001
Pește otrăvit cu cianură, carne suspectată a conține virusul "vacii nebune", haine "second hand" presupuse a fi purtătoare de noxe, tone de carne infestată pregătite a fi puse în vânzare la un mare complex cu pretenții, sute de mii de sticle de votcă contrafăcută al carei consum se poate lăsa cu orbire sau afecțiuni grave - sunt doar câteva dintre semnalele de alarmă ce parvin zilnic prin presă milioanelor de români pe care sărăcia sau disperarea îi împing să ignore avertismentele și să consume pește otrăvit, carne putrezită și votcă contrafăcută. Ori pentru că nu mai au încotro, ori pentru ca nu le mai pasă. Populația României parcurge cu blazare drumul eliberării de orice speranță, drumul promisiunilor nerespectate, al dezamăgirilor în serie, al sărăcirii continue. Este momentul cel mai puțin propice pentru a încerca să construiești un nou orizont. Alternanțele la putere i-au vindecat pe români și de nădejdea secretă că unii politicieni ar fi mai buni decât alții, dar că nu sunt lăsați să-și puna ideile în practică. Și le-au pus, și ce-a ieșit am văzut noi. Noua Putere a venit cu o idee subtil ponderată: nu putem să facem minuni, dar vom încerca să nu repetăm greșelile pe care le-am făcut. Până acum n-a făcut greșeli. Dar nici n-a apucat să deschidă orizontul de speranață. Nescăpând de tentația invocării "grelei moșteniri", guvernul promite pentru început pedepsirea vinovatilor. Uită însă că această operațiune, chiar dacă va da o satisfacție morală celor excedați de amploarea jafului și de metodele rudimentare, nerușinate cu care a fost înfăptuit, nu ține nici de foame și nici de cald. Nevoile oamenilor sunt pe cât de imediate, pe atât de concrete: hrană, hrană mai curată și mai accesibilă. Să nu mai mănânce pește otrăvit și carne stricată, pentru că nu-și pot permite mai mult decât o votcă contrafăcută. Or, soluția logică este deblocarea rapidă a mecanismelor economice obturate de un fiscalism excesiv și de o birocrație împovărătoare. Acesta este robinetul principal al bunăstării viitoare și soluția majorității problemelor. Tocmai aici se întârzie. Aici se stă în cumpănă. Aici, ceea ce ieri, din Opoziție, părea limpede și simplu, azi, la Putere, devine neclar și complicat. Și nu la fel de urgent.
Titlu: O zi ca oricare alta
Nr Editie: 225 Data: Saturday 27 January 2001
Deși istoria nu lucrează cu "DACĂ", îmi vine câte-odată ideea nastrușnică de a mă întreba ce s-ar fi întâmplat. Ce s-ar fi întâmplat dacă, în decembrie '89, nu s-ar fi produs răbufnirea aceea care l-a răsturnat de la putere pe cel ce părea a fi de nestrămutat? Probabil că ieri am fi avut o nouă zi de sărbătoare maximă. L-am fi sărbătorit cu fastul de rigoare pe unicul, inegalabilul conducător, pe cel care ne-a condus, ținând strâns în mâini cârma corabiei, spre noi culmi de prosperitate și progres. Dacă n-ar fi sfârșit tragic - căci a fost un sfârșit tragic - lânga zidul cazărmii din Târgoviște, ieri Nicolae Ceaușescu ar fi implinit 84 de ani. Vârsta deplinei maturități politice - cel puțin dacă ar fi să ne luăm după persoanele care, la aceeași etate, se străduiesc prin Parlament sa ne îmbunățătească nivelul de trai. Alături de el s-ar fi aflat, la fel de neclintită - dacă n-ar fi sfărșit la fel de tragic lângă același zid de cazarmă - tovarășa sa de viață, eminentul om politic și de știință, inventatorul polimerilor și al politicii cu coc, academician-doctor-inginer, cea cu data de naștere secretă. Am fi avut spectacole omagiale, la Sala Palatului sau Polivalentă, în care cei mai importanți slujitori ai scenei ar fi declamat cu vibrație patriotică odele pe care le-ar fi închinat cei mai autorizați slujitori ai condeiului. N-ar fi fost exclus ca persoane mai pline de inițiativă decât altele să-i fi dedicat un nou "OMAGIU", neavând răbdare să aștepte până la aniversarea mai rotunda de la anul. Tovarășii săi de lupta, dintre care unii vor fi rezistat încă alături de el, îi vor fi ridicat în slava meritele dobândite în cei 80 de ani de activitate revoluționară - iată, deci, și cifra rotundă! - puși în slujba poporului! În mod excepțional, ieri, cele două ore de program ale TVR s-ar fi prelungit la trei, pentru a putea transmite noianul de mesaje de felicitare sosite din toate colțurile țării. Și chiar și de peste hotare, pentru că un Fidel Castro, un Kim Jong Il sau un Ghaddafi nu l-ar fi uitat. Și cine știe? - din subtile rațiuni geopolitice l-ar fi felicitat chiar și G. W. Bush. Dar, cum istoria nu lucrează cu "DACĂ", ieri a fost o zi ca oricare alta.
Titlu: Marșul lămpașelor
Nr Editie: 226 Data: Monday 29 January 2001
Îmi povestea un prieten, vizibil impresionat, ce se întâmplase în ziua de 29 ianuarie '90, spre seară: minerii înaintau pe mijlocul bulevardului, în formație compactă. Lămpașele de pe căști luminau palid desenând în semiîntuneric un dans magic."A fost ceva unic!" - a încheiat prietenul descrierea secvenței derulate dupa vizita minerilor la sediul CFSN din Piața Victoriei, unde dialogaseră mustrător cu liderii formațiunilor politice aflați acolo. A fost, aceasta, prima intervenție, una pașnică pe care cei interesați au pus-o în vădită contradicție cu puseurile de violență ale marșului și mitingului de cu o zi înainte, al susținătorilor celor două partide istorice - PNL și PNȚCD - proaspăt reintrate pe scena politică și frustrate de ratarea startului la care se aflase doar FSN-ul. Îngrijorarea marilor lideri fusese vizibilă și, cu grăbire, Cazimir Ionescu, Dan Iosif și - dacă nu ma înșel - Gelu Voican Voiculescu dăduseră o fugă cu elicopterul până în Valea Jiului pentru a solicita ajutoare în efortul de a organiza o contramanifestație care să arate care era, de fapt, raportul real de forțe. Minerii - care până atunci nu avuseseră nici un rol - și l-au jucat cu o virtuozitate care chiar a reușit să impresioneze. Mai mult, cei excedați de evenimentele bizare petrecute in 12 Ianuarie, în Piața Victoriei, când se parea că situația nu mai poate fi stăpânită, au răsuflat ușurați: iată-l, detașamentul avansat și disciplinat al clasei muncitoare, purtând galoanele primei revolte împotriva dictaturii, stă de veghe și nu va lăsa lucrurile să degenereze. Dialogul maselor cu politicienii televizat, a transmis spre telespectatori un mesaj potolit, mustrător, dar ferm.Marșul tăcut al lămpașelor pe Ana Ipătescu și pe Magheru a fost certificatul de naștere al unora dintre cele mai "originale" fenomene de manifestare a unui anume spirit civic; el a inoculat în mintea acestor oameni simpli ideea că pot și trebuie să arbitreze incapacitatea politicienilor de a controla lucrurile; el i-a făcut să creadă că pot să dea legile pe care alții nu le pot face, și că pot să le impuă cu forța. Încurajați în ianuarie și februarie, legitimați în iunie, temuți în septembrie, minerii au făcut din mineriadă fenomenul cel mai pregnant și cel mai controversat din buimacul marș spre democrație al românilor.
Titlu: LIBERALII LA RÂND
Nr Editie: 227 Data: Tuesday 30 January 2001
La finele acestei săptămâni este rândul liberalilor să-și facă bilanțul electoral și să-și aleagă o nouă conducere. Dintre partidele parlamentare, ei ocupă locul al doilea, după PDSR, în privința presiunii clarificărilor necesare, după ciclul electoral al anului 2000, și la fel ca la PDSR, se estimează că momentul va coincide cu preluarea frânelor politice de către o nouă echipă. Dacă la PRM lucrurile par clare, chiar și în absența unui congres - care nu ar face altceva decât să confirme conducerea autoritară pe care o exercită Corneliu Vadim Tudor, în condițiile neașteptatului succes la urne care a făcut din PRM cea de-a doua forță politică a eșicherului - nu despre același lucru se poate vorbi în cazul PD-ului, unde sunt de așteptat răsturnari de situație și unde Petre Roman a încetat a mai fi liderul carismatic de până acum. Contraperformanța sa de la prezidențiale și ascensiunea spectaculoasă a lui Băsescu fac din viitoarea reuniune la vârf a democraților teatrul unei dispute îndârjite care ar putea pune capăt celei mai lungi cariere politice de lider de partid. Situația UDMR este una aparte, moderații consolidându-și pozițiile în dauna lui Tokes, iar scorul electoral confirmând stabilitatea electoratului.Cum spuneam, la fine săptămânii e rândul liberalilor să se clarifice. Prin ieșirea din scenă a ultimului lider "istoric" - Mircea Ionescu Quintus - se oferă prilejul unei dispute acerbe pentru acapararea puterii. Prima șansă îi revine, în mod evident, lui Stoica. Acesta a jucat totul pe o carte - ieșirea din CDR și participarea la alegeri pe picioare proprii - și a câștigat. Chiar dacă scorul electoral n-a fost cel așteptat, PNL continuă cursa, în timp ce PNȚCD-ul dispare în ceață pentru cel puțin patru ani. I se vor opune, la Congres, Horia Rusu, impus de Patriciu, și Crin Antonescu, mobilizat de propriile-i veleități. Cum se întâmplă deseori pe la liberali, bătălia va fi dură și nu vor lipsi loviturile pe sub centură. Nu cred, însă, că Stoica va pierde, cu atât mai mult cu cât și-l va asocia pe Stolojan într-o poziție de secund, deja acceptată de către acesta.Cred că, de săptămâna viitoare, PNL va păși într-o nouă etapă, în care accentele istorice se vor estompa în favoarea opțiunii pentru o ideologie mult mai maleabilă, mai adaptată la noile realități ale scenei politice românești, unde conflictul dreapta-stânga face tot mai mult loc binomului social-democrație-liberalism.
Titlu: Platforma sindicală
Nr Editie: 217 Data: Thursday 18 January 2001
Printre marile revelații ale deceniului care a urmat revoluției se numără și aceea a forței reale pe care au dobândit-o fosta "curea de transmisie" a deciziilor politice - sindicatele. De la anarho-sindicalismul primilor ani de democrație până la sindicalismul - constructiv al începutului de mileniu societatea româneasăa a traversat un lung și dificil proces de înțelegere a resorturilor acestui compartiment esențial al mecanismelor sociale. Vocația ultimativă, violentă chiar, a oricărei manifestări de stradă reprezintăî-un fel, și o anumită frustrare: aceea de a nu-și fi putut arăta forța față de adevăratul opresor. Simulacrele de puteri care s-au succedat la guvernare au reacționat într-un singur fel: cedând și amplificând bulgărele revendicarilor sociale în cascada care blocaseră sistematic orice tentativă de reformă autentică. Monologul sindical se rezumă la o unica idee: "Nu plecăm (din stradă, piață etc.) până când nu ne vor fi satisfăcute revendicările!" Și revendicările erau satisfăcute, înrăuățind sistematic condiția generă a celor cărora li se dădea astfel satisfacție. Sindicaliștii nu s-au ales niciodată cu mare lucru. Adevarații câștigători au fost liderii, cei careș-au construit cu grijă și adeseori cu inteligență, propria platformă pe seama celei sindicale. Câțiva dintre cei mai intransigenți lideri au penetrat cu succes politica. Ciorbea a devenit primar al Capitalei și prim ministru. Miron Mitrea a ales o cale mai puțin spectaculoasă dar mai sigură: s-a implicat în organizarea PDSR-ului, a stat răbdător în Opoziție și acum culege roadele demersului pe care l-a slujit de cealaltă parte a baricadei. Și un alt lider, Sârbu, este astăzi în Executiv, în timp ce alți câțiva s-au muțtumit cu condiția de parlamentari. Au reușit acest lucru într-un moment în care patimile s-au mai potolit, sindicaliștii s-au mai resemnat și protestul de strada face încet-încet loc constructivismului practicat de lideri care-și doresc același lucru, dar cu alte metode. Pentru că platforma sindicala rămâne rampa de lansare a unui nou eșalon de legislatori sau administratori care știu să părăsească la timp barca plină de găuri a militantismului.
Titlu: De la "Țigareta 2" la "Heroina 1"
Nr Editie: 216 Data: Wednesday 17 January 2001
Scandalul izbucnit zilele trecute în legătura cu o dubioasă acțiune sub acoperire a Serviciului Antidrog al Direcției de Combatere a Crimei Organizate dezvăluie o parte din scenariul unei acțiuni care seamănă ca o picatără de apă cu celebra "Țigareta 2". Mai precis este vorba despre instaurarea și perpetuarea - în absența unui control și a unei supravegheri normale - unui climat de confuzie și de ambiguități din care, sub masca unor "acțiuni speciale" de combatere, se practică pe scară largă trafic sadea de droguri. Cu zecile și sutele de kilograme! Aplombul lui Truțulescu și colaborarea zeloasă a reprezentanților "organelor" au făcut ca traficul în folosul câtorva (nu se știe nici azi cu exactitate câți) inițiați ă beneficieze de cea mai înaltă acoperire, în virtutea secretomaniei ridicate la rangul de politică de stat. În cazul "Heroina 1", lucrurile stau cam la fel. Câțiva ofițeri șmecheri, au intuit că la adapostul clasicei lupte cu criminalitatea, pot nu doar să aproximeze eficiența și direționarea acțiunilor, dar și rigoarea operațiunilor pe care le desfășurau. Sub același pretext al secretului ei au făcut - după toate probabilitățile - trafic de stupefiante cu acte în regulă. Au manipulat mari cantități de droguri fără să țină sau să semneze nici o evidență, le-au preluat pe bază de "se știe sus" și le-am expediat unde nu e nevoie să cunoască nimeni. Încrengătura de interese dintre acoperiți, acoperitori și feluriți șefi ierarhici a ieșit la iveală - ca și la Otopeni - dintr-o banală eroare: polițiștii s-au urmărit și s-au turnat între ei, de teamă ca unii se aleg de pe urma afacerii cu mai puțin decât alții. "Heroina 1", ca și "Tigareta 2" au fost și sunt posibile pentru că în poliție - și nu numai acolo - nu mai există reguli, nu mai există controale, nu mai există rigoare și profesionalism. Există doar o necurmată competiție pentru șpagă, avansari și grații politice care să permită continuarea acestor mănoase activități - cu atât mai mânoase cu cât sunt mai "acoperite".
Titlu: VALUL LUI TRAIAN
Nr Editie: 215 Data: Tuesday 16 January 2001
Traian Băsescu este, cu siguranță, unul dintre cei mai atipici politicieni de pe malul Dâmboviței. Atât de atipic încât i-au trebuit zece ani ca să se impună ca purtătorul unui tip de mesaj de care alegătorul român, confruntat cu modele mult prea asemănătoare între ele, să-și dea seama ăa este acela de care are nevoie. Devenit primar al Capitalei printr-o campanie electorală fulgurantă, plecat de la vreo două sărmane procente pentru a-i dăpăși, pe linia de sosire, pe candidații cu avantajul unor campanii costisitoare, Băsescu a triumfat în ultimul act în fața reprezentantului partidului care avea să câștige următoarele trofee pe toată linia. Bucureștenii au văzut în el pe singurul candidat care nu bătea apa în piuă, care nu dădea tărcoale problemelor preferând să le abordeze frontal, cu o încăpățânare și o inconștiență vecine cu sinuciderea politică, mandatându-l, împotriva șirului de dezamăgiri de până atunci, cu șansa ultimei speranțe. Traian Băsescu a devenit primar al Capitalei pe o atmosferă de așteptare similară cu cea de la legislativele din '96, dar și pe fondul acelorași riscuri. El și-a început mandatul în forță, apasând sistematic pe pedalele spectaculozității și ale maximei mediatizări, intrând într-un război deschis cu chioșcari și - implicit - cu primarii pedeseriști de sectoare, după ce-și ridicase deja îcap consiliul local, prin șicanele cărora i-a supus pe foștii săi competitori. Băsescu demonstrează că este un maestru al cutiei de rezonanță,că știe foarte clar ce și cât poate face, dar că nu exclude nici un moment din recuzita acțiunii sale "luarea feței" și diversele "născociri". Ultima sa performanță o reprezintă atacul implicit și abil disimulat la adresa președintelui partidului, un președinte plasat în amurgul carierei sale de către incredibilul eșec de la prezidențiale, dar și de avansul constant pe care-l înregistrează el, în calitate de vicepreședinte. Cu toate declarațiile prudente ale ambelor părți, Băsescu simte că se află pe creasta unui val singular, unde dacă nu-și exploatează nemilos șansa, riscă să fie înghițit de bulboana de dezamăgire care s-a format în jurul partidului. Așa încât este puțin probabil ca - în stilul propriu - să nu-și speculeze la maximum poziția privilegiată în care se află, ca primar al celei mai importante comunități, de unde poate negocia, ca de la egal la egal, cu președintele sau cu premierul, pentru a obține maximum de profit politic. Pentru el și pentru partidul căruia nu este exclus să-i devină lider.
Titlu: Nr.2 și nr.3
Nr Editie: 205 Data: Thursday 04 January 2001
Conform schemei constituționale, primul om în stat este președintele, chiar dacă atribuțiile acestuia au fost limitate pe modelul unei republici semiprezidențiale. Aceeași Constituție adoptată în '91 specifică faptul că în caz de imposibilitate a exercitării prerogativelor sale, sarcinile de reprezentare și de acțiune îi sunt preluate, automat, de către președintele Senatului. În caz că - Doamne ferește! - și acestuia i se întâmplă ceva, ștafeta trece la președintele Camerei Deputaților și abia după ce și acesta ar ieși - teoretic - din joc, povara ar cădea asupra celui care este, de facto, " numărul unu " - premierul. Între președinte și premier, șefii celor două camere ale Parlamentului reprezintă - ar trebui să reprezinte - două repere fundamentale ale vieții politice, personalități dotate cu calitățile necesare exercitării atribuțiilor lor politice. Cum stâm, dupăa 11 ani de exercițiu - la acest capitol? Păi, să vedem. Să luăm, mai întâi, Camera. Aici, pe fotoliul ocupat, pe rând, de Dan Marțian, Adrian Npstase sș Ion Diaconescu, a poposit dl Valer Dorneanu. Jurist eminent, dl Dorneanu a fost, în guvernul Roman, ministru însărcinat cu relația cu Parlamentul, având șansa să vadă cum stau lucrurile și din această perspectivă. A funcționat, pana de curând, la Camera Legislativă, acumulând o experiență ce-i va fi mai mult decât folositoare în dificila misiune de asanare a câmpului legislativ năpădit de buruienile ordonanțelor de urgență. Dl Dorneanu pare, din capul locului, a fi omul potrivit la locul potrivit, având în plus atu-urile unei firi calme, așezate, cumpănite. La Senat, dl Văcăroiu succede domnilor Bârlădeanu, Gherman, Roman și Quintus, aducând cu sine experiența unicului premier cu mandat complet și execițiul parlamentar " la zi ", pe banca Opoziției. Dl Văcăroiu este o persoană mai presus de reputația sa mediatică, caracterizat deasemenea prin echilibru și printr-o plasare strategică în ierarhia de partid care-i permite să arbitreze, la propriu, meciul cu tendințele "separatiste" ale facțiunilor ce au prins viață odatăa cu preluarea puterii. Una peste alta, la nivelele 2 si 3 am putea să nu ne facem griji. Sau nu atâtea cât pentru nivelele 1 și 4.
Titlu: Zbor deasupra unui cuib de cuci
Nr Editie: 206 Data: Friday 05 January 2001
Instalându-se confortabil în cuibul din care a aruncat peste bord progeniturile ciudățeniei ornitologice cu moț țărănist, aripi liberale, gheare democrate și coadă udemeristă, noul premier adăpostește sub aripile sale noul stol de pui social democrați. Văzut de sus, cuibarul lui Năstase se arată în diversitatea și originalitatea sa. Sunt, mai întâi, puii dolofani - cei care-au mai fost miniștri, care au învățat din greșelile lor și ale urmașilor lor și sunt hotărâți să nu mai rateze nimic : Dan Ioan Popescu - la Industrie, Dan Matei Agathon - pentru care s-a și reînființat ministerul decedat al Turismului, și Aurel Constantin Ilie, la Mediu și l-aș trece aici chiar și pe Ioan Mircea Pașcu, fost și el secretar de stat pe la Apărare. Este nucleul dur al puilor, față de care cei plăpânzi, aduși de pe la Cluj și Timișoara - Rus de la Interne, Pușcas de la Negocieri, Sârbu de la Agricultură (căci sunt deja doi sârbi în cuib) fac figură de orfani, demni de compasiunea tuturor. Chiar și de a " puicuțelor " - patru la număr - gureșe și ambițioase, băgate pe o filieră strict bugetară, la Învățământ, Sănătate, Justiție și Integrare. O situație specială au puiul Geoană de la Externe, agățat cu o gheruță în cuib și cu alta pe creanga Washingtonului, acolo de unde tocmai s-a întors un alt pui cosmopolit - cel de la Finanțe, Tănăsescu pe nume. Puiul chel de la Cultură și de la Culte și cel mustăcios de la Transporturi aduc o pată de culoare peisajului, compensându-se reciproc. Mai sunt și alții, dintre care cel mai plăpând este, de departe, gingărașul de la Sport, în timp ce puiul - secretar general al guvernului încearcă să se umfle în pene, doar-doar o ajunge la dimensiunea predecesorului său Hrebengiuc. Un cuib cam aglomerat - ar putea să spună unul mai căpos. În care se înghesuie cu vreo 5-6 pui mai mult decât aveau țărănisto-liberalo-democrato-udemeriștii la un loc! E drept - ar putea să răspundă (dacă ar ține cu tot dinadinsul) puiul Năstase. Familia e mare, dar renumerația de la buget e mică! Iar pui la pui oricum nu-și scoate ochii, nu-i așa?
Titlu: Serviciile
Nr Editie: 207 Data: Saturday 06 January 2001
Guvernul și-a făcut treaba: și-a urcat sacii ministeriali în căruță șe gata să pornească la drum pe calea plină de hârtoape a capitalismului multilateral subdezvoltat. Este rândul celeilalte mari puteri - cea prezidențială - să-și definitiveze programele și organigramele. La Cotroceni, birourile lăsate vraiște de oamenii lui Constantinescu, au fost deparazitate, măturate, date cu apă de trandafiri și ocupate de către noii consilieri. Deschisă a rămas problema serviciilor. Nu a celor către populație - asta nu e treaba președintelui - ci a celor mai mult sau mai puțin secrete. După cum se știe, SRI, SIE, SPP și ce mai e pe la Interne și pe la Justiție, sunt apanajul CSAT-ului. Adică al președintelui, care e șeful CSAT-ului. În fruntea acestor servicii se pun, de reguă, oameni cu dragoste de țară și de cel care-i pune acolo. Asta s-a văzut și în '90, când Virgil Măgureanu, pe atunci mâna dreaptă și sângă a lui Ion Iliescu, a fost pus să înființeze SRI-ul ca să-i poata fi șef, și după aceea când la SIE a venit fostul consilier prezidențial Talpeș, sau la SPP unde tanchistul Mitică Iliescu, garda de corp a președintelui CFSN a fost iute încălțat ca general. În '96, când s-a schimbat stăpânirea, s-au schimbat și șefii serviciilor. Emil Constantinescu i-a trimis mai întâi să înțe, prin America, pe Costin Georgescu și pe Harnagea, timp în care a coabitat, smecher, și cu Măgureanu (căruia-i datora acel "Am votat schimbarea!") și cu Talpeș. L-a sacrificat din prima doar pe Mitică Iliescu, dând impresia că în materie de "servicii" e adeptul unei anumite continuiăți. Când și Măgureanu și Talpeș începuseră să creadă că sunt apreciați doar pentru valoare, și când Harnagea și Georgescu și-au isprăvit stagiile de instruire, le-a băgat scurt sula-n coaste celor doi și i-a ajutat să demisioneze de bunăa voie și nesiliți de nimeni. Acum, în 2001, lucrurile sunt mai clare. Harnagea a demisionat, deja, fără a mai fi nevoie să fie convins. Costin mai așteaptă, nu se știe ce. Între timp, în culise, se dă o bătălie dură între echipa "foștilor", nerabdători să revină în fruntea bucatelor și a "actualilor" și ei la fel de nerabdători pe același motiv. Retras în liniștea Scroviștei, președintele meditează în stilu-i inconfundabil înainte de a lua o decizie care să rezolve ultimele necunoscute din ecuația noii puteri: serviciile!
Titlu: Un triumf păgubos al populismului
Nr Editie: 208 Data: Monday 08 January 2001
Într-un fel sunt de înțeles rațiunile care au stat la baza celei mai populiste măsuri pe care noul guvern putea să o ia - și chiar a luat-o: aceea de a rebranșa (uneori, chiar cu forța?) pe abonații la termoficare ce au fost "tăiați" pentru neplată sau au renunțat de bună voie: partidul care s-a lansat în bătălia electorală cu sloganul "Pentru oameni, aproape de ei!" a dorit să dea expresia imediată și directă acționând asupra pârghiei celei mai sensibile - frigul iernii! Cabinetul Năstase a vrut să demonstreze prin asta că, spre deosebire de cei pe care i-a înlocuit, dorește și poate să-și țină promisiunile electorale. Quod erat demonstrandum! Numai că, mânat de aceste frumoase sentimente, guvernul n-a luat în calcul consecințele acestei demonstrații de umanism. N-a luat în calcul reacția celor care și-au luat de la gură pentru a-și plăti întreținerea și care se văd acum profund dezavantajați. N-a luat în calcul dezastrul pe care-l va produce în bugetele primăriilor această clară invitație la neplată și dimensiunile pe care le va atinge fenomenul în lunile care urmează. Gestul, cum spuneam, a fost demonstrativ, formal și negândit. Pentru că dacă era vorba de găsit o solutie pentru fenomenul cu adevărat grav pe care-l constituie nivelul insuportabil - pentru marea majoritate a abonaților - al facturilor de întreținere, aceasta trebuia căutata altundeva. Și anume la controlul sever al modului cum se constituie aceste facturi, la proasta gospodărire care amplifică artificial prețul gigacaloriei și al celorlalți "agenți", la echilibrarea facturii energetice prin soluții fiscale. Așa, a fost aleasă soluția nu doar cea mai facilă, ci și cea mai periculoasă. Pentru că ea înseamnă, în fond, o invitație la nesupunere civică: mâine-poimâine și alte facturi vor fi considerate neconforme cu realitatea posibilităților individuale ale păturii dominante. După căldură pot urma impozitele, transportul în comun, transportul pe CFR, și așa mai departe până la un blocaj total. Ceea ce mi-e greu să cred că dl Năstase își dorește. Dar e ceea ce ar putea să obțină, plecând de unde a plecat.
Titlu: Ce-a facut Brigada în ultimii patru ani?
Nr Editie: 209 Data: Tuesday 09 January 2001
Ultimii patru ani ai Brigăzii Antiterosite din cadrul Serviciului Român de Informații au constituit un concediu extrem de plăcut și de agreabil pentru șefii săi, tulburat doar de necesitățile protocolare de traducere în și din limba engleză ale directorului (sarcină de înaltă răspundere, asumată voluntar de generalul Ștefănuț) și un episod cunoscut îndeobște sub numele de "mineriadă". În rest - liniște și pace! Pentru că atentatele (produse cu duiumul în acest interval) cărora le-au fost autori și victime cetățeni străini, au fost considerate banale răfuieli între clanuri mafiote (apartenența unora la grupuri cunoscute în literatura de specialitate fiind considerată ca amănunt nesemnificativ) căzând în sarcina poliției. Chiar și atentatele cu bombe au fost trase pe "Academiei", considerându-se că sunt și ele, dacă nu răfuieli pasionale sau matrimoniale, accidente pur și simplu. Dulcea toropeală a antiterorismului n-a fost tulburată decât de răbufnirile cauzate de frig, foame și derută din Valea Jiului, pe care administrația de acum doi ani le-a trecut cu nonșalanță în categoria manifestărilor teroriste. Așa se și explică faptul că la capturarea lui Cosma o contribuție esențială a avut tocmai Brigada colonelului Ștefănuț (devenit, după această eroică faptă de arme, general) care s-a luptat cu abnegație să pună mâna pe "inamicul public numarul unu", cel care sburătăcise jandarmii în termen ai generalului Lupu la Costești, ridiculizând întreaga structură a autorităților de stat. Trecută prin asemenea încercări, Brigada se află astăzi într-o situație de neinvidiat: deprofesionalizată de propensiunile politice ale șefilor, scăpând de sub control mișcarea străinilor cu potențial de pericol, ignorând semnalele clare ale evenimentelor, i se caută un loc de parcare pe undeva prin ograda Internelor, până la momentul dezafectării. Mediocritatea și oportunismul celor care s-au aflat în fruntea ei i-au pecetluit soarta, transformând-o astăzi, dintr-un corp de elită, într-o povară, pasată de la o institțtie la alta. Păcat. Păcat de tradiție, de blestemul oamenilor nepotriviți la locul nepotrivit. Și - poate, mai ales - la timpul nepotrivit.
Titlu: Jaf la conducta mare
Nr Editie: 210 Data: Wednesday 10 January 2001
Ministrul de interne și-a arătat "partea rea" și l-a destituit pe șeful poliției Ilfov în a cărui parohie s-au înțepat conductele de benzina ale CONPET-ului. Cu același prilej a anunțat că-i are în vizor și pe alți câțiva șefi de poliție din județele tranzitate de conducte dacă astfel de evenimente se vor mai produce. Bravos! - am putea spune, asemenea cetățeanului turmentat de evenimentele care-l buimăcesc. Asta da, ministru. Taie-n carne vie! Tăietura însă, nu este nici adâncă și nici din cale-afară de dureroasă. Șeful poliției va fi rotit pe un post călduț - nu poți să dai de pământ cu ditamai gradul superior doar așa, pentru ca un prost a dat o gaură într-o țeavă - iar hoții de benzină nu se vor formaliza de faptul că, din cauza lor, un alt colonel sau general o să aibe probleme. Ei își vor vedea, îcontinuare, de treaba lor, pentru că știu să o facă și e rentabilă. Chiar dacă o parte din beneficii trebuiesc împărțite cu subordonați de-ai domnului colonel sau general, cu salariați de la CONPET care le vând ponturile, cu benzinari dispuși să-și cumpere marfa la jumătate de preț sau chiar mai puțin. Treaba merge și nu puțini sunt cei care trăiesc de pe urma ei. Am văzut pe la TV, o groază de gospodării țărănești ale căror stăpâni care sapă de zor pământul recoltându-i roadele în butoaiele și canistrele cu care și-au umplut hambarele și pe care poliția le admira, neîndrăznind să violeze drepturile legitime ale cetățeanului cinstit atât timp cât nu e prins asupra faptului. Tot la TV, un oficial spunea că în ultimele luni s-a furat benzină în valoare de vreo 150 de miliarde! Cât bugetul Parlamentului - exclamă un cunoscător. Să viăa să-mi spună cineva că se poate fura de 150 de miliarde așa, la plesneală, noaptea pe câmp, cu bidonul când e lună plină. Nici vorbă! 150 de miliarde înseamnă furt organizat pe scara largă și cu logistică clasa întâia. Furt tolerat, supravegheat, ajutat să ajungă la performanță chiar de către cei care ar fi trebuit să-l stăpânească. Dac-am fi naivi și am crede că pe conductele CONPET curge benzină ziua și noaptea, am mai putea zice că e greu să fie controlate și păzite traseele. Dar benzina curge, la anumite ore, în intervale de timp pe care hoții le cunosc ca pe Tatăl Nostru. Aici e problema, pe care n-o va rezolva destituirea tuturor șefilor de poliție, cu tot cu adjuncți și cu secretare. Acest furt a fost cunoscut în permanență și tolerat cu interes - inclusiv de către pagubași! Și, fie-mi permis, de aici ar trebui să înceapă o anchetă serioasă, dornică să soluționeze definitiv această activitate care reprezintă doar una dintre fațetele hoției la drumul mare care domnește într-o țară scăpată de sub control.
Titlu: Ingineria secolului - AVAB!
Nr Editie: 211 Data: Thursday 11 January 2001
Când s-a apucat dom' Titi Grecea să croiască, la indicația premierului Vasile, Agenția pentru valorificarea activelor bancare, AVAB, toată lumea și-a zis: bravo! În sfârșit, cineva se interesează să recupereze banii furați prin credite dubioase de la băncile de state! Asta era și ideea. Fondul însă, a marcat o serie de diferențe, ce au devenit vizibile la primul contact dur - cel cu Cataramă. Va mai amintiți, probabil, suita de meciuri televizate de categoria grea Grecea-Cataramă. Se cărau pumni grei peste masa și tandre strângeri de mână pe dedesupt. Cataramă, băiat deștept, nu s-a pierdut deloc cu firea în fața impetuosului recuperator. El știa ce contract deștept făcuse și realiza că din toata agitația acestuia nu se va alege mare lucru. Și așa a și fost. Cruciada împotriva creditorilor Bancorex-ului s-a sfârșit înainte să începă, odată cu descifrarea mecanismelor de funcționare a dibacei instituții. Pentru ca, până la urmă s-a văzut că toată afacerea era, de fapt, o manevră a acelorași debitori, care-și răscumpărau - prin interpuși, bineînțeles - datoriile la un preț de 5-6 ori mai mic. În loc să rămână la Bancorex datori cu 10 milioane, cu posibilitatea de a fi urmăriți până la calende, băieții dădeau înapoi, prin AVAB, două, și rămâneau cu marfă - fabrică, hotel, teren. Câștigă omul, câștigă și AVAB-ul. Pentru că odată cu instalarea destoinicului Dan Pazara în locul lui Grecea (uns de Vasile, care s-a "compensat" dându-i afară nevasta, a doua zi după ce acela n-a mai fost prim-ministru), AVAB-ienii au început să-și ia și ei comision gras pe ce recuperau, completându-și în acest fel salariile babane, occidentale, cu primele la fel de babane pentru activitate fructuoasă la locul de muncă. Am mari temeri că dacă cineva se va apuca să facă o socoteală serioasa și să compare ce-a recuperat AVAB-ul cu ce-a dat pe de-a moaca, vom ajunge la concluzia că SAFI, FNI și alte bănci falite au fost jocuri de mici copii.
Titlu: Sindicat la Cotroceni!
Nr Editie: 212 Data: Friday 12 January 2001
Nu sunt adeptul ideii că în spatele fiecărui eveniment se află un scenariu mai mult sau mai puțin ocult, dar ceea ce se întâmplă deunăzi la Cotroceni mă face să nu cred în spontaneitatea acțiunii declanșate de către angajații președintelui Constantinescu. Mi-aduc aminte ca în '96, la preluarea puterii de către fostul președinte, dl Iliescu și-a călcat pe inimă și l-a rugat pe dl Constantinescu să găsească, dacă e posibil, o soluție pentru personalul care n-avea nici în clin nici în mânecă cu politica - menajere, portari, soferi, simpli funcționari. Tot din câte mi-aduc aminte, proaspătul staff nu numai că n-a găsit soluții, dar a și procedat la o epurare minuțioasă a puținilor oameni rămași pe loc din lipsă de alternativă. Pentru că marea majoritate a colaboratorilor d-lui Iliescu a considerat că e o chestiune de bun simț părăsirea Palatului odată cu cel pe care-l serviseră - mai bine sau mai puțin bine. Dacă în '96 lumea a fost luată cam prin surprindere - cu mai puțin de o lună înainte de alegeri consideră ndu-se că dl Iliescu își va înnoi mandatul - în 2000 s-a știut că acest lucru nu mai este posibil cu aproape cinci luni îde scadență. Ei bine, în aceste condții nu numai că marea majoritate a funcționarilor nu și-au căutat de lucru prin alte părți (cu excepția "vârfurilor") dar schema Cotrocenilor a cunoscut o bruscă și consistentă suplimentare de rude, cunoștințe și pile! Față de apariția intempestivă a sindicatului personalului prezidențial, această manevră își dezvăluie acum rațiunile. Înclin, deci, să cred, că a fost vorba despre o manevră premeditată menită cel puțin să pună în dificultate noua echipă și funcționarea mecanismelor președinției. Gestul mi se pare a fi mai puțin inspirat de grija față de oameni, cât de o elementară lipsă de loialitate față de fostul președinte. Președinția nu este un loc de muncă oarecare. Este un loc în care trebuie să primeze împaătășirea de principii și verticalitatea morală. Dorind să rămână cu tot dinadinsul în coasta președintelui, sindicaliștii de la Cotroceni scriu o nouă pagină din cartea penibilului politic romînesc.
Titlu: Teroarea inflației
Nr Editie: 213 Data: Saturday 13 January 2001
De peste zece ani, principalul motiv de îngrijorare al românilor îl reprezintă inflatia. Abia după aceasta vin celelalte subiecte "clasice": corupția, securismul, ceaușismul, frica de un război pe la granițe, teama de boli și cuprinzătorul concept de sărăcie. O confirmă sondajele de opinie din 91, 92, 93 și așa mai departe pâna în 2000. Ei bine, oricât ar părea de paradoxal, nici un partid, în nici o campanie electorală sau de altă natură, nu ș-a propus să înfrunte acest flagel care macină încet și sigur încrederea românilor în capitalism. Ni s-au fluturat pe la nas zeci, sute de programe cu obiective ambițioase, dacă nu doar nerealiste, ni s-a vorbit despre toate reformele posibile, de la cea morală până la cea politică, dar nimeni nu s-a încumetat să pună degetul pe rana inflației. Nici măcar Mugur Isărescu, cel care ne asigurase că va ține fenomenul sub control în calitate de prim-ministru, nu s-a aventurat, în poziția de candidat la președinție să facă evaluări asupra modalităților în care inflația galopantă ar putea fi redusă și controlată. Institutul Național de Statistică ne anunță triumfător că în 2000 rata inflației a fost "doar" de 40,7 la sută, în decembrie înregistrându-se, cu 2,5 procente, un record. Asta în timp ce la bulgari, la macedoneni și chiar la sârbi, monedele naționale stau cuminți în umbra mărcii germane, doar ungurii mai apropiindu-se de modul de operare care tinde să ne devină specific. Dacă ei au putut, noi de ce nu putem? De ce, aflat de un deceniu în fruntea Băncii Naționale, dl Isărescu nu și-a propus să domolească avântul cu care se devalorizează moneda națională, recurgând la tehnici și soluții îndeobște cunoscute? Mister. Nu vreau să spun că-mi trece prin minte că bulgarii, macedonenii și sârbii n-au probleme. Au, slaăa Domnului. Numai că reușesc să mențină un tonus psihologic pozitiv, ceea ce nouă nu ne reușește deloc. Românii privesc cu groază bancnotele a căror valoare se micșorează vazând cu ochii, în timp ce zero-urile de pe ele se înmulțesc amenințând să le topească nu doar bruma de câștiguri pe care le mai au, dar mai ales speranța ca cei care-i conduc mai pot controla ceva.
Titlu: Două lozuri
Nr Editie: 214 Data: Monday 15 January 2001
Întâmplarea face ca la sfârșitul săptămânii să se producă două evenimente importante pentru evoluția scenei politice românești. Partidul Național Țărănesc - Creștin și Democrat, și Partidul Democrației Sociale din România, până nu demult polii fundammnetali ai spectrului, își desfășoară Congresele în care vor fi aleși noii lideri ai formațiunilor. Similitudinile se opresc, aici, pentru că în rest semnificațiile și opțiunile sunt net diferite. În timp ce PNȚCD va alege un președinte care - vorba lui Cătălin Chiriță - să conducă dricul pe ultimul său drum, PDSR-ul parcurge primul transfer important de putere din istoria sa. În PNȚCD, degringolada pare a nu mai putea fi oprită. Dezastrul electoral pe care l-a înregistrat formațiunea lăsată moștenire de către Corneliu Coposu nereprezentativului său succesor, Diaconescu, este negociat de vreo trei-patru facțiuni mânate de interese centrifuge și de rivalități ireconciliabile. Nu mai este vorba despre clasica dispută între generații, ci de o disperată agățare de scândura care i-ar mai putea ține la suprafață pe supraviețuitorii naufragiului. Este previzibilă o rupere a partidului, pentru că în stil dâmbovițean mi se pare puțin probabil ca învinșii să se resemneze respectând o disciplină de partid care nu mai există. În ce privește PDSR-ul, lucrurile stau invers. Aici victoria a strâns rândurile, iar interesele guvernării au întărit disciplina. Transferul de putere este, practic, o formalitate, Adrian Năstase neavând contracandidat și neîntâmpinând nici o piedică în a aduce modificările statutare care să-i permită să conduca cu mână de fier un partid pe care l-a manageriat, în fapt, chiar și in timpul în care acesta a avut un alt președinte. Alternanța la putere aduce, în 2001 nu doar noi lideri, și o puternică debalansare a echilibrului.
Titlu: "Vezi, Nelule, că n-ai facut criteriile!"
Nr Editie: 228 Data: Wednesday 31 January 2001
Duioasă scena jucată mai deunăzi de președintele Mircea Sandu și de noul șef al arbitrilor, Crăciunescu: Nașul - în rol de tată înțelept și îngăduitor, Nelu - în acela de copil dezorientat, care credidează nelimitat autoritatea părintească. Mica neînțelegere, rezolvată magistral de Naș, ținea de controlul care ar trebui sau nu să se efectueze asupra delegării arbitrilor (că de prestație nu mai poate fi vorba) "Nu voi accepta nici un fel de imixtiune!" - clamează dl. Crăciunescu, recunoscând apoi că va fi intransigent din acest punct de vedere cu oricine în afară de dl. președinte, evident. Vorba lui Nenea Iancu: să fiu controlat, accept, dar numai pe ici - colo și doar de președinte! Nașul Mircea Sandu nu rezistă unui asemenea devotament și simte nevoia să-i mai atenueze frustrările șefului peste arbitri: stai, nene, liniștit, nimeni nu se va abate cu otuzbiru asupra dumitale ca să-i sperie pe bieții arbitri. Nici vorbă: aceștia-și vor putea vedea în liniște de arbitaj - cinstea se plătește și nu oricum, ci cu mii de parai pe meci trântit - pentru că singura formă de control va fi una pur creștină. Nașul, din când în când, va zice "finului" Crăciunescu: vezi, Nelule, că n-ai facut criteriile! Și atunci Nelu, cuprins de remușcări, va trece criteriile în revistă și va vedea care-au fost făcute și care nu. Ca-n basme, nu altceva. Vezi bine, președintele vădește o certă aplecare spre nou și spre abordarea constructivă a problemelor! Si când te gândești că Nașul face treaba asta de mare finețe pentru doar vreo 400 de parai, cât e o amărâtă de leafă de președinte! Veritabil apostolat, nu altceva, ca și arbitrajul, dealtfel. Căci vezi bine, din cei 2000 de dolari pe meci pentru o echipă, bietului arbitru, copleșit de toată răspunderea ce derivă din rezultat, îi mai rămâne doar de două ori cât îi rămâne președintelui! Și iată cum ajungi să crezi că în branșa asta s-au adunat cei mai morali și mai dezinteresați reprezentanți ai nației, care fac tot ce fac doar pentru glorie și pentru propășirea fotbalului românesc, fără a se mai gândi la propriile lor nevoi și interese!
P.S. Spuneau oficialii că bietul arbitru rămâne cu 400 din cei 850 de dolari de meci (din care mai plătește masa, casa și drumul!). Dacă arbitrează doar două meciuri pe lună, bagă în buzunar 800 de dolari. La cursul actual asta înseamnă vreo 22 de amarate de milioane de lei.
