Titlu: Final în ceață
Nr Editie: 178 Data: Friday 01 December 2000
Rezultatele alegerilor de duminică au constituit un duș rece nu doar pentru țărăniști, lăsați în gară de trenul parlamentar, ca niște săteni fără bilete, nu doar pentru un Petre Roman, devenit din locomotivă, frănarul mărfarului democrat, nu doar pentru Meleșcanu, desființat ca un balon meteo după ce a sondat înălțimi amenințătoare, nu doar pentru un Isărescu, flăcău luat la oaste cu arcanul și debarcat la popotă să curețe cartofi, dar și pentru cei care s-au considerat, cu mult înainte, câștigătorii acestui nou pariu cu istoria. Nu numai cele doar 38-39 de procente - din cele vreo 50 cu care-i gratulaseră sondajele - ce nu le mai permit luxul de a face singuri un guvern singur, dar - poate mai ales - minima diferență dintre scorul liderului sau și acela al celui ce-l secondează în turul 2. În 1996, dl Iliescu a avut, față de Emil Constantinescu, în primul tur, un avans fragil: numai vreo 4 procente. Asta, în condițiile în care geologul avea, totuși, în spate, o Convenție Democratică omogenă și motivată. Cele 8 procente pe care le are acum, în fața lui Vadim, înseamnă - în termeni reali - mai puțin. Pentru că Vadim - Omul Partid n-are în spate mașinăria electorală și banii pe care i-a avut Convenția. Pentru că Vadim, după ce-a ciugulit, cu mesajul săîu autoritarist, tot ce-a putut de la ceilalți, pe ultimii metri l-a atacat frontal pe liderul PDSR și i-a retezat câteva felii de electorat "proprietate personală" - ceea ce Constantinescu n-a reușit și n-ar fi reușit în ruptul capului. Spaima de dificultățile pe care le-ar fi putut crea în turul 2 un Stolojan sau un Isărescu, i-a făcut pe pedeseriști să coboare garda și să-l menajeze pe Vadim, în care vedeau o pradă ușoară la finală. Au ignorat, însă, faptul ca transferul de simpatizanți poate fi mai mare decât își închipuiau, pentru simpul fapt că cele doua formațiuni împărțeau cam același electorat. Acesta poate fi și motivul pentru care turul 2 este departe de a fi adjudecat și pentru care o nefirească mobilizare a electoratului de dreapta, speriat de ascensiunea lui Vadim poate constitui detonatorul unui nou flux de opțiuni dinspre liderul PDSR spre acela al PRM. Din păcate pentru dl Iliescu&Comp, lucrurile nu sunt clare deloc și o nouă teleofensivă a radicalului Vadim iritat de refuzul unei confruntări directe poate afecta serios șansele de reușită ale temperatului lider democrat-social. Cu toate riscurile de imagine pe care le prezintă o astfel de decizie.
Titlu: Separația puterilor în partid
Nr Editie: 192 Data: Saturday 16 December 2000
Blocul monolit al PDSR începe să se fisureze. Odată cu câștigarea alegerilor, forțele centrifuge din interior încep să se manifeste. O primă despărțire a apelor are loc prin configurarea celor trei echipe: cea care merge la parlament, cea care merge la Palatul Victoria și cea care merge la Cotroceni. Primele două joacă încă rolul de afluenți, elementul de coeziune constituindu-l faptul că Adrian Năstase devine sef al guvernului păstrând - și consolidându-și - șefia partidului. Este, de data aceasta, mai puțin probabil să se întâmple ceea ce se întâmpla din '92 până în '96, când premierul Văcăroriu mergea cu carnetul de notițe în str.Atena pentru a primi indicații de la șefii săi politici. Acum, indicațiile (vice)președintelui Năstase vor fi transmise premierului Năstase de către el însuși. Este foarte posibil ca aripa parlamentară a PDSR să devină, de data aceasta, o anexă a aripii guvernamentale, dacă lucrurile nu vor evolua în direcții neașteptate, prin prisma faptului că nici Văcăroiu 2000 nu mai este Văcăroriu'96, iar despre Valer Dorneanu nu putem spune nici măcar atât. Adevărata despărțire a apelor este la Cotroceni. Nu doar teoretic, ci și practic, președintele se va retrage sub cupola constituțională, separându-se de executiv. Cei care-l vor însoți în Deal, vor căpăta - după o rețetă de-acum cunoscută - o nouă demnitate, ce va depăși aria de cuprindere a partidului. Deși vor rămâne, în continuare, membri de partid (singurul care trebuie să demisioneze fiind dl Iliescu) ei se vor emancipa de sub rigorile disciplinei de partid și vor intra într-o concurență surdă cu vechii tovarăși de drum. Ion Iliescu însuși va fi tot mai marcat de faptul ca în 2004 puterea lui Năstase va fi atât de consolidată încât nu-i va rămâne nici măcar varianta onorifică de reîncadrare în structurile de partid. Semnele acestor evoluții sunt vizibile încă din campania electorală și ele se vor accentua pe masură ce camarilele își vor ocupa pozițiile. Separația puterilor în partid va fi atunci un fapt împlinit.
Titlu: Retrospectivă
Nr Editie: 193 Data: Sunday 17 December 2000
Luni: Privatizarea prin lichidare fizică. Răspunsul de atunci al dlui Iliescu prezintă mai puțină importanță, mai ales azi, după consumarea și a următorului scrutin. Semnificativ - și tulburător în același timp - este faptul că cel ce punea atunci întrebarea, se numea Virgil Săhleanu din Iași. Același Virgil Săhleanu care astăzi odihnește în pace, la doi metri sub pământ, fără a mai fi ajuns clipa în care și Constituția,și Instituția să fie respectate. Virgil Săhleanu, liderul de sindicat de la Iași, a plătit cu viața îndrăzneala de a se fi opus privatizării banditești a TEPRO de către FPS-ul domnului Sârbu. A fost el însuși lichidat - fizic - de cei cărora le stătea în calea operațiunii de transfer în buzunarele proprii a rezultatelor distrugerii efective a unui important obiectiv economic. More Marți: Frauda electorală. Rezultatul scrutinului de duminică, anticipat de majoritatea sondajelor de opinie pare a-l fi luat prin surprindere doar pe Corneliu Vadim Tudor. Deja montat - cu două zile înainte de vot vehicula deja ideea iminenței unui furt - el a găsit de cuviința ca în locul felicitărilor pe care politețea - o minimă politețe - l-ar fi obligat să le transmită câștigătorului, să lanseze un furibund atac la adresa contracandidatului său. More Miercuri: Atentat cu cerneală. Cu toată părerea de rău dar nu pot să fiu de acord cu cei care au clamat cu dramatism trecerea democrației românești la câțiva milimetri de prăpastia extremismului. Cred, mai degrabă, că acest pericol a fost supralicitat cu bună știință de aceia care aveau a trage foloase de pe urma unei astfel de spaime. Foloase politice, bineînțeles. More Joi: Tentația totalitară. Există însă și un risc: dispunând de aproape jumătate de procentele necesare pentru a lua decizii fără să-i mai întrebe pe alții, guvernul Năstase poate să cadă foarte lesne în păcatul trufiei și al suficienței. Poate să devină arogant și să creadă din nou în dictonul lui Văcaru, potrivit căruia și Dumnezeu ar fi pedeserist. Prima victimă a acestui sindrom de rinocerizare poate să fie Adrian Năstase însuși. Omul care-și așteapă de cel puțin opt ani momentul și care constată că răbdarea i-a fost răsplătită, va gândi din ce în ce mai des că - așa cum, dealtfel, îl vor încredința proprii săi colaboratori - este cel mai frumos și mai deștept dintre toți produșii școlii politice românești. More Vineri: "Cabinetul din umbră" al țărăniștilor Țărăniștii, însă, iată că vor să rupă pisica și să arate lumii că dacă pedeseriștii își vor rupe gâtul, ei vor fi gata să le ia locul! E drept, la noi, față de englezi, sunt câteva mici complicații. Una e că trebuie să fii în parlament, ceea ce nu mai e cazul țăraniștilor, iar restul nu mai contează. Gestul contează. Un gest cu care succesorii dlor Diaconescu&Comp speră să facă uitate jenantele tribulații algoritmice ale celor trei guverne succesive pe care le-au pus în funcțiune în cei patru ani de guvernare. More Sâmbătă: Separația puterilor în partid. Adevărata despărțire a apelor este la Cotroceni. Nu doar teoretic, ci și practic, președintele se va retrage sub cupola constituțională, separându-se de executiv. Cei care-l vor însoți în Deal, vor căpăta - după o rețetă de-acum cunoscută - o nouă demnitate, ce va depăși aria de cuprindere a partidului. Deși vor rămâne, în continuare, membri de partid (singurul care trebuie să demisioneze fiind dl Iliescu) ei se vor emancipa de sub rigorile disciplinei de partid și vor intra într-o concurență surda cu vechii tovarăși de drum.
Titlu: Oamenii președintelui
Nr Editie: 194 Data: Monday 18 December 2000
După afacerea Watergate s-a scris o carte si s-a facut un film care, ambele, purtau acest nume. Era, bineînțeles, vorba despre staff-ul prezidențial al lui Nixon, implicat în celebra afacere care avea să conducă la demisia președintelui Statelor Unite. Statele Unite sunt, însă, departe de București. Departe este și staff-ul prezidențial al șefului executivului american. Singura comparație pe care am putea-o face în acest moment este între rapiditatea cu care acest mecanism important al statului de drept este pus în funcțiune pe malul Potomacului și pe malul Dâmboviței. Din acest punct de vedere le suntem net superiori americanilor. În timp ce Bush abia respira ușurat după lunga numărătoare manuală a voturilor din Florida, Ion Iliescu a și fost validat de Curtea Constituțională. În plus, neoficial încă, se știe și din cine va fi alcătuit noul său staff, care-și va lua, în următoarele zile, în primire, locația din Deal. Putem vedea din prima că doar doi dintre cei "vechi" și-au păstrat funcțiile: Corina Crețu, care s-a remarcat constant prin devotament și înțelegere a resorturilor relației cu presa, și Victor Opaschi, cel mai vechi colaborator rămas neîntrerupt în post, la Culte și Cultură. Ioan Talpeș devine primul dintre oamenii președintelui, ocupând scaunul unui alt general - Vasile Ionel, aducând cu sine și experința câștigată la S.I.E. Talpeș a mai fost consilier, în primul mandat pre-constituțional. Veritabilă surpriză este prezența pe postul pe care până prin '96 îl ocupase Iosif Boda - ca șef al Departamentului de politică, a lui Octavian Știreanu. Pentru că Știreanu a activat în campanie, la partid, alături de Năstase, cu care părea a avea mai multe afinități. Consilier pe probleme juridice devine Mihai Constantinescu, iar pe postul dlui Chebeleu se plasează o "externistă" - Simona Miculescu. Fostă purtătoare de cuvânt la Externe, atașat de presă la Washington și consilier OSCE în Kosovo, Simona Miculescu promite să dea o față mai umană acestei instituții care a rămas în memoria publicului asociată figurii stresate a ambasadorului Chebeleu. Aceștia sunt oamenii președintelui. Așteptăm să vedem de ce vor fi în stare.
Titlu: IMM-uri și PMM-uri
Nr Editie: 195 Data: Tuesday 19 December 2000
Partidul Umanist din România și-a ținut duminică cel de-al treilea congres în fața unei asistențe la care, doar cu câteva luni în urmă, n-ar fi putut spera. Au fost prezenți, ca delegați, aducând cu sine fel de fel de saluturi, figuri proeminente și lideri de partide din zona spectrului politic în care s-au instalat umaniștii, între care și președintele nou ales, Ion Iliescu. Explicația este simplă și ea ține de configurația Polului Social Democrat, din care face parte PUR, care a câștigat spectaculos alegerile de la 6 noiembrie. Cu acest prilej, președintele-fondator Dan Voiculescu a anunțat și intrarea, în a doua parte a anului viitor, într-o precampanie electorală - ceea ce ar putea să pară cel puțin straniu spectatorului neavizat al scenei politice. Demersul face însă parte dintr-o strategie extrem de specială a liderului umanist, strategie care a adus mica sa formațiune într-un parlament din care lipsesc partide cu pretenții mari și mijlocii. Dan Voiculescu este artizanul unei inginerii politice care a făcut din partidul său "de buzunar", până deunăzi, unul care participă la guvernare, unde s-ar putea să aibă chiar unul sau doi miniștri. Este vorba, în special, de un departament sau o agenție care să se ocupe de promovarea intereselor întreprinderilor mici și mijlocii și a capitalului privat autohton, în fruntea cărora ar urma să fie numit un cadru PUR - Florea Voinea sau Marian Dinu, din câte se zvonește. Este o mai veche obsesie electorală și nu doar a patronului grupului GRIVCO, care a aplicat pe partea politică o strategie sută la sută comercială: a investit cât de puțin a putut, obținând un profit maxim! Este o veritabila lecție de chibzuință prin care Dan Voiculescu promovează un nou concept: acela de Partide Mici și Mijlocii, care trec de la stadiul de spectatori ai scenei politice la acela de actori, în montări realizate cu bugete de austeritate. Practic, Dan Voiculescu a negociat oferta umanistă oferind ceva sprijin media și experiență și spirit organizatoric în afaceri, obținând în schimb mandate de parlamentari și portofolii administrative. Conștient de faptul că acest salt spectaculos necesită o întărire a structurilor existente - care altminteri ar putea să cedeze sub greutatea proprie - profesorul pune la cale acea campanie pre-electorală, nădăjduind să realizeze acum de sus în jos ceea ce ar fi fost extrem de dificil de obținut de jos în sus. Ascensiunea umaniștilor față-n faă cu prăbușirea țărăniștilor ne oferă "marja de eroare" politică a unui proces atipic. Dar ingenios și eficient: sindromul PMM-urilor. Al Partidelor Mici și Mijlocii, adică.
Titlu: DEMISIA!
Nr Editie: 196 Data: Wednesday 20 December 2000
După cel dl Iliescu a ajuns să trăiască clipa în care să fie votat de către toți cei care i-au cerut vreme de vreo șase ani demisia, iată că și aceștia au acum revanșa demisiei d-lui Iliescu. Nu din funcția de președinte al țării. Doar din aceea de președinte al partidului. Al PDSR. Dl Iliescu n-a fost președinte al partidului decât patru ani. Cei în care PDSR-ul s-a aflat în opoziție. În ceilalți șase n-a putut, pentru că era președinte în exercițiu și partidul FDSN-PDSR s-a înființat abia pe la începutul lui '92. Nici la FSN n-a fost președinte decât vreo câteva luni. Ce semnificație are, acum, demisia domniei sale dintr-o funcție în care a condus partidul de la procentajul pe care acesta l-a obținut în '96, la aproape dublul său, și prin aceasta la putere? O putere mai mare ca niciodată. Pentru că, să nu uităm, FSN-ului ultramajoritar din '90 nu i-a trebuit prea mult pentru a se rupe sub presiunea vrajbelor interne. Ce semnificație are, deci, demisia de acum a domnului Iliescu? Ea înseamnă, în fapt, o despărțire definitivă de partid. Timp de patru ani, diriguitorii PDSR vor avea tot timpul să concentreze puterea în mâinile lor fără a mai lăsa "echipei Iliescu" vreo șansă la sorocul lui 2004, când pentru președinție se vor bate oameni noi. Rivalitatea traditțonală dintre staff-urile din Dealul Cotrocenilor și din Valea Victoriei, dă de pe acum semne de acutizare, după frecușurile tăcute din timpul campaniei electorale. Potrivit firii sale, dl Iliescu se va feri să intervină în treburile Executivului, punând în opera o separație a puterilor în stat conformă cu prevederile constituționale, așa cum nu s-a întâmplat în nici unul dintre mandatele precedente, când existau certe mobiluri de continuitate. Dl Iliescu își va duce la îndeplinire mandatul încheind odată cu acesta și o epocă politică - aceea a inconsecvențelor și a interferențelor generate de multipolaritatea politică. Din acest punct de vedere 2004 va prezenta un peisaj substanțial diferit de cel de astăzi.
Titlu: Termenul de comparație
Nr Editie: 197 Data: Thursday 21 December 2000
Nu se poate trăi în cunoștință de cauză fără termen de comparație. Noțiunea de pahar nu înseamnă nimic fără plinul sau golul care definesc două stări fundamentale. Semnificația revoluției din decembrie '89 n-ar fi fost aceeași dacă regimul lui Ceaușescu nu ar fi fost unul dur și lipsit de alternativă. Un Ceaușescu blând și înțelegător n-ar fi generat - n-ar fi putut genera - valul de revoltă care l-a înlăturat de la putere. De acolo înainte, societatea românească a trăit acut sub semnul termenilor de comparație. Piața Universității a fost alternativa mineriadei. SOTI a fost alternativa TVR-ului. GDS-ul a fost alternativa GUVR-ului. Țărăniștii si liberalii au fost alternativa FSN-ului și a FDSN-ului. PDSR-ul a fost și el, o alternativă la FSN și, apoi, PD. Constantinescu a fost o alternativă la Iliescu, iar CDR o altă alternativă la "patrulaterul roșu". N-ar fi putut exista unele fără altele. Cetățeanul român însuși a avut nevoie să treacă prin aceste stări alternative pentru a se convinge de realitatea momentului. Care realitate spune că, plin sau gol, paharul rămâne pahar. Viziunea doar este cea care se schimbă. Și se schimbă în funcție de termenul de comparație. În 1996 nu există un termen de comparație pentru guvernul PDSR de până atunci. Văcăroriu apărea ca cel mai slab și mai neîndemânatic premier posibil. Miniștrii săi apăreau, unii ca niște diletanți, alții ca niste hoți sadea. A trebuit să bată vântul schimbării pentru ca românul să realizeze că reușise performanța să voteze pentru niște premieri mai slabi și mai neîndemânatici decât Văcăroiu, pentru niște miniștri mai diletanți și mai hoți decât cei din cabinetul acestuia și, în general, pentru o putere mai hrăpăreață și mai nerușinată decât precedenta. Lui Constantinescu însuși nu i-a trebuit prea mult ca să dea măsura subțirimii sale politice și morgii sale contrafăcute, convingând în cei patru ani de algoritm națiunea că paharul schimbarii fusese mai mult gol decât plin.Dacă lucrurile vor merge pe același principiu păgubos, n-ar fi exclus să realizăm performanța din 1997 - 2000 și să constatăm că Ciorbea+Vasile+Isărescu au fost ceva mai buni decât Năstase, ca miniștri guvernului mono-color au luat pilda de la predecesorii lor și au băgat adânc mâna în ceea ce-a mai rămas nefurat, ca dl Iliescu. În fine. N-aș vrea să continui pe linia asta pentru că mi-e teamă, că din schimbare în schimbare s-ar putea să ajungem nu doar la concluzia că Ceaușescu n-a fost chiar așa de rău, ba chiar ca, în timp ce Dej era un băiat de treabă.
Titlu: Discurs de investitură
Nr Editie: 198 Data: Friday 22 December 2000
Mesajul rostit de președintele Iliescu la festivitatea de investitură de la Parlament a fost diferit de cele cu care ne obișnuiserăm. Ca gazetar, simți imediat că e vorba despre o "mână" nouă. Mintea e aceeași - pentru că mesajul ține de tipicul clasic. Adică să cuprindă toate ideile. Să nu rămână ceva pe dinafară. Există, însă, pe fond, câteva diferențe. Cea mai importantă este cea care particularizează din noianul de intenții câteva acțiuni clare, concrete. Când e vorba despre copii. Când e vorba despre armată. Când e vorba despre integrarea europeană. Sunt direcțiile-cheie din care lumea așteaptă ceva de la noi. Și noul consilier de discursuri a simțit acest lucru și l-a pus în practică. Evident, ma întreb cine este cel în cauză. Solidaritatea de breaslă mă îndeamnă să cred că e tireanu. Un ziarist cu simțul realității. Puțin debusolat, poate, de complexitatea (și de inadvertențele) mediului politic în care a intrat și în care se regăsește, parcă, mult mai greu decât s-a regăsit - atâta cțt s-a regăsit - în PD-ul domnului Roman. Popasul său neașteptat în Cotroceni aduce cu sine și acest nou suflu al discursurilor, de care dl Iliescu avea nevoie. Pentru că publicul "spectator" se cam săturase de enunțurile corecte, dar lineare, cu care-l obișnuise președintele, atât la putere, cât și în opoziție. Prin discursul de la investitură dl Iliescu răspunde, implicit, celor care așteptau de la el un mesaj mai clar legat de șansa domniei sale de a deveni un președinte al tuturor românilor. Lansând apelul la reconciliere, discursul se situează în devans față de cursul electoral. Votat în turul 2 și de dreapta, domnia sa își asumă, implicit, responsabilități față de acea parte a spectrului care s-a văzut - prin jocul procentelor - lipsită de reprezentanți. În același timp, printre cei care nu l-au votat, se numără mulți cetățeni care au resimțit dureros această fisură dintre PDSR și PRM, ca pe un exercițiu artificial, cu totul și cu totul temporar, după care lucrurile vor intra pe un făgaș normal. Indiferent ce se va întâmpla cu "noua opoziție", Ion Iliescu are șansa istorică de a se apropia până la o distanță nesperat de mică de mult doritul și blamatul consens, pe tema căruia va curge, cu siguranță, multă cerneală din călimările Cotrocenilor.
Titlu: Băieții de la baricadă
Nr Editie: 199 Data: Saturday 23 December 2000
Odată pe an ne aducem aminte că a fost cândva o Revoluție sau niste « evenimente », cum ne place să-i mai spunem și că în această Revoluție niște oameni au fost aproape de a-și da viața pentru aceasta idee. Unii chiar și-au dat-o, dar aceștia nu mai pot fi invitați la recepții sau emisiuni de televiziune. Greul « reprezentării » cade pe umerii cam acelorași oameni: Dan Iosif, Dumitru Dincă, Romeo Raicu.Sunt oameni care au fost pe baricadă, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, baricadă devenită sinonimă cu Revoluția însăși. Pentru că acolo s-au strigat lozinci, s-au făurit, în pripă, cu creionul, programe, și acolo chiar s-a murit. De regulă, 364 sau 365 de zile pe an uitâm acest lucru. Apoi ne amintim și ne grăbim să-i invitâm și să-i întrebăm ce și cum a fost. Și telespectatorul, agresat pe toate canalele, ajunge să se întrebe: ce ni-i tot aduceți pe ăștia? Ne-am săturat de ei! Ba Ioșca ăsta are un lac pe nu știu unde. Cu ce bani l-a luat? Și Dincă, are un lanț de magazine. Și Raicu, a intrat în Parlament. S-au procopsit pe baza certificatului de revoluționar! Ia mai slăbți-ne cu ei! Iar ei, ce ne mai pot spune nou? C-au fost viteji, că nu le-a păsat? Ba le-a păsat. Mărturisesc că le-a fost frică, dar odată intrați în hora aceea mortală, frica s-a transformat în curaj și drogul constestării a ceea ce parea de necontestat le-a luat parcă mințile. Atunci ar fi putut avea totul. S-au ales cu ce s-au ales. Cu un pic de admirație și respect, la început. Iar apoi cu resentimente și cu persiflări. Ei, nu doar cei pe care mass-media i-a vehiculat la ocazii, ci și cei care au rămas, au preferat să trăiască în anonimat, sunt poate cei mai autentici reprezentanți ai Revoluției. Oamenii de pe baricadă. Oamenii aflați în cătarea puștilor. Când simțim că ne plictisesc ar fi bine să ne întrebâm un lucru: de ce n-am fost noi în locul lor? Și daca n-ar fi fost ei, ce-ar fi fost acum cu noi ?
Titlu: Invitație la masă cu promisiuni
Nr Editie: 200 Data: Wednesday 27 December 2000
Este cât se poate de simplu de constatat pentru cine are răbdarea să facă recurs la documentele campaniei electorale de acum patru ani că niciodată promisiunile politicienilor nu au umplut masa de Crăciun a românului. La scadența « schimbării » vedem că oamenii câștigă astăzi mai puțin decât câștigau în 96 (cand li se părea,de asemenea, că nu câștigă suficient), că salariul mediu pe economie este mai mic, în termeni reali, că principalele utilități ating prețuri fabuloase (mă refer la căldură, electricitate, gaze, telefon) și că tot mai mulți români o duc tot mai rău. Crăciunul finelui de mileniu este, din acest punct de vedere, un indicator care sper să rămână de referință. Bucuria sărbătorilor de sfârșit de an a fost mai mică sau mai amară pentru cei cărora politica ezitantă și inconsecventă a celor trei guverne înghesuite în mandatul ultimilor patru ani nu le-a adus decât consecințele unor restructurări buimace, ale unor reglementări fiscale nu doar contradictorii, ale unei inflații galopante și ale unei tot mai vizibile lipse de perspectivă. Cei care-au promis în 1996 ce-au promis, au trecut în opoziția parlamentară (sau neparlamentară) fără să mai dea seamă în fața poporului și fără a mai fi sancționați altfel decât s-a întâmplat la urne. Devine, însă, un exercițiu păgubitor pentru națiune, să-ți faci de cap timp de patru ani și la urmă să ieși senin din scenă cum s-a întâmplat de fiecare dată până acum. Ar fi nevoie, poate, de un instrument de măsura mai exact și de modalități de tragere la răspundere mai concrete pentru ca politicienii să înceteze a-și mai bate joc de cei pe seama cărora exercită puterea. Iată, noul guvern ne încarcă deja cu o promisiune majoră: peste patru ani vom avea o creștere economică de 6 la sută și o infalție sub 10 la sută! Și dacă nu o să fie așa? O să se scarpine dl. Năstase în creștet la fel ca dl Isărescu, și o să spună cu regret că n-a fost să fie? Și vom merge înainte, cu promisiuni în van și cu răspunderi pe sponci.
Titlu: O lecție a democrației: uitarea
Nr Editie: 201 Data: Thursday 28 December 2000
Pe șoseaua București-Ploiești, pe la Potigrafu, de pe dreapta, mari panouri publicitare ni-i înfățișează pe domnii Remus Opriș, Ion Mureșan și încă vreo doi, în rol de Moși Crăciun, promițându-ne daruri bogate daca îi vom alege pe ei și CDR 2000. Nu contează că de mai bine de o lună chestiunea a fost tranșată și că CDR 2000 inclusiv domnii Opriș&Co nu ne mai pot face cadouri decât ca persoane particulare, extraparlamentare. Marile panouri veghează în continuare ca nici un șofer să nu parcurgă acest drum fără a lua cunoștință de oferta lor. Lasă ca nu doar pe șosea se întampla chestii de-astea. Capitala țării ca și alte capitale de judete continuă să fie împânzită de figurile zâmbitoare ale candidaților la președinție, care ne asigură, în continuare, că ei pot, că-și fac cruce doar cu dreapta, că sunt aproape de oameni și că n-au altceva în minte decât țărișoara lor, România, și prosperitatea ei. Sună, deja comic această demonstrație fără obiect, a unor ambiții trecute la pasivul istoriei. Acolo unde memoria colectivă depozitează, de-a valma, figurile prefăcute ale unor celebrități de-o toamnă sau de-o sesiune parlamentară, neînstare de a exprima mai mult decât propriile lor nevoi de chiverniseală. Suntem deja într-un moment în care ne vom întreba cine au fost unii dintre cei care s-au perindat cu sârg pe ecranele televizoarelor, bătându-se cu pumnul în piept și privindu-ne adânc în ochi. Ce s-a întâmplat cu ei? Unde au dispărut? Ce mai fac și pe cine mai păcălesc? Sau le-a venit mintea la cap și vindecați de flama celebrității s-au retras pe la gospodăriile lor, făcând ceea ce știu să facă? Este în aceste treceri în rezerva istoriei o lecție a democrației. Care spune că nici o sancțiune nu poate fi mai drastică decât uitarea sau ignorarea. Cohorte de persoane pe care turbulențele istoriei le-au scos la suprafață, reintră rând pe rând pe făgașul evenimentelor din care doar valoarea și devotamentul pot lăsa urme cu adevărat durabile. În câteva săptămâni, poate luni, administrația publică va reuși să răzuiască stâlpii și pereții de afișe, iar societățile de out-door își vor împrospăta mesajele. Curățenia orașului va însemna, implicit, și curățarea minților noastre de povara inutilă a celebrităților de-o toamnă.
Titlu: Reveliunea regională!
Nr Editie: 202 Data: Friday 29 December 2000
Aveau francezii un comedian pe nume Coluche un fel de Țociu-Palade care, cu ani în urmă, se înscrisese în campania electorală candidand la președinție împotriva lui Mitterrand. Campania sa a purtat titlul de "Les erections pestilentielles" ceea ce se voia un soi de calambur rimând cu "les elections presidentielles". Campania a avut succes, dar Coluche n-a luat decât cateva mii de voturi, francezii dovedindu-se mult mai prudenți decât noi atunci când e vorba de chestiuni în care umorul n-ar prea avea ce să caute. Mi-am adus aminte de această fază urmărind promoția asiduă pe care un post de televiziune o face unei acțiuni de final de an. Gânditorii postului au optat, dintre toate formulele posibile, pentru termenul de "reveliune". Li s-a părut lor că sună bine, cu schepsis, și n-au ezitat să-l lanseze în eter mizând pe un succes pe măsura. Multor români însă, calamburul nu le va fi făcând nici cea mai mică plăcere. Ba, din contră, el le evoca unul dintre cele mai negre si mai regretabile momente din istoria noastră, acela în care legionarii lui Horia Sima au declanșat, pe față, lupta împotriva mareșalului Antonescu, organizând ceea ce s-a numit "rebeliunea legionara" o suită de acțiuni antistatale și de atrocități săvârșite împotriva evreilor, militarilor și a altor categorii pe care le-au considerat a fi potrivnice idealurilor politice ale moștenirii lui Zelea Codeanu și accesului lor la puterea pe care Hitler era gata să le-o ofere. Nici vorbă de conotații vesel-poznașe, nevinovate, în aceasta "rebeliune" ce sta la originea "reveliunii" pe care ne-o propune postul cu pricina într-o ambianță ce-ar putea completa sintagma: regională adica pe undeva pe la Brasov rimând aproape perfect cu "legionara". Mergând până la capăt hazoșii organizatori i-ar fi putut zice, din capul locului, făcând calamburul perfect rotund, "reveliunea regionala". N-au făcut-o, însă. Oricum, tehnica nu e nici nouă, nici originală. Ea constituie un soi de filozofie deșucheată ce-și extrage umorul căznit dintr-o terminologie în mod constant aflată la limita decenței si a bunului simț istoric.
Titlu: "Cabinetul din umbră" al țărăniștilor
Nr Editie: 191 Data: Friday 15 December 2000
Ridicolul și penibilul n-au limite. Recenta decizie pe care muribundul partid național țărănesc - creștin și democrat pe deasupra - a luat-o, în plină degringoladă, de a constitui un "cabinet din umbră" reprezintă o veritabilă culme a umorului. Involuntar. Sau negru. Deși, o urmă de logică s-ar putea găsi în această decizie: un fel de răzbunare. Dacă tot n-am fost în stare să facem un guvern atunci când aveam de ce și cu ce, hai să-l facem acum. Când e degeaba. Există, desigur, o practică politica internațională. La englezi, de pildă, pe lângă guvernul în funcțiune, laburist, să zicem, funcționează un guvern paralel conservator. Funcționează - e un fel de a spune. El, de fapt, stă și veghează nădăjduind că guvernul legal își va rupe gâtul pe vreun motiv oarecare și îi va putea lua rapid locul. Fără negocieri, formalități și tot tacâmul. E o mostră de pragmatism englezesc: nici un minut (de guvernare) nu trebuie pierdut! Pentru că timpul costă bani. La noi e invers. Banii ne costă timp. Uneori prea mult timp - și de-aici inflația. Țărăniștii, însă, iată ca vor să rupă pisica și să arate lumii că dacă pedeseriștii își vor rupe gâtul, ei vor fi gata să le ia locul! E drept, la noi, față de englezi, sunt câteva mici complicații. Una e ca trebuie sa fii în parlament, ceea ce nu mai e cazul țărăniștilor, iar restul nu mai contează. Gestul contează. Un gest cu care succesorii dlor Diaconescu&Comp speră să facă uitate jenantele tribulații algoritmice ale celor trei guverne succesive pe care le-au pus în funcțiune în cei patru ani de guvernare. Guvernare în care și-au numit cei mai nepotriviți premieri, pe care apoi s-au chinuit să-i schimbe. În care au cedat aliaților cele mai "mănoase" portofolii, ei chinuindu-se să scoată bani din piatră seacă și să ajungă în hazlia situțtie ca după ce Sârbu și Mureșan au vândut și-au blătuit tot ce se putea vinde și blătui, să decidă ca la viitorul congres fiecare participant va trebui să-și plătească mîncarea și cazarea! Poate că, pe plan psihologic, ideea cabinetului din umbră nici nu e rea: își vor putea pune, în sfârșit, oameni la toate ministerele. Vor putea da câte ordonanțe de urgență vor. Vor putea să-și păstreze succesele fără a le mai împărți cu alții. Dar, mai ales, vor putea sta la umbră. Așteptând să treacă jumătatea de secol pe care le-a proorocit-o Radu Vasile, ca să revină din nou în soarele guvernării.
Titlu: Tentația totalitară
Nr Editie: 190 Data: Thursday 14 December 2000
Democrația reprezintă, în fapt, echilibrul fragil pe care societatea încearcă să-l mențină între anarhie și totalitarism. Suntem în faza de a testa o trecere subtilă de la "anarhia" algoritmului la "totalitarismul" guvernului monocolor, ceea ce este apreciat, de către nu puțini dintre observatorii scenei politice, ca un lucru nu din cale-afara de rău. Un guvern monocolor poate avea coerență și eficiență, ceea ce a lipsit celor trei guverne policolore cu care Coaliția și-a mâncat încrederea electoratului. Există însă și un risc: dispunând de aproape jumătate de procentele necesare pentru a lua decizii fără să-i mai întrebe pe alții, guvernul Năstase poate să cadă foarte lesne în păcatul trufiei și al suficienței. Poate să devină arogant și să creadă din nou în dictonul lui Văcaru, potrivit căruia și Dumnezeu ar fi pedeserist. Prima victimă a acestui sindrom de rinocerizare poate să fie Adrian Năstase însuși. Omul care-și așteaptă de cel puțin opt ani momentul și care constata că răbdarea i-a fost răsplătită, va gândi din ce în ce mai des că - așa cum, dealtfel, îl vor încredința proprii săi colaboratori - este cel mai frumos și mai deștept dintre toți produșii școlii politice românești. Ceea ce nu este departe de adevăr. Adrian Năstase este, realmente, omul politic care a progresat cel mai vizibil, cel care a adăugat calităților sale naturale, exercițiul negocierii și al concilierii. Se poate observa, deja că politicianul discret și prudent s-a cam săturat și de prudență și de discreție. Tot mai des replica colțoasă și dură îi apare pe buze, tot mai des sentințele sale sunt doar cu dus, nu și cu întors, tot mai des savurează condiția de învingător. Adrian Năstase este tot mai dispus să controleze tot ce poate fi controlat, exersând persuasiunea și presiunea cu zâmbetul pe buze. Campania de boicot mediatic a lui Vadim, dintre turnurile electorale, a fost subtil orchestrată de staff-ul său care a lăsat deja să se înțeleagă că, în condițiile victoriei, "cine nu e cu noi ar putea fi împotriva noastră". Partea proastă cu autoritarismul este că pofta vine mâncând. Și că după 50 de ani de co-existență cu totalitarismul; sechelele acestuia sunt încă prezente în mentalitatea politicienilor.
Titlu: Mâna moartă de Cotroceni
Nr Editie: 179 Data: Saturday 02 December 2000
Peste bătrânul palat din Deal se-așterne liniștea. Mai puțini sunt cei care vin să-și caute pe-aici dreptatea. S-a dus vestea că e-n mutare. Tot mai multe birouri goale, mașini care pleacă încărcate de cutii, telefoane care sună în gol. Este altfel ca în urmă cu patru ani. Cei de-aici știu, de mai multe luni, că se apropie inexorabil ziua când vor trebui să predea cheile. Și odată cu ele, puterea. Emil Constantinescu este, cu fiecare zi ce trece, tot mai puțin președinte. Și-a asumat cu bărbăție acest curs - zic unii. I-a fost teamă de înfrângere - zic alții. Indiferent ce zic, și unii, și alții, el adaugă o nouă filă la lista experiențelor democratice. Dupa alternanța puterii prin vot, abandonarea benevolă a ei. Și, în timp ce-și caută o casă prin serviciul de protocol, președintele tuturor românilor mai încearcă să facă câte-o baie de popularitate. Odată cu anunțul retragerii din cursă, ostilitatea părții adverse a început să se tocească. De aceea și riscurile ieșirii în lume sunt mai mici. Președintele a mers, zilele trecute, la meciul de rugby România-Noua Zeelandă. La pauză a intrat în teren să dea mâna cu jucătorii. Mulți n-au înțeles ce e cu acest domn cu barbă și-n pulover, care vine spre ei. Au crezut, poate, că e vreun suporter mai încins. Alor noștri, nu le-a purtat noroc. Ba din contră: au încasat cea mai severă bătaie din istoria Naționalei. În sport, cel puțin, președintele pare să poarte ghinion. Când s-a dus în Franța să încurajeze naționala de fotbal, ai noștri au pierdut primul meci. Când a debarcat la Sydney, a izbucnit scandalul de dopaj. Băsescu i-a spus-o de la obraz. Președintele însă, își tot încearcă norocul în sport. Deși s-ar putea ca prin cultură să aibe mai mult. În sport n-a avut și nici n-a purtat. Nici în politică. CDR-ul a căzut în "B", iar Mugur Isărescu nu s-a calificat pentru finală. Dom'președinte, lăsați în pace măcar România. N-o mai susțineți. Poate prinde o zi bună și câștigă și ea ceva.
Titlu: Ambasadorii de urgență
Nr Editie: 180 Data: Monday 04 December 2000
În iureșul rezultatelor de la scrutinul de duminică, o știre a trecut aproape neobservată. Că domnii Criste și Georgescu, desemnați de dl președinte încă în exercițiu să reprezinte interesele României în Germania și Cipru, n-au fost agreați de gazde.Și dacă n-au fost agreați, nici nu vor putea fi ambasadori. Uzanțele diplomatice spun că o țară nu trebuie să-și motiveze refuzul față de acreditarea unui ambasador. Spune, pur și simplu, da sau nu. Și nemții, și ciprioții au spus "nu". Au spus-o fostului procuror general și fostului director al SRI. Dacă în cazul domnului Georgescu rezervele gazdelor ar mai fi de înțeles, în cazul d-lui Criste ele sunt pline de mister. Sp fi facut dl Criste vreo boacănă? Să fi avut niscai activități oculte - altele decât cele care-i reveneau prin "fișa postului"? Mi-e greu să cred. Mai degrabă este vorba despre refuzul de a accepta un principiu. Acela potrivit căruia un "regim", să-i zicem, aflat pe ducă, încearcă să-și plaseze oamenii la adăpost. Diplomația e un astfel de adăpost.Or, și nemții și ciprioții știu că un mandat de acest tip nu rezistă Vine noul regim, îi ia la puricat pe oamenii celui vechi și constată că și la Berlin și la Nicosia ar trebui să se afle proprii săi oameni. Care știu ce și cum vrea regimul de la nemți și de la ciprioți. Și atunci, în mod firesc, se pune problema să nu te mai complici cu niște ambasadori care nici nu vin bine, că trebuie să plece.Deciziile celor două guverne au o mare doză de bun simț. Ele sunt, în același timp, un avertisment pentru guvernul de la București că ceea ce face la el acasă n-ar trebui să facă și în ogrăzile altora. Pentru caăuna e să dea ordonanțe de urgență, cu snopul, și alta e să trimiți ambasadori de urgență, la bucată. Din păcate, în agitația prezentă nu cred că mai este cineva dispus să înțeleaga aluzia.Iar peste patru ani se va întâmpla, din nou, același lucru.Vă recomand să recitiți Alegeri la indigo.După lansarea spectaculoasă a candidaturii lui Petre Roman la prezidențiale, mulți se întreabă dacă nu cumva localele din București nu vor fi fost altceva decât o repetiție generală a ceea ce se va întâmpla în 26 noiembrie și în 10 decembrie. O serie de similitudini sunt evidente și este greu să nu faci o paralelă între cele două scrutinuri, în sensul că rolurile din primăvară vor fi jucate în toamnă de aceleași formațiuni, dar cu alți actori, foarte asemănători în linii mari.Să recapitulăm, deci: Ion Iliescu, la fel ca și Sorin Oprescu, pornește cu prima șansă și cu un procent confortabil, ceea ce face ca unul dintre locurile turului 2 să-i fie rezervat.Mugur Isărescu - dacă nu va rezista presiunilor - intră în pielea lui Chiriță. Susținut prioritar de țărăniști, el nu are, deasemenea, timp de poze și de interviuri pentru că e ocupat cu gestionarea evenimentelor.Stolojan este - păstrând proporțiile - un fel de Pădure. Și el crede că doar liberalismul poate să aducă un pic mai bine pentru dumneavoastră. Și el este blocat de cel puțin aparenta lipsă de aliați ai partidului în care a poposit pe "ultima sută". În fine, partitura lui Băsescu ar putea fi interpretată - cred adepții săi - de Petre Roman. Care începe vijelios și încearcă să spargă pragul celor 5-6 procente pe care le relevă acum sondajele prelectorale.Cu o schemă de această factură (Iliescu - Oprescu, Stolojan - Pădure, Isărescu-Chiriță și Roman - Băsescu) este probabil și posibil ca lucrurile să urmeze un curs asemănător.Adică: cei trei candiați la al doilea loc în finală să meargă cap la cap și să fie departajați la fotografie - aceasta marcând avansul aproape imperceptibil al unui Petre Roman care - la fel de teoretic - ar fi beneficiarul tuturor voturilor non-Iliescu. Și ar deveni președinte.Schema este afectată de două imponderabile: prima ar fi că Meleșcanu nu se regăsește în ea, unul dintre motive putând fi viteza de eroziune a formației sale care ar putea să nu mai înregistreze nici măcar baremul parlamentar, trăgându-l în jos și pe lider. A doua ar fi că între cei trei s-ar putea să-și facă loc, cu coatele, Corneliu Vadim Tudor, beneficiarul radicalilor de dreapta și de stânga, care s-ar putea trezi și el în fotografia de departajere din final. Și chiar in turul 2. Sunt, evident, simple speculații. O anumită inerție a procesului și deciziilor electorale este de luat în considerație.
Post Scriptum: Dacă ați uitat, vă reamintesc faptul că acest articol a aparut în acest (colț de) pagină marți 29 august a.c. Fără (alte) comentarii.
Titlu: Tanti Europa e de vină!
Nr Editie: 181 Data: Tuesday 05 December 2000
Apariția neașteptată a lui Vadim și a partidului sĂu pe cel de-al doilea loc al podiumului electoral a stârnit o vie frământare prin Europa. Occidentul, în general, nu vede cu ochi buni ridicarea unui astfel de curent în zona care, dupa părerea ei, ar trebui să se caracterizeze prin decența și bună-creștere, calități indispensabile pentru ca pârlțtii ei de locuitori săi să poată bate la uța din fier forjat a bogatei și blazonatei mătuși Europa. că prin vastele ei apartamente nepoți mai șturlubatici, precum Le Pen sau Heider toarnă dulceață în șoșonii musafirilor și spun porcărele la urechile menajerelor e o chestiune strict de familie. Așa sunt ei, au crescut fără griji și când or mai înainta în vârstă o sa le vină mintea la cap. Dar când un reprezentant al periferiei își permite aceleași lucruri - nu mai este de tolerat! La urma-urmei, cine-i Vadim ăsta, să traga el cu praștia (unii zic că e mitralieră!) în guguștiucii de pe acoperiș și să scrie cu spray pe gardul vilei tot felul de grafitti? Este, deci, firească îngrijorarea cu care comentatorii "mătușii Europa" abordează acest subiect. Dincolo de glumă și de îngrijorare rămâne, însă, o realitate: și anume aceea că de consecințele politice de pe scena româneasca este vinovat, în bună măsură, îngrijoratul Occident însuși. De mai bine de 11 ani, după entuziasmul cu care a fost salutată revolta românilor și răsturnarea dictaturii, nu s-a manifestat prea multă hotărâre în abordarea problematicii estului. Pentru a putea face o Reformă efectivă, România avea mai multă nevoie de acțiuni hotărâte de sprijin decât de mustrări și de urecheli pentru șirul de greșeli până la urmă inevitabile. În locul unei intervenții de tipul planului Marshall, din deceniul cinci, Europa a preferat să asiste, de multe ori nepăsătoare, la tribulațiile unor guverne lipsite de experiență și de putere. Problematica economică - cea mai gravă - a fost lăsată pe mâinile întreprinzătorilor care n-au dorit altceva decât să cumpere ce se poate cumpăra la cel mai mic preș posibil, cu riscul distrugerii unei economii întregi. Populația a fost obligată să perceapă reforma și privatizarea ca rapt și ca jaf, pe fondul unei indiferențe totale la problematica socială. Nici măcar în ceasul al 12-lea, când Balcanii amenințau să se tranforme într-un vulcan, n-au înțeles mai mult și n-au acționat mai concret. Promisiunile au fost valabile până când pericolul Miloșevici a trecut. Atunci, dați-mi voie să mă întreb, de ce se miră "tanti Europa"că un Vadim este cât pe ce să se apropie de putere și că, prin alte locuri, cu probleme asemănătoare, alți Vadimi se află în "stand-by"? Nu neg că avem partea noastra de vină, ca guvernele care s-au succedat la putere i-au pregătit sistematic terenul. Dar să nu facă Europa pe moralista, când responsabilitatea ei este mai mult decât evidentă, în special prin totala ei lipsă de apetit de a renunța la un procent din bunăstarea sa pentru a-i sprijini pe cei alături de care trebuie să trăiască, să nu ajungă la disperare.
Titlu: Modelul bulgăresc
Nr Editie: 182 Data: Wednesday 06 December 2000
Iată că bulgarii ne-au turtit fesul, obținând înaintea noastră ridicarea vizelor pentru călătoriile în spațiul Schengen. Este, trebuie sa recunoaștem, un afront, cu atât mai mare cu cât ne-am complăcut mult prea multă vreme cu ideea că suntem mai deștepți și mai șmecheri decât ei. Ceea ce se poate vedea abia acum cât este de eronat. Pentu că, în timp ce noi îi primeam, respectuoși și cu căciula în mână pe feluriții emisari ai Uniunii Europene, promițând că vom fi mai cuminți și mai ascultători, ei puneau piciorul în prag și spuneau: noi nu vrem să ne integrați într-o piață comună balcanică! Nu ne interesează. Noi vrem în Europa! Și uite că minunea s-a întâmplat: în loc să-i porcăiască de la obraz și să le spună "măi baieți, stați în banca voastră și luați exemplu de la români!", Europa le spune "poftiți, mă rog frumos, bine ați venit!" Că decizia de zilele trecute a provocat stupoare la București, este un lucru evident. Nici unul dintre candidații la președinție în al căror program figura la loc de cinste accelerarea intrării fără vize în Europa n-a catadixit să replice. Nici măcar dl Roman, care, în fine, are scuza de a fi promis realizarea acestui lucru doar dacă ieșea dumnealui președinte. Chestia cu vizele e mai puțin importantă decât lasă să se înțeleagă propaganda electorală. Este mai mult o problemă de imagine și de confort. Pentru mai bine de 95 la sută dintre români ea înseamnă că, dacă într-o zi le va veni pe chelie să călătorească prin Portugalia sau prin Irlanda, ar putea să o facă. Dar, de fapt, n-o vor face niciodată. Povestea e valabilă și pentru bulgari. Ei, însă, au obținut acest drept teoretic printr-o acțiune coerentă și demnă. Au intercondiționat intrarea lor în Europa de intrarea Europei în Bulgaria. Au pus câteva fermoare, pe la granițele mai permisive, au schimbat pașapoartele și și-au ținut mai pe-acasă borfașii. Și au reușit. Noi, în schimb, n-am reușit să facem nimic. Am fost atât de ocupați cu căciuleala încât am crezut că aceasta poate ține loc de tot restul. Și n-a ținut. Mi-e teamă că viitorul ne va oferi și alte prilejuri de a remarca diferențele de eficiență dintre modelul bulgăresc și lipsa de modele românești. Sunt în stare să pariez că următoarea etapă va fi NATO.
Titlu: Cadoul lui Moș Nicolae
Nr Editie: 183 Data: Thursday 07 December 2000
Când, în ajunul sărbătorii sfântului cu același nume, națiunea română și-a lăsat, în fața ușii, ghetele cam scâlciate pe care le tot poartă de la revoluție încoace, n-a bănuit că acesta - hâtru și năbădăios, cum îlș- îi va plasa, în fiecare, câte o candidatură la președinție! Una în gheata stângă, alta în gheata dreaptă. Sau viceversa. Sau nici măcar nu contează care-unde. Pentru ca ea, națiunea română, ca să-și urmeze drumul, are nevoie de ambele ghete. Pentru a-și încălța ambele picioare. Într-un picior nu va reuși să biruie drumul - indiferent care va fi acesta. Într-un picior nu va putea face altceva decât să se așeze la un colț de stradă și să întindă, în fața trecătorilor, pălăria sau căciula, sau ce-o mai purta, pentru a testa capacitatea de compasiune a mediului. Cu două picioare, e altceva. Pentru că oamenii nu pot avea două picioare drepte sau două picioare stângi (cu excepția unor fotbaliști din națională) fără ca acest lucru sa nu le creeze probleme. Ideal este - și de când lumea - să fii dotat cu câte un picior de fiecare parte a spectrului. Politic sau geografic. Cadoul lui Moș Nicolae e o încercare. O nouă încercare. Pe un plan subțire, el vrea să ne încerce și să vadă încotro o cotim. Care-i direcția. Nu ne crede - încă - în stare să mergem drept. Înainte. Pentru că nu prea i-am dat prilejul până acum. Am ținut-o - de când am constatat că putem să umblăm pe picioarele noastre democratice - din hăis în cea. Ne-am schimbat. Ne-am rotit. Ne-am alternat. Ca bețivul care pe un drum șerpuit merge drept. Cadoul lui Moș Nicolae e un cadou otrăvit. Un cadou care vrea să ne spună ca a sosit timpul să alegem nu între dreptul și stângul, între dreapta și stânga, ci între înainte și înapoi. Între prezent și viitor. Între normalitate și anormalitate.
Titlu: Puterea presei
Nr Editie: 184 Data: Friday 08 December 2000
Atunci când, în 96 pe culmea valului schimbării s-a aflat presa, toată lumea a fost convinsă de faptul că ostilitatea cvasitotalității media față de fosta Putere și disponibilitatea arătată constant Opoziției s-au aflat la baza votului ce a dat câștig de cauză coaliției. Relațiile tradițional proaste ale achipei Iliescu cu ceea ce s-a acreditat a fi "o anumită parte a presei", determinată nu doar de aroganța celor ce se aflaseră în fruntea bucatelor neîntrerupt de la Revoluție, ci și de defecțiuni majore de comunicre, orgolii și irascibilitate, au fost considerate, de către reputați analiști, responsabile de trecerea în Opoziție a PDSR și de enorma așteptare pe care populația a manifestat-o față de noua Putere. În perioada care a urmat s-au produs două fenomene. Primul - "luna de miere" a mariajului Presă-Putere a durat doar până în momentul în care amatorismul și fripturismul noii echipe a început să fie atât de evident, încât să nu mai poată fi trecut, cu bunăvoință, în contul unei necesare tranziții. Algoritmul și tribulațiile vulgare ce l-au însoțit a devenit principalul cal de bătaie până șal acelor publicații sau canale de media care se remarcaseră printr-un angajament de necontestat față de anumite verigi ale noii administrații, care n-a reușit să depășească ofuscarea față de atacuri și să nu-și arate deschis dezamăgirea față de trecerea presei în tabăra adversă. Doi - de fapt nu despre asa ceva era vorba. Paradoxal sau nu, nici pe timpul Opoziției PDSR nu a reușit să câștige de partea sa mass-media. Doar că locul ostilității fățișe l-a luat indiferența sau neutralitatea. Pe acest fond, PDSR a reușit să revină în conștiinta electoratului pe poziția care să-i dea dreptul să aspire la un nou exercțtiu al Puterii. Fomațiunea dlui Iliescu - și, destul de probabil, dl Iliescu însuși - revin la putere fără presî! Este, pentru mulți dintre cei care s-au crezut unșii lui Dumnezeu pe pământ și surse infailibile de adevăruri eterne, o mare dezamăgire. O dezamăgire care va alimenta viitorul val de ostilitate fățișă de care va beneficia PDSR-ul într-un viitor care nu promite să-i ofere prea multe șanse de succes. Ajungem, în mod necesar la concluzia că ăn '96, ca și în 2000 nu presa a fost puterea care să basculeze evenimentele. Ci electoratul. Același electorat care atunci dorea o schimbare pe care astăzi e nevoit să recunoască a nu se fi produs. Sau a fi produs într-un sens regretabil.
Titlu: Pisica moartă
Nr Editie: 185 Data: Saturday 09 December 2000
L-am întrebat pe dl Ion Iliescu în emisiunea finală de prezentare de miercuri, de la Tele 7abc, dacă ar fi renunțat la candidatura din '96 în condițiile în care ar fi fost asigurat că peste 4 ani va reveni la putere beneficiind și de votul Alianței Civice, care se va încolona disciplinat, sub conducerea Doinei Cornea, Anei Blandiana și a lui Gabriel Liiceanu, pentru a-l vota ca primul președinte din noul mileniu. Domnia sa a zâmbit și a ezitat să dea un răspuns tranșant. Nu cred, însă, că ma înșel dacă cred că, în sinea sa, această victorie ar putea conta mai mult chiar decât noul mandat, a cărui maximă dificultate o cunoaște foarte bine. Evident că nu poți să nu te întrebi ce proces complex s-a petrecut în conștiințele distinșilor reprezentanți ai societății civile, care vreme de aproape șapte ani și-au făcut o datorie de onoare din a-l combate pe dl Iliescu pe toate căile și prin toate mijloacele posibile. Atât de mare a fost rezerva lor față de "fostul comunist" Iliescu încât n-au ezitat să prefabrice dintr-un alt "fost comunist", un "om de tip nou", democrat cu acte în regulă și pașaport național spre Europa și spre lume. Antagonismul Iliescu-Constantinescu a fost vectorul principal al acțiunii politice a segmentului ce-și asumase sarcina de a gândi pentru întreaga opoziție, în el propându-se atribute și definiții extreme, demonizându-l pe unul și angelizâdu-l pe altul. Bilanțul dezastruos al celui din urmă, după patru ani în care și-a dezamăgit crunt mentorii este, în fapt, rațiunea de fond a surprinzătoarei opțiuni în temeiul vechii rețete, este motivul pentru care duminică vor pune ștampila unde nici cu gândul n-au crezut. Vadim este pretextul. Motivul adevărat este Constantinescu. Motivul adevărat este algoritmul. Motivul adevărat este implozia spectaculoasă a partidului creditat cu unicele virtuți existente în câmpul politicii. Vadim este doar pisica moartă pe care singuri și-au aruncat-o în curte.
Titlu: De luni până sâmbătă
Nr Editie: 186 Data: Sunday 10 December 2000
Luni 4 decembrie: Ambasadorii de urgență. Deciziile celor două guverne au o mare doza de bun simț. Ele sunt, în același timp, un avertisment pentru guvernul de la București că ceea ce face la el acasă n-ar trebui să faca și în ogrăzile altora. Pentru că una e să dea ordonanțe de urgență, cu snopul, și alta e să trimiți ambasadori de urgență, la bucată. Din păcate, în agitația prezentă nu cred ca mai este cineva dispus să înțeleagă aluzia. Marți 5 decembrie: Tanti Europa e de vină! În locul unei intervenții de tipul planului Marshall, din deceniul cinci, Europa a preferat să asiste, de multe ori nepăsătoare, la tribulațiile unor guverne lipsite de experiență și de putere. Problematica economică - cea mai gravă - a fost lăsată pe mâinile întreprinzătorilor care n-au dorit altceva decât să cumpere ce se poate cumpăra la cel mai mic preț posibil, cu riscul distrugerii unei economii întregi. Populația a fost obligată să perceapă reforma și privatizarea ca rapt și ca jaf, pe fondul unei indiferențe totale la problematica socială. Nici măcar în ceasul al 12-lea, când Balcanii amenințau să se tranforme într-un vulcan, n-au înțeles mai mult și n-au acționat mai concret. Promisiunile au fost valabile până când pericolul Miloșevici a trecut. Miercuri 6 decembrie: Modelul bulgăresc Chestia cu vizele e mai puțin importantă decât lasă să se înțeleagă propaganda electorală. Este mai mult o problemă de imagine și de confort. Pentru mai bine de 95 la sută dintre români ea înseamnă că, dacă într-o zi le va veni pe chelie să călătorească prin Portugalia sau prin Irlanda, ar putea să o facă. Dar, de fapt, n-o vor face niciodată. Povestea e valabilă și pentru bulgari. Ei, însă, au obținut acest drept teoretic printr-o acțiune coerentă și demnă. Au intercondiționat intrarea lor în Europa de intrarea Europei în Bulgaria. Au pus câteva fermoare, pe la granițele mai permisive, au schimbat pașapoartele și și-au ținut mai pe-acasă borfașii. Și au reușit. Noi, în schimb, n-am reușit să facem nimic. Am fost atât de ocupați cu căciuleala încât am crezut că aceasta poate ține loc de tot restul. Și n-a ținut. Joi 7 decembrie: Cadoul lui Moș Nicolae Când, în ajunul sărbătorii sfântului cu același nume, națiunea română și-a lăsat, în fața ușii, ghetele cam scâlciate pe care le tot poartă de la revoluție încoace, n-a bănuit că acesta - hâtru și năbădăios, cum îl știm - îi va plasa, în fiecare, câte o candidatură la președinție! Una în gheata stângă, alta în gheata dreaptă. Sau viceversa. Sau nici măcar nu contează care-unde. Pentru că ea, națiunea română, ca să-și urmeze drumul, are nevoie de ambele ghete. Vineri 8 decembrie: Puterea presei. Fomațiunea dlui Iliescu - și, destul de probabil, dl Iliescu însuși - revin la putere fără presă! Este, pentru mulți dintre cei care s-au crezut unșii lui Dumnezeu pe pământ și surse infailibile de adevăruri eterne, o mare dezamăgire. O dezamăgire care va alimenta viitorul val de ostilitate fățișă de care va beneficia PDSR-ul într-un viitor care nu promite să-i ofere prea multe șanse de succes. Ajungem, în mod necesar la concluzia că în '96, ca și în 2000 nu presa a fost puterea care să basculeze evenimentele. Ci electoratul. Același electorat care atunci dorea o schimbare pe care astăzi e nevoit să recunoască a nu se fi produs. Sau a fi produs într-un sens regretabil. Sâmbătă 9 decembrie: Pisica moartă Antagonismul Iliescu-Constantinescu a fost vectorul principal al acțiunii politice a segmentului ce-și asumase sarcina de a gândi pentru întreaga opoziție, în el propunându-se atribute și definiții extreme, demonizându-l pe unul și angelizâdu-l pe altul. Bilanțul dezastruos al celui din urmă, după patru ani în care și-a dezamăgit crunt mentorii este, în fapt, rațiunea de fond a surprinzătoarei opțiuni electorale de la sfârșit de mileniu. Nu atât apariția lui Vadim în scenă, un Vadim fabricat și de ei in temeiul vechii rețete, este motivul pentru care duminică vor pune ștampila unde nici cu gândul n-au crezut. Vadim este pretextul. Motivul adevărat este Constantinescu.
Titlu: Privatizarea prin lichidare fizică
Nr Editie: 187 Data: Monday 11 December 2000
Pregătind una din emisiunile de la Tele 7abc, am luat la răsfoit recent apărutul volum "Turneul Candidaților la Președinția României.1996", editat de Fundatia AlegRO. Doream să fac o comparație între ceea ce-i interesa, prioritar, pe români atunci, față de ceea ce-i framântă, din punct de vedere electoral, astăzi. Cu acest prilej am făcut o descoperire tulburătoare. La pagina 193*, un telespectator adresa dlui Ion Iliescu, candidat și la acea dată (8 octombrie 1996) următoarea întrebare: "Constituția României are foarte multe prevederi privind protecția cetățeanului. Cu toate acestea, este legea fundamentală cea mai încălcată, ignorată, sfidată. La fel și instituția prezidențială. Dle președinte, ca actual președinte pe viitor candidat, ce ați fîcut, ce veți face și ce pârghii veți folosi ca atât Constituția, cât și instituția prezidențială să fie respectate și să fim mândri de ele?"Răspunsul de atunci al dlui Iliescu prezintă mai puțină importanță, mai ales azi, după consumarea și a următorului scrutin. Semnificativ - și tulburător în același timp - este faptul că cel ce punea atunci întrebarea, se numea Virgil Săhleanu din Iași. Același Virgil Săhleanu care astăzi odihnește în pace, la doi metri sub pământ, fără a mai fi ajuns clipa în care și Constitutia, și Instituția să fie respectate. Virgil Săhleanu, liderul de sindicat de la Iași, a plătit cu viața îndrăzneala de a se fi opus privatizării banditești a TEPRO de catre FPS-ul domnului Sârbu. A fost el însuși lichidat - fizic - de cei cărora le stătea în calea operațiunii de transfer în buzunarele proprii a rezultatelor distrugerii efective a unui important obiectiv economic. Virgil Săhleanu rămâne un simbol nefericit al manierei în care administrația din ultimii patru ani a înțeles să rezolve ecuația privatizării. O ecuație a cărei "cunoscută" de bază rămâne lăcomia înmulțită cu indiferența față de consecințele gesturilor abuzive și iresponsabile care au proliferat în acest interval direct propoțtional cu algoritmul intereselor de clan politic.Cât despre rezultatul alegerilor de ieri - nimic nou pe frontul de est.
Titlu: Frauda electorală
Nr Editie: 188 Data: Tuesday 12 December 2000
Rezultatul scrutinului de duminică, anticipat de majoritatea sondajelor de opinie pare a-l fi luat prin surprindere doar pe Corneliu Vadim Tudor. Deja montat - cu două zile înainte de vot vehiculă deja ideea iminenței unui furt - el a găsit de cuviință ca în locul felicitărilor pe care politețea - o minimă politețe - l-ar fi obligat să le transmită câștigătorului, să lanseze un furibund atac la adresa contracandidatului sau. Nu știu dacă liderul PRM a acționat astfel sub imperiul emoționalității sau și-a pregătit cu atenție reacția - o reacție care să corespundă parametrilor tradiționali ai mesajului său. În ambele variante și-a facut, însă, un calcul prost. Pentru că, de data aceasta, mesajul său n-a mai avut ecou nici măcar în âandul propriilor săi partizani. Ba, din contră, a facut ca deja unii dintre cei care-l votaseră, să regrete acest lucru. Era și este evident că acuza sa nu putea fi susținuta de nici un argument. Nu PDSR-ul era cel care organizase alegerile ca să poată să umble la mecanismele votului. Apoi, diferența înregistrată era atât de mare încât un furt era - din punct de vedere material - peste posibilitățile tehnice și logistice existente. Corneliu Vadim Tudor a făcut o eroare care, acum, poate să-l coste mai mult decât l-ar fi costat o recunoaștere cavalerească a deciziei. Pentru că statutul sau este acum altul. El nu mai este haiducul singuratic care, din când în când, dădea iama prin parlament, lovind cu barda verbului său acid în stânga și dreapta, neavând mare lucru de pierdut (nici măcar imunitatea). El este acum liderul celui mai important partid din opoziție, calitate în care un comportament de acet fel îl poate afecta. Noua sa calitate impunea, odată cu responsabilitatea ce derivă din ea, un altfel de discurs. Era - teoretic și practic - imposibil ca pe fondul actualului tablou electoral, Vadim să întrunească majoritatea simplă a voturilor. El obținuse deja un maxim de încredere la primul tur, pe care nu mai avea cum să-l depășească. Putea însă să-l onoreze într-o manieră realistă și responsabilă. Lansând povestea cu frauda, Vadim s-a autofraudat, lipsindu-se de suportul și simpatia unui eșalon de alegători care-l mandataseră cu încrederea lor.
Titlu: Atentat cu cerneală
Nr Editie: 189 Data: Wednesday 13 December 2000
Cu toată părerea de rău dar nu pot să fiu de acord cu cei care au clamat cu dramatism trecerea democrației românești la câțiva milimetri de prăpastia extremismului. Cred, mai degrabă, că acest pericol a fost supralicitat cu bună știință de aceia care aveau a trage foloase de pe urma unei astfel de spaime. Foloase politice, bineînțeles. După cum, deasemenea, nu pot să accept ideea că un român din trei este extremist, că n-are altceva în cap decât să-i alunge pe evrei în Israel și pe unguri în Ungaria. Nu pot să accept nici ideea că în numai două-trei săptămâni, numărul extremiștilor a crescut brusc, de la 4-5 la sută, la peste 28, pentru că o mutație ideologică de acest tip nu se poate produce cu asemenea viteză. Cred, mai degrabă, că cei care l-au votat pe Vadim au votat nu obsesiile lui xenofobe, cât demersul său justițiar împotriva hoților și a cinicilor care-și bat joc de țară și de avuția națională. Nu neg, însă, că dacă lucrurilr nu vor începe să se îmbunătățească, dacă guvernarea nu va determina acele schimbări necesare pentru ca traiul de fiecare zi să nu mai constituie o povară pentru mai bine de jumătate din populația țării, situația ar putea căpăta o turnură gravă, chiar dramatică. Deocamdată, însă, cred că extremismul nostru se află în stadiul terorismului manifestat de cetățeanul care l-a împroșcat cu cerneală pe președinte. Gest mitocănesc, pe care nu-l poate scuza nemulțumirea personală care l-a generat, și pe care dl Constantinescu nu-l merită. După cum nici noi nu merităm să avem un președinte pe care să-l batjocorească orice neisprăvit. Noroc că a fost cerneală. Putea să fie acid și toată întâmplarea să se transforme într-o dramă. Probabil, însă, că nemulțumirile n-au atins stadiul de acid. Sunt încă în stadiul de cerneală. Nu doare, dar lasă urme. Așa și extremismul nostru, pe care un partid - nu spun care - îl poate folosi ca pe o pisică pe care să o arate lumii oridecateori va dori să obțină ceva mai greu de obținut.
Titlu: Un armistițiu fragil
Nr Editie: 203 Data: Saturday 30 December 2000
Declarația comună semnată de PDSR cu PNL, PD și UDMR este ultima dintre noutățile pe care ni le aduce anul politic 2000, poate cel mai complex și mai spectaculos dintre cei care au trecut din decembrie 1989. Pentru că, dacă ea va funcționa, va marca prima tentativă reușită de consens, mult doritul si trâmbițatul consens. Faptul că opoziția așa-zis «democratică» (până la proba contrarie, nu cred că există o îndreptățire majoră a acestui calificativ) se va obține timp de un an de la introducerea unei moțiuni de cenzură împotriva guvernului minoritar. PDSR ar putea să creeze premisele necesare rezolvării multora dintre chestiunile rămaseîsuspensie până asăzi. Este vorba despre proiecte de lege ce nu prezintă diferențe marcate de interpretare între partidele rămase în joc și pe care tribulațiile algoritmului sau ale intereselor de grup le-au tot amânat până dincolo de sorocul parlamentar. PDSR moștenește nu doar sutele de ordonanțe de urgență ale cabinetelor Ciorbea-Vasile-Isărescu, nu doar pachetele de legi pe care partidele interesate n-au reușit să le impună aliaților lor, dar chiar și propriile inițiative de până în 1996 care n-au avut șansa să intre pe nici o listă de urgențe. Sistematizarea legislativă va fi piatra de încercare a noului parlament, iar suspiciunile co-semnatarilor va fi examenul cel mai greu de trecut de către cabinetul Năstase. Pentru că semnăturile puse pe textul «declarației comune» nu rezolvă, automat, și divergențele de fond existente între PDSR și co-semnatari, pe de o parte, și între chiar co-semnatari pe de alta. Adrian Năstase a oținut un echilibru fragil, care riscă sa se rupă în orice moment datorită celei mai mici necorelări între text si realitate. O realitate mult mai complexă și în continuă transformare, pe care e greu de crezut că pedesrștii o vor putea controla cu autoritatea și precizia pe care o reclamă participanții la înțelegere. Să ne bucurăm, deci, cu moderație. Este un amistițiu, nu o pace. Pentru că zăngănitul armelor se face auzit din spatele cuvintelor potrivite și a intențiilor prudente.