Punctul pe Y, octombrie 2000

Titlu: Democratul Vasile
Nr Editie: 126 Data: luni 02 octombrie 2000
Surprinzaăor și derutant destin politic are Radu Vasile! L-am remarcat, dintr-un început, ca pe un politician atipic, puțin potrivit cu formațiunea din care făcea parte, încă de prin '92 -'93, în cel de-al doilea parlament, când țărăniștii d-lui Coposu puseseră deja ceva cheag prin Convenția Democratică la a cărei cârma se așezaseră temeinic. Era "țărănistul cu față umană", netrecut, e drept, prin pușcării, dar dând certe semne a nu fi dispus să încremenească în proiect. Avea o voce distinctă în parlament și o ponderare care alor lui nu prea plăcea. Plăcea însă gazetarilor pentru faptul că nu ezita să spună lucrurilor pe nume și nu părea a fi foarte devotat disciplinei de partid. I-am oferit atunci o rubrică săptămânală în "Libertatea", pe care la început a scris-o cu avânt, avânt ce a scăzut treptat, până când a renunțat. Nu din cine știe ce motive ideologice ci, sunt acum convins, pur și simplu din lene. Fire boema, Radu nu era dispus să facă eforturi susținute, de regularitate. Se plictisea repede și-și găsea întotdeauna ceva mai bun de făcut. În noaptea alegerilor din '96, a venit în emisiunea pe care o făceam pe atunci la Antena 1, cu certe veleități de viitor prim-ministru. A avut însă de furcă cu ambițiile altor doi țărăniști - Spineanu și Ciumara - iar din meciul lor a ieșit învingător Victor Ciorbea, propulsat de Emil Constantinescu. Cred că din acel moment Radu i-a purtat președintelui o pică constantă, și n-a pierdut nici un prilej de a-l atinge, mai mult sau mai puțin fin. Era în plină dizgrație, la un pas de a fi revocat din funcția de secretar general când s-a trezit, deodată, premier! A tratat această calitate cu o ușurință uimitoare, risipind ocazii și ratând șanse cât alții într-o viață, doar între un Paște și-un Crăciun! A pierdut momentul unei mișcări spectaculoase doar de dragul de a fi șef de partid - unul popular, dar mititel de tot. Atât de mic încât amenință să-l îngroape cu un subprocent de intrare în parlament. A fost cât pe ce ca din popular să devina liberal. Iată-l pe punctul de deveni democrat, lăsând creștinismul celor cu sentimente mai pioase decât ale lui. La urma-urmei, te faci frate și cu Roman, ca să treci puntea dintr-un parlament în altul. Pentru că cine nu e acolo, nu există!
Titlu: Cronica lui Isărescu
Nr Editie: 140 Data: miercuri 18 octombrie 2000
Dacă există o cronică a ultimilor zece ani, ea aparține lui Mugur Isărescu. Premierul de azi, guvernatorul de ieri și - posibil - președintele de mâine, și-a pus semnătura olografă pe fiecare bancnota care a ieșit din tiparnița Băncii Naționale. S-ar putea spune că este un campion absolut al autografelor, care au intrat - și au ieșit aproape la fel de repede - în toate căminele și buzunarele românilor. Prin lansarea unei bancnote de 500.000 de lei, Mugur Isărescu încununează o operă pe care a început-o în urmă cu nouă ani, prin lansarea primei bancnote noi, mai mari decât eternul "Bălcescu", de 500 de lei. La apariția acesteia, în aprilie 1991, dolarul făcea vreo 60 de lei. Preschimbată în dolari, ea însemna vreo 8 dolari și ceva. Bancnota de 500.000 de lei, din octombrie 2000 marchează un cert progres: aproape 20 de dolari. O creștere - în valuta - de două ori și jumătate și de o mie de ori la lei! De unde rezultă evidenta superioritate a leului și a producției naționale de hârtie imprimată cu semnătura "Mugur" pe ea. Pentru că, indiferent ce chip a apărut pe bancnotele puse în circulație în ritm susținut cam din doi în doi ani, fie că a fost Enescu, fie Grigorescu, fie Brâncuși sau Iorga, ca să nu mai vorbim de bietul Eminescu sau de nefericitul Blaga, Mugur Isărescu a fost în toate. A fost elementul de continuitate și de stabilitate dintr-o evoluție bezmetică și aproape fără sens. Noroc că acolo, sus, la Banca Națională cineva ne iubea și veghea ca să nu fim obligați saăplecăm la piață cu desaga de bani, sau să ne ducem la casierie să ne luam leafa cu sacoșa de plastic. Grație politicii înțelepte a Guvernatorului și a temporarilor săi înlocuitori, astăzi, un salariu minim pe economie se poate plăti cu 3-4 bancnote, iar o întreținere la bloc cu 2-3. Ce progres mai viguros, ce grijă față de om mai elocventă ca asta? Ce sentiment mai înălțător decât acela că cu o bancnotă într-un buzunar și alta în altul, tot românul să se poată mândri că e milionar? Următorul pas - și cel mai firesc - îl reprezintă viitorul best-seller al BNR-ului: bancnota de un milion! Aceea cu care ne vom întoarce, cu gândul și cu fapta, la fericita epocă de după război când banii se învârteau cu lopata. Deși nu mai făceau doi bani. De fapt, suntem încă într-un război - cu sărăcia - iar pacea nu se prea vede la orizont.
Titlu: O guvernare de pomină!
Nr Editie: 141 Data: joi 19 octombrie 2000
Ceea ce se întamplă cu guvernarea României, acum la început de campanie electorală, întrece orice închipuire! Pur și simplu te întrebi dacă mai este cineva la comandă și dacă motoarele mai funcționează! Premierul, proaspăt candidat la președinție, încearcă sa facă ordine chemându-i pe miniștri la ședințe. Pe care ministrii? Păi, Petre Roman, de exemplu, care nu numai că-i este șef pe linie de coaliție, dar îi este si contracandidat! Alți miniștri nu mai recunosc nici o autoritate de partid - că ex-liberalul Remeș, pe care propria sa formațiune a renunțat să mai ceară a fi revocat. Lucru îțtelept, pentru că uite ce pățesc țăraniștii, care încearcă să-l schimbe pe Romică al lor, cu un alt țărănist care, vreme de o lună și ceva își va adăugă în C.V. și calitatea de ministru! Nimeni nu mai are chef de nimic! Cei care n-au apucat să intre pe o listă umblă ca turbați dintr-o parte în alta și nu le mai arde de treburile țării. Harnicile pușculițe țărăniste - Sărbu și Mureșan - s-au pus pe vândut tot ce se poate vinde, la concurență strănsă cu pușculițele pediste - Berceanu și Boagiu. E o alertă generală și toți ar dori să nu mai lase nimic flămânzilor din opoziție, când vor veni să ocupe pozițiile pierdute în '96. Tranșa de la FMI nu mai vine, cel puțin până la alegeri și, fără stressul produs de Zervoudakis și compania, membrii executivului se dedică cu mai multă asiduitate propriului lor viitor. Investitorii de la FNI? Înapoi la parlament cu ei și ține-i calzi - fierbinți chiar - până în alegeri când li se va da ceva, ceva pe care-l vor plăti ceilalți, dacă sunt atât de nerabdători să dea iama în națiune. Noroc cu bancnota de juma' de million, care face uitată punerea în funcțiune a celorlalte mijloace de plată (cambiile, bilete la ordin) care n-ar face altceva decât sa încurce lucrurile. Dolarul e bine mersi, crește într-o zi cat leul în zece ani și face campanie electorală mai ieftină - pentru cine vrea să o cumpere - și mai scumpă - pentru cine vrea să aleagă. Cine-a zis ca România e o țară neguvernabilă? Ba uite ca funcționează și fără guvern!
Titlu: Arta bătutului cuielor în talpă
Nr Editie: 142 Data: vineri 20 octombrie 2000
Greu de înțeles ce se întâmplă cu PNȚCD-ul. La fel de greu ca tot ce se întâmplă în România acestor ani buimaci. Aflată pe toboganul credibilității publice, formația lui Corneliu Coposu își permite un gest politic în care are ca aliat din umbra PDSR-ul. Și anume - creșterea pragului electoral, decisă pe ultimii metri ai guvernării prin Hotărâre de Urgență a cabinetului "independent" Isărescu. Diaconescu & Comp credeau ca în felul acesta vor arunca de pe scena politică formațiuni cu probleme de procentaj. Numai că socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg. În sensul că o parte dintre formațiunile vizate se reped în brațele unor frați mai mari - de genul PDSR - punându-se la adăpost și privind cu mai multă liniște viitorul. Într-un acces de optimism - ca să nu-i spunem inconștiență - PNȚCD, părăsit irevocabil de PNL, hotărăște să revigoreze CDR printr-o nouă formulă. O formulă năucitoare, atâta timp cât țărăniștii dau pe pere mai mult decât iau pe mere! Sub umbrela noii Convenții își găsesc adăpostul un UFD (niciodată cu mai mult de 2%, în orice sondaj cât de cât cinstit), ANCD-ul lui Ciorbea (sistematic sub 1%) și minusculele FER și Partidul Moldovenilor, clasate în categoria "și alții". Deci, dl Diaconescu și tovarășii săi adună, teoretic, vreo trei procente, pentru care, însă, sunt penalizați la "prag" cu 5! Halal afacere! Pragul acesta "bărbătesc" - cum îl apreciază dreptacii de la UFD - pare să devină unul de nerealizat - cel puțin din perspectiva sondajelor necomandate de CDR sau de GDS. Nervozitatea care a pus în ultimele zile stăpânire pe capii Convenției este explicabilă, pentru că degeaba vor aduna harnicii Sârbu și Mureșan banii negri pentru zilele și nopțile albe ce urmează, dacă deasupra capetelor celor mai vulnerabili reprezentanți ai guvernării ultimilor patru ani nu va străjui imunitatea parlamentară. Și, cum o belea nu vine niciodată singură, mai există și pericolul neconfirmării, de către justiția lui Stoica, a proaspetei alianțe! Belea care s-ar putea transforma, ca prin minune, într-o ultimă șansă: pentru că doar prezentarea de unii singuri a țărăniștilor, fără balastul UFD - ANCD - PER - PM, i-ar mai putea salva de la ieșirea de pe scena politică activă.
Titlu: Premierul la mijloc
Nr Editie: 143 Data: sâmbătă 21 octombrie 2000
Raportul de activitate la zece luni de la preluarea prerogativelor de prim-ministru i-a prilejuit dlui Mugur Isărescu câteva constatări amare, dintre care cea mai amară ține de condiția de "independent". Neatârnarea politică a premierului - cu toată dorința PNȚCD-ului de a fi reprezentat de către acesta - se dovedește o povară grea și-l tranformă în țintă valabilă pentru tirul venit din toate direcțiile. Pentru că, la Parlament, dl Isărescu a fost lovit și din dreapta, și din stânga, și din spate și din față - dar, parcă, mai ales de către cei care fac (sau făceau?) parte din coaliția care îl susține. Halal susținere! - va fi spus bravul nostru drăgășenean, recepționând, printre săgețile otrăvite ale opoziției, și pe acela ale democraților sau liberalilor. Aceștia din urmă, mai ales, l-au atins unde-l doare mai tare: la guvernorat! Atâta timp cât nimeni nu-i poate oferi garanții de victorie în campania prezidențială, întoarcerea în fotoliul său de la Banca Națională devine o condiție de supraviețuire. Precum la Ciorbea, cu 3-4 ani în urmă, și aici lucrurile au rămas în coadă de pește, pentru că întoarcerea de la Victoria nu se mai suprapune cu întoarcerea din fața porților Cotrocenilor. Or, aici bat susținătorii lui Stolojan: dacă vrei, dom'premier, sa-ți încerci puterile ca președinte, aliniază-te cu ceilalți! Renunță la BNR și te vom stima! Lucru mai dureros că acesta nici că puteau găsi dușmanii - dar'mi-te prietenii. Așa că premierul le-a înghițit pe rând, constatând cu surprindere că o sală atât de goală, precum cea a parlamentului, poate emite atât de multe răutăți. Dacă Mugur Isărescu n-ar fi candidat, situația ar fi fost alta. Coaliția, de voie de nevoie s-ar fi strâns în jurul său, nu doar pentru a nu face jocul opoziției, dar și pentru a-și apăra onoarea, atât de des terfelită în acești patru ani din care fac parte și ultimele zece luni. Dar ața, când prin gestul său se pune și de-a curmezișul lui Roman și al lui Stolojan - ba având șanse chiar să-i devanseze, dacă ăl ajută Cel de Sus - nu văd de ce-ar aștepta lucruri mai bune de la aliați decât de la inamici. În fond, nici unul dintre cei trei nu speră să ia din procentele dlui Iliescu: își vor lua unul de la altul!
Titlu: Un show de milioane
Nr Editie: 144 Data: luni 23 octombrie 2000
Săptămâna trecută, Sala Mare a Teatrului Național din București a fost gazda unui eveniment de excepție: spectacolul trupei de balet a lui Maurice Bejart, celebrul coregraf francez, adusă la noi prin efortul combinat al firmelor JTI și GELSOR. Evenimentul artistic a fost transformat și într-un eveniment monden, sala umplându-se cu numeroase VIP-uri , între care au strălucit - cum și trebuie într-un astfel de moment - candidații la președinție, care ori și-au cumpărat biletele ori le-au primit, ca invitații, de la sponsori. Insist asupra acestui detaliu pentru că un bilet a costat nu mai putin de patru milioane de lei - cifră ce poate să umple de groază orice fire populistă, obișnuită să se gândească, în primul rând, la cei săraci și amărați, care n-au nici ce mânca, nici ce îmbrăca și așa mai departe, pe refrenul cunoscut. Ideea ca domnii candidați, care gândesc intens la binele nației, au cheltuit - sau au acceptat să cheltuiasca alții pentru ei - o sumă echivalentă cu un salariu foarte bun pe economie, ar putea sta la baza unei lungi și spectaculoase dezbateri. Nu cred, însă, ca despre asta este vorba în subiect. Ci despre faptul că o astfel de trupă a putut fi adusă în România și că a putut evolua țn fața unei săli care avea uzul aprecierilor necesare unei asemenea performanțe. Că prin această reprezentație rămânem - chiar așa, la nivel de "reprezentanți" - conectați la circuitul european și mondial de valori culturale. "Ballet for life" a fost un veritabil regal: pe muzica formației Queen și pe aceea a lui Mozart, balerinii lui Bejart, îmbrăcați de Versace, ne-au purtat printr-un univers șocant de simboluri, uneori cu accente polemice, dar întotdeauna cu o perfecțiune a gesturilor, a mișcărilor, a plasticii scenice care ne-au tăiat răsuflarea. A fost, una peste alta, un "show de milioane" și la finele lui publicul a uitat de celebritățile locale, răsplătind cu aplauze ce păreau să nu se mai sfârșească pe cei care le oferiseră, cu generozitate artistică, șansa de a fi martorii unui moment de excepție.
Titlu: Ploaia de stele
Nr Editie: 145 Data: marți 24 octombrie 2000
Pe ultimii săi metri "regimul Constantinescu" - termen care, în intenția celor ce-l folosesc are rolul de a minimiza caracterul strict democratic al guvernării ultimilor patru ani - face gesturi compensatorii pentru cei care l-au slujit cu credință sau cel puțin au dat o astfel de impresie. Între acestea, cel mai spectaculos este "ploaia de stele" ce se revarsă pe umerii unor colonei sau generali de armată, poliție, SRI, jandarmi și alte instituții în care se poartă uniformă. Toamna aceasta va îmbogăți cu vreo sută de generali armata de grade superioare pe care o construiesc, de zor, guvernările postdecembriste. Nu știu care este statistica exactă, dar am sentimentul că suntem una dintre națiunile cele mai bine dotate din acest punct de vedere, cu generali cărora nu le mai revin doar capete de soldați, ci și de civili necombatanți. Cine nu cunoaște realitatea românească nu poate crede că aceasta nu este consecința unei puternice tradiții militare. Adevărul este nu doar că această tradiție lipsește sau a fost prost reprezentată de-a lungul timpului, ci și ca prin inflație se demonetizează și se minimalizează o categorie care ar fi trebuit să reprezinte o elită. În loc să se înfrunte pe câmpurile de luptă, reprezentanții înaltului corp ofițeresc au învățat bine tactica gherilei politice, cu ambuscade la sediile partidelor, ofensive pe la cabinetele ministeriale și atacuri în forță la risipirea patrimoniului învechit și cârpit al oștirii. Aproape fiecare înălțare în grad din ultimii ani are o explicație de ordin politic-clientelar, iar exemplul consilierului prezidențial Degeratu, cu câte o stea de general în fiecare dintre ultimii trei ani îmi pare ca o performanța demnă de Cartea Recordurilor. Ploaia de stele a acestei toamne nu face altceva decât să prefigureze seceta viitoare de performanță în domenii - din păcate - prea strâns legate de câteva dintre obiectivele noastre militare fundamentale, împărțind, odată în plus, instituții ale statului de drept ce-ar trebui ferite de manipularea politică, în "generalii lui Iliescu", "generalii lui Constantinescu" și "generalii - cine-mai-știe-cui-o-fi-noul prețedinte".
Titlu: De la triumf la retrogradare!
Nr Editie: 146 Data: miercuri 25 octombrie 2000
Dl Meleșcanu zice că nu crede decât în sondajele plătite de ApR. E treaba domniei sale. Simpatice sau antipatice - în funcție de cum prezintă o situație sau alta - sondajele constituie un indiciu de care nimeni nu-și mai permite să nu țină seama. Iar atunci când trei dintre cele mai serioase instituții de gen (IMAS - CURS - Metromedia) dau împreună la iveală niște constatări, nu mai este nimic de cârtit. Cine vrea să creadă în rezultatele BCS sau ESOP sau mai știu eu care institut de casă, n-are decât. O face pe riscul propriu. Ultimul sondaj, cel de care vorbeam, pare să clarifice, acum cu puțin mai mult de o lună pâna la alegeri, lucrurile. Nu să clarifice, ci să confirme trendul anterior. Trend care arată ca PDSR-ul se îndreaptă cu pași hotărâți spre o guvernare pe care s-ar putea să o abordeze pe cont propriu (deși n-ar fi cea mai inspirată soluție), în timp ce CDR 2000, adică PNȚCD, va trai emoțiile rămânerii în parlament! Un paradox unic în analele politicii, dar foarte posibil în fotbal: o echipa care câștigă campionatul, pentru ca iî următorul să retrogradeze! Artizanii acestui paradox, cu tentă dramatică, sunt și dl Diaconescu, incapabil să se retragă și să lase locul unui căpitan mai priceput, și dl Opriș, un individualist exacerbat, care refuză pasele decisive de dragul de a se afla în posesia balonului, și domnii Sârbu și Mureșan, doi fundași distructivi, care vând pe rupte meciuri pe bani negri pentru zile mai albe, și cohorta de miniștri incapabili și certărți, neînstare să desfășoare un joc de pase, și linia de mijloc parlamentară, care s-a luptat doar pentru interesele proprii, în detrimentul echipei. Pe un PNȚCD pus la păstrare în spirt se pot face studii de caz care să releveze modul în care un organism se atacă singur îndreptându-se, victorios, spre metastază. Diletantism și înfumurare, hoție și obrăznicie - sunt principiile care duc partidul lui Corneliu Coposu înapoi în uitare.
Titlu: Efectul de bumerang al sondajelor
Nr Editie: 147 Data: joi 26 octombrie 2000
Cine cârtește cum că sondajele pot influența decizia la urne a alegătorilor nu este cu totul lipsit de argumente. Bineînțeles că surprinderea opțiunilor dintr-un anumit moment prin mijloace statistice are valoarea și semnificațiile ei și permite recurgerea la soluții de modificare în sensul dorit. De exemplu, o formațiune care riscă să nu îndeplinească baremul de intrare în parlament, în loc să se legene în hamacul iluziilor, poate purcede la treabă prin găsirea celor mai potrivite mijloace de a-i atrage pe nehotărâți spre cabinele de vot. Există, însă, și un alt tip de reacție, necontrolabilă și cu efect de bumerang. Să luțm, de exemplu, cazul PDSR-ului, care avansează cu pași mari spre o victorie la scor în scrutinul legislativ - cel puțin ața indică cele mai serioase sondaje produse în ultima perioadă. Că PDSR-ul n-a facut nimic concret pentru a obține acest succes, e altă poveste. Au lucrat cu spor pentru el adversarii politici, veniți la putere în '96, transformați în cei mai eficienți agenți electorali ai lui Iliescu&Comp. Populația, trădată în speranța sa de schimbare și lipsită de alternative viabile se întoarce cu resemnare spre "mai-puțin-răul" pedeserist. Așadar, formațiunea d-lui Adrian Năstase - căci el este pe cale de a deveni omul politic "numărul unu" - este privită ca un virtual câștigător. Atât de virtual, încât există riscul - suficient de mare - ca un număr destul de important de suporteri să nu se mai obosească să meargă la vot. Și atunci, în loc de un visat 50%, PDSR-ul s-ar putea să aibe doar un 30-35% care să-l oblige să se facă frate și cu dracul (ceea ce în viziunea sa este PD-ul!) ca să poată guverna, aflându-se sub presiunea șantajului profesionist al oamenilor d-lui Roman, decât să rămână iarăși fără aliați, ca în '96. În același timp, alarma din tabăra CDR 2000 s-ar putea să scoată la urne mai mulți pro-țărăniști decât estimează sondajele, și din victimă sigură, coaliția condusă încă de dl Diaconescu, să redevină un partener serios pentru feluritele alianțe ce se vor pune la cale.
Titlu: "Traiane, ai grijă de copii"
Nr Editie: 148 Data: vineri 27 octombrie 2000
Vestea că bolnăviciosul nostru ministru de finanțe a suferit un accident, în urma căruia va sta, trei săptămâni, cu piciorul în ghips, m-a dus automat cu gândul la un episod consumat într-un alt moment tensionat al zbuciumatei noastre istorii contemporane. Mai precis la - astăzi - fugarul general Victor Stănculescu, prins între cleștii menghinei datoriei către comandantul suprem și a grijii față de propriul viitor. Atunci, la Timișoara, generalul n-a găsit altă soluție decât să devină indisponibil, punându-și un picior în ghips - lucru care nu l-a împiedicat să fie, totuși, prezent la decolarea elicopterului prezidențial de pe terasa CC-ului, după ce "sinistra" îi trasase o ultimă directivă: "Victoraș, ai grijă de copii!". Victoraș n-a vrut, sau n-a putut să aibă grijă de copii. Până la urmă, cu toată influența pe care a avut-o la un moment dat, n-a reușit să aibă grijă nici de el, iar acum se pitește cine știe pe unde în așteptarea vreunei amnistii postelectorale. Dl Remeș, cu un picior în ghips, îmi evocă, fără să vreau, o scenă dintr-un posibil roman de ficțiune: ultima zi a guvernării CDR. În curtea Cotrocenilor un elicopter așteaptă să-l îmbarce pe fostul președinte. În jur, oameni de încredere înlăcrimați, foști colaboratori îngrijorați. Cu un picior pe scara elicopterului, citindu-i-se tristețea în o ochi, președintele adresează câteva ultime cuvinte lui Remeș, sprijinit într-un baston și cu albul ghetei de ghips strălucind în penumbra scenei: "Traiane, ai grijă de copii". Copiii - Sârbu, Mureșan, Marian, Harnagea - asistă, cu capetele plecate și cu lacrimi în colțul ochilor. Mai știu și ei ceva istorie și teama că aceasta se poate repeta le sfâșie inimile. Și mai știu că, precum Stănculescu, Remeș nu va putea sau nu va vrea să-i ajute să scape din ghearele ferocilor câștigători ai alegerilor.
Titlu: Retragerea lui Marian Munteanu din Piața Cotroceni
Nr Editie: 149 Data: sâmbătă 28 octombrie 2000
Marian Munteanu s-a retras din cursa pentru Cotroceni cu doar câteva zile înaintea închiderii "ghișeului" de prezentare a candidaturilor, cu cele 300.000 de semnături atașate la dosar. Motivul pe care l-a invocat fostul lider al Pieții Universității a fost acela că la Alianța Națională se blochează intrarea tinerilor ăn Parlament! Frumos spus, dar cam neclar: care tineri? Care Parlament? Păi tinerii, aflăm ulterior, sunt vreo zece tovarăși de idei de dreapta de-ai candidatului. Parlamentul - ăsta care-l știm! Dacă nu s-ar fi vrut serioasă, afirmația era de tot hazul: puteai avea impresia că PNR+PUNR sunt deja cu un picior în Parlament și că bătrânii rapaci ai celor două formațiuni au dat brânci tineretului de pe locurile eligibile pe care doreau să le păstreze doar pentru ei. Este însă de notorietate faptul că pe listele Alianței Naționale nu există nici un loc eligibil! Alianța ar trebui să obțină musai 5 procente pentru a intra în Parlament, ori toate sondajele indică cu claritate faptul că domnii Măgureanu și Tabăra n-au șanse să obțină nici măcar două! Atunci cum rămâne cu tinerii și cu Parlamentul? Ca data trecută - vorba unui cunoscut banc. Marian Munteanu și-a dat seama, în ceasul al unsprezecelea, că n-are nici o șansă să strângă nici măcar cele 300.000 de semnături, pentru ca cele două partide nu au nici logistica necesară și nici trecerea de care e nevoie. Izolate prin politica inconsecventă și teribilistă pe care au dus-o, cele două partide n-au reușit să se agațe de scara nici unui tren cu care să ajungă la una dintre gările parlamentare. Nu le-a rămas decât șă-și unească sărăciile și să spere într-un miracol. Profesorului Măgureanu i s-a părut că Marian Munteanu ar putea produce acest miracol. I se mai păruse că și Cataramă, și Călinescu, ar fi putut să-l remorcheze spre obiectiv. S-a înșelat, așa că nu-i rămâne decât să înfrunte cu stoicism acuzele lui Marian Munteanu și să spere că următoarea revelație îl va scoate din nevoile în care se zbate, înainte ca rodul construcțiilor sale teoretice să se prăbușească, precum un castel din cărți de joc. Necâștigătoare.
Titlu: Adrian, copilul minune!
Nr Editie: 150 Data: luni 30 octombrie 2000
Nu seamănă prin nimic această campanie electorala cu cea de acum patru ani! N-are nici suspansul, nici încrâncenarea, nici speranța aproape disperată ce o caracterizau pe precedenta. Cu o lună înainte de vot lucrurile par a fi deja tranșate, iar surprizele par din capul locului excluse. Atât de clare apar lucrurile și atât de mulțumiți sau resemnați protagoniștii, încât nici măcar banii nu se prea mai cheltuie! Păi, la faza asta, în campania locală din primăvară fuseseră deja aruncate câteva zeci bune de milioane de dolari pe afișe, panouri, spoturi publicitare. Nici măcar televiziunea - data trecută principalul vector de ofensivă - nu pare să fie tulburată din dulcea sa moțăială de zornăitul armamentului electoral. În toată această atmosferă de "drole de guerre", un lucru pare nu doar sigur, dar chiar definitiv: steaua în urcare a lui Adrian Năstase. Vicepreședintele P.D.S.R. e perceput deja ca cea mai importanță - și mai autoritară - figură a scenei politice a următorilor patru ani. Cu bastonul de premier în raniță încă dinaintea anunțului d-lui Iliescu referitor la nominalizarea sa ca viitor prim-ministru, Năstase pare să țină în mână toate frâiele puterii. Afirmația sa recentă că viitorul guvern va intra în pâine în cel mult zece zile în funcție de combinația exactă rezultată din numărătoarea voturilor să se toarne în retortele viitorului executiv exact acele substanțe care să mulțumească pe toată lumea. În buzunarele lui Adrian Năstase se află deja cele câteva rețete ce au în vedere nu doar formațiunile incluse în viitoarea coalțtie, ci și oamenii! Indiferent că va fi vorba de P.N.L., A.P.R., U.D.M.R. sau chiar P.D. - care vor veni pe post de parteneri privilegiați, nu de aliați obligatorii - structura există și ea va funcționa grație atu-ului pe care-l va oferi rezultatul la vot. Un algoritm simplu, bazat pe interese și recunoștințe, și nu pe deșiranta luptă internă pentru supremație din actuala coaliție. O singură chestiune, care-l privește pe Adrian Năstase, rămâne încă în suspensie: poziționarea liderului P.D.S.R. Ca viitor președinte, acesta îi va lăsa mână libera în executiv. Ca perdant al cursei, va dori să controleze efectiv partidul și Adrian Năstase va trebui să-și negocieze fiecare mișcare. De aici, poate, și relativa lipsă de interes față de campania prezidențială și concentrarea resurselor spre aceea legislativă. Oricum, Adrian Naătase va începe să-și spună cu adevărat cuvântul abia după 26 noiembrie. La urma-urmelor, a tăcut destul.
Titlu: Demisiile de onoare
Nr Editie: 139 Data: marți 17 octombrie 2000
La Olimpiada de la Sydney, România a obținut cel mai spectaculos rezultat din istoria participărilor sale (excepție făcând cea de la Los Angeles, la care rușii și țările socialiste n-au participat), înscriindu-se cu 12 (de fapt) medalii de aur în elita sportului mondial. Acest lucru a produs o mare euforie, autoritățile au decis pentru prima dată că aceste rezultate merită compensații materiale pe masură, iar înghesuiala care s-a produs la ciupirea unei felii din cașcavalul acestor recompense de către toți aceia care au dat - sau au crezut doar că au dat - o mână de ajutor, frizează absurdul. Dacă s-ar publica lista antrenorilor, medicilor, însoțitorilor de loturi, oficialilor și a băgătorilor de seamă, vom vedea că o întreagă armată flutură steagurile victoriei celor 12 medaliați cu aur, îndesându-și în buzunare sume la care nu prea aveau dreptul. Moral cel puțin! Pentru că aceeași olimpiadă marchează și un alt record: cel al cazurilor de dopaj. Cel al infracțiunilor la legile CIO. Patru sportivi au plătit sau vor plăti cu posibilele medalii sau chiar cu existența lor sportivă. Pentru ei, plata maximă o reprezintă demisia lui Ion Țiriac. O demisie de onoare și de carieră. Țiriac nu-și poate permite acum, la apogeul existenței sale, titlul de patron al unor manevre ilegale de care sunt, în primul rând, vinovați nu sportivii - ci antrenorii, medicii și oficialii lor. Nici unul dintre aceștia nu a catadixit să-și asume o părticică de responsabilitate. Nici șeful medicilor, dr. Drăgan, nici doamna Balaș-Söter, susținătoarea aprigă a "discreției" din corespondența cu forurile internaținale pe marginea cazului Mihaelei Melinte, și nici chiar doctorul Oană-Nurofen, pe care l-au scos basma curată colegii săi hunedoreni. A plătit, însă, cu viața, președintele federației de haltere, Lazăr Baroga, a cărui inimă n-a mai rezistat presiunilor din partea unei situații pe care o cunoștea farte bine. Aș putea spune că înfrângerea pe care o suferim prin demisia lui Țiriac umbrește întreaga victorie din arene. Pentru că ea nu reprezintă, în același timp, sș leacul bolilor de care suferă cronic sportul românesc.
Titlu: Morala și afacerile
Nr Editie: 138 Data: luni 16 octombrie 2000
Într-un recent interviu, creatorul FNI, Sorin Ovidiu Vântu, vorbește despre cum a funcționat acest fond și în ce fel a beneficiat de pe urma lui, chiar - sau mai ales - atunci când nu i-a mai fost proprietar. Domnul Vântu punea degetul pe rana acestei povești: e drept, am câștigat câteva sute de miliarde "jucând" la acest fond. Adică dispunând bani și ridicându-i. A fost acest lucru ilegal? A atras cineva atenția că n-ar fi corect. N-a atras nimeni - nici Banca Națională, nici CNVM-ul și nici măcar Parlamentul, care este șeful amândurora. Da, dar credeți că a fost moral ce-ați făcut? - întreabă reporterul. Domnule, zice dl Vântu, în afaceri nu se pune problema moralei. Se pune problema legalității. Am încălcat vreo lege? N-am încălcat! Atunci ce-aveți cu mine? Argumentul d-lui Vntu este imbatabil. Cine are scrupule morale să se faca popă sau învățător. Nu om de afaceri. Pentru că lumea afacerilor este diferită de celelalte. De regulă, atunci când cineva câștigă, altcineva pierde. Este o chestie ce tine de aritmetică. Ideea afacerilor "reciproc avantajoase" era o gogoriță prin care comuniștii încercau să-și acopere abaterile de la morală. De zece ani ne chinuim să întțlegem mecanismul afacerilor și ne izbim cu regularitate de propriile noastre limite ideologice. De propriile sechele și de demagogia care ne-a împuiat capetele. Lumea afacerilor este o lume aparte. Are regulile și principiile ei, care nu corespund, în linii mari cu cele ale eticii. Din punct de vedere etic bogăția este un viciu. Pentru că ea implică o repartiție injustă a bunurilor. Dar cu toții dorim, în fundul sufletului nostru, să devenim bogați. Unii chiar dorim și atunci stârnesc antipatia și suspiciunile celor care n-au reușit. Va trebui, probabil, să treacă o generație - două până când vor putea fi înțelese și acceptate regulile economiei de piață, climatul de concurență (adeseori nemiloasă), paranoia manageriatului de succes. Până atunci vom continua să credem că statul trebuie să se despăgubească pentru investițiile riscante, mai degrabă decât să creeze și să aplice un sistem de reguli care să mai domolească apetitul celor care -vorba lui Preda - văd viața ca o pradă.
Titlu: Dopajul psihologic
Nr Editie: 127 Data: marți 03 octombrie 2000
M-am abținut să scriu, până azi, despre scandalul dopingului de la Olimpiadă. În primul rând, pentru că, sub presiunea emoțiilor, judecățile puteau fi viciate, iar în al doilea rând, pentru că lucrurile nu erau nici pe departe clarificate. Acum sunt. Deciziile CIO au rămas definitive și Andreea Răducan s-a întors acasă fără medalia câștigată, iar Mihaela Melinte fără cea pe care putea să o câștige. Despre cei doi halterofili nu mai vreau să amintesc, pentru că moartea prin infarct în ajunul Olimpiadei a președintelui federației, Lazăr Baroga, spune singură, deja, prea multe. În copilărie, ascultând la radio transmisiile la radio ale meciurilor echipelor noastre de fotbal care jucau peste hotare și pierdeau, mi s-a întipărit în conștiință - și nu numai mie! - ideea că suntem, sistematic, victimele manevrelor necinstite ale arbitrilor și ale violențelor sau trucurilor adversarilor. Părea că întreaga lume e împotriva noastră și acest sentiment venea că o manușă peste politica generală a autorităților comuniste, obsedate de nenumaratele pericole care pândeau "noua orânduire". Ceva - și nu puțin - din această mentalitate, a rămas până astăzi. Valul de revoltă ce a însoțit episodul "Răducan" a acuzat conspirația internațională, interesele oculte ale altor "puteri" sportive, care nu doreau altceva decât să ne înlăture din calea lor. Cred că lucrurile trebuiau privite cu mai mult calm și mai mult realism. Chestiunea dopajului este cvasi-generală în sportul de performanță. Practic, rezultatele actuale nu mai pot fi obținute fără stimulente. Problema este a competiției între laboratoare și medici: cine descoperă mai multe medicamente noi care n-au fost introduse pe "lista neagră"! Aici suntem deficitari, din rațiuni în primul rând, economice. Nu ne permiteam să concurăm în plan extrasportiv și atunci recurgem la droguri cunoscute, cărora "adversarilor" noștri nu le este prea greu să le dea de urmă. Nici medicii noștri de la loturi nu sunt printre cei mai pricepuți, iar cazul celui al echipei de gimnastică poate să rămână unul de referință în analele incompetenței. În sport, nimeni nu te poate învinge mai categoric decât tine însuți.
Titlu: Olimpiada prezidențială
Nr Editie: 128 Data: miercuri 04 octombrie 2000
Pentru o bună parte dintre candidații ce se vor alinia la startul campaniei electorale prezidențiale este valabil principiul olimpic: "important este să participi!" Și e important pentru că, cu cheltuială minimă, reușești să-și faci ceva marketing personal. Ar fi știut cineva ceva despre un Nahorniac, de pildă, dacă nu era candidatura asta a lui? Sau despre doctorul Păunescu, cel cu țeapa trasă țărăniștilor? Ori atâția alții care nu vor reuși să strânga cele 300 000 de semnături - sau le vor strânge profitând de larghețea legii electorale și de riscul minim pe care le prezintă plastografia electorală. Ajunși aici, televiziunea publică și radioul public vor fi obligați - prin lege - să le acorde timpi de emisie și vor putea bate câmpii pe banul contribuabilului, păcălindu-i pe fraierii care mai cred că dacă cineva apare la televizor este, automat, un om important. Există însă, și o autentică luptă pentru medalii. Mai precis - pentru MEDALIE. Cea care are înscrisă, pe o față, condiția constituțională a șefului statului, iar pe cealaltă pârghiile secrete prin care poate exercita un control real asupra instituțiilor sale. Aici lista pare să se închidă, în această săptămână, cu anunțarea oficială a candidaturii premierului Isărescu și cu realizarea planului de semnături al candidatului UDMR, Gyorgy Frunda. Vom avea, aproape la fel ca în urmă cu patru ani, un "octet" de candidați cu șanse teoretice și un tandem cu șanse practice. Între cei opt se numără domnii Iliescu, Roman, Stolojan, Meleșcanu, Isărescu, Vadim Tudor, Frunda și - o să fiți poate surprinși - Marian Munteanu. Patru dintre ei au candidat și în urmă cu patru ani. Ceilalți patru se află, în premieră, într-o astfel de postură. Dintre cei 8, sondajele îl indică pe unul ca fiind practic intrat în "finală": dl Iliescu. Cine va fi al doilea? Calculul hârtiei arată că, cu excepția lui Frunda, care este dependent de votul etnic, toți ceilalți au șanse să intre in turul 2. Unde, Dumnezeu tie ce se mai poate întâmpla? Olimpiada prezidențială începe. Să-i urmărim cursul.
Titlu: Candidatul proteic
Nr Editie: 129 Data: joi 05 octombrie 2000
Prezent, pentru prima dată, în maratonul nocturn al lui Adrian Păunescu de la Tele 7abc m-am aflat zilele trecute, alături de alți câțiva colegi de breaslă, în fața senatorului Corneliu Vadim Tudor, în proaspăta sa calitate de candidat la președinție. Pe cât de controversat, pe atât de contrastant cu șine însuși, președintele PRM a fâcut, vreme de aproape șase ore, o paradă uluitoare de cultură, crezuri politice, aprehensiuni și comprehensiuni, toleranță și fanatism. Vadim este omul căruia nu i se poate pune o ștampilă unică. Este proteic, având capacitatea să curga năvalnic prin albii largi sau să se strecoare insidios prin crăpături, pentru a ajunge acolo unde dorește. Mi-am amintit că, în urmă cu patru ani, la "Turneul Candidaților" pe care l-am moderat la Antena 1, Vadim fusese o veritabilă surpriză: calm, așezat, riguros în demonstrații, tăios cu zâmbetul pe buze. Era cu totul alt Vadim decât cel cunoscut din paradele sale vecine cu histrionismul. De aici a pornit una dintre întrebările pe care i le-am pus: alegătorul, pus în fața a doi Vadim, unul calm și așezat, la alegeri, și altul dezlănțuit, între scrutinuri, care este cel adevarat? N-ar putea să creadă acesta că odată ajuns președinte, ar putea intra în pielea unui al treilea personaj, conformist și interesat? L-am mai întrebat ce crede despre faptul că la "umbra" sa nu prea cresc lideri, că nu există nu doar un "numărul doi", dar nici cu 3, 4 , 5 sau 10, care să-l poată înlocui la cârma partidului, în caz de succes electoral sau de insucces fizic. Am vrut să știu dacă nu-i crează un sentiment de disconfort faptul ca adepții formațiunii sale sunt, de fapt, purtătorii unui mesaj negativ față de starea de lucruri actuală,și că avansul în sondaje al PRM ține, constant, de scăderea nivelului de trai. La nici una dintre întrebări senatorul nu mi-a răspuns. M-a purtat prin istorie, prin literaturaă prin politică, dar a evitat, cu abilitate, să pună degetul pe "rănile" doctrinare și organizatorice ale formațiunii sale. Acest lucru poate dovedi: ori că a devenit mai politician ca oricând, ori că nu are răspunsuri. Uneori, însăși lipsa acestuia poate constitui răspunsul.
Titlu: Ingineriada sindicală
Nr Editie: 130 Data: vineri 06 octombrie 2000
Pentru observatorul atent al mișcărilor produse în societatea românească în ultimii zece ani este evident faptul că viciile de fond ale sistemului pot fi regăsite în aproape oricare dintre segmentele acestuia. De ce ar fi mai bun, mai curat, mai eficient unul decât celelalte? Din acest punct de vedere sindicatele nu numai că nu fac excepție, dar marchează șo acutizare a fenomenelor. De zece ani, de când fosta "curea de transmisie" s-a transformat într-un mijloc de presiune, sindicatele au un statut de invidiat. Beneficiind de suportul bine manipulat al zecilor sș sutelor de mii de membri ai confederațiilor, sindicatele se prezintă la masa oricărui dialog doar cu întrebări. Doar cu renvendicări. Doar cu somații. Din recuzita lor nu fac parte nici răspunsurile, nici obligațiile, nici ofertele. Formula politică exersată cu succes este scosul oamenilor în stradă și bătutul cu pumnul în masă. Aici se cuvine să fac o precizare. Tehnica aparține liderilor, o categorie de inși mai înfigăreți, mai cu tupeu, care știu că pot să obțină mult, neriscând mai nimic. Acești lideri, de a căror existență aflăm din când în când - ca sa nu uite lumea de ei - au în restul timpului preocupări foarte lumești. Gestionează bani, fac afaceri, tranzacționează posturi bine plătite cu tabăra adversă (cea guvernamentală) și, în general, luptă cu îndârjire pentru propria lor prosperitate. Nu ne-ar ajunge spațiul tipografic să-i pomenim aici pe toți cei care s-au căpătuit de pe urma luptei sindicale - începând cu Miron Mitrea, cel care le-a păpat americanilor peste două milioane de dolari alocați pentru întărirea și perfecționarea activității sindicale și până la Pavel Todoran, cel care a achiziționat un milion de televizoare pentru sindicaliști, el mulțumindu-se cu comisionul. Dacă Guvernul - mai puțin timorat de presiunea sindicală - și-ar pune în minte să realizeze un control al fondurilor sindicale, ne-am trezi, cu siguranță, în fața unor constatări uluitoare: vom vedea cum s-a evaporat averea lăsată moștenire de sindicatele comuniste, ce inginerii dibace s-au făcut cu banii lor, cât de mare și de variat a fost jaful din patrimoniu. Acum însă, în preajma alegerilor, când formațiunile politice se amăgesc cu suportul sindicatelor, acest lucru pare imposibil. Să sperăm, însă că va veni, și aici, un moment al adevărului.
Titlu: Candidatura dlui Iliescu
Nr Editie: 131 Data: sâmbătă 07 octombrie 2000
Lansarea candidaturii d-lui Ion Iliescu a fost însoțită de un spectacol mai sobru decât se așteptau cei pe care aburii sondajelor i-au adus deja într-o stare de euforie periculoasă. Semn că, dincolo de aparențe, există o percepție mai exactă a unei stări de lucruri ce poate să facă din orice triumf electoral o victorie a la Pirrhus. Dintre cele patru candidaturi ale fostului și - probabil - viitorului președinte, aceasta este cea mai pe muchie de cuțit. În '90, președintele CFSN și CPUN s-a transferat aroape firesc la Palatul Cotroceni, cu un scor electoral ce va rămâne de-a pururi de domeniul amintirii. În '92, cu toate seismele politice, situația socială nu era încă de natură să arunce în deznădejde marea masa a celor care mai așteptau încă miracole de la libertatea atât de neașteptat dobândită în '89, iar președintele era încă suficient creditat de o majoritate încrezătoare în viitor. Abia în '96, îndoielile crescânde aveau să genereze unda de șoc a schimbării, considerată ca un ultim liman. În 2000, creșterea în popularitate a PDSR-ului și a dlui Iliescu nu este rezultatul unui demers calitativ ci consecința directă a marilor și gravelor erori comise de o coaliție dezarticulată și cu intense centrifuge. Situația din 2000 este mai degrabă expresia propensiunii spre "mai puțin răul" pedeserist decat "răul" cederist. Este un recul psihic, cu grave consecințe atâta timp cât speranța electoratului în mai bine dispare văzând cu ochii. Din această perspectivă, candidatura dlui Iliescu este un act de curaj aproape sinucigaș. Domnia sa și partidul său vor prelua - în caz de victorie - o moștenire explozivă, adusă la limita suportabilității, din care lipsește și predispoziția din '96 către sacrificii de moment care să genereze câștiguri de perspectivă. Populația așteaptă acum miracole pe care nimeni nu poate să le facă, iar cei câțiva ani de noi sacrificii vor pune la grea încecare capacitatea viitoarei forțe politice de a da răspunsuri valabile societățiii. Dl Iliescu este un politician cu experiență, care nu poate să-și facă iluzia că lucrurile vor merge ca unse și că va fi întâmpinat, ca și în '90, cu aceleași sentimente și speranțe. Marja sa de credibilitate este acum substanțial redusă si sorții de izbână - postelectorală - suficient de mici. În această perspectivă, candidatura dlui să nu îmi apară doar un act de curaj - ci ca un veritabil sacrificiu.
Titlu: Sediul lui Dinescu
Nr Editie: 132 Data: luni 09 octombrie 2000
Într-un recent talk-show, Mircea Dinescu povestea aventurile locative ale instituției din care face parte - aceea cu studiul arhivelor securității. După ani lungi de tergiversări parlamentare - se zice că nu dezinteresate - odată cu intrarea în pâine a respectivei instituții, s-au declanșat problemele: buget, personal, sediu. Dacă cu bugetul a fost cum a mai fost, Remeș tăindu-și din carne miliardele necesare, cu sediul lucrurile au intrat pe un făgaș delicat. Fostul primar Lis le-a oferit lui Dinescu, Pleșu&Patapievici, o gogoșerie. Guvernul le-a dat, până la urmă, două camere în Casa Poporului (la Parlamemnt, adică) de unde au început investigațiile. S-au dus cu jalba în proțap de vreo patru ori la președinte - zice Dinescu - de trei ori la Isărescu și de nu știu câte ori pe la alti înalți funcționari de partide și de stat. Toți le-au promis că vor avea un sediu, lucru care nu s-a întâmplat. În cele din urmă au intrat în tratative cu o firmă imobiliară israeliană, care le-a oferit o clădire cu trei etaje pentru o chirie corespunzatoare economiei de piață. De parcă instituția asta cu dosare era un SRL sau SA care urma să facă bani din cercetarile sale. Stupefacția pleacă de la faptul că Guvernul nu e în stare să acopere propriile sale nevoi locative, altfel decât pe principiile pieței libere. De ce să ne mirâm? La fel s-a întâmplat și cu Avocatul Poporului, care a zăcut ani de zile pe la bufetul Senatului. Asta se întâmplă în timp ce partide fantomatice continuă să se lăfăie prin palate (ca partidul lui Nica Leon - în fostul sediu al Senatului), când blocuri întregi sunt repartizate unor sindicaliști din provincie, când tot felul de "căpușe" lucrează de zor prin sediile unor instituții de stat. Ce se poate înțelege din asta? Că administrația este incapabilă să administreze corect și eficient propriul său domeniu de activitate. Că șefilor acestei administrații le lipsește autoritatea necesară rezolvarii problemelor. Că trăim în țara lui Papură Vodă și a lui Trestie Premier, unde nimeni nu-și bate capul să pună lucrurile în ordine. Dacă, nu cumva, e vorba chiar de faptul că cineva n-are interesul ca Dinescu&Comp să se cufunde deja în lectura dosarelor moștenite de la harnica și scrupuloasa Securitate.
Titlu: Cu tata de mână, la BEC
Nr Editie: 133 Data: marți 10 octombrie 2000
După repetate amânări, mâine, premierul Isărescu își va anunța - probabil - candidatura la președinție. Dintre aspiranții cu șanse, dl Isărescu este ultimul care procedează la această formalitate, ideea candidaturii sale fiind vehiculată, pentru prima dată, după anunțul retragerii președintelui în exercițiu. Că dl Isărescu este un candidat valabil, nu mai este nici o îndoială. Cu mult înainte ca președinția să devină o țintă, sondajele de opinie publică l-au menționat, sistematic, printre personalitățile care se bucurau de o importantă cota de încredere, alături de fostul premier Stolojan. Argumentele unei atari opțiuni țineau de relativul echilibru pe care guvernatorul - demnitarul cu cea mai lungă carieră neîntreruptă în aceeași funcție - reușise să-l confere Băncii Naționale. Într-o Românie plonjată în haos și degringoladă, BNR apărea ca un soi de insulă de stabilitate și de coerență, lucru de care pedantul său guvernator nu putea fi străin. Ce s-a întâmplat de când Mugur Isărescu a devenit, în urma unei șuete la o bere, într-o cârciumă din "Domenii", prim-ministru, se știe. Se știe că a acceptat propunerea cu greu, solicitând garanțtii, că are probleme în conlucrarea cu subordonații săi care, pe linie de coaliție îi sunt șefi, că este extrem de prudent în "relația cu publicul", preferând ca ideile și declarațiile să-i fie trimise pe rând, de către doamna Firea și domnul Vasilescu; că este profund incomodat, deși îi este greu să recunoască, de susținerea PNȚCD-ului și că în campania electorală va aborda o modalitate indirectă de acțiune. Cum spuneam, dl Isărescu este un candidat cu șanse. Aceste șanse, însă, pot crește sau pot scădea brusc, în funcție de o serie întreagă de imponderabile. Ca aceea, de exemplu, venită din partea lui Mircea Dinescu, într-o emisiune de televiziune unde acesta s-a arătat profund șocat că la negocierile pentru funcția de prim-ministru, dl Isărescu a venit însoțit de tatăl său! Desigur, imaginea unui om politic care se ascunde în momentele dificile după pulpana părintelui nu este de natură să crească cota de încredere din partea unui electorat care dorește să-și încredințeze soarta în mâinile unor persoane suficient de mature pentru a se putea descurca fără sprijinul familiei.
Titlu: S-a dat drumul la campanie!
Nr Editie: 134 Data: miercuri 11 octombrie 2000
Astăzi se declanșează, oficial, campania electorală potrivit amendamentelor aduse prin Hotărâre de Guvern la Legea de resort. Actuala campanie este cu 15 zile mai scurtă decât cele care au precedat-o și se va încheia, oficial, la ora 24 a zilei de vineri, 24 noiembrie, când urmează, potrivit acelorași prevederi, cele 48 de ore de relaș dinaintea scrutinului. În mod previzibil, campania se va relua odată cu numărătoarea voturilor pentru prezidențiale și se va duce - în doi - cale de alte 12 zile, până la cel de-al doilea tur de scrutin, din 10 decembrie. Ce este comun și ce nu este celorlalte trei scrutinuri - în afară de "comprimarea" duratei campaniei? În primul rând, o anumită "larghețe" a CNA-ului, care n-a mai limitat campania pe radio, dar mai ales pe televiziune, până la ora 20. Acum, începând de la orele 17 și până la miezul nopții, candidații vor putea zburda în voie pe micile ecrane, amețindu-ne cu promisiunile lor care (din păcate) nu intră sub incidența prevederilor Legii Concurenței și a celei de protecție a consumatorului. Se va putea minți în voie, ni se vor putea băga pe gât candidați și programe cu termen de folosință depășit, cu calități organoleptice vizibil alterate și, sistematic, la prețuri mai mari decât cele reale. O vagă idee de protecție a alegătorului vine din faptul că emisiunile în cauză nu vor putea fi reluate și din aceea că la emisiunile de știri nu vor avea acces decât acei candidați care, întâmplător, au și funcții prin stat, relatările urmând a se limita la aria de cuprindere a acestor funcții (avantaj Isărescu și Roman!) Deasemenea - zice CNA-ul nu vor fi permise atacurile la persoană, invectivele și lipsa de obiectivitate a moderatorilor. Dar, atâta timp cât nu s-au creat instrumentele de măsura ale civilizației și obiectivității va fi foarte greu să se deceleze mitocănia de politețe și suportul servil de ostilitatea marcată. În rest, va fi o campanie interesantă, în care vom afla ce au facut candidații în ultimii cinci ani și ce nu vor face în următorii patru!
Titlu: O plimbare la Belgrad
Nr Editie: 135 Data: joi 12 octombrie 2000
Domnii Roman și Berceanu au dat o fugă până la Belgrad ca să discute cu noile autorități. Ce? Implicarea României în acțiunile de refacere a Iugoslaviei după bombardamentele NATO de anul trecut. Dacă cineva își închipuie că Kostunica și echipa sa nu au, acum, nici o grijă mai mare decât aceea de a-i da asigurări ministrului nostru de externe că ce-i al nostru e pus deoparte, se înșeala. Noul regim de la Belgrad are probleme infinit mai mari și priorități infinit mai importante decât a da satisfacție promptă reprezentanților țării al cărei președinte declară, fără să i-o ceară nimeni, anul trecut, că bombardarea Iugoslaviei este "legitimă și necesară". La ideea asta a renunțat până și NATO, iar de vreo retractare din direcția Cotrocenilor n-am auzit încă. Ar fi o naivitate saăcredem că Kostunica, un naționalist cam de același calibru cu Miloșevici - într-o țară în care termenul are rezonanța pe care o avea, poate, pentru noi, atunci când se producea diktatul de la Viena, un "Rambouillei" ceva mai timpuriu - va fi dorit sa mulțumească dlor Roman și Berceanu pentru "sprijinul" acordat țării sale în momentele dificile pe care le-a parcurs. Iugoslavia are nevoie acum de banii nemților și ai Comunității Eu ropene pentru refacerea suprastructurii și cei care dau banii vor avea prioritate și la efectuarea lucrărilor - pentru că în ziua de azi nimeni nu face cadouri, ci se arvunesc interese. De România vor avea nevoie mai încolo, când lucrurile se vor așeza și când resentimentele vecinilor noștri se vor mai domoli. Până atunci, vizita la Belgrad rămâne un exerciâiu la fel de inutil și chiar grotesc ca și intervenția televizată a d-lui Roman din seara evenimentelor fierbinți belgrădene când aceștia se adresa - hodoronc-tronc - armatei și serviciilor secrete iugoslave cerându-le sa nu tragă în populație! De parcă ar fi fost șeful acestora sau vreun soi de mentor secret. Ceea ce s-a dorit, atunci, a fi un apel umanitar, menit să rămâna în istorie, nu va reprezenta altceva decât o contribuție la o antologie a gafelor și a penibilului în politică.
Titlu: Candidatul neatârnat
Nr Editie: 136 Data: vineri 13 octombrie 2000
Dacă ar fi să credem ce-a afirmat premierul Isărescu, atunci când a fost strâns cu ușa să spună dacă are sau nu de gând să candideze, operațiunea ni s-ar înfățișa cam ața: dl Isărescu și-a convocat câțiva colaboratori apropiați și i-a rugat să meargă și să vadă ce crede lumea despre el și despre ideea de a se ambala în competiția pentru Cotroceni. "Încercați, băieți să strângeți niște semnături și vom vedea atunci ce vom face!" Băieții s-au pus pe treabă și au început să strângă semnăturile. Pe la 100.000, premierul a ridicat din umeri; la 200.000 a căzut pe gânduri, la 300.000 s-a scuturat alungând gândul ce-i dă târcoale; la 400.000 a exclamat: începe să devină interesant!"; la 500.000 s-a consultat cu nevasta: "Ce facem?"; la 600.000 și-a chemat tatăl în ajutor; pentru ca la 700.000 să declare că, într-adevar, un "număr semnificativ" de cetățeni s-au pronunțat în favoarea sa și că de-acum nu mai poate da înapoi. Dacă ar fi săa credem și ce-a declarat alaltăieri, că intra în competiție ca independent, ar trebui să ne întrebăm cât la sută din independența asta înseamnă PNȚCD, cât la sută Cotroceni și cât la sută Banca Mondială - și vom ajunge la formula magică a "neatârnării" politice. Pentru că, iată, în timp ce dl Iliescu taîrăște de picior ghiuleaua grea a PDSR-ului, în timp ce dl Roman zburdă cu ghiuleaua mai ușsurică a PD-ului, iar dl Stolojan nădusește împingând ca un Sisif ghiuleaua liberală, premierul-candidat-la-președinție este liber ca pasărea cerului și nu datorează nimănui nimic. Fericita situație și, dacă legea electorală ar permite independenților să foloseasca sigle, dl Isărescu ar trebui să opteze între un ștreang - care să semnifice "neatârnarea" sa și un leu - care să sugereze obiectul muncii sale în ultimii zece ani. Cum, însă, nu se poate, românii vor avea să pună ștampila pe ultima pagină a buletinului de vot pe care va figura numele premierului "neatârnat".
Titlu: Fabrica de diplome
Nr Editie: 137 Data: sâmbătă 14 octombrie 2000
Scandalul cu dentiștii italieni care și-au obținut diplomele la Iași, unii fără ca măcar să pună piciorul prin țară, ridica colțul unui val care acoperă una dintre cele mai mănoase afaceri postdecembriste: învățământul privat. Comunismul a băgat în capul câtorva generații ideea că fără o diplomă nu valorezi nimic - într-un sistem în care valorile se cerneau pe criterii formale. Puteai fi foc de deștept, te putea duce capul cât pe zece titrați - era zadarnic dacă n-aveai patalamaua la mână. Aceasta, ea singură, îți oferea și un statut social, și o leafă mai buna, și perspective de avansare în ierarhia de partid și de stat. Paralel cu diplomele produse pentru nevoile nomenclaturii, sistemul de învățământ ajunsese la un relativ echilibru care făcea ca, cel mai adesea hârtia să poată avea acoperire în cunoștințele dobândite, criteriile de admisie în procesul de învățământ universitar fiind efectiv severe, iar posibilitatea furtului și a favorizării unor candidați fiind scoase din joc printr-un drastic control al procesului de examinare - survenit abia după ce majoritatea odraslelor de ștabi intraseră deja în facultăți. Rămași cu această nevoie, foamea de diplome, românilor li s-a găsit urgent leacul: învățământul privat! Câțiva dascăli mai iuți la minte - printre care se numără și astăzi contestatul Dolfi Drimer - au intuit faptul că această nevoie poate constitui o mină de aur și că fraierii nu vor altceva decât să li se ia banii. A făcut-o din primul foc Universitatea Ecologică (de ce ecologică?) pusă pe roate de același personaj, prin sedii dubioase și cu dascăli de strânsură, aruncând pe piață nulități cu ștaif. Când leii românești au devenit prea perisabili, s-a descoperit și nevoia străinilor, deținători de valută, de a obține de la noi ceea ce pe la ei era imposibil. Amploarea afacerii nici nu poate fi bănuită. Învățământul românesc a intrat cu picioarele in economia de piață și o generație de dascăli fără vocație de apostoli și-au tranformat catedrele în tarabe. România produce, la această ora, mai multe diplome decât ar avea nevoie, într-un proces ce nu mai are nimic comun cu învățământul. Este o catastrofă - vorba dlui Drimer - ecologică, ce amenință să facă din următoarele decenii un deșert de competență și de deontologie. De care vor rămâne vinovate câteva secretare de facultăți, după patentul inventat cu nerușinare la Iași.
Titlu: După noi, potopul!
Nr Editie: 151 Data: marți 31 octombrie 2000
Cea mai sugestivă imagine referitoare la filosofia ce a stat la baza administrării statului român în ultimii patru ani (și nu doar) mi se pare aceea desprinsă din controalele efectuate la Primăria Capitalei. Noii "locatari" au descoperit, după eforturi laborioase, că instituția iese lipsă la "cântar" cu nu mai puțin de 500 de miliarde lei. Nu mai puțin de 20 de milioane de dolari la cursul zilei! Cum? Simplu: din Primărie, din serviciile sale, lipsesc bunuri de inventar în această valoare - telefoane, faxuri, calculatore, copiatoare, piese de mobilier, pe care, la schimbarea "gărzii", foștii șefi și amploaiații lor de încredere le-au luat cu ei. Cum e posibil așa ceva? Este posibil, în România tuturor posibilităților, unde nu exista operațiuni de predare-primire. De inventariere nici să nu mai vorbim! După o metodologie cel puțin bizară, aceste inventare se făceau - dacă s-au făcut vreodată - la sfârșit de an, și nu la finalul gestionării. Pe acest principiu, un magazin n-ar face inventarul când se schimbă gestionarul, ci când se termină anul! Este simplu de înțeles că iî acest fel se dorește să se piardă urmele obiectelor de inventar și de patrimoniu. Pe care, cineva înzestrat cu dorința de a afla răspunsuri, le-ar găsi cu siguranță pe la domiciliile foștilor primari, viceprimari, directori, sau pe la firmele lor. Dacă s-ar fi păstrat prostul și mitocănescul obicei de pe vremea comuniștilor de a se pune pe fiecare obiect plăcuțe cu numărul de inventar, recuperarea n-ar fi fost vreo problemă. Cele 20 de milioane nu reprezintă decât obiectele înregistrate care au dispărut! Despre cele neînregistrate, ce saămai vorbim! Este greu să-ți închipui că ce s-a întâmplat la primarie e ceva izolat. Ba, trebuie să admitem că procedeul a funcționat și funcționează la scară națională. Că jaful la care s-au dedat vremelnicii administratori ai instituțiilor statului este unul generalizat, împotriva caăuia nimeni nu are timp să mai ia și măsuri. Este - dacă adăugam ce se întâmplă acum pe la ministere, FPS, agenții și comisii - expresia cea mai sugestivă a unei sintagme istorice ce-și găsește abia azi adevărata măsură: după noi potopul!