Punctul pe Y, mai 1999

Titlu: Viitorul NATO
Nr Editie: Data: miercuri 19 mai 1999
NATO a sărbătorit într-o atmosferă de lucru împlinirea a 50 de ani de la înființarea acestei importante alianțe politico-militare defensive, generate de atmosfera pe care o crease pe continent războiul rece. O sărbătoare fără alte focuri de artificii decât cele ale rachetelor Tomahawk pe cerul unei Iugoslavii devenite primul colectiv strategic activ din Europa al unicei supraputeri a momentului: America&Co. Nu cred că vreunul dintre responsabilii NATO și-a închipuit că cele două evenimente vor ajunge să se suprapună. Mai mult ca sigur, estimarea rezistenței sârbilor la valul de foc aruncat asupra lor de supersofisticata mașină de război nu va fi depășit o săptămână. Socotelile de acasă nu se prea potrivesc; de regulă, cu cele de pe teatrul de operațiuni. Cu mintea venită la cap, statul major NATO desfășoară planuri pentru o campanie de iarnă (?!). lată, deci, un prim semn că viitorul alianței e asigurat. Ea va avea de lucru până cel puțin în pragul anului 2000, finele mileniului și al secolului în care s-au confruntat cele mai antagoniste ideologii și politici. Pe bună dreptate, ne întrebăm ce va mai fi NATO în 2001 și în secolul care urmează.   Un răspuns - paradoxal - ar putea să vină tocmai din ceea ce a stat la baza dezlănțuirii atacului împotriva lui Milo-șevici și, implicit, a Iugoslaviei: că instituțiile internaționale, gen ONU sau Helsinki, sunt depășite. Că ele nu mai corespund nici raporturilor de forțe și nici obiectivelor geostrategi’ce. Că o nouă ordine mondială, al cărei vârf de lance este NATO - trebuie să se manifeste în rezolvarea problemelor globale în fața cărora ONU și-a demonstrat nu o dată neputința. Răspunsul de care vorbeam ar putea fi: nu cumva experiența iugoslavă va dovedi că NATO însăși poate fi trecută în rândul instituțiilor depășite, incapabile să mai răspundă comandamentelor momentului? Și răspunsul poate veni din două direcții: o dată de la comunitatea internațională, tot mai excedată de faptul că acțiunea împotriva violențelor sârbești se duce cu prețul unor violențe infinit mai mari, și a doua oară de la comunitatea europeană, al cărei orgoliu politic și economic este tot mai rănit de a se afla la remorca americanilor până și în propriile sale afaceri "interne".
Titlu: Zoe vs Parchet
Nr Editie: Data: joi 20 mai 1999
Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat cu vreo șapte ani în urmă, ar fi născut dispute dure și categorice, în cursul cărora s-ar fi recurs la arsenalul clasic al argumentelor de tip totalitar. Astăzi însă s-a găsit loc pentru a-l consemna doar în câte un colț de ziar. Și cu asta, basta.   Deși lucrurile sunt mai complicate decât apar la o privire fugară. Sigur, faptul că familia Zoei Ceaușescu (devenită Oprean, prin căsătorie) își revendică bunurile confiscate de Parchetul General în toiul acțiunilor revoluționare nu poate să apară decât ca o firească întoarcere la regulile democrației și ale statului de drept. Justiția urmează să decidă dacă fiica dictatorului, cetățean al României, în virtutea unui drept elementar, este îndreptățită să ceară și să i se înapoieze lucrurile luate din casă. Lucruri care nici corpuri delicte nu erau și nici cine știe ce valoare nu aveau. O societate care respectă dreptul la proprietate (în treacăt spus, un drept peste care părinții săi treceau cu ușurință) trebuie să respecte și dreptul Zoei Ceaușescu și probabil că instanța abilitată o va face.   Chestiunea delicată este în altă parte, și anume la Parchetul General. Adică în instituția care, după o străveche tradiție, a întors armele la momentul oportun și ai cărei slujbași (nu toți, e drept) s-au transformat peste noapte din anchetatori zeloși ai huliganilor de la Timișoara și București, în acuzatori hotărâți ai nomenclaturii, pe care au pedepsit-o, în primă instanță, prin confiscarea unor bunuri. A făcut, în aceeași bună tradiție, fără a mai face hârtii și forme. în consecință directă, bunurile respective -între care și cele reclamate de Zoe Ceaușescu - s-au pierdut, "pe drum“, prin birourile de la Parchetul General sau chiar pe la casele unor procurori. Între dosare de cercetări ce ticsesc fișetele Parchetului, fiți însă siguri că nu veți găsi nici unul care să se refere la acest soi de jaf, practicat cu nonșalanță în numele reprimării re-primatorilor. Poate că procesul de care vorbeam ar putea fi un început în a se restabili un principiu fundamental al dreptului: că în fața legii, unii procurori nu sunt mai egali decât cei pe care-i cercetează.
Titlu: Nea Ion...
Nr Editie: Data: joi 13 mai 1999
A venit pe la redacție Florica. Omul ei, nea Ion, e rău. Nu se mai ridică din pat. Acum un an era bine, în putere. A lucrat toată viața ca șofer. E de undeva de prin Moldova și și-a găsit rostul în București. Pe la un ICRAL, mai întâi, iar apoi la un ziar, ca șofer. Om cuminte și ascultător. Nu crea probleme. Coleg bun la care se putea apela oricând, fără teama unui refuz. Tată de nădejde pentru cei doi copii - băiatul angajat la o tipografie, iar fata studentă. Toate păreau limpezi și cu rost până în ziua în care s-a arătat că tușea și oboseala porneau de la un rău ce se cuibărise în organism. A mers la operație, totul a părut în regulă un timp, și-a reluat chiar slujba la ziar. Apoi puterile au început să-l părăsească puțin câte puțin, până când i-a fost greu să se mai urnească și până-n baie. Florica e îmbrăcată în negru. Serviciile de noapte, de unde lucrează, i se par tot mai lungi, când nu știe ce e cu Ion al ei. Are o problemă: n-aș vrea să vorbesc eu cu profesorul care l-a operat? Vrea să știe doar la ce să se aștepte. Mâine trebuie să-l ducă la control. Ion nu vrea: nu mă mai purtați pe drumuri, să mor pe treptele spitalului ... Nu vedeți cum se duce puterea din mine? Ce să facă ea? A rugat-o să nu-l ducă la țară, să-l îngroape pe aici prin București. Dar locurile de veci sunt scumpe și banii tot mai puțini. Ea câștigă cât câștigă, băiatul ar face orice să mai ia un ban, dar nu găsește, iar fata nu cere nimic, pleacă și vine tristă de la facultatea pe care a dorit să o facă mai mult decât orice pe lume.   Lacrimile curg pe chipul încremenit al Floricăi fără să mai poată zice nimic. Pleacă, îndrăznind să ceară un ziar pentru Ion al ei. Câteodată mai are putere să citească câte ceva...   E multă nefericire în jurul nostru și avem atât de rar ochi și urechi pentru ea. Mai ales când e a altora. Și când doar o vorbă sau un gest de înțelegere ar însemna mai mult decât orice pe lume. Ne pierdem în mulțimea de mărunțișuri care ne exacerbează orgoliile, în frustrări de doi bani, în competiții inutile. În timp ce nea Ion se stinge încet, iar durerea îi sugrumă pe cei care-l veghează neputincioși, împărțiți între suferința lui si nefericirea lor.
Titlu: Ecumenismul în politică
Nr Editie: Data: luni 10 mai 1999
În timp ce la București Sfântul Părinte de la Roma și Înalt Preafericitul de la București (acesta din urmă, al doilea - ca importanță a turmei -păstor de suflete din zona ortodoxiei) înalță spre cer rugi pentru instaurarea păcii în mult prea încercații Balcani, deasupra Iugoslaviei continuă să cadă bombe, iar din Kosovo continuă să se târască cohortele de refugiați. Această apropiere semnificativă dintre cele două rituri fundamentale ale crestinității se produce la aproape un mileniu de la schismă și este în primul rând meritul Papei de a fi găsit cele mai potrivite unelte pentru a face posibile apropierea și dialogul. Dincolo de tot ceea ce a despărțit cele două biserici, rămâne umanismul fundamental al doctrinei creștine - apropiere față de om și față de problemele lui - și cred că patriarhul Teoctist a înțeles mai bine decât ceilalți înalți prelați acest lucru. N-am nici o îndoială că scurtul răstimp ce ne desparte de secolul următor -a cărui dimensiune fundamentală se presupune că va fi cea religioasă - va aduce cu sine o semnificativă împăcare între toți credincioșii și, alături de loan Paul al ll-lea, istoria va reține cu siguranță numele celor care vor fi făcut posibil acest lucru. Rugile înfrățite ale Papei și ale Patriarhului sunt urmarea unei atitudini din primul moment clară și lipsită de echivoc. Este o împrejurare semnificativă în care cei doi păstori de suflete au făcut abstractie de interesele politice și ideologice, punând în centrul atenției lor suferințele inutile ale oamenilor și chemând la înțelepciune și dialog. Înainte de a ajunge la Dumnezeu, ruga lor ar trebui ascultată și de urechile celor pentru care atingerea obiectivului politic nu ține cont nici de "pierderi colaterale" și nici de suferințele pribegiei. Zgomotul exploziilor și al tirurilor acoperă încă, după mai mult de patruzeci de zile, gemetele muribunzilor și plânsetul celor alungați de la căminele lor. Ecumenismul în politică mai are de așteptat. Poate până în secolul de după cel care urmează.
Titlu: Cultură și Prefectură...
Nr Editie: Data: vineri 14 mai 1999
Zilele trecute, recepția oferită de o celebră firmă de calculatoare a fost surprinzător de populată cu VIP-uri mai puțin obișnuite pentru această zonă: oameni de teatru, televiziune, diriguitori și campioni sportivi. Printre ei, dealerii și beneficiarii de tehnică computerizată făceau figură de minoritari. Evident, atenția participanților s-a împărțit între Ion Tiriac si Cristian Țopescu, între Cornel Todea și Titus Munteanu - ca să-i pomenesc doar pe câțiva dintre cei prezenți. Enigma acestor prezențe a fost dezlegată de alocuțiunea lui Victor Macri, care l-a prezentat publicului pe managerul zonei europene a celebrului trust Compaq, un tenace susținător al culturii și sportului românesc, către care s-au îndreptat, cu regularitate în ultimii ani, o parte dintre beneficiile realizate. Pentru noi, cei obișnuiți de o viață cu ideea că în spatele culturii și sportului nu poate sta altcineva decât atotputernicul stat, poate să fie dacă nu o surpriză, un fapt mai puțin obișnuit. Pentru că ideea susținerii din resurse private a unor activități tradițional bugetare nu și-a făcut încă loc în mintea noastră de oameni acomodați cu sărăcia. Atât de acomodați încât nici măcar legislatorii noștri nu s-au putut obișnui cu ideea alternativei: prevederile în vigoare, emise de contabili cu capete pătrate nu stimulează în nici un fel (sau în prea mică măsură) pe cei care vor și pot să susțină direct viața spirituală a tării. Modelul națiunilor avansate arată că ponderea cheltuielilor din acest domeniu vine din sectorul privat. E drept, asta se întâmplă în economiile sănătoase, guvernate de luciditate legislativă. Nu e cazul economiei noastre. Până când ceva se va schimba cu adevărat • iar schimbarea nu poate veni decât de la modul de abordare a fenomenului -ceea ce face Compaq va rămâne o excepție cu rezonanțe exotice și ne va face să ne întrebăm, în dulcele stil clasic, ce-are a face cultura cu ... Prefectura! Că de acolo vin sau ar trebui să vină banii. Puțini.
Titlu: De-a embargoul
Nr Editie: Data: luni 03 mai 1999
NATO și comunitatea europeană au hotărât un nou embargou: cel al produselor petroliere, către Iugoslavia. Sârbii nu produc nici un strop de petrol. Ei depind de importuri, sau, cum s-a mai întâmplat, de contrabanda mai mult sau mai puțin oficializată de la vecini. Fără petrol și fără combinatele de prelucrare - în special cel de la Pancevo - bombardate de aliați, ei sunt ca și morți. La figurat. Căci la propriu sunt de mult. Cât va rezista Milo-șevici în condițiile în care nu doar tancurile sale, dar și autobuzele sau tractoarele vor duce lipsă de combustibil, nu e greu de imaginat. Greu de imaginat este doar motivul pentru care nu s-a apelat de ia bun început la această soluție. De ce au fost preferate bombardamentele, aducătoare de "pagube colaterale" (așa numește purtătorul de cuvânt, Jamie Shea, victimele omenești rezultate din impreciziile tirurilor de rachete) și producătoare de pagube enorme ce se răsfrâng în primul rând asupra oamenilor obișnuiți și nu a nomenclaturii partidului lui Miloșevici. De ce s-a preferat punerea contribuabililor - americani și de alte nații - în situația de a finanța înlocuirea tehnicii pierdute și a muniției consumate, în valoare de multe miliarde de dolari. Și alte întrebări asemenea, la care, mai mult ca sigur nu vom primi răspuns. După cum nu vom primi nici un răspuns la solicitările legitime de a ni se compensa pagubele pricinuite de aplicarea embargoului. N-am văzut un sfanț după conflictul din Golf (unde am "îngropat" aproape două miliarde de dolari), n-am văzut nici după primul embargou iugoslav (s-au căpătuit câțiva contrabandiști mai mari sau mai mici, dar statul tot în pagubă a ieșit) și mi-e greu să cred că tocmai acum cineva se va gândi la amărâții de români, că ar trebui răsplătiți pentru excesul de zel cu care salută comandamentele organizațiilor din care nu fac și nici nu speră să facă parte în curând. Așa că ne vom juca, resemnați, o dată în plus, de-a embargoul. Pe banii noștri.