Titlu: Viitorul NATO
Nr Editie: Data: miercuri 19 mai 1999
NATO a sărbătorit într-o atmosferă de lucru împlinirea a 50
de ani de la înființarea acestei importante alianțe politico-militare
defensive, generate de atmosfera pe care o crease pe continent războiul rece. O
sărbătoare fără alte focuri de artificii decât cele ale rachetelor Tomahawk pe
cerul unei Iugoslavii devenite primul colectiv strategic activ din Europa al
unicei supraputeri a momentului: America&Co. Nu cred că vreunul dintre
responsabilii NATO și-a închipuit că cele două evenimente vor ajunge să se
suprapună. Mai mult ca sigur, estimarea rezistenței sârbilor la valul de foc
aruncat asupra lor de supersofisticata mașină de război nu va fi depășit o
săptămână. Socotelile de acasă nu se prea potrivesc; de regulă, cu cele de pe
teatrul de operațiuni. Cu mintea venită la cap, statul major NATO desfășoară
planuri pentru o campanie de iarnă (?!). lată, deci, un prim semn că viitorul
alianței e asigurat. Ea va avea de lucru până cel puțin în pragul anului 2000,
finele mileniului și al secolului în care s-au confruntat cele mai antagoniste
ideologii și politici. Pe bună dreptate, ne întrebăm ce va mai fi NATO în 2001
și în secolul care urmează.
Un răspuns - paradoxal - ar putea să vină tocmai din ceea ce
a stat la baza dezlănțuirii atacului împotriva lui Milo-șevici și, implicit, a
Iugoslaviei: că instituțiile internaționale, gen ONU sau Helsinki, sunt
depășite. Că ele nu mai corespund nici raporturilor de forțe și nici
obiectivelor geostrategi’ce. Că o nouă ordine mondială, al cărei vârf de lance
este NATO - trebuie să se manifeste în rezolvarea problemelor globale în fața
cărora ONU și-a demonstrat nu o dată neputința. Răspunsul de care vorbeam ar
putea fi: nu cumva experiența iugoslavă va dovedi că NATO însăși poate fi
trecută în rândul instituțiilor depășite, incapabile să mai răspundă
comandamentelor momentului? Și răspunsul poate veni din două direcții: o dată
de la comunitatea internațională, tot mai excedată de faptul că acțiunea
împotriva violențelor sârbești se duce cu prețul unor violențe infinit mai
mari, și a doua oară de la comunitatea europeană, al cărei orgoliu politic și
economic este tot mai rănit de a se afla la remorca americanilor până și în
propriile sale afaceri "interne".
Titlu: Zoe vs Parchet
Nr Editie: Data: joi 20 mai 1999
Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat cu vreo șapte ani în
urmă, ar fi născut dispute dure și categorice, în cursul cărora s-ar fi recurs
la arsenalul clasic al argumentelor de tip totalitar. Astăzi însă s-a găsit loc
pentru a-l consemna doar în câte un colț de ziar. Și cu asta, basta.
Deși lucrurile sunt mai complicate decât apar la o privire
fugară. Sigur, faptul că familia Zoei Ceaușescu (devenită Oprean, prin
căsătorie) își revendică bunurile confiscate de Parchetul General în toiul
acțiunilor revoluționare nu poate să apară decât ca o firească întoarcere la
regulile democrației și ale statului de drept. Justiția urmează să decidă dacă
fiica dictatorului, cetățean al României, în virtutea unui drept elementar,
este îndreptățită să ceară și să i se înapoieze lucrurile luate din casă.
Lucruri care nici corpuri delicte nu erau și nici cine știe ce valoare nu
aveau. O societate care respectă dreptul la proprietate (în treacăt spus, un
drept peste care părinții săi treceau cu ușurință) trebuie să respecte și
dreptul Zoei Ceaușescu și probabil că instanța abilitată o va face.
Chestiunea delicată este în altă parte, și anume la
Parchetul General. Adică în instituția care, după o străveche tradiție, a
întors armele la momentul oportun și ai cărei slujbași (nu toți, e drept) s-au
transformat peste noapte din anchetatori zeloși ai huliganilor de la Timișoara
și București, în acuzatori hotărâți ai nomenclaturii, pe care au pedepsit-o, în
primă instanță, prin confiscarea unor bunuri. A făcut, în aceeași bună
tradiție, fără a mai face hârtii și forme. în consecință directă, bunurile respective
-între care și cele reclamate de Zoe Ceaușescu - s-au pierdut, "pe drum“,
prin birourile de la Parchetul General sau chiar pe la casele unor procurori.
Între dosare de cercetări ce ticsesc fișetele Parchetului,
fiți însă siguri că nu veți găsi nici unul care să se refere la acest soi de
jaf, practicat cu nonșalanță în numele reprimării re-primatorilor. Poate că
procesul de care vorbeam ar putea fi un început în a se restabili un principiu
fundamental al dreptului: că în fața legii, unii procurori nu sunt mai egali
decât cei pe care-i cercetează.
Titlu: Nea Ion...
Nr Editie: Data: joi 13 mai 1999
A venit pe la redacție Florica. Omul ei, nea Ion, e rău. Nu
se mai ridică din pat. Acum un an era bine, în putere. A lucrat toată viața ca
șofer. E de undeva de prin Moldova și și-a găsit rostul în București. Pe la un
ICRAL, mai întâi, iar apoi la un ziar, ca șofer. Om cuminte și ascultător. Nu
crea probleme. Coleg bun la care se putea apela oricând, fără teama unui refuz.
Tată de nădejde pentru cei doi copii - băiatul angajat la o tipografie, iar
fata studentă. Toate păreau limpezi și cu rost până în ziua în care s-a arătat
că tușea și oboseala porneau de la un rău ce se cuibărise în organism. A mers
la operație, totul a părut în regulă un timp, și-a reluat chiar slujba la ziar.
Apoi puterile au început să-l părăsească puțin câte puțin, până când i-a fost
greu să se mai urnească și până-n baie. Florica e îmbrăcată în negru.
Serviciile de noapte, de unde lucrează, i se par tot mai lungi, când nu știe ce
e cu Ion al ei. Are o problemă: n-aș vrea să vorbesc eu cu profesorul care l-a
operat? Vrea să știe doar la ce să se aștepte. Mâine trebuie să-l ducă la
control. Ion nu vrea: nu mă mai purtați pe drumuri, să mor pe treptele
spitalului ... Nu vedeți cum se duce puterea din mine? Ce să facă ea? A rugat-o
să nu-l ducă la țară, să-l îngroape pe aici prin București. Dar locurile de
veci sunt scumpe și banii tot mai puțini. Ea câștigă cât câștigă, băiatul ar
face orice să mai ia un ban, dar nu găsește, iar fata nu cere nimic, pleacă și
vine tristă de la facultatea pe care a dorit să o facă mai mult decât orice pe
lume.
Lacrimile curg pe chipul încremenit al Floricăi fără să mai
poată zice nimic. Pleacă, îndrăznind să ceară un ziar pentru Ion al ei.
Câteodată mai are putere să citească câte ceva...
E multă nefericire în jurul nostru și avem atât de rar ochi
și urechi pentru ea. Mai ales când e a altora. Și când doar o vorbă sau un gest
de înțelegere ar însemna mai mult decât orice pe lume. Ne pierdem în mulțimea
de mărunțișuri care ne exacerbează orgoliile, în frustrări de doi bani, în
competiții inutile. În timp ce nea Ion se stinge încet, iar durerea îi sugrumă
pe cei care-l veghează neputincioși, împărțiți între suferința lui si
nefericirea lor.
Titlu: Ecumenismul în politică
Nr Editie: Data: luni 10 mai 1999
În timp ce la București Sfântul Părinte de la Roma și Înalt
Preafericitul de la București (acesta din urmă, al doilea - ca importanță a
turmei -păstor de suflete din zona ortodoxiei) înalță spre cer rugi pentru
instaurarea păcii în mult prea încercații Balcani, deasupra Iugoslaviei
continuă să cadă bombe, iar din Kosovo continuă să se târască cohortele de
refugiați. Această apropiere semnificativă dintre cele două rituri fundamentale
ale crestinității se produce la aproape un mileniu de la schismă și este în
primul rând meritul Papei de a fi găsit cele mai potrivite unelte pentru a face
posibile apropierea și dialogul. Dincolo de tot ceea ce a despărțit cele două
biserici, rămâne umanismul fundamental al doctrinei creștine - apropiere față
de om și față de problemele lui - și cred că patriarhul Teoctist a înțeles mai
bine decât ceilalți înalți prelați acest lucru. N-am nici o îndoială că scurtul
răstimp ce ne desparte de secolul următor -a cărui dimensiune fundamentală se
presupune că va fi cea religioasă - va aduce cu sine o semnificativă împăcare
între toți credincioșii și, alături de loan Paul al ll-lea, istoria va reține
cu siguranță numele celor care vor fi făcut posibil acest lucru.
Rugile înfrățite ale Papei și ale Patriarhului sunt urmarea
unei atitudini din primul moment clară și lipsită de echivoc. Este o
împrejurare semnificativă în care cei doi păstori de suflete au făcut
abstractie de interesele politice și ideologice, punând în centrul atenției lor
suferințele inutile ale oamenilor și chemând la înțelepciune și dialog. Înainte
de a ajunge la Dumnezeu, ruga lor ar trebui ascultată și de urechile celor
pentru care atingerea obiectivului politic nu ține cont nici de "pierderi
colaterale" și nici de suferințele pribegiei. Zgomotul exploziilor și al
tirurilor acoperă încă, după mai mult de patruzeci de zile, gemetele
muribunzilor și plânsetul celor alungați de la căminele lor.
Ecumenismul în politică mai are de așteptat. Poate până în
secolul de după cel care urmează.
Titlu: Cultură și Prefectură...
Nr Editie: Data: vineri 14 mai 1999
Zilele trecute, recepția oferită de o celebră firmă de
calculatoare a fost surprinzător de populată cu VIP-uri mai puțin obișnuite
pentru această zonă: oameni de teatru, televiziune, diriguitori și campioni
sportivi. Printre ei, dealerii și beneficiarii de tehnică computerizată făceau
figură de minoritari. Evident, atenția participanților s-a împărțit între Ion
Tiriac si Cristian Țopescu, între Cornel Todea și Titus Munteanu - ca să-i
pomenesc doar pe câțiva dintre cei prezenți. Enigma acestor prezențe a fost
dezlegată de alocuțiunea lui Victor Macri, care l-a prezentat publicului pe
managerul zonei europene a celebrului trust Compaq, un tenace susținător al
culturii și sportului românesc, către care s-au îndreptat, cu regularitate în
ultimii ani, o parte dintre beneficiile realizate.
Pentru noi, cei obișnuiți de o viață cu ideea că în spatele
culturii și sportului nu poate sta altcineva decât atotputernicul stat, poate
să fie dacă nu o surpriză, un fapt mai puțin obișnuit. Pentru că ideea
susținerii din resurse private a unor activități tradițional bugetare nu și-a
făcut încă loc în mintea noastră de oameni acomodați cu sărăcia. Atât de
acomodați încât nici măcar legislatorii noștri nu s-au putut obișnui cu ideea
alternativei: prevederile în vigoare, emise de contabili cu capete pătrate nu
stimulează în nici un fel (sau în prea mică măsură) pe cei care vor și pot să
susțină direct viața spirituală a tării.
Modelul națiunilor avansate arată că ponderea cheltuielilor
din acest domeniu vine din sectorul privat. E drept, asta se întâmplă în economiile
sănătoase, guvernate de luciditate legislativă. Nu e cazul economiei noastre.
Până când ceva se va schimba cu adevărat • iar schimbarea nu poate veni decât
de la modul de abordare a fenomenului -ceea ce face Compaq va rămâne o excepție
cu rezonanțe exotice și ne va face să ne întrebăm, în dulcele stil clasic,
ce-are a face cultura cu ... Prefectura! Că de acolo vin sau ar trebui să vină
banii. Puțini.
Titlu: De-a embargoul
Nr Editie: Data: luni 03 mai 1999
NATO și comunitatea europeană au hotărât un nou embargou:
cel al produselor petroliere, către Iugoslavia. Sârbii nu produc nici un strop
de petrol. Ei depind de importuri, sau, cum s-a mai întâmplat, de contrabanda
mai mult sau mai puțin oficializată de la vecini. Fără petrol și fără
combinatele de prelucrare - în special cel de la Pancevo - bombardate de
aliați, ei sunt ca și morți. La figurat. Căci la propriu sunt de mult. Cât va
rezista Milo-șevici în condițiile în care nu doar tancurile sale, dar și
autobuzele sau tractoarele vor duce lipsă de combustibil, nu e greu de
imaginat.
Greu de imaginat este doar motivul pentru care nu s-a apelat
de ia bun început la această soluție. De ce au fost preferate bombardamentele,
aducătoare de "pagube colaterale" (așa numește purtătorul de cuvânt,
Jamie Shea, victimele omenești rezultate din impreciziile tirurilor de rachete)
și producătoare de pagube enorme ce se răsfrâng în primul rând asupra oamenilor
obișnuiți și nu a nomenclaturii partidului lui Miloșevici. De ce s-a preferat
punerea contribuabililor - americani și de alte nații - în situația de a
finanța înlocuirea tehnicii pierdute și a muniției consumate, în valoare de
multe miliarde de dolari. Și alte întrebări asemenea, la care, mai mult ca
sigur nu vom primi răspuns.
După cum nu vom primi nici un răspuns la solicitările
legitime de a ni se compensa pagubele pricinuite de aplicarea embargoului. N-am
văzut un sfanț după conflictul din Golf (unde am "îngropat" aproape
două miliarde de dolari), n-am văzut nici după primul embargou iugoslav (s-au
căpătuit câțiva contrabandiști mai mari sau mai mici, dar statul tot în pagubă
a ieșit) și mi-e greu să cred că tocmai acum cineva se va gândi la amărâții de
români, că ar trebui răsplătiți pentru excesul de zel cu care salută
comandamentele organizațiilor din care nu fac și nici nu speră să facă parte în
curând. Așa că ne vom juca, resemnați, o dată în plus, de-a embargoul. Pe banii
noștri.