Punctul pe Y, decembrie 1999

Titlu: Ziua națională de guvernământ
Nr Editie: Data: miercuri 01 decembrie 1999
Astăzi sărbătorim pentru a zecea oară Ziua Națională a României la 1 decembrie. Transferul de semnificație, de la un 23 August confiscat în folosul clasei politice care a „guvernat" țara vreme de patru decenii și jumătate, a avut în martie- aprilie '90, când Parlamentul a luat această decizie, o rațiune suficient de clară: 1 decembrie 1918 a fost unul dintre rarele momente ale istoriei naționale când visele au devenit realitate. Nu sunt convins că un Mihai Viteazul a fost animat de idealuri naționaliste când a încercat acest lucru, pentru că o asemenea idee, un asemenea ideal nu caracterizau epoca în care el a trăit. Cred însă cu tărie că bunicii noștri, cei care au înfăptuit Unirea, cei care s-au bucurat și au sperat că ea le va aduce toate împlinirile de care fuseseră frustrați, au înțeles foarte exact rațiunile unei atare aspirații. Ca orice vis românesc, nici acesta n-a durat prea mult: mai puțin de un sfert de veac. Pentru că sfârșitul celui de-al doilea război mondial ne-a „repatriat" partea de Ardeal pierdută la masa verde de la Viena, dar ne-a lipsit - mi-e teamă că pentru totdeauna - de Basarabia. Noi, însă, suntem obișnuiți să ne adaptăm. Mai degrabă vicisitudinilor, decât bucuriilor. De aceea, și momentul 1 Decembrie 1918 continuă să rămână în memoria noastră afectivă ca un reper, ca o răscruce de istorie. Irepetabilă. A apărut, spuneam, logică decizia de a introduce în calendarul postrevoluționar o sărbătoare mai adevărată. Numai că - așa cum ni se întâmplă nouă, urmăriți parcă de un blestem - nici una dintre cele nouă sărbători de până acum n-a stat sub semnul unirii „cugetelor și simțirilor". Au fost, mai degrabă, prilejuri de dezbinare, reproșuri și acuze. 1 Decembrie a fost, parcă, mai degrabă, ziua națională a FSN-ului, a PDSR-ului și a CDR-ului, decât a tuturor românilor. Se va repeta acest sindrom și acum, pentru a zecea oară? Vom privi înapoi, spre cei zece ani de libertate, cu aceeași mânie de partid? Îmi este și teamă să cred că vom putea rupe cu o astfel de tradiție...
Titlu: Adevărul Timișoarei
Nr Editie: Data: vineri 17 decembrie 1999
Obsedanta nevoie de a afla adevărul despre Revoluția Română își are rădăcinile în ceea ce s-a întâmplat, în urmă cu zece ani, aici, la Timișoara. Această nevoie devine cu atât mai presantă, cu cât timpul n-a adus nici un fel de răspunsuri. Nu știm astăzi nimic mai mult despre circumstanțele în care s-a aprins fitilul.revoltei populare. Nu știm cu exactitate ce rol a jucat pastorul Tokes, cât la sută din personalitatea lui a fost folosită de servicii de spionaj străine, cât la sută- de Securitatea româna și cât la sută – de enoriașii care i-au sărit în ajutor. Nu știm cum s-au dezvoltat evenimentele, de unde au apărut acele persoane din mulțime care s-au aflat la originea inițiativelor violente. Nu știm. dacă. devastarea magazinelor a fost expresia unui puseu de revoltă sau consecința unui calcul deliberat. Nu știm dacă cei care au ieșit atunci în stradă au sperat măcar că gestul lor ar putea duce la sfârșitul dictaturii, după cum nu știm dacă unii dintre ei și-au asumat condiția de eroi. Nu știm cum au murit cei pe care autoritățile i-au îmbarcat în transportul sinistru către crematoriul din București și nu știm dacă identitatea lor a fost, și la acel moment, la fel de necunoscută ca astăzi. Nu știm ce au gândit militarii care au primit ordin să tragă și au tras. Nu știm de ce n-au tras alții și de ce s-au lăsat bătuți și maltratați. Nu știm, în continuare, o sumedenie de lucruri. Știm însă un adevăr fundamental: că atunci, la Timișoara, A ÎNCEPUT. A început ceea ce avea să aducă unei națiuni dispre-țuite și supuse la presiunea concertată a fricii, foamei și frigului, o nesperată LIBERTATE. Pentru că pe caldarâmul stropit cu sânge al Timișoarei s-au scris, pentru prima dată, marile adevăruri ale Revoluției: eliberarea de frică, de frigul din suflete și de foamea de a ști ce se întâmplă, cu adevărat, cu tine. Ca într-un complicat proces chimic, scânteia Timișoarei a declanșat reacția în lanț a revenirii la cursul firesc al istoriei. La o civilizație și o normalitate pentru a căror deplină apropiere mai avem de așteptat.
Titlu: Mirarea domnului ambasador
Nr Editie: Data: sâmbătă 18 decembrie 1999
A doua zi după scandalul demiterii/ demisiei premierului Vasile, la Librăria „Eminescu" din București a avut loc o lansare de carte. Cunoscutul publicist Carol Roman a dat la iveală un op plin de haz amar, intitulat „Bulă mon amour", în care popularul personaj traversează două epoci- aceea a totalitarismului viguros și aceea a democrației șchioape - plin de voia bună și de optimismul ce-i sunt caracteristice. Am avut privilegiul de a ilustra prin caricaturi această veritabilă reconsiderare a unui erou cât pe ce să cadă în uitare, cu speranța că, o dată cu Bulă, românii vor începe și ei să scruteze luminița de la capătul tunelului, pe care o cam credeau răposată întru Domnul. Sau întru domnii... guvernanți. La lansare a participat lume multă și bună. În special jurnaliști. Au rostit scurte alocuțiuni pline de vervă profesorul Ștefan Cazimir, poetul Nicolae Dragoș, omul de radio Viorel Popescu, omul de televiziune Victor Ionescu, subsemnatul și... ambasadorul Turciei la București, Excelența Sa dl Bozkir Volkan. Acesta chiar părea la locul său, într-un cadru ce omagia pe vărul bun al lui Nastratin Hogea. Cele câteva cuvinte pline de căldură au fost însoțite de o constatare paradoxală. Se întreba dl ambasador cum se face că, într-o zi cu subiecte atât de fierbinți, crema jurnalisticii românești se află acolo, la o lansare de carte? Și tot domnia sa, în mod politicos, își explica faptul prin valoarea deosebită a evenimentului. Nimănui nu i-a fost însă greu să înțeleagă adevărata „bătaie": și anume faptul că, între circul politic de fiecare zi și spectacolul grav al spiritului, acești oameni au înclinat, în mod firesc, spre ultima parte. Un surplus de explicație ni l-ar putea oferi starea de suprasolicitare a opiniei publice cu reprezentația non stop, de proastă calitate, a unei clase politice diletante și lipsite de simțul ridicolului,
Titlu: Culisele unei crize constituționale
Nr Editie: Data: luni 20 decembrie 1999
După o săptămână de agitație maximă, cu debutul fix într-o zi de 13, iată că apele politicii au reintrat în matcă și ne continuăm marșul triumfal spre un viitor incert și legat de speranță. Ce s-a întâmplat între timp? S-a întâmplat că fricțiunile dintre premierul Vasile, pe de o parte, și conducerea țării și a PNȚCD pe de alta, s-au acutizat. Vasile a considerat potrivit să le dea cu flit și lui Diaconescu (pe care l-a lăsat să rătăcească pe coridoarele Victoriei) și lui Constantinescu (care nu-! găsea deloc la telefon), pe motiv de succes în începerea negocierilor cu Comunitatea Europeană, Ce i-a determinat însă, pe cei doi, să încerce să-l doboare, așa pe nepusă masă? Ceva foarte simplu: frica! Imprudentul premier i-a scăpat unui mușteriu, pe care-1 credea de-al lui, câte ceva în legătră cu un plănuit partid „popular", cu care, prin ianuarie, urma să-i tragă preșul de sub picioare venerabilului Diaconescu , pentru ca apoi să-l cam facă mat și pe onorabilul Constantinescu. Devotatul prieten a dat fuga la Cotroceni cu vestea. Alimentați de veninul secretatconstant de Galbeni și Opriș, cei doi au hotărât să nu mai aștepte până în ianuarie și să-l descăpățâneze pe loc pe odios. Ceea ce s-a și întâmplat. Numai că Vasile, fiind de negăsit pentru a-și pune singur capul pe butuc, s-a recurs la nefericită soluție neconstituțională. Și de aici tămbălăul. Vasile a zis că nu, nici în ruptul capului, și-a dat repede în vileag Grupul de Reflecție pentru „mutarea" partidului și a intrat în tratative cu Opoziția. Aceasta, bucuroasă ca orice opoziție, să facă zile fripte Puterii, a zis că-1 susține până în pânzele albe. Și Vasile, inspirat, a plusat! Nu doar ce i s-a luat, ci și ceva pe deasupra - președinția Senatului. Strâns cu ușa de criza constituțională ce-i putea deveni fatală, președintele acceptă tot. Chiar și perfida soluție a lui Roman care, modest, renunță la șefia Senatului în favoarea lui Vasile, necerând pentru sine decât un modest post de ministru de Externe. Talibanii Opriș și Galbeni sunt dați la câini. Vasile se întoarce în triumf la Senat (unde va candida, mergând pe voturile PDSR și PD) și toată lumea e fericită. Criza asta s-a rezolvat, trăiască cele care vor urma. Cu Isărescu-n frunte!
Titlu: Un guvernator la Guvern
Nr Editie: Data: marți 21 decembrie 1999
Nominalizarea lui Mugur Isărescu pentru funcția de premier a fost o surpriză. Pentru cei care și-au spart capetele încercând să ghicească, cine are mai multe șanse - aici m-am înșelat și eu, crezând că Dudu Ionescu e favorit; era mai mult o dorință secretă de a vedea și un (alt) tânăr care sparge blocajul geron-trocratic al politicienilor cu putere de decizie - vestea a venit ca un trăsnet. Cam așa trebuie să se fi simțit dom’ Nae Cațavencu și dăscălimea lui, când venerabilul Zaharia a făcut celebrul anunț. N-aș vrea să se tragă de aici concluzia că îl consider pe domnul Mugur Isărescu un fel de Agamiță Danda- nache. Dânsul n-are nici pe departe datele celebrului personaj. Dl Isărescu este una dintre curiozitățile vieții noastre publice postdecembriste: este demnitarul cu cea mai mare longevitate. Cei șapte ani căpătați de la domnul Roman, în nebăgarea de seamă a anilor '90-'91, plus ceilalți șapte primiți cadou de la Banca Mondială riscă să-l lase, la final, fără „coledzi". Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Am, în ceea ce privește această soluție, două nedumeriri. Prima: ce l-a calificat în ochii „alegătorilor" drept candidat ideal? Ce performanțe? Dl Isărescu păstorește în totală independență o instituție care nimănui n-are a da samă și unde se mulțumește să varieze cât de cât credibil parametrii de devalorizare a leu- lui, care-i sunt trimiși de la Centru. În rest, sub ochii săi și-ai BNR s-au petrecut toate nenorocirile financiar-bancare ce ne-au adus la sapă de lemn. Nenorociri pe care BNR n-a putut (sau n-a vrut) nici să le prevină, nici să le împiedice. Doi: ce l-a putut hotărî pe domnul Isărescu să părăsească fotoliul confortabil de guvernator, pentru scaunul fier-binte de premier? Ce speranță nebună?
Titlu: O istorie a libertății presei
Nr Editie: Data: miercuri 22 decembrie 1999
În 22 decembrie 1989, pe la ora 16, în imprimeriile „Informația" ieșea de sub rotativă primul document scris ce atesta cel mai important eveniment al ultimei jumătăți de secol. Era cotidianul „Libertatea". Pentru prima dată, o publicație apărea nu ca urmare a unor decizii luate la nivel înalt și fără nenumăra-tele aprobări. Era consecința directă a unui act de voință al câtorva oameni care consideraseră că datorează conaționalilor lor cest lucru. Era modul specific în care ei răspundeau imperioasei sete de libertate care ne ardea sufletele și pe care apucaserăm să o întrezărim pe după colțul străzii. Apariția, „primului ziar liber al Revoluției" nu are încă o istorie a sa. Sunt mândru că m-am numărat alături de cei care au avut inconștiența de a-și risca, pe o singură carte, convingerile - cartea izbânzii. La ora când am luat decizia scoaterii ziarului, lucrurile erau departe de a fi lămurite. Dictatorul plecase, dar nimic nu arăta că nu s-ar fi putut întoarce. Punându-ne semnătura în pagină, ne asumam, implicit, riscul unor represalii foarte clar direcționate. Mărturisesc, însă, că cel puțin în ceea ce mă privește, atunci n-am mai avut răgaz pentru analiza și calcu-lele de acest fel. Ziarul trebuia să iasă. Trebuia să răzbunăm, în acest fel, anii de umilințe profesionale și umane. Aveam, pentru prima dată, prilejul de a spune tot adevărul și n-aveam voie să-l ratăm. Indiferent cu ce riscuri. Ziarul a ieșit. A fost întâmpinat ca o minune. Oameni care trăiau evenimentul aveau nevoie ca de aer de o confirmare. Că nu visează. Că nu speră în zadar. Or, ziarul le oferea garanția cuvântului scris și tipărit. Au trecut de atunci zece ani. Multe lucruri s-au schimbat. Nici noi nu mai suntem aceiași, și nici ziarul. Ceva a rămas: libertatea deplină a cuvântului - căreia „Libertatea" i-a dat startul. Astăzi, dintre toate libertățile dorite și asumate, aceasta pare să fie cea mai pe deplin trăită. Ea este pavăza unui drum care nu riscă să o ia pe scurtăturile autoritarismului, chiar cu riscul unor exagerări. Cum spu-neam, debuturile libertății cuvântului nu au încă o istorie a lor. Poate că acum e momentul ca cineva să o facă. Fără acest amănunt, tot ceea ce s-a întâmplat cu noi în ultimii zece ani va fi mai greu de înțeles.
Titlu: Al treilea guvern Roman
Nr Editie: Data: joi 23 decembrie 1999
Scriam, cu vreo șapte ani în urmă, într-un editorial că, dacă n-ar fi marcat de uriașul său orgoliu de ex-premier, Petre Roman ar fi putut fi, poate, cel mai bun ministru de Externe al nostru. Cum însă, nici el, și nici nevasta lui nu concepeau o funcție sub cea deja deținută, dl Roman s-a retras în sihăstria Opoziției, de unde și-a pregătit spectaculoasa revenire din '96. În acești primi trei ani de guvernare în Coaliție, atitudinea versatului om politic a fost plină de ambiguități. Partidul Democrat a navigat constant cu fundul în două bărci, degajându-se prudent de camarazii din Coaliție ori de câte ori se ivea la orizont pericolul pierderii de popularitate. PD-ul și-a ales ministere cheie din punct de vedere economic (Industria și Transporturile!) și ministere de reprezentare (Externele și Armata). A încercat constant să inducă în public ideea că miniștrii democrați, spre deosebire de cei țărăniști, în special, sunt singurii care fac Reformă (ce reformă au făcut și Băsescu, și Berceanu, vom constata cât de curând). Pe Vasile, băiat de gașcă, l-au.tratat ca pe unul de-al lor, găsind întotdeauna o cale de înțelegere. Iată-i acum, mai uniți și mai intransigenți ca oricând, la startul celui de-al treilea guvern al Convenției. Un guvern prezidat de Mugur Isărescu, dar condus, în realitate, de Petre Roman. În acest guvern, el este cel mai mare în rang și are drept de veto. Externele sunt considerate calea cea mai sigură de recâștigare a terenului pierdut în guvernarea internă, prin artificiile atât de dragi poliglotului Roman în zona externă. Isărescu nu are nici un fel de autoritate asupra fostului (și poate și actualului?) său șef și nu cred că-i va ieși vreodată din vorbă. „Modestia" dlui Roman a scăpat, se pare, și președintelui Constantineseu, de care se va ciocni, cu siguranță, pe terenul câștigării galoanelor zonale și internaționale.
Titlu: Teroriștii antiteroriști
Nr Editie: Data: vineri 24 decembrie 1999
Profesorul Brucan știe multe despre Revoluția în care a jucat un rol deloc de neglijat. Dar comite și erori grosolane. Una dintre acestea a fost pusă în funcțiune la o recentă emisiune de profeții despre trecut. Venind vorba despre generalul Vlad (care a fost arestat din ordinul său, în momentul în care profesorul i-a citit în ochi un licăr de trădare) și despre colonelul Ardeleanu, el afirmă că cea mai bună dovadă că nu erau de încredere ar fi aceea că, primind Ardeleanu ordin de la generalul Militaru (un autentic patriot, deși și-a făcut studiile la Moscova - apud prof. S.B.) să înconjoare cu trupe USLA zona din jurul Ministerului Apărării Naționale, pentru a-i depista și anihila pe cei care trăgeau în clădirea acestuia, cei doi au plecat și au acționat exact pe dos. Adică Ardeleanu ar fi ordonat unor blindate ale USLA să atace sediul MApN și să-i captureze pe fruntașii Revoluției. Au atacat și, firesc, au fost anihilați. Realitatea care-i scapă dlui profesor este mult mai prozaică.Tragic de prozaică. Aflat împreună cu generalul Militaru și cu încă un martor al acestui episod, la MApN, Ardeleanu a ordonat ca o echipă USLA să vină spre minister, pentru a participa la acțiunile de apărare. Ardeleanu a mai ordonat ca echipa să fie condusă de colonelul Trosca și nu de altcineva. Blindatele (vai de capul lor – niște ARO-uri învelite în tablă) au plecat și, nedându-li-se nici un semnal de recunoaștere, au fost atacate de tancuri cu mitraliere grele, pentru că ostașii de pe acestea nu primiseră nici o comunicare în legătură cu venirea lor. Militaru și Ardeleanu „uitaseră" pur și simplu să avertizeze trupele despre această mișcare. Așa și-au pierdut viața opt ofițeri antiteroriști, ale căror trupuri arse și mutilate au fost profanate pe motiv că erau teroriști. Nici Militaru, nici Ardeleanu nu s-au obosit să restabilească adevărul, mai ales că această confuzie tragică le convenea, acreditând ideea unor puternice forțe care amenințau Revoluția. Gurile rele spun că ar exista o legătură între Militaru, judecat de Ceaușescu pentru spionaj în favoarea rușilor, pe baza unui dosar de urmărire - „Corbu" -, lucrat chiar de colonelul Trosca, Ardeleanu și echipa operativă nimicită cu sânge rece... P. S. Parchetul n-a avut timp, în zece ani, să abordeze acest subiect, pe care generalul Voinea nu-1 consideră a fi unul demn de atenția instituției...
Titlu: Crăciunul însângerat
Nr Editie: Data: luni 27 decembrie 1999
Am fost revoltat, ca mulți alți români, în fața reacției pe care mass-media occidentală a avut-o după vizionarea celebrei casete cu execuția cuplului de dictatori. Refrenul acestor comentarii se referea la barbaria unei execuții sumare, în chiar ziua de Crăciun, o zi dedicată vieții și speranței. Plin de mânie, am pus atunci mâna pe pix și am comis o veritabilă filipică la adresa celor care, stând la căldură în căminele lor, după o masă îmbelșugată, s-au oripilat de barbaria românilor. Mă întrebam dacă ar fi gândit la fel răbdând de frig, de foame și de frică, într-o țară lipsită de speranță și dacă, în fața tragediilor suportate de poporul român, ar mai fi fost animați de aceleași idealuri creștinești. Rămân și astăzi de aceeași părere, dar simt nevoia să mă nuanțez. În primul rând, nu cred că vreunul dintre actorii acestei drame și-a propus să-i ofere un final sugestiv, prin plasarea deznodământului în exact acel interval. Cred, mai degrabă, că întâmplările au avut un calendar propriu, în care fiecare act se consuma într-un contracronometru acut cu spaimele și obsesiile noastre că am putea pierde, la fel de brusc, tot ceea ce câștigasem, dacă simbolul răului mai persista. Sigur, se vehiculează cu ușurință fel de fel de ipoteze și suspiciuni de manipulare. Cred. că fenomenul - real - al prezumției de terorism s-a datorat mai degrabă unor imense confuzii, decât unui plan bine calculat. Dar morții ne spun că o astfel de primejdie ne putea bântui gândurile și cred că, o dată cu rafalele grăbite din curtea cazărmii de la Târgoviște, am răsuflat cu toții ușurați: o data cu dispariția obiectivului, era de așteptat să dispară și acțiunea. Cât de corect a fost procesul și cât de justificată execuția - acestea sunt deja lucruri care țin de no man's land-ul juridic al revoluțiilor de orice fel. Revoluțiile își creează propriul cod juridic ad-hoc, valabil doar atâta timp cât se decide cursul istoriei. Abia după aceea reintrăm în cadrul legal obișnuit, care lucrează după alte principii. Iar Crăciunul însângerat al lui '89 poate fi privit și din perspectiva confortabilă a jertfei necesare pentru nașterea unei noi lumi. Ceea ce-mi doresc din toată inima să cred că s-a și întâmplat...
Titlu: Basmul cu Emil Vodă și Sfetnicul Vasile
Nr Editie: Data: marți 28 decembrie 1999
O zicală spune că nimic nu e nou sub soare și tare-mi vine să cred că spectacolul la care asistăm cotidian este o simplă repunere în scenă, cu alte costume și decoruri. Personajele - și metehnele acestora - sunt insă aceleași. Hai să vedem cum ar fi sunat o asemenea treabă în urmă cu vreo patru-cinci sute de ani. Pe atunci domnea, în Țara Românească, Emil Vodă. El a ajuns la tron susținut de Înalta Poartă. Venit cu un pâlc de ieniceri, 1-a dat jos pe Ion Vodă, cel pe care-1 puseseră muscalii. Avea Emil Vodă prim-sfetnic pe unul Vasile, de prin părțile Drăgășanilor. Om vesel la fire, dar căruia-i plăcea să tragă cu ochiul prin acareturi străine. Acest Vasile avea și el un sfetnic adjunct, Alexandru, căruia i-a spus, la un șpriț, c-ar vrea să-și facă o oaste și să-l dea jos pe Domnul Emil. Alexandru a dat fuga la palat, s-a închinat până-n pământ lui Vodă și i-a spus ce are de gând procletul. Vodă mult s- a mâniat și, chiar dacă Vasile abia se întorsese de la Înalta Poartă, cu un firman prin care se porneau negocierile pentru aderarea la Imperiu (ceea ce Vodă de mult dorea), i-a chemat la el pe doi boieri - stolnicul Galbeni și clucerul Opriș - și le-a zis: pândiți-l la ceas de seară și luați-i capul! Aceștia doi n-au reușit să-i ia capul, dar l-au exclus din toate cinurile boierești. Văzând așa lucrare, primul sfetnic avu, cu fereală, convorbiri de taină cu câțiva boieri influenți, care-1 asigurară de tot sprijinul lor la nevoie: ori cu oști, ori cu pâră la Înalta Poartă, că Vodă e despotic și nu respectă democrația medievală. Prinzând curaj, Vasile i-a trimis vorbă lui Vodă că renunță de bunăvoie la funcție, dar să-1 pună mare în Sfatul Țării. Și nici la Sultan nu mai trimite nimic. Vodă și-a strâns boierii credincioși și le-a spus: Nu ne punem cu procletul. Îl lăsăm acum, îi dăm și funcție și, cine știe, Sultanul ăsta n-o duce prea bine cu sănătatea. Și cu postul de prim- sfetnic ce facem? - ziseră în cor boierii, care cu toții nădăjduiau să pună mâna pe el. Îl aducem pe Mugur Bei, de la Vistierie. E tehnocrat și știe cum e cu dările, are cunoștințe unde trebuie. Da' i-1 dăm pe boier Petrică, din Roman, să-i îndrume pașii pe drumul cel bun! Și-am încălecat pe-o șa și așa mai departe.
Titlu: Adio, dle Pleșu?
Nr Editie: Data: miercuri 29 decembrie 1999
Confuzia între valoarea artistică sau științifică a unei personalități și valoarea de întrebuințare politică a acesteia persistă în capetele românilor, indiferent de epocă. Un Dimitrie Cantemirv istoric, muzician, scriitor, a fost lamentabil în Scaunul Moldovei, refugiindu-se, până la urmă, din fața prietenilor săi turci, la ruși. Un Nicolae Iorga a lăsat în urmă o mulțime de anecdote și nici o împlinire politică. Nici Goga n-a stat mai bine. De ce, atunci, ar face dl Pleșu excepție? Pentru generația mea, prestația majoră a dlui Pleșu s-a situat cu vreo 15-20 de ani în urmă, pe programul 2 al Televiziunii române, comentând tablouri și oferind spectacolul fascinant al unei inteligențe spumoase. Pe programul 1 a trecut o dată cu Revoluția, când disidența l-a plasat în cabinetul provizoriu Roman, unde a deținut portofoliul Culturii; A făcut o grămadă de gafe, sub directa lui oblăduire patrimoniul cultural ori s-a risipit în cele patru zări, ori s-a părăginit. A plecat din guvern într-un oftat general de ușurare, întorcându-se la uneltele și la dilemele sale fundamentale. A reapărut pe firmamentul politic la fel de intempestiv și de inexplicabil ca și prima dată, după izgonirea lui Severin din Raiul democrat, pe motiv de cârteală subversivă. Dacă Severin tot mai învățase ceva în cele câteva luni cât a stat acolo, Pleșu nici măcar nu și-a propus așa ceva. Într-un fel, precum Ghadafi, a promovat o diplomație originală, neo-paleologiană, cu inițiative bizare și declarații șocante. A „stimulat" evoluția din Kosovo, profețind dreptul inalienabil la schismă al albanezilor, A interpretat exact pe dos evenimente. A convorbit strălucitor și inteligent cu diplomați de profesie care l-au admirat, dar nu l-au înțeles. A călătorit mult și fără rost, epuizând resursele ministerului pe la jumătatea anului. Se întoarce, acum, din nou, la uneltele și dilemele sale, pregătindu-se de cine știe ce altă surpriză într-un viitor cabinet. Poate un portofoliu de mediu. Sau - de ce nu - al turismului. De acum, are și experiența necesară. La revedere sau adio?
Titlu: Cursul elementar de democrație
Nr Editie: Data: joi 30 decembrie 1999
Mai țineți minte ce revoltați am fost cu toții când Silviu JBrucan, cu cinismu-i ce avea să devină proverbial a lansat, imediat după Anul Nou '90, celebra sa profeție, cum că românilor le vor trebui 20 de ani ca să-și însușească lecția democrației? Nimic nu ni se părea atunci mar ușor de învățat, de adoptat, ca democrația. Cum adică să trebuiască „să înveți" să fii liber? Să trebuiască să înveți să fii tolerant? Să trebuiască să înveți să respecți părerile celorlalți? Era ca și cum cineva ne spunea că trebuie să ne însușim respiratul, văzul, auzul! Pentru o asemenea obrăznicie, profesorul a avut parte de o serie întreagă de perdafuri, care de care mai categorice și mai usturătoare, din partea oamenilor care, într-o săptămână, își dăduseră și doctoratul în democrație. Din păcate, evoluțiile ulterioare i-au dat dreptate oracolului din Dămăroaia cu vârf și îndesat. Am văzut cu ochii noștri ce înseamnă să nu fii tolerant, să nu fii liber, și la 12 ianuarie, și ia 28, și la 29, și în 17 martie, și la 13-14-15 iunie, toate în '90, și în septembrie '91, și chiar recent, în repausatul an '99, când cu incursiunile lui Cozma. Dar nu doar atât. Lipsa de apetență pentru democrație a fost vizibilă aproape în fiecare dispută politică în care principiile și argumentele au lăsat locul sentimentelor și umorilor. O singură dată am crezut că am învățat ceva cu adevărat, și asta a fost după „schimbarea” din '96 când transferul de putere s-a produs civilizat și cu demnitate. Și a mai fost și o ultimă dată când am fost aproape convins că tentația totalitară, autoritaristă, se zvârcolește încă sub călcâiul plăpând al democrației - la demiterea profund neconstituțională a penultimului prim-minisțru. Brucan a avut dreptate. Mai avem de frecventat școala. Deocamdată suntem spre finele cursului elementar, când se lucrează cu modele. De-acum înainte va trebui să disecăm aceste modele, să le analizăm bine măruntaiele și să descoperim virușii care ne trag înapoi, care generează nostalgia ordinii totalitare. Va fi, probabil, și un examen de absolvire, de care va depinde condiția noastră viitoare de europeni plini, nu de europeni supleanți, cum părem a fi astăzi. Există o singură soluție, și ea vine tot de la Lenin: învățați, învățați, învățați să fiți democrați!
Titlu: Singur printre țărăniști
Nr Editie: Data: joi 16 decembrie 1999
Indiferent de ce se va mai întâmpla, putem spune că, de-acum, Guvernul Radu Vasile a intrat în istorie. Se cuvin câteva însemnări pe marginea acestui fapt: A fost cel de-al șaselea cabinet postrevoluționar. A durat 20 de luni - un veritabil record pentru mandatele încheiate, din diverse motive, înainte de vreme. 20 de luni – cu patru luni mai mult decât Ciorbea, cu cinci luni mai mult decât al doilea cabinet Roman, cu opt luni mai mult decât Stolojan. Face excepție guvernul Văcăroiu, singurul consumat pe durata legală a mandatului. Este cel de-al treilea guvern care cade trântit de propriul său partid (sau de propria coaliție). Pe Roman 1-a trântit FSN-ul, cu sprijin mineresc. Pe Ciorbea 1-a trântit „aliatul" PD. Pe Vasile 1-a trântit propriul partid, în strânsă legătură cu președintele de emanație țărănistă. Este un paradox al guvernărilor postdecembriste, în care cea mai dură luptă politică a fost aceea a partidelor aflate la putere cu propriile lor guverne. Că mandatul lui Vasile s-a terminat într-o zi de 13 poate să fie mâna Destinului. La fel - și faptul că, în postul Crăciunului, lumea politică aduce ofrande zeilor săi tutelari... Există două lucruri ce m-au șocat în această afacere. Primul este incapacitatea cronică a politicienilor români de a face lucruri murdare, păstrându-și mâinile curate. De a se folosi de pretexte credibile. Dacă soarta lui Vasile tot era pecetluită, de o bună bucată de vreme - cum spunea dl Diaconescu - de ce nu s-a găsit o soluție care să respecte regulile? De ce s-a preferat un artificiu - ce nu va înceta de a fi acuzat drept neconstituțional - în locul unei mutări ca la carte: moțiune de cenzură, vot parlamentar și așa mai departe? De ce nu s-a găsit modalitatea unei despărțiri amiabile - nu cred că Radu Vasile e omul cu care să nu poți negocia o variantă realistă. A doua chestiune ține de „echipa" premierului: faptul că a fost părăsit, trădat chiar, de cvasitotalitatea miniștrilor săi mă face să cred că n-a avut o echipă, Nici nu putea s-o aibă, în condițiile în care selecționeri erau alții. Și atunci, cum să aibă performanțe? La finele abrupt al mandatului, Radu Vasile s-a trezit singur. Singur printre țărăniști.
Titlu: Triunghiul amorului politic
Nr Editie: Data: miercuri 15 decembrie 1999
Suntem în plină operațiune de întoarcere pe toate fețele a crizei politice generate de destituirea ilegală, zic unii, perfect justificată, zic alții - a premierului Vasile, de către președintele Constantinescu. Vă propun ca, de această dată, să privim problema dintr-un unghi mai puțin obișnuit. Este evident că în viața noastră politică deciziile importante nu se iau în funcție de programe, convingeri ideologice sau precepte morale, ci mai ales în funcție de umori. Depinde cum se scoală omul din pat: cu fața în sus sau în jos. Dacă i-a plăcut sau nu cafeaua pe care i-a făcut-o (sau nu) nevasta. Dacă ochii celui cu care are de-a face îi produc un sentiment de simpatie sau unul de antipatie. Și așa mai departe. O posibilă istorie a ultimilor zece ani din viața noastră, scrisă din perspectiva unui astfel de mod de abordare, ne-ar produce, probabil, stupefacție și ar ridica mari semne de întrebare asupra realității sau ficțiunii lumii care ne înconjoară. Episodul celei de-a treia demiteri de premier printr-o mineriadă țărănistă are la bază o poveste de amor (politic) în trei: Constantinescu - Ciorbea - Vasile. Constantinescu joacă, în aceasta melodramă, rolul de „macho": el este cel care alege, căruia-i cad cu tronc unul sau altul dintre actorii scenei politice. Un macho provenind dintr-un gigolo împins în față de una dintre maturele doamne ale societății civile, care, în efortu-i dăruit, calcă pe bătături pe cei din jur. Cele mai dureroase călcaturi le suportă Vasile, logodnic de profesie, înșelat în sentimentele sale de felurite mici trădări.Gigolo-ul devenit macho înșeală o dată în plus asistența, dăruindu-și inima (politică, bineînțeles) unui alt nou-venit, introdus și acesta tot pe ușa din dos, de aceeași vajnică descoperitoare de tinere talente. Cuplul mirilor civici face onorurile Casei Schimbării, făurește mărețe planuri de viitor, dar sfârșește într-o lehamite reciprocă. Macho-ul se debarasează rapid de o nevastă stearpă, care nu reușește să-i aducă pe lume urmași viabili din punctul de vedere al Reformei. De gura lumii, își îndreaptă privirile spre logodnica trădată. Aceasta, o dată cu pirostriile, își pune în cap să se răzbune pe trădător, tratându-1 cu sictir (politic) și nerăspunzându-i la sentimentele patriotice. Căsnicie tensionată, aventuri extraconjugale, orgolii rănite și iată-ne la un nou final de mariaj. Divorțez! - zice Cotroceanul! Nici moartă! - zice Coana Victoria. Și așa mai departe, în clasicul stil dâmbovitean.
Titlu: Algoritmul corupției
Nr Editie: Data: joi 02 decembrie 1999
Supărarea președintelui FPS este, la prima vedere, cel puțin, îndreptățită: șeful Departamentului de Control al Guvernului, de-acum celebrul Ovidiu Grecea, are ce are cu țărăniștii. Dl Sârbu nu e supărat, sau nu dă de înțeles acest lucru, pentru faptul că posibila sa implicare în scandalul Polus este investigată de Grecea&Comp. Mai mult, nu reproșează nimic în legătură cu modul în care a fost condusă această investigație. Îl deranjează faptul că principalele obiective ale controalelor sunt miniștrii țărăniști și faptul că Grecea le dă publicității. Spune tot dl Sârbu că, în felul acesta, este afectată imaginea reprezentanților partidului și, în consecință, aceea a partidului însuși. Interesant raționament: dacă dl Grecea ar băga în tocana sa investigativă și vreo doi miniștri pediști și, pentru ca să dea gust produsului, și un udemerist,totul ar fi în ordine! Dar cum acest lucru nu se întâmplă, există riscul ca PNȚCD-ul să fie considerat, prin reprezentanții săi implicați în felurite mânării, un partid de corupți. Și nu e drept: și PD-ul e partid de corupți, și PNL-ul și chiar UDMR-ul, pentru ca lista algoritmului să fie completă. Practic - pentru că veni vorba - dl Sârbu este adeptul algoritmului și în materie de corupție! Trebuie să observăm că, cel puțin de vreo trei ani încoace, Departamentul de Control al Guvernului este „nuca" tare din meniul Coaliției. Ca și Grecea, dl Stan n-a prea înțeles care este chichirezul politicii și s-a repezit cu colții în fundul pantalonilor miniștrilor democrați. Chestia asta 1-a costat nu doar pe el, ci și pe șeful său Ciorbea, scos pe tușă de revolta oamenilor dlui Roman care, de asemenea, se vedeau tratați preferențial. Premierul Radu Vasile a primit, în urma lăcrimațiilor dlui Sârbu, un ultimatum și va avea, probabil, de ales între scaunul său și capul lui Grecea. Logica și bunul simț ne spun că scaunul e mai important. Cum important rămâne, iată, algoritmul, care trebuie să fie în toate. Inclusiv în corupție!
Titlu: O crimă în Parlament
Nr Editie: Data: vineri 03 decembrie 1999
Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din lege! - ar putea fredona, cu jale, Ticu Dumitrescu, la căpătâiul proiectului său care devine, iată, după lupte seculare ce au durat aproape patru ani, lege în toată puterea cuvântului, cu ultima binecuvântare a șefului statului. Despre această aventură legislativă s-ar putea scrie un tom, urmărindu-i peripețiile prin două parlamente, transformările, ciuntirile și adăugirile care au făcut ca, pentru propriul său părinte, să devină de nerecunoscut. Căci doar o imprudență sinucigașă l-a făcut pe senatorul Ticu Dumitrescu să-și asume o responsabilitate ce i-a adus doar neplăceri: și-a ridicat în cap și adversarii, și prietenii politici, și unii, și alții având, se pare, suficiente motive să nu dorească deplina deconspirare a Securității și definirea ei ca poliție politică. Probabil că nici prin cap nu i-a trecut acestuia cât sunt de numeroși și de bine plasați cei care au slujit, intr-un fel sau altul, detestata instituție și pe câți dintre ei moștenitorii secretelor îi au la mână, cu dosare bine puse la păstrare. Textul legii s-a distilat până când a ajuns, dintr-o licoare mortală, un soi de sirop searbăd pe care oricine îl poate da pe gât, cu prețul unei simple strâmbături. Legea însăși, așa cum este, vine târziu și fără folos - nici măcar din punct de vedere moral - pentru că aceasta ar fi trebuit să fie dimensiunea sa fundamentală: să ne pună în față un fel de oglindă, în care toți cei care doresc să privească, să poată vedea în ce hal ne-au urâțit climatul de teroare ideologică, incitarea la delațiune, frica și lașitatea. Or, această șansă a fost pierdută din start - din momentul în care o astfel de lege a fost privită, pragmatic, ca un instrument de răfuială sau de șantaj. Pe bună dreptate, la votul care consfințea actuala ei stare, autorul a exclamat cu năduf: „Au ucis-o!"
Titlu: Bingo!
Nr Editie: Data: sâmbătă 04 decembrie 1999
Este pur și simplu uluitoare frenezia cu care românii s-au repezit asupra ultimei găselnițe în materie de vânzare a iluziilor: Bingo! Atât jocul de la Antena 1, cât și cel de la PRO TV (ce urmează a fi completate cu un altul, la TVR) adună un număr record de certificate de speranță: cu cât sunt mai multe zerourile ce in- dică marile câștiguri, cu atât înseamnă că mai mulți români și-au pierdut speranța de a avea o viață mai bună prin mijloacele clasice: munca, tenacitatea, disciplina, priceperea. Hazardul, norocul redevin stelele călăuzitoare ale unei națiuni în derivă, ce a mai naufragiat de câteva ori navigând cu CARITAS-urile, și cu băncile, și cu fondurile de investiții... Până una-alta, BINGO pare a fi cea mai corectă - dacă se poate spune așa, și cea mai sigură - iarăși, dacă ne putem hazarda să zicem - cale de a-ți schimba viața peste noapte. Filosofia jocului e una simplă: din tot ce se joacă, jumătate se oferă în câștiguri. Iar de câștigat, cineva câștigă obligatoriu. Argumente suficiente pentru a pune pe jar o țară care, duminică seara, dă peste cap indicii clasici de audiență ai televiziunii. S-ar putea spune că nu e nimic rău în această nouă febră a aurului. Statul își încasează prompt și la centimă drepturile și, în haznaua finanțelor, se adună ce nu se adună din accizele la tutun și la alcool. Dincolo de acest aspect pragmatic, eu cred că se ignoră un lucru: formarea și consolidarea – în acest fel – a unei filosofii de viață păguboase pentru stat și individ - neîncrederea funciară în valoarea morală și socială a efortului propriu. Și împământenirea ideii că, în societatea pe care o construim, jaful și norocul sunt cei doi poli fundamentali ai oricărui progres. Bingo!
Titlu: Sânii Danielei Gyorffi
Nr Editie: Data: luni 06 decembrie 1999
Privesc și nu-mi vine să cred! Nu pentru că aș fi puritan și pudic din cale afară. Ci pentru că nu mi-aș fi imaginat că percepția publică va progresa atât de galopant încât un astfel de subiect să devină un soi de „main story". În studio - ne anunță victorios crainicul – este chiar Daniela Gyorffi! A venit acolo pentru a discuta despre ultima sa ispravă: operația estetică prin care și-a modificat calibrul sânilor! „Nu eram foarte mulțumită de ce aveam" - mărturisește cântăreața prin al cărei decolteu se poate ghici motivul satisfacției prezente. Soțul știe? - întreabă scormonitor crainicul. „Nu știe. Va afla când se va întoarce. El n-a fost de acord, dar pentru mine este o chestiune personală". „Și dacă va dori să divorțeze?" - întinde coarda, cu aer de Mefisto blond, gazda din studio. „Ei bine, atunci, cu regret..." Și tragem concluzia că, între exigențele profesiei și cele ale soțului, Daniela dă întâietate scenei publice. Dar stați, că nu s-a terminat! Un subiect atât de senzațional merită o tratare pe măsură. Hai să vedem ce zice poporul. Și poporul, obișnuit de-acum să-și dea cu părerea pe orice temă, decide: E treaba ei, face ce vrea cu corpul ei! Nu este în tradiția moralei noastre creștine! (Habar n-aveam că morala creștină s-a pronunțat deja asupra siliconului). Să-i fie rușine, maică! Noi n-avem ce mânca, și ea... Gama este, într-adevăr, bogată. Pluralism. Democrație. Am simțit lipsa punctelor de vedere ale unor lideri de partid, și de la Putere, și din Opoziție, ca să n-avem probleme. Și chiar a unei dezbateri parlamentare, care să stabilească dacă amplificarea dimensiunilor sânilor româncelor ajută sau nu Reforma... Daniela Gyorffi este o cântăreață bună, cu un stil aparte, ce poate fi acceptat sau nu. Întâmplarea - sau nu doar întâmplarea - face ca, în viața sa privată, să fie o persoană echilibrată și de bun simț. Goana după senzațional a transformat-o însă, din păcate, pentru zece minute, într-un prilej de consternare. Ca un politician. Ca un om de afaceri ajuns. Ca toți cei care ne obosesc prin lipsă de har și de talent...
Titlu: Mașina Anului
Nr Editie: Data: marți 07 decembrie 1999
Vinerea trecută, la Romexpo, în eleganta sală Titulescu a avut loc festivitatea de deschidere a celei de a doua ediții a competiției dotate cu trofeul „Mașina Anului". Organizată de către Asociația Presei Automobilistice din România, competiția a avut în vedere nu atât calitățile intrinseci ale modelelor puse în vânzare pe piața românească de către dealerii marilor firme, cât adaptabilitatea acestora la exigențele acestei piețe - prin preț, fiabilitate, asistență tehnică. La prima vedere, „plaja" din care au avut de ales cei 13 membri ai juriului, printre care m-am numărat, părea destul de eterogenă: vehicule luxoase, precum ROVER 75, mono-volume multifuncționale, ca OPEL ZAFIRA, „4x4” ca Honda HRV sau mașinuțe de „buzunar", gen TOYOTA YARIS. Dar, după cum realitatea pieței o arată, deși segmentele nu sunt toate bine configurate, pentru fiecare model există o țintă. Este, de altfel, ceea ce a și relevat, în scurtul său discurs, invitatul de onoare al festivității, ziaristul britanic Roy Hutton: ideea de competiție implică pluralismul opțiunilor! Or, iată că, pe o piață automobilistică practic inexistentă (cea mai mare performanță a unei reprezentanțe este de a vinde o mie de autovehicule într-un an - cum a reușit PORSCHE ROMÂNIA), s-au creat deja premisele selecției și ale ierarhiilor, ceea ce face ca domeniul să-și aproprie o serie de criterii și reguli absolut necesare pentru o evoluție corectă. Testele efectuate cu șapte modele dintre cele înscrise în competiție au dat câștig de cauză modelului FIAT PUNTO. Ziariștii au apreciat alura modernă, noutățile tehnice, consumul rezonabil și prețul accesibil ale acestei mărci prin care concernul de la Torino și-a aniversat, anul acesta, secolul de existentă. Pe locul doi s-a clasat OPEL ZAFIRA, iar pe al treilea - marea noutate a grupului VW: Skoda Fabia, cea care promite să fie cel mai serios competitor al modelelor existente de mic litraj. Chiar dacă industria producătoare românească trece prin transformări dureroase, chiar dacă reprezentanțele se plâng de scăderea vânzărilor, lumea automobilului românesc a avut măcar acest prilej de satisfacție: avem o Mașină a Anului. Așteptăm și... anul mașinii.
Titlu: Dreptul de a trage cu pușca
Nr Editie: Data: miercuri 08 decembrie 1999
Este titlul unui volum de poezii al lui Gellu Naum, publicat în euforia nonconformistă de după război, care a făcut zob canoanele clasice ale liricii, sub impactul transformărilor politice și sociale ale vremii. Acest veritabil manifest al unui soi de anarhism naiv a atârnat ca o ghiulea de biografia autorului, trecut prin sita purificărilor partinice care au urmat instaurării realismului socialist peste cultura română. „Dreptul de a huidui" s-ar putea numi un volum de proză având ca autor poporul român, obligat ca, vreme de o jumătate de secol, să aplaude necondiționat și la comandă tot ce i se întâmpla. Din singura excepție permisă de sistem - manifestarea dezaprobării pe terenurile de sport, unde nu se confruntau ideologii - se trage uriașul apetit postrevoluționar de contestare vocală a tot ceea ce înainte fusese interzis. Am lăsat special să treacă câteva zile de la manifestările de la Alba Iulia pentru ca emoțiile să se potolească în evaluarea situației. În editorialul din acea zi îmi exprimam timid speranța că măcar de data aceasta sărbătoarea națională va depăși granițele intoleranțelor partinice, devenind un moment solemn al întregii națiuni. N-a fost să fie așa. Sărbătoarea a fost umbrită de huiduieli și fluierături de stadion. Nu sunt, nu pot fi de acord cu așa ceva. Nu pot să nu văd în dl Constantinescu, mai întâi de toate, instituția-simbol a națiunii. Mi-e teamă însă că huiduielile n-au fost adresate instituției, ci omului în care unii dintre compatrioții noștri văd cauza tuturor relelor. E nedrept și neadevărat. Dar la fel de nedrepte erau huiduielile pe care partizanii de ieri ai dlui Constantinescu le adresau, la aceleași ocazii, președintelui Iliescu, fără ca președintele de astăzi să facă ceea ce reproșează azi adversarului său: să se delimiteze de o astfel de modalitate de exprimare. O vorbă din popor spune: „Ce ție nu-ți place, altuia nu face". Și orice neglijare a semnificației sale se răzbună. Din păcate, se răzbună pe noi toți, cei care suntem catalogați drept necivilizati.
Titlu: Amendamentul Voiculescu-Stoica la Constituție?
Nr Editie: Data: joi 09 decembrie 1999
Iată că PNL-ul a reușit să restrângă cele 500 000 de semnături necesare revizuirii Constituției și înlocuirii, la unul dintre articole, a termenului „ocrotire" prin „garantare". E vorba de proprietate și - implicit - de atitudinea statului față de aceasta. „Părinții" Constituției și cei care au votat-o au insistat (din motive care pot să pară obscure) pentru termenul „ocrotire". De ce? O explicație ar putea fi una de ordin psihologic: veniți din exercițiul totalitar prelungit, autorii săi n-au fost convinși de necesitatea atribuirii unui statut clar proprietății. Ei au văzut-o mai degrabă ca pe un soi de plantă gingașă, care are nevoie să fie udată, plivită și însorită, pentru a răzba- te dintre buruienoasele noțiuni cu care operează legea fundamentală a statului. S-au gândit, poate că, în definitiv, „garantarea" ar putea fi o fază ulterioară, îndepărtată, când plăpânda creatură va fi dobândit rădăcini puternice, coajă și coroană protectoare. Și va avea nevoie de o nouă Constituție. Eronat, bineîn- țeles. Proprietatea este o noțiune în sine, nu în desfășurare. Ea ori e, ori nu e - cum bine a demonstrat comunismul. Primul partid care a încercat să ia poziție în această chestiune a fost Partidul Umanist Român al profeso-rului Voiculescu. Lui îi. revine, de drept, paternitatea acestei inițiative, concretizată, în urmă cu vreo patru ani, în strângerea unui număr insuficient de semnături. În mod normal, menirea acestui demers ar trebui să fie ceea ce s-ar putea numi „primul amendament la Constituția României": legiferarea garantării proprietății. După cum la fel de normal ar fi ca acest amendament să poarte numele inițiatorului și al celui care 1-a concretizat: amendamentul Voicuiescu-Stoica (sau Quintus, sau cine dintre liberali își poate asuma paternitatea continuării ideii). De ce nu?.
Titlu: Mugur din Pont
Nr Editie: Data: vineri 10 decembrie 1999
La o recentă întrunire a bancherilor, guvernatorul Băncii Naționale și-a pronunțat categoric rezervele față de modul de acțiune al cooperativelor de credit, devenite, în prezența unor reglementări permisive, „bănci populare". Mugur Isărescu a avertizat că acestea pot repeta fenomenul colapsurilor generate de jocurile piramidale, datorită faptului că s-au angrenat în operațiuni pentru care nu au nici competență, nici posibilități, și nici reguli. La prima vedere, ți-ai putea spune că maî-marele bancherilor români are o poziție tranșantă și că nu face compromisuri. Realitatea este că dl Isărescu nu e deloc tranșant, ci încearcă, în ultimul moment, să se spele pe mâini de responsabilitățile ce-i revin în calitate de de controlor șef a tot ce mișcă - din punct de vedere financiar - în țara asta. Dacă această ieșire la rampă ar fi avut loc cu vreo doi-trei ani în urmă, când coo- perativele de credit nu luaseră avântul pe care l-au luat, când nu puseseră mâna pe economiile a sute de mii de oameni, era sltceva. Atunci, demersul său hotărât ar fi putut determina corecturile legislative neresare, care ar fi pus sistemul în bazele lui firești. După Dacia Felix, Credit Bank, Albina și Bankcoop, cooperativele de credit vor genera, fără nici un dubiu și în cel mai scurt timp, un seism major. Un seism ușor de prevăzut și aprope imposibil de evitat. În acest context, semnalul guvernatorului nu este altceva decât o spălare pe mâini. O nouă spălare: pentru că, în toate cazurile mai sus pomenite, amploarea consecințelor ar fi putut fi limitată, dacă Banca Națională intervenea la timp. Sau mai din timp. N-a făcut-o, întărindu-și autoritatea prin șubrezirea sistemului. Pe spinarea - și economiile - amărâților. O va face acum, o dată în plus.
Titlu: TEO2 = Formula succesului?
Nr Editie: Data: sâmbătă 11 decembrie 1999
Pentru oricine observă cu oarecare atenție scena politică este evident faptul că cel mai pregnant fenomen produs în ultimii ani este apariția și ascensiunea în topurile opțiunilor publice a fornațiunii politice conduse de către fostul ministru de externe Teodor Meleșcauu. Prezentă în sondaje cu procente semnificative, înainte de a se fi constituit în mod legal și oficial, Alianța Pentru România pare să fi indus, într-o parte a electoratului nehotărât sau dezorientat, un sâmbure de speranță și o alternativă. O alternativă la cei doi poli politici majori, constituiți, pe de o parte, de CDR, iar pe de alta, de către PDSR, la fel de dezamăgitori în prestația lor. Schimbarea din noiemurie a repetat, în linii mari, dezamăgirea produsă de răsturnarea din decembrie, prin incapacitatea formațiunilor și a liderilor emanați de cele două fenomene de a rezolva măcar o parte din complexele probleme sociale și economice care însoțesc această lungă tranziție. Într-un mediu politic relativ stabilizat, care n-a mai cunoscut de multă vreme creșteri spectaculoase, ApR-ul și Teodor Meleșsanu, în special, reprezintă fenomenul cel mai demn de a fi analizat cu atenție. Faptul că nucleul noii formațiuni s-a desprins din PDSR nu pare să atârne în (pre) judecata publică la fel de greu cum s-a întâmplat în alte cazuri. Entitatea celor șase membri fondatori a fost interpretată, mai degrabă, ca o nouă naștere, decât ca o amputare, iar charisina diplomatului Theo a jucat rolul principal în atragerea simpatiei publice. Pentru că, din păcate, viața noastră politică lucrează cu senti-mente, nu cu programe. Recenta adăugare a unui om care s-a bucurat de o la fel de spectaculoasă acceptare, în condițiile complexe ale crizei din '91 - este vorba de Theodor Stolojan - poate fi de natură să amplifice scorul din sondaje, până la un punct în care ApR-ul să poată deveni alternativa mult așteptată.
Titlu: Mită & sponsorizare
Nr Editie: Data: luni 13 decembrie 1999
Cazul SUNOIL este exemplar pentru descifrarea mecanismelor complicității dintre politică și afaceri în România. Spun „complicitate", nu „relație", pentru că este clară componenta de tip mafiot a acestui tandem. Atât din declarațiile lui Liviu Niță, date la Parchet, cât și din cele ale lui Berceanu și Stăiculcscu, date presei, reiese cu claritate mecanismul prin care se pot face bani sau se poate face pușcărie în România. Pentru derularea unei afaceri de calibru ai nevoie de o pilă politică majoră care să intervină ca să primești materie primă sau marfă de la regiile statului, care se subordonează necondiționat algoritmului politic. Apoi, ai nevoie de aceeași pilă – sau de alta - pentru ca cel căruia i-ai vândut produsele tale (de regulă, tot o rețea aparținătoare statului), să-ți dea banii. Aici vine răscrucea, momentul în care destinul omului de afaceri care a apucat-o pe un astfel de drum poate să o ia într-o direcție sau alta: dacă i se dau banii (și i se dau, în detrimentul altora, poate la fel de îndreptățiți să fie plătiți), poate liniștit să-și cumpere vile, jeep-uri, să-și ia amantă nouă și să facă acte de caritate. Dacă nu i se dau - atunci pune poliția mâna pe el, Parchetul îl ia la purecat și pușcăria îl așteaptă cu ușile deschise. Cam asta i s-a întâmplat lui Niță: dacă tonul cu care Berceanu i-a spus lui Stăiculcscu să-1 rezolve pe Niță era ceva mai ferm, patronul din Ploiești ne dădea azi lecții de morală și democrație prin ziarul care stătea să-i iasă pe piață. N-a fost să fie și totul s-a prăbușit ca un castel de cărți de joc. Ceea ce sunt, de regulă, aceste construcții care se fac pe spinarea statului și cu ajutorul influenței politice. Care influență, nu-i așa, se câștigă elegant, cu sponsorizări, nu cu mită! A cam sosit poate timpul să încercăm să facem o distincție clară, pe înțelesul tuturor, între cele două noțiuni care, întrepătrunzându-se, ne poartă spre condiția statului de tip mafiot.
Titlu: Țărăniada
Nr Editie: Data: marți 14 decembrie 1999
Suntem originali până-n pânzele albe: a doua zi după înregistrarea unui succes (dacă putem numi astfel admiterea țării noastre la negocierile pentru aderarea la Comunitatea Europeană) îl dăm jos pe primul-ministru al guvernului care s-a zbătut, așa cum a putut, să nu rateze această oportunitate istorică. Și intrăm astfel într-o nouă criză politică care, cu siguranță, se va prelungi până după Anul Nou în virtutea tradiționalelor negocieri ale osului executiv. Cu această operațiune, Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat pe deasupra, înregistrează o performanță demnă de ultimul Guiness Book al mileniului: în trei ani s-a străduit cel mai mult ca să dea jos prim-miniștrii pe care i-a propus și numit. Cu Radu Vasile, numărul premierilor care și-au pierdut mandatul în urma unor violențe de stradă și de culise se ridică la trei. Și toți trei au fost dați jos nu de Opoziție, cum se întâmplă prin alte părți, ci chiar de partidele aflate la putere. Ceea ce se întâmplă acum cu Radu Vasile ridică mai multe semne de exclamare, dar cel mai senzațional mi se pare acela al străda-niilor de tot felul pentru a-1 scoate din Palatul Victoria. Este consecința clară a lipsei de autoritate din câmpul politic, unde un membru de partid poate să-i dea cu tifla șefului său, fără ca acesta să aibă instrumente prin care să reacționeze. Pe venerabilul Diaconescu 1-a apucat pur și simplu criza de ficat când s-a dus la Victoria să-1 ia cu binișorul pe Vasile și nu 1-a găsit acolo. La prima vedere, nici poziția premie-rului nu e mai demnă de admirație. El dă impresia că nu se lasă scos din scaun decât cu scutierii. „Nu voi demisiona nici în ruptul capului", spune el, și vedem în gestul lui clasica agățare de scaun. Realitatea e, de fapt, alta: nimeni, nici Diaconescu, nici Constantinescu, nu au curajul de a i-o spune verde-n față: nene, trebuie să pleci, ne-ai devenit nesuferit! Nu, ei vor să salveze aparențele și să-1 dea afară pe baza demisiei proprii. Amintindu-mi că dintre toți premierii post-decembriști doar hulitul Văcăroiu și-a dus mandatul până la capăt fără a da impresia că se cramponează de scaun, nu pot să nu constat că Radu Vasile este victima unei veritabile țărăniade și ca unică consecință a acestui episod va fi apariția, în scurt timp, a unei noi formațiuni pe eșichierul politic.
Titlu: La cumpăna iluziilor
Nr Editie: Data: vineri 31 decembrie 1999
Poate niciodată în istoria trăită nu și-au pus românii atâtea speranțe în anul care urma, ca în ajunul 1ui 1990. Veniți din lunga noapte totalitară așteptam cu nerăbdare zorii adevăratei existențe, libere și nesupuse propensiunilor discreționare ale nu știu cărui dictator. În doar o săptămână de libertate, viața noastră traversase experiențe traumatizante; de la delirul provocat de fuga dictatorului, la coșmarul tirurilor buimace, de la sentimentul frăției, la spaima de necunoscutul terorismului, de la adularea noilor lideri, la execuția sumară a celor vechi. Totul păruse că se bulversează într-o clipă, seismul social făcând victime nevinovate și propulsând eroi de ocazie. Peste confuzia generală, domnea speranța că, odată depășit acest început, totul avea să reintre în parametrii normali. Că vidul de putere se va umple cu personalități competente, ținute până atunci sub obroc de către dictatură; că alegerile libere vor promova valori autentice și echipe de administratori cumpătați; că libertatea cuvântului va provoca o adevărată revoluție informațională și că nu vom mai fi manipulați de maeștrii dezinformării; că securitatea și securismul, cu tot cortegiul lor de tare dezumanizante, vor rămâne în urmă, ca un vis.urât; că nu vom mai suferi de foame, frig și frică, pentru că avem pe deplin capacitatea de a le înlătura și de a instaura, în locul lor, dictatura bunăstării; că Occidentul, care ne-a compătimit cât a putut, nu va pregeta pentru a ne ajuta să recuperăm terenul pierdut; că, în fine, România își va redobândi locul pe care-1 merită în amfiteatrul lumii civilizate, care ne datorează nu puțin. Vise frumoase, înălțătoare, pe care le-am văzut ca aievea cu ochii minții, atunci când orologiul, marcând cumpăna dintre ani, producea automat transferul nostru într-o altă realitate, virtuală. Din păcate, cei zece ani care au trecut n-au făcut, parcă, decât să stingă, una câte una, ca pe niște lumânări din bradul de Crăciun, frumoasele noastre iluzii. Ne-am trezit bâjbâind, parcă mai mult ca înainte, în mocirla confuziilor și a compromisurilor, speranța căpătând tot mai mult alura de Fata Morgana. Este momentul să sperăm din nou. Căci fără speranță nu suntem nimic.