Punctul pe Y, martie 1995

Titlu: GREVELE DE LA METROU FAC JOCUL PUTERII
Nr Editie: Data: miercuri 01 martie 1995
Grevele, în general, au rostul lor de echilibrare a tensiunilor dintr-o societate democratică ale cărei resorturi nu sunt încă așezate pe făgașele firești. Deloc întâmplător, vârfurile de lance ale ofensivelor greviste vizează mecanismele transporturilor printre primele. Nu știu dacă cineva Ie-a ținut socoteala, dar cred că grevele de la metrou dețin capul pe afiș prin frecvență și prin amploarea revendicărilor. Unele dintre ele întemeiate. Altele nu. Pentru că, hai să fim serioși: lucrul în subteranele metroului, oricât ar încerca să ne convingă liderii săi, nu se poate compara nici cu cel din minele Văii Jiului și nici cu cel de pe marile magistrale feroviare, considerabil mai complexe, și mai dure. Simpla apartenență la cele două categorii (subteran și feroviar) nu justifică escalada continuă a unor revendicări care, până la urmă, au chiar o tentă de neseriozitate. "Greva spontană" de miercuri avea ca obiect... starea necorespunzătoare a grupurilor sanitare (aduse într-o stare deplorabilă de înșiși utilizatorii lor)! Întinzând coarda dincolo de limitele bunului simț (pentru că nu știm câte alte categorii de oameni ai muncii beneficiază de sporurile și de avantajele pe care le au sindicatele de la metrou de pe urma dughenizării și tarabizării stațiilor) sindicaliștii de aici ajung în situația de a face jocul Puterii: nu numai că fiecare zi de grevă aduce Guvernului economii de sute de milioane în subvenții, ba, mai mult, interminabilele conflicte pot constitui pretextul trecerii instituției din patrimoniul Ministerului Transporturilor, în acela al Primăriei Capitalei. De unde mă îndoiesc că se va mai putea smulge ceva.
Titlu: VIZELE ȘI CĂȚEII
Nr Editie: Data: marți 21 martie 1995
Iată o chestiune cel puțin ciudată: în timp ce autoritățile altor țări verifică cu 4 ochi și din scoarță în scoarță orice pașaport românesc, iar penitențele pentru o viză care ni se dă - dacă ni se dă - ca unor papuași de către majestățile lor, consulii occidentali, amintesc de Canossa, noi ne deschidem larg brațele în fața celor care vor să vină în țară. Mai nou, Externele noastre au marcat un gest major de bunăvoință față de partenerul cu cele mai draconice reguli în materie: orice american care vrea să stea mai puțin de 30 de zile în țară nu mai are nevoie de viză ! Ministerul de resort a explicat că prin aceasta intenționează, nici mai mult nici mai puțin, decât să le forțeze mâna americanilor, ca să procedeze și ei la fel cu românii care nu doresc să rămână de tot peste ocean. Sfântă mare naivitate, ce ne poate face să ne așteptăm la așa ceva din partea celor care pe vremea lui Ceausescu se dădeau de ceasul morții de mila amărâților de români, care, oricum nu puteau să emigreze (ați văzut probabil, penibilul film de duminică seara, cu ambasadoarea aceea care-l convingea pe "președintele lonescu" să le dea pașnic drumul la disidenți...)? Nu contăm, oare, în mod exagerat, pe bunul simț și decența altora într-o zonă în care ar fi trebuit să știm deja că reciprocitatea și egalitatea nu sunt pentru căței?
Titlu: LACRIMILE LUI OZON
Nr Editie: Data: miercuri 22 martie 1995
Un bătrân armean care a plecat din țară în urmă cu 50 de ani pentru a se stabili în Argentina, m-a întrebat un singur lucru: "Ce mai face Ozon?" Din păcate, nu știam ce mai face cel care prin talentul său ieșit din comun se înscrisese în memoria celui de atât de multă vreme plecat ca unica personalitate importantă a României. Ce mai face Ozon aveam să aflu doar cu câteva zile în urmă dintr-o emisiune de televiziune. Fachirul de altă dată este acum un om în vârstă care-și deapănă greoi amintirile din teren. Printre ele, meditează amar la prezent. Și mărturisește reporterului că-și dorește un singur lucru: "Să fie bine în țară". Și, cu ochii în lacrimi, adaugă după câteva clipe: "Chiar dacă binele ăsta eu n-o să-l mai prind ...". Ce rară și splendidă demonstrație de altruism. Ozon, marele Ozon nu vrea nici o pensie mai mare - pentru că orice pensie e mică - nici invitații la tribuna oficială (unde n-ai loc de grangurii zilei, fără nici o legătură cu fotbalul), nici recunoștința publicului, pentru o viață dăruită sportului. Vrea bine pentru o țară, pe care e în stare să o iubească uitând chiar de propriile nevoi, și pentru cei care se vor putea bucura de el. Ozon vrea ceea ce atât de des uită tocmai cei îndrituiți să o facă...
Titlu: FEMEIA DE PIAȚĂ
Nr Editie: Data: joi 23 martie 1995
Am sentimentul că tranziția spre economia def piață nu aduce nimic nou în viata femeii române. Si în socialism, tot ea era cea care se lovea zilnic de contradicțiile pieței, cărora le făcea față cărând după ea sacoșe și chivernisind la sânge puținii bani din retribuțiile familiale. Piața reprezintă, deci, pentru ea o constantă, variabilă fiind doar suma cu care achiziționează azi o legătură de ceapă sau una de ridichi. Are bani mai mulți la dispoziție, oferta e mai diversificată, dar posibilitățile de a-și hrăni familia - mai ales în cazul în care e vorba de o familie bugetară sau nedesprinsă încă de structurile etatizate - sunt mult mai mici. Șocul tranziției, adevăratul șoc, îl constituie pentru femeia română paradoxul rafturilor tot mai pline în fața buzunarelor ei tot mai goale. Portofelul pare mai burdușit, dar mulțimea zerourilor de pe etichete îi bulversează zilnic înțelegerea și capacitățile de calcul. Singura mângâiere o constituie cartea de aritmetică a copiilor, în care problemele de rezolvat mai vorbesc încă de lei și de demult dispăruții bani divizionari. O mângâiere rapid compromisă de puținul pe care reușește să-l așeze între feliile de pâine ale pachetului de mâncare pentru școală. În tranziția română, femeia română rămâne un cobai - al pieței - un cobai pe care, și azi ca și ieri, se fac și experimentele și tratamentele...
Titlu: NU DAȚI CU PIATRA ÎN STOICA!
Nr Editie: Data: vineri 24 martie 1995
Ca om care n-a depus bani nici la Caritas și nici în altă parte - dintr-o neîncredere funciară în posibilitatea de a câștiga, de a obține ceva altfel decât pe calea clasică a contravalorii în efort - îmi este, desigur, mai greu să înțeleg sentimentul de frustrare al celor care și-au văzut iluziile năruite o dată cu piramida dlui Stoica. Dar, pe de altă parte, stau și mă întreb, totuși, care este rațiunea valului revendicativ ce a urmat după ce la Cluj au încetat plățile? Pentru că era clar, de la bun început, că e vorba de un joc, după cum se stipula și în regulament și în titulatură. Or, într-un joc, trebuie să accepți, o dată cu ideea de câștig și pe aceea de pierdere. De aceea, cred că nu trebuie aruncate toate păcatele asupra lui Stoica. Evident, justiția va stabili care este partea sa de vină în manevrarea frauduloasă a fondurilor, în oferirea de câștiguri preferențiale și în alte operațiuni de acest fel. Ceea ce justiția nu va putea să facă este, însă, să condamne neputința și erorile comise de administratorii temporari ai țării ce au făcut ca atâta puhoi de lume să creadă în mod naiv că-și vor putea salva economiile în fața unui proces inflaționist nemilos. Pentru că nu Stoica, ci Statul a generat psihoza de tip Caritas și dramele care au însoțit-o.
Titlu: BANTUSTANIZAREA UDMR-ULUI
Nr Editie: Data: luni 27 martie 1995
Se pare că, în mod neașteptat, primul succes obținut de UDMR în campania sa viguroasă pentru autoadministrarea minorităților este unul la ... vârf! Refuzând să semneze protocolul Convenției Democratice, UDMR a fost exclusă din arcul politic al Opoziției, rămânând ca de acum înainte să se autogospodărească fără a mai ține cont de tendințele "totalitare" ale profesorului Constantinescu sau de pretențiile absurde ale PNL-ului de a recunoaște calitatea de stat național unitar a României. Performanța UDMR-istă este cu atât mai meritorie cu cât nici Marea Coaliție pusă la cale de cei din afara Convenției nu tânjește să-i aibă ca parteneri pe vajnicii reprezentanți ai blocului etnic. Autodeterminarea aceasta este, însă, departe de a constitui o noutate. în fapt, din primul moment, UDMR a constituit "piatra tare" a mecanismului Opoziției, el neaducând nici un folos (cu excepția aportului specific în procentajul prezidențial) aliaților săi. întotdeauna blocul maghiar și-a făcut conștiincios propria politică necedând aliaților săi nici un punct valabil. Izolându-se, UDMR-ul nu face altceva decât să demonstreze care va fi soarta entifătilor pentru care solicită atât de tranșant statutul de bantustanizare europeană.
Titlu: NU SUNT MOTIVE DE ÎNGRIJORARE
Nr Editie: Data: marți 28 martie 1995
Directorul televiziunii ruse publice Ostankino, Vladislav Listiev, a fost asasinat. Reporter  devenit celebru în timpul perestroikăL pentru emisiunile sale incisive, tocmai fusese însărcinat cu restructurarea televiziunii publice și cu anchetarea marilor nereguli din domeniul publicității, afacere în valoare de multe milioane de dolari. Arma din care s-au tras gloanțele ce l-au ucis, pe scările casei sale, pe Listiev, a fost în mod evident teleghidată din interiorul instituției. Nu mafioții din afară l-au condamnat pe Listiev la moarte, ci cei dinăuntru, care se vedeau amenințați în acest fel cu pierderea marilor privilegii create ilegal. Faptul este fără precedent și spune foarte multe despre modul în care această parte a lumii, în care ne aflăm și noi, intră în economia de piață si unde libera inițiativă si sistemul competitional vizează chiar si juridice și morala.                                                          Este, oare - ne putem întreba - acest periculos sindrom molipsitor ? Înclin să cred că nu. Sunt chiar sigur că nu sunt motive de îngrijorare, iar dl Dumitru Titus Popa, președintele Televiziunii Române se poate întoarce liniștit acasă. Domnia sa nu a făcut nimic pentru a stăvili valul neregulilor din zona publicității (singura care interesează cu adevărat) ce domnește în TVR de 5 ani. Rechinii micului ecran își pot vedea liniștiți de treabă, la fel și dl, Popa. Sindromul Ostankino nu amenință Dorobanții.
Titlu: JOACA DE-A SPIONAJUL
Nr Editie: Data: miercuri 29 martie 1995
De la secretomania sistemului comunist, obsedat de conspirațiile mondiale împotriva sa, am trecut brusc și fără nici un fel de menajamente la marea bășcălie: pe cine interesăm noi, cu belelele și necazurile noastre? Se pare, însă, cape lângă belele și necazuri, existau - și există - multe lucruri care-i interesează pe alții. Mai puțin în zona politicului, în care toate rufele murdare se spală în piață, și ceva mai mult în zona economicului unde, cu tot jaful sistematic practicat în ultimii cinci ani, au mai rămas destule lucruri tentante. Am asistat, în ultima vreme, la câteva arestări pe motive de spionaj economic: cei doi ingineri de la Ploiești, fostul secretar de stat Kiraly, studentul teolog din Timișoara și individul de la Sibiu. Să însemne asta că s-au întețit acțiunile de vânzare a secretelor economice ? Mă îndoiesc. Cred că, mai degrabă, este vorba despre o intrare în normalitate (dacă se poate spune așa ceva) în percepția publică a acestor delicte. Nu cred, de pildă, că în urmă cu 2-3 ani, Kiraly ar fi putut fi acuzat fără să sară în sus UDMR, Consiliul Europei și alte foruri, pentru că obișnuința de a deturna în politic dreptul comun făcea parte din modul de funcționare a unei societăți marcate de falii majore. Faptul cade data aceasta nu s-au auzit protestele tradiționale mă face să cred că suntem pe un început de drum al consensului față de un interes național ignorat atât de păgubos pentru țară. Joaca de-a "agenturile" și spionajul pare să fi luat sfârșit. Rămâne de văzut cât e de serios ceea ce începe.
Titlu: COADA LA FISC
Nr Editie: Data: joi 30 martie 1995
Asistăm la un fenomen care nu are probabil, corespondent în lumea civilizată. Adică în lumea obișnuită să lupte cu fiscul și cu impozitele. La noi, la români, omul se dă cu mâinile legate în brațele băieților dlui Florin Georgescu, nepregetând să stea ore în șir la coadă în fața circumscripțiilor financiare pentru a-și plăti dările. Sau, cel puțin aceasta este aparența pe care o creează în ultimele zile peisajul administrațiilor de sectoare, unde se dau ghionturi și coate pentru un loc mai în față la ghișeu. Esența este, desigur, mult mai complexă. Cei de la cozi sunt plevușcă impozitelor. Peștii cei mari știu bine "ochiurile" plasei prin care pot scăpa, lăsând doar o infimă cantitate din "icrele" agonisite. Se înghesuie să plătească - în aceste condiții precare, lipsite de civilizație - pensionarii, micii negustori, proprietarii de câini și alții asemenea. Ei sunt cei care suportă consecințele unei enorme indiferențe față de cetățean. Circumscripțiile adună miliarde, dar nu primesc un sfanț pentru a-și amenaja cât de cât vechiile sedii improprii lucrului cu publicul. Mizerabil mobilate, lipsite de dotări elementare, "circile" - ca și vămile, care iau exorbitantul procent de 0,5% pentru modernizări de care nimeni nu ia știință -perpetuează o mentalitate păguboasă. Și anume că cetățeanul contribuabil este doar ceva bun de jumulit și că modul în care se produce această operație nu mai contează. Coada la fisc este elementul care pune flagrant în evidentă disproporția dintre corectitudinea funciară a cetățeanului si nepăsarea cronică a instituțiilor.
Titlu: ALINA Șl GABRIELA
Nr Editie: Data: vineri 17 martie 1995
Suntem oameni și este omenesc sentimentul de dezamăgire pe care ni-l produc cei în care am investit dragoste și admirație și care ne demonstrează că, la urma-urmei, sunt doar niște oameni... Prima mare decepție publică a fost aceea pe care ne-a oferit-o halterofilul Nicu Vlad. Sportiv de excepție, campion mondial, acesta a ales, între onoarea de a reprezenta o Românie săracă și aceea de a ridica sub culorile unei Australii bogate, pe ultima. A urmat Alina Astafei, cea care ne-a entuziasmat la ultima olimpiadă, ajutându-ne să credem că reprezentăm încă o forță în atletismul mondial. Și ea, om, Alina și-a îndreptat privirile spre zări mai luminoase, în concursul de la Barcelona sărind sub culorile Germaniei și câștigând și aurul pentru aceasta. Și Alina și Nicu sunt români get-beget, au mâncat, vorba aceea, salam cu soia până li s-a ivit norocul la orizont... Gabriela Szabo, micuța atletă cu suflet mare, este româncă de origine maghiară. Succesul ei ne-a umplut inimile de bucurie tuturor, "români, maghiari, germani sau de alte-naționalități" ... Pentru că ea ne reprezintă pe noi toți. Și pentru că ea a putut să pună mai presus de binele propriu (nu i-au lipsit deloc tentațiile și ofertele) pe acela al patriei căreia-i aparține. Ca și marele boxer Francisc Vaștag, Gabriela Szabo este, înainte de toate, un bun român, în acea accepțiune pe care limbajul politic refuză să o utilizeze.
Titlu: INTRĂ CONVENȚIA ÎN GUVERN?
Nr Editie: Data: miercuri 15 martie 1995
Surse bine informate din interiorul Convenției Democratice susțin că în această primăvară se va produce un eveniment memorabil: reprezentanți ai CDR vor intra în guvern. Nu știu cât de serioasă este alegația, dar câteva semne mă fac să meditez la ea. Primul dintre acestea ar fi liniștea si calmul cu care domnii Coposu și Constantinescu asistă la rărirea rândurilor Convenției. Unica explicație ar putea-o constitui faptul că în felul acesta vor fi mai puțini pretendenți la portofoliile pe care partidul de guvernământ ar avea de gând să le cedeze și că PNTCD nu va fi nevoit să ducă tratative dificile cu veleitarii de tip Patriciu pentru a-și asigura partea leului. Evident, cititorul se va întreba pe ce bază PDSR ar putea ajunge la o astfel de soluție. Sunt două explicații. Una: alianța cu PUNR si PSM devine din ce în ce mai incomodă și mai nesigură, iar PDSR are nevoie de o societate ceva mai onorabilă, cu care să împartă și prezumtivele succese, dar și previzibilele eșecuri. Alta: se vorbește insistent despre faptul că finalizarea "Raportului 22 decembrie" trenează tocmai din cauza faptului că președinția țărănistă a comisiei parlamentare ar avea în mânecă o serie de "ași" cu care poate convinge actuala structură de putere să-i cedeze o parte din osul de ros. în caz de antantă cordială, aceste detalii incomode ar dispărea din raportul final. Dacă nu, nu ! Ultima chestiune: de ce vrea să intre PNȚCD în guvern? Tocmai acum, înaintea alegerilor ? Tocmai de aceea: cine împarte, poate să-și facă parte. Cine stă pe margine rămâne de obicei cu buzele umflate.
Titlu: O REPARAȚIE PENTRU BOGDAN TINTEANU
Nr Editie: Data: joi 02 martie 1995
Cazul Bogdan Ținteanu, soțul victimei și amantul criminalei de la Ploiești, readuce în atenție o mentalitate totalitară de care compartimentele justiției și ale organelor de represiune se desprind cu greu: decât să scape un vinovat, mai bine sunt pedepsiți zece nevinovați! Principiul de bază al dreptului democratic sună însă exact pe dos: mai degrabă să scape zece vinovați decât să fie pedepsit un nevinovat! Chestiune de umanism, în ultimă instanță, deși modul în care se aplică la noi legea în tranziție este paradoxal: asistăm cu uimire la pleiada de borfași notorii și de criminali înrăiți care scapă printre degetele unei justiții suspect de înțelegătoare sau nefiresc de umaniste, în timp ce niște amărâți iau ani grei pentru te miri ce fapte la care i-a împins foamea, sau neștiința, sau disperarea. Cazul Bogdan Ținteanu este unul mai complex. Pentru că intransigența legii s-a manifestat de data aceasta și ca un reflex al abuzurilor presei. O presă ahtiată de scandalul care o poate vinde mai bine și în numele căruia se poate deda la orice speculații. Una dintre aceste speculații a fost că Roxana Călin "nu putea" să comită singură omorul și că trebuia să fi avut un complice. Victima acestei speculații a fost nefericitul Bogdan Ținteanu, căruia nimeni nu-i va putea reda cele 5 luni de coșmar petrecute în celulă. Ar exista, poate, o palidă reparație: ca cei care au semnat și au aplicat cu ușurință această măsură să treacă la rândul lor prin acest calvar. De ce nu, la urma urmelor ?
Titlu: ÎMPĂRAȚI SI PROLETARI
Nr Editie: Data: vineri 03 martie 1995
Exercițiile retorice din parlament pe marginea proiectului de lege asupra caselor naționalizate sunt superbe, dar lipsite cu desăvârșire de preocuparea reală pentru starea de fapt a categoriilor de populație pe care le vizează. Chiriașii și proprietarii nu sunt altceva decât pretexte, instrumente prin care Puterea și Opoziția se lovesc sub centură ori de câte ori au prilejul. Disputa se duce practic pe deasupra capetelor și intereselor acestora într-un război de tranșee în care etichetele sunt definitive si schizofronice, clar structurate pe o schemă nomenclaturistă: de o parte parte neo-cripto-comuniștii care i-au dat afară din case pe proprietari și doresc acum să pună mâna definitiv pe case - iar de cealaltă sărmanii proprietari aflați pe drumuri și plângând după agoniselile de-o viață; din cealaltă perspectivă - chiriașii amărâți cu spectrul aruncării lor în stradă de către proprietari hrăpăreți care vor să se lăfăie în cât mai multe apartamente dobândite prin mijloace dubioase - că doar prin muncă cinstită n-aveau cum. Asistăm la renașterea, în două variante antagoniste, a legendei populiste "împărat și proletar". Iar cei care o fac trec sub tăcere faptul că lucrurile sunt infinit mai complicate, că în fiecare tabără există o varietate de situații imposibil de tratat cu numitorul comun al simplificărilor interesate. Orice lege are beneficiari și victime, pentru că legea e lege. Important este ca ea să fie concepută cinstit, în spiritul unei elementare echități. Este ceea ce pare să lipsească din toate demersurile care au în vedere această poate cea mai complexă problemă socială a tranziției.
Titlu: PRIMAR GENERAL SAU GENERAL PRIMAR ?
Nr Editie: Data: luni 06 martie 1995
Nu știu exact cum s-a născut zvonul, dar a făcut rapid înconjurul Bucureștilor: generalul Nițu, directorul Poliției bucureștene, se pregătește să candideze la funcția de primar general! Evident, o astfel de noutate n-ar fi trebuit să facă prea multă vâlvă, acum când de alegerile locale ne desparte aproape un an și când avem alte chestiuni arzătoare la ordinea zilei. Știrea a născut însă discuții aprinse, prelungite în stradă. Un sondaj "pe picior" efectuat de reporterii "LIBERTĂȚII" a arătat că din 10 bucuresteni, 7 ar fi de acord cu candidatura generalului la fotoliul de primar. N-am să vă răpesc timpul acum cu considerații asupra istoricului și evoluției post-revolutionare a acestei funcții a cărei importantă depășește cadrul strict local. Vreau să spun doar că - în eventualitatea în care ar lua o asemenea decizie - dl Nițu pornește cu un avantaj din start: e cunoscut de bucureșteni, și-a probat calitățile în confruntarea directă cu strada; față de puzderia de funcționari publici alunecoși sau incompetenți, este unul dintre puținii care se bucură de încredere. Aspirând la funcția de primar general, Niculae Nițu ar ilustra în direct superioritatea candidaturii uninominale în fața listei, atât de blamate. Dar, mai ales, cred că populația resimte acut nevoia de ordine, realizând instinctiv faptul că doar o "mânu militari" o poate face. Nu atât de un primar general cât de un general primar se pare că are nevoie Bucureștiul în acest moment.
Titlu: ATENTATUL LA DIRECȚIA DLUI SURDU
Nr Editie: Data: marți 07 martie 1995
Lumea politică, dar ce spun eu, lumea în general a fost cutremurată la auzul odioasei știri: o mână criminală a slăbit șuruburile de la angrenajul de direcție al NISSAN-ului președintelui Patidului Democrat Agrar. Numai o minune - și vigilența prezidențială - au făcut ca valorosul lider să nu-și piardă complet direcția și să intre în decorul vegetal. Din revolta cu care a făcut cunoscută această manevră criminală nu reiese cu exactitate spre ce zonă se îndreaptă bănuielile distinsului om politic și cred că nici domnia sa nu poate fi prea sigur, atât timp cât se află cu un picior (ca să nu spunem altfel) în barca Puterii si cu altul în căruța Opoziției - conform realității si declarațiilor sale. Dl Surdu nu precizează când s-ar fi petrecut sinistrul act. Iar acest lucru este de mare importanță. Pentru că sentimentul cvasigeneral este că dânsul și-a pierdut direcția cam de multișor. Cam în perioada de după alegerile locale când, îmbătat de succesul rural al partidului său de ex și actuali nomenclaturiști agricoli, a crezut că poate să ia partida pe cont propriu. Și să uite că era, de fapt, creația FSN-ului care-și construise grijuliu o opoziție agreabilă pe care dorea să o contrapună celei istorice. Dl Surdu trebuia să fie, în această grilă, un țărănist cu față umană. Unde a dus pierderea de direcție, s-a văzut. Partidul semiparlamentar al dlui Surdu pare să nu mai intereseze pe nimeni. Nici de la Putere și nici din Opoziție. Atunci, a cui să fie oare mâna criminală ? Unii înclină să creadă că este chiar a dlui Surdu. Dreapta sau stânga. Nu ar ști nici dânsul exact care ...
Titlu: VICTORIA LUI RAȚIU
Nr Editie: Data: miercuri 08 martie 1995
Într-o reuniune cam confuză, din punctul de vedere al ordinii de zi, Convenția Democratică a spart gheața electorală, anunțând, în persoana noului său președinte, și pe primul candidat la președinția țării: dl Emil Constantinescu. Distinsul profesor și rector a câștigat la puncte în fața mai vechiului său rival, Ion Rațiu, care s-a înscris din proprie inițiativă într-o competiție pe care a ratat-o și în '92. Victoria dlui Emil Constantinescu era previzibilă, mai ales de când rândurile oponenților săi tradiționali s-au rărit prin plecarea domnilor Manolescu și Patriciu, cu toate că ea a fost mai puțin clară decât se aștepta asistența. S-ar putea spune că în acest fel se încheie cel mai complicat capitol al campaniei pentru '96. Evident, membrii Convenției "restrânse", poartă/acum responsabilitatea unei decizii, care, data trecută, fusese impusă de Coposu. O responsabilitate greu de dus în condițiile în care rectorul va rata din nou un succes de care până și cei mai optimiști dintre suporterii săi se îndoiesc. Nu se va putea pune, atunci, întrebarea, de ce nu s-a încercat măcar să i se ofere șansa dlui Ratiu? Liderul UMRL-ist a declarat, cu franchețea ce-i este caracteristică: "Emil Constantinescu nu va câștiga niciodată alegerile!" (cele prezidențiale - n.n.). Dacă așa vor sta lucrurile, înseamnă că miercuri victoria a fost a lui Ion Ratiu.
Titlu: PĂCĂLEALA DAEWOO
Nr Editie: Data: vineri 10 martie 1995
Așa pare, cel puțin la prima vedere: marele concern sud-coreean DAEWOO a pus mâna pe fabrica de la Craiova printr-un truc impecabil: ca sași constituie partea de capital cu care intră în afacere el va vinde pe piața românească 20 000 de automobile "Cielp", la prețuri între 16 și 20 de milioane lei - de trei ori mai mari decât ale oricărei alte mașini produse în România. Iar, mai mult, pentru ca tacâmul să fie/complet, DAEWOO trage în piept și Guvernul, și pe vigilentul ministru al Finanțelor, de la care obține - Dumnezeu știe cum - o scutire "conțingentata" de taxe vamale. Această scutire se dă exact pentru cilindreea mașinilor coreene (în Europa nimeni nu mai produce vehicule de 1400 -1500 cmc) deși, pe fond, măsura vizează - vorba dlui Florin Georgescu - "reîmprospătarea" parcului național. Rezultă deci că investitorii străini au împușcat doi iepuri dintr-un foc: n-a mai fost nevoie să scoată din buzunar dolarii pentru capitalul social, pentru că îi iau din buzunarele noastre, vânzându-ne totodată și marfa lor fără a mai plăti pentru ea cuvenitele taxe vamale.                                                                                    Tare isteți trebuie să fie domnii de la DAEWOO și de Iar RODAE, dacă reușesc să păcălească în așa hal și guvernul, și ministrul Finanțelor, și pe partenerii lor de la Craiova și, în ultimă instanță, pe noi toți! Doar dacă nu e vorba despre altceva: despre faptul că ne-am lăsat păcăliți. De ce oare ? P.S. Mi-amintesc că pentru o chestiune asemănătoare (un cumpărător de arme Ie-a plătit, în parte, cu lei obținuți din vânzarea de țigări -tot fără taxe!) un om de afaceri din Liban stă prin tribunale de doi ani și ceva. Da, dar el nu e DAEWOO... 
Titlu: HOȚUL PRINS CU BANII NELUAȚI
Nr Editie: Data: luni 13 martie 1995
Îmi relatează o persoană demnă de toată încrederea: cu vreo două săptămâni înainte de a fi arestat președintele Credit Bank, Marcel Ivan, a primit o vizită în cursul căreia a fost avertizat asupra consecințelor activității sale. într-un moment de sinceritate, în loc de orice altă explicație, acesta a întrebat scurt: "Cât pot să iau?" După câteva clipe de perplexitate, interlocutorul i-a răspuns: "Vreo șapte ani...". "Nu-i problemă!" a fost replica incredibil de calmă a celui care avea, într-adevăr să fie arestat în ajun de Sfântul Ion. De altfel, modul în care s-a comportat în cursul anchetei a arătat, dincolo de câteva mici amănunte, o deplină "împăcare" cu soarta a președintelui de bancă cu mâinile atât de bine vârâte în buzunarele depunătorilor. Acest episod mă face să cred că în tulburea noastră tranziție a intervenit un element de strategie infracțională fundamental: se fură deliberat, fără a se înlătura ipoteza sancțiunilor penale. Se pun banii frumos deoparte și, după vreo trei ani, se iese de la zdup și se trăiește din agoniseala precarcerală. Este, dacă vreți, și cazul lui Stoica, sau Popilean, și al lui Rosengren, și acela recent al unui anume Tilli. Totul, se pare, este să furi mult, adică atât cât să nu poți plăti vreodată pentru că, dincolo de "cataractele" cercetării penale, intervine blânda și înțelegătoarea noastră justiție, unde, până la urmă, totul se aranjează. Este, cred, un sindrom pe care l-am ignorat și ale cărui consecințe pot fi dintre cele mai grave.
Titlu: ÎNGHEȚUL DE DUPĂ DEZGHEȚ
Nr Editie: Data: marți 14 martie 1995
Primăvara asta buimacă, ce s-a năpustit  cu temperaturi maxime în luna celor minime, ne oferă un potrivit motiv de meditație asupra destinului nostru, caracterizat prin spectaculoase reculuri în chiar momentele în care suntem gata să ne facem cruce pentru că am scăpat de greu. Peisajul trist al  comuniunii dintre florile  înghețate în pomii dezmeticiți și zăpada așternută grijuliu peste colțul verde al ierbii îmi evocă din nou această condiție căreia nu reușim să-i găsim antidotul. Aproape fiecare semn de dezgheț din istoria noastră a fost rapid sancționat de viscole și geruri memorabile. Dacă ar fi doar să pomenesc perioada anilor '68 - 71, vom putea face o interesantă paralelă între euforia reflexelor primăverii pragneze și a accesului (neașteptat) de demnitate națională, și amorțeala "revolutîeskculturale" ce avea să debordeze în economie si societate cu accente paroxistice. La fel, aș îndrăzni să spun, mugurii speranței care au plesnit în 22 decembrie 1989 și în zilele ce au urmat, au fost rapid ofiliți de violența și intoleranța unei societăți care, scăpate de sub control, a dat la iveală parcă tot răul din ea. Care ar fi soluția? - una psihologică, căci despre așa ceva este vorba. Eu știu ? Să ne fie frică să sperăm ? Să ne fie frică să ne bucurăm ? Sau pur și simplu să avem înțelepciunea de a lua lucrurile așa cum sunt și de a ne evalua, lucid, așa cum suntem?
Titlu: CÂNTĂRILE ROMANILOR
Nr Editie: Data: joi 16 martie 1995
Luni seară, în sala Unirii de la Cotroceni, imediat după ce s-au intonat primele măsuri ale imnului paraguayan, din toate colțurile sălii s-au făcut auzite, una câte una, voci acompaniindu-l. Asistența românească a fost mai întâi șocată, abia apoi realizând că cei care cântau - cu o nedisimulată emoție - erau membrii delegației, răspândiți, conform protocolului, la toate mesele. Președintele Wasmosy, într-o impecabilă poziție, cu mâna la piept, era cel care dăduse tonul acestei demonstrații convingătoare de patriotism. Aplauzele care au urmat au fost, mai puțin o reacție protocolară, cât una de admirație pentru modul natural în care invitații îsi asumau respectul și dragostea pentru însemnele fundamentale ale identității. În vizibil contrast, imnul nostru s-a consumat într-o solemnitate lipsită de miez, dându-mi chiar sentimentul unei ușoare jene. Inutil să spun că nici o gură nu s-a deschis pentru a pronunța cuvintele cunoscutei poezii pe care s-a brodat bucata muzicală, investită apoi cu calitatea de imn. Ce lucru grav s-a întâmplat, oare, cu noi, încât să ajungem în situația de a nu putea - sau de a nu ști - să ne iubim imnul și steagul ? De a nu putea deschide gura pentru a rosti, clar, mesajul patriotic al imnului național? De a nu îndrăzni să cântăm cel mai important cântec al repertoriului național de sentimente? Glumind - deși aici nu prea încape gluma - aș spune că, după cinci decenii în care ne-am rezumat la a ne cânta unii pe alții, este aproape firesc să fi uitat a face acest lucru la propriu ...