Punctul pe Y / vineri 28 februarie 2003 Nr: 876

Privatizarea si datoriile

Una dintre cele mai mari probleme in procesul de privatizare vine din modul in care autoritatile au conceput acest transfer de proprietate. Ideea vanzarii unui produs, cu tot cu pierderile si datoriile pe care le are este, privita prin pisma bunului simt, cel putin nesanatoasa. E ca si cand intri intr-un magazin si vrei sa cumperi ceva, sa zicem un fier de calcat si vanzatorul iti spune: fierul costa 500.000 de lei. Numai ca trebuie sa mai platiti si datoriile pe care le-a facut producatorul pentru a-l realiza. La cei 500.000 de lei se mai adauga chiria neplatita pentru sediu, curentul consumat si neplatit dar, mai ales, impozitele ramase neplatite, cu tot cu majorari. Si astfel pretul ajunge la cateva milioane. Cine ar fi nebun sa cumpere asa ceva? In materie de industrie, lucrurile stau nitel altfel. Uneori, investitorii de buna credinta isi inchipuie ca merita sa achizitioneze o fabrica cu tot cu datorii. Daca o vor pune la punct, va produce mai mult si mai bine, si vor achita si pierderile produse de altii, nu de ei. Realitatea e, de cele mai multe ori, alta. Una, pentru ca conjunctura de piata nu indreptateste optimismul initial. Alta, pentru ca apar noi datorii si noi creditori despre care nu se stie nimic la momentul vanzarii. Si, peste toate astea, mai intervine si obiceiul autoritatilor de a schimba, de pe o zi pe alta, reglementarile si normele de aplicare. Nici nu e de mirare, in aceste conditii, de ce privatizarile reusite sunt atat de rare. Si este si mai de neinteles de ce, in ciuda acestor rezultate, autoritatile continua sa foloseasca aceasta metoda paguboasa. Cand vorbesc despre aceste lucruri ma refer la acele privatizari in care nu se pune problema unor inginerii dubioase si a traditionalelor 'tunuri'. Exista, pe langa pradatorii economiei nationale, un numar reprezentativ de oameni si institutii care doresc in mod sincer repunerea ei pe picioare. Aceste constatari mi-au fost prilejuite de cazul Rompetrol. Dinu Patriciu poate sa le fie multora antipatic pentru stilul sau politic, dar in afaceri este un tip care a demonstrat ca poate obtine rezultate. Situatia in care se afla rafinaria Petromidia nu i se datoreaza lui, ci administratorilor dubiosi care vreme de zece ani au supt de acolo tot ce s-a putut, lasand intreprinderea in colaps. Ea a fost revitalizata, functioneaza, dar nu in modul in care sa poata respecta un grafic de esalonari in mod evident exagerat din condeiul functionarilor de la finante. Patriciu cere Guvernului doua lucruri de bun simt: ori sa procedeze corect fata de toata lumea - si sa stearga Petromidiei aceste datorii asa cum le-a sters altora - ori sa transforme datoriile in actiuni. Executarea silita nu este si n-a fost vreodata o solutie. Cum nu e o solutie sa tai vaca pentru ca nu da cantitatea de lapte pe care cineva a stabilit-o in mod arbitrar, peste posibilitatile ei. Dar, cel mai important lucru mi se pare a fi ca Guvernul sa se hotarasca, macar in acest ceas al doisprezecelea, sa nu-si mai umfle bugetele si veniturile cu aceste fictiuni enorme care sunt datoriile si pe care nimeni nu va reusi sa le plateasca vreodata. Oricat va fi de bine intentionat.