Un roman a murit incercand sa salveze de la inec doi copii. S-a aruncat in apa, dar s-a lovit la cap de un stabilopod, decedand pe loc. Copiii in ajutorul carora sarise fara a sta pe ganduri nu erau ai lui. Erau doi copii evrei. Din tara unde el muncea, lasandu-si acasa proprii copii, pentru a castiga un ban cu care sa le faca viata mai usoara. Muncitorul roman ar fi putut - asa cum au facut-o multi dintre martorii localnici - sa se uite pur si simplu. Sa strige dupa ajutor. Sa astepte sa vina salvatorii calificati. Nu numai ca nu erau copiii lui, dar erau membri unei colectivitati care nu-i trateaza prea bine, in general, pe romanii care vin la ei sa munceasca. Muncitorul roman n-a facut nimic din toate acestea. Pur si simplu s-a aruncat in apa. Fara sa se gandeasca la faptul ca in acest fel si-ar putea pune in pericol propriii sai copii. A fost o tragedie. Una dintre multele cu care e confruntata tara in care romanii continua sa mearga pentru a castiga banul pe care nu-l pot castiga in tara. Si unde pot muri oricand in explozia unei bombe-capcana. Romanii cunosc acest risc si-l infrunta. De foame. De disperare. Muncitorul roman a fost, insa, 'victima' unei stari de spirit. Aceeasi stare care a facut ca nu putini romani sa-i ajute - cu riscuri majore - pe evreii prigoniti in timpul razboiului. Sa-i ascunda si sa-i salveze de la o soarta cruda si nemeritata. Romanii n-au fost, niciodata, in gena lor, ostili cuiva din principiu. Toti cei care au venit pe aceste meleaguri cu ganduri bune si-au gasit adapost si o a doua patrie. N-a fost nevoie ca cineva sa le spuna si sa-i invete, sa fie umani si toleranti. Proiectul de lege recent votat de parlament, care ar urma sa-i sanctioneze pe cei care manifesta sentimente antisemite sau care contesta holocaustul, mi se pare un abuz. Si o palma nemeritata pentru oamenii de felul muncitorului roman.