Punctul pe Y / vineri 10 august 2001 Nr: 391

Atunci i-au condamnat pe toti la moarte...

Paisprezece oameni au disparut intr-o clipa:aceea in care gazul perfid, acumulat in galerii, a venit in contact cu o scanteie. Atunci, tot ce-au mai vazut si ce-au simtit cei paisprezece a fost doar o flacara imensa care le-a transformat intr-o secunda trupurile in cadavre. Nu este, din nefericire, ceva neobisnuit. Acesti oameni, care sapa maruntaiele pamantului pentru a scoate de acolo controversatul suport energetic, sunt logoditi cu moartea. Ei stiu, din primul moment in care coboara in adancuri ca, mai devreme sau mai tarziu, se vor putea numara printre cei care ies din aceasta casa sumbra cu picioarele inainte. Pamantul acesta are, din cand in cand, rabufniri de ura fata de cei pe care-i rabda. Existenta unui miner reprezinta un precar armistitiu cu moartea. Pentru cei paisprezece acest armistitiu a luat sfarsit. Batalia a avut un sfarsit previzibil. Aici e greu, aproape imposibil sa invingi in fiecare zi. Cand esti invins, e definitiv. In urma, celor paisprezece au ramas sotii cernite si copii care probabil ca nu inteleg cum e posibil sa nu mai ai un tata. Un punct de sprijin -poate singurul- intr-o existenta in bataia vantului tranzitiei. In astfel de momente doar, incepem sa gandim altfel despre ei si sa-i vedem altfel. Pe mineri. Pe oamenii acestia cu fetele manjite de carbune, cu cizmele lor de cauciuc si cu lampasele de pe sapca. Pe justitiarii astia ,pusi pe drumuri de unii si de altii, pentru a pedepsi sau pentru a ajuta pe cineva. Pe mereu protestatarii acestia care vor ba unele, ba altele, dintre cele pe care nu le-au primit aproape niciodata. In astfel de momente ii intelegem parca mai bine, pentru ca, pe undeva, vizitele lor la Bucuresti au insemnat o evadare din puscaria subterana unde cineva - destinul ? - ii condamna din cand in cand la moarte.