Punctul pe Y / sâmbătă 06 noiembrie 2010 Nr: 3163

Ruga pentru Paunescu

Vineri dimineata inima poetului a incetat - chiar ajutata de aparate - sa mai bata. Cu o zi inainte cel care-l ingrijise in ultimele sale clipe de viata, medicul Bradisteanu, spunea ca Paunescu ar avea nevoie de o inima noua. Ce fel de personaj ar mai fi fost el, insa, cu inima altuia? In ce mod, o alta inima, l-ar mai fi putut reprezenta pe cel care o jumatate de secol a pompat, din propriul sau cord, tonele de poezie puse pe pagina de hartie?

Este, desigur, un mod - vecin cu poezia - de a vorbi.

Paunescu a fost si el un om, iar oamenii sunt muritori. Cu sau fara inima de imprumut. Nemuritoare e doar opera lor. Aceea ce niciodata nu va putea fi plasata sub o piatra funerara.

Una dintre cele mai frecvente prejudecati ale lumii contemporane este aceea de a pune semnul egalitatii intre om si creatia sa. Prin prisma acestei viziuni lumea marii culturi ar trebui sa fie populata exclusiv de sfinti si icoane. Cu cat talentul omului a fost sau este mai mare, cu atat ne asteptam sa nu ne dezamageasca in nici un fel. Artistii, creatorii, sunt insa oameni si se comporta omeneste, fac gesturi superbe pe care le combina cu manifestari ce nu au nimic eroic in ele. Si care sunt judecate cu incomparabil mai multa asprime decat ale altora.

Din acest punct de vedere, Paunescu a reprezentat un model. A fost adulat si detestat. Iubit de cei care au vazut in el omul ales, urat de cei care nu l-au inteles sau l-au invidiat pentru ceea ce ei nu puteau sa fie. In scurta sa trecere prin aceasta lume, Paunescu a fost un om al prea-plinului. A cerut mult si a daruit mult. A trait cu maxima intensitate fiecare moment ce i-a fost daruit. I-a coplesit nu odata, pe cei din jur, cu apetitul sau colosal pentru orice. A creat pe masura. Cartile sale au devenit aproape intotdeauna tomuri. A versificat cu usurinta cu care ceilalti vorbesc, a invaluit in taina poeziei pana si discursul politic, spre oroarea celor daruiti doar cu limba de lemn. S-a dorit artist-cetatean si chiar a reusit sa fie intr-un fel la care putini au avut acces. A stiut sa injure cu vigoarea polemistului de profesie si sa aduleze la limita decentei. A trait triumfuri si dezamagiri, recunoasteri si contestari si, in general, ar fi putut spune ca nimic din ceea ce este omenesc nu i-a fost strain. Paunescu s-a dus, spre o lume poate mai buna, dar ne lasa o mostenire pe care nimic si nimeni nu ne-o poate lua: o poezie care, inca din timpul vietii sale - suprema confirmare - a intrat intr-un circuit care ii confera calitatea de bun public.

La despartirea de Paunescu, sa ne rugam pentru sufletul sau, sa fie primit acolo de unde nimeni nu-l mai poate exclude: in eternitatea poeziei si culturii acestei natii.