Punctul pe Y / miercuri 12 mai 2010 Nr: 3039

Asumarea (i)responsabilitatii

Masurile dure anticriza, anuntate de presedinte in numele Guvernului, au starnit reactii acute, in special din partea sindicatelor. Acestea ameninta cu scoaterea oamenilor in strada si, voalat, previn asupra unor posibile reactii de tip grecesc.

Pentru orice om cu scaun la cap - si nu ma indoiesc ca printre liderii sindicali exista astfel de exemplare - este aproape limpede ca situatia in care s-a ajuns este, practic, fara iesire si, oricati oameni ar scoate in strada si oricat de violent ar protesta, aceasta nu poate fi o solutie. Iar sa arunci vina asupra bietului domn Jeffreys si a colegilor sai ar fi pur si simplu nedrept. Ei isi fac treaba pentru care au fost trimisi dupa ce am chemat noi in ajutor Fondul. Stiu cateva lucruri clare: ca trebuie sa se asigure ca banii imprumutati se vor intoarce (cu dobanzile aferente, mai mici decat cele de pe piata bancara) si ca pentru asta trebuie aplicate, cu seriozitate, cateva masuri. Intrucat cea care parea cea mai la indemana guvernantilor - reducerea aparatului si a cheltuielilor administrative - nu a fost pusa in aplicare de factorii politici de decizie, ramane doar alternativa „taxarii” intregii populatii. Cu alte cuvinte, daca vreti sa va mentineti intact obezul aparat al administratiei publice, trebuie sa-i puneti la regim pe toti, inclusiv pe cei slabanogi.

Dupa anuntul prezidential asupra masurilor convenite, s-ar putea trage concluzia ca Puterea si-a asumat responsabilitatea acestora. La prima vedere e un fapt pozitiv. Dar cum miscarea are efecte dure asupra tuturor, se ridica o intrebare: au avut mandat Basescu&Co sa faca acest lucru? Ce i-a facut sa banuiasca ca natiunea - „romanii”, cum le place sa spuna - vor fi de acord sa plateasca solidar pentru greselile celor care au adus tara in aceasta situatie? Pe vremea lui Ceausescu o astfel de atitudine ar fi parut perfect normala. Atunci liderii politici stiau ce e bine pentru noi si actionau in consecinta, fara sa ne mai deranjeze. Dar acum traim intr-o democratie care, cu toate imperfectiunile ei, ne asigura dreptul de a participa la luarea deciziilor, de a fi consultati in legatura cu ele.

Nu pretind ca masurile anticriza convenite cu delegatia FMI ar fi trebuit sa fie supuse unui referendum. Situatia e grava si asta ar fi durat prea mult. Dar pretind ca presedintele, premierul, ar fi trebuit sa se consulte in prealabil cu celelalte partide politice si cu partenerii sociali. Poate ca dintr-o astfel de consultatie ar fi rezultat solutii mai bune, sau acestea ar fi putut fi imbunatatite. Nu mai vorbesc de riscurile majore pe care le implica punerea lor in functiune - in conditiile in care vor apare cu siguranta nenumarate impedimente de ordin juridic. Cum se va proceda la taierea a 25% din lefuri? Pe ce baza legala? Dar din pensii? Un stat si asa subrezit de efectele altor nenumarate masuri negandite, soldate cu un noian de procese, n-ar putea sa faca fata unui nou val, masiv, de actiuni in justitie. Apoi, cum se armonizeaza legea unitara a pensiilor cu aceste taieri? Pensiile „nesimtite” vor fi mai intai ciuntite si apoi reduse, sau invers? Li se vor aplica ambele „sanctiuni”? Dar, mai ales, cum ramane cu salariile celor din economia al carei proprietar este statul - unde se stie ca se ruleaza sume exorbitante pentru plata droaiei de sefi si a „delegatilor” politici in AGA si CA? Acestea scapa neatinse de coasa amputarilor? Ce e aia „taxa de solidaritate”, daca nu o alta bazaconie de a lui Vladescu?

Lista intrebarilor, practic fara raspuns, poate continua. Guvernul persista in politica sa de berbec fara minte care se repede sistematic in zidul realitatii neluate in seama, izbutind doar sa se faca de ras - daca cuiva ii mai arde sa rada…

Asumarea responsabilitatii, in acest caz, fara a ni se spune clar cine este de vina si unde s-a gresit, echivaleaza doar cu un nou act autoritarist de tipul celor pe care „romanii” nu mai sunt dispusi sa le suporte.