Punctul pe Y / marşi 22 decembrie 2009 Nr: 2938

Jurnal de baricada...

22 Decembrie 1989, ora 4,14. Ce va aduce, oare, ziua de maine? Sau de azi? Tot ce am vazut in ultimele 15 ore, tot ce am auzit, tot ce am simtit aduce din ce in ce mai mult cu un cosmar. Dar cosmarul cel mai cumplit incepe in momentul in care realizai ca este foarte posibil ca ziua de maine sa fie ca oricare alta din cele trecute in ultimii vreo 20 de ani. Cu aceleasi figuri, aceleasi fraze, aceeasi lume. Poate doar cu cateva explicatii de o sfruntata falsitate, ca multe altele, in plus...

Ce suntem? Cine suntem? Ce am devenit in aceasta ultima saptamana ce nu-si are termen de comparatie? Ce a determinat aceasta brusca, nebuneasca, ucigatoare trecere de la orizontalitatea aparentei taraitoare, parca multumita doar de faptul ca exista, la verticalitatea unei demnitati nu numai nebanuite, dar parca nici macar de conceput? Ce s-a intamplat oare acolo, in sufletele acelei maini de OAMENI care au infruntat pana la capat, cu piepturile goale, dar cu inimile explodand de nebuna adiere a libertatii, diviziile motorizate ale „celor mai iubiti” calai ai poporului roman? S-au gandit ei, oare, la ce va fi dupa, dupa ce puterile ii vor fi lasat, hainele ude le vor fi inghetat, iar gloantele se vor fi apropiat lacome de carnea lor? Inclin sa cred ca nu. Ca in acest prezent, entuziasmant in nebuneasca lipsa de sansa a sa, nu mai era loc pentru un alt timp. Erau, poate, cei care au aplaudat si au aclamat fara convingere, ci doar cu indiferenta si mai ales cu teama, fiecare dintre actele inimaginabile ale acestui vataf schizofren, paranoic, de-a lungul acestor ani in care tara se prabusise in neantul lipsei de demnitate. Ii vor fi usturat poate palmele, ca de o incurabila raie morala si au incercat, intr-o disperare asumata cu maxima seninatate, purificarea acestui gest, a acestei enorme sfidari. Sfidarea tancurilor, a arogantei totalitare, a dispretului nemasurat al celor cocotati cu obstinatia marilor parveniti, pe grumazul unei tari obisnuite sa indure. Obisnuita insa sa-i indrume pe altii, nu pe ai sai, sau mai bine zis, pe cei care au inceput purtand o masca asemanatoare cu figurile lor. Masca a cazut, insa, de mult, si nu a mai ramas decat imaginea hada a vechilului purtand ca pe un sceptru garbaciul cu care a stalcit trupurile si sufletele celor somati sa-i inchine eterne osanale.

Pana in aceasta seara notiunea de „eroism” mi-a sunat cam exterioara si lipsita de sens, daca nu impopotonata cu reversul sau, atunci cand n-a mai putut fi dezlipita de fruntea filozofului-cizmar. Abia in aceasta seara am inteles ce inseamna erosim total, sacrificiu de sine neconditionat, in numele unei, poate, iluzorii sperante.

EROII sunt ei, cei de la baricada din piata inecata de fum si incendiata de flacarile prin care venea, la o fatala intalnire, glontul pornit din armele pe al caror tragaci apasase, demult, degetul celui mai mare criminal din istoria acestei natiuni.

Ce va aduce aceasta noua zi, pana la care, iata, n-a mai ramas decat vreo ora? Ce? Pentru ca cel care ne-a schilodit sufletele a reusit performanta de a nu ne mai lasa nici aceasta ultima reduta: speranta...

Octavian Andronic

P.S. La ora 6 dimineata, pe postul national de radio, o voce sugubeata ne ureaza „buna dimineata”. Parca nimic nu s-a intamplat...

...Aceste randuri puse pe hartie in noaptea spre dimineata zilei de 22 Decembrie nu erau destinate tiparului - chiar parea absurda o astfel de eventualitate. Erau, mai degraba, expresia unei presiuni interioare - inspirata de evenimentele uluitoare carora le fusesem martor.

In aceeasi dimineata, pe la ora 9.00, mi-am dat demisia de la ziarul pentru care lucrasem 20 de ani, inmanandu-i unui redactor sef uluit de indrazneala mea, carnetul de ziarist. Gest aproape dramatic, ce nu putea ramane fara urmari. Le-am asteptat pana la pranz cand, odata cu decolarea lui Ceausescu cu elicopterul, am inteles ca istoria, poate, totusi, sa capete un alt curs. Am revenit la redactia din Brezoianu, unde colegii mei urmareau, nevenindu-le sa creada, evenimentele. Intr-un elan care peste timp imi pare teatral, am intrebat: Ce asteptam? Trebuie sa facem ziarul! Ce ziar? - a intrebat cineva. Atunci, o voce - nu stiu a cui - a rostit cuvantul care facuse sa vibreze multimea adunata in Piata Palatului: „Libertatea...”

Peste mai putin de o ora (record tipografic!) prima atestare documentara a Revolutiei Romane proclama si prima dintre libertatile aduse de aceasta: „Libertatea” presei! Iar articolul meu a fost, atunci, singurul deja scris la momentul deciziei de a face un ziar pentru care nu exista nici o aprobare...