Punctul pe Y / miercuri 23 februarie 2000 Nr: -63

Ultimul mars

A trecut mai bine de un an de cand un telefon primit la ora patru dimineata de la redactia de stiri a PRO TV ma scotea brusc din asternut. Sergiu Toader mi-a oferit atunci primele informatii: la Stoenesti este pe punctul de a se incheia marsul minerilor. Eram invitat sa ajung rapid la studio pentru a comenta, impreuna cu Lucian Mandruta, transmisia in direct de pe malul Oltului.

Trecuse mai putin de o luna de la ultima amenintare minereasca asupra Capitalei, incheiata cu ciudata „pace de la Cozia'. O pace extrem de fragila, cum avea sa se vada in foarte scurt timp. Scanteia care a aprins fitilul ultimei mineriade a fost sentinta Curtii Supreme de Justitie care anula precedenta condamnare a lui Cozma, de 2 ani, inlocuind-o cu alta de 18 ani inchisoare. O jonglerie tipica justitiei romane „reformate' de ministrul Stoica, care a demonstrat cat de elastic este Codul nostru Penal atunci cand interesele superioare o cer.

Din pacate pentru nefericitii locatari ai Vaii Jiului, marea expeditie n-a avut un program social. Ea a fost, pur si simplu, o izbucnire de orgolii a celui care ajunsese sa se creada - datorita slabiciunilor autoritatilor - mai presus de lege. Iar orgoliul 1-a pierdut. Pentru ca la Stoenesti minerii n-au mai fost mobilizati de aspiratia legitima a dreptului la munca si la viata decenta. A fost un handicap psihologic major care, combinat cu frustrarea jandarmilor, umiliti la Costesti, a condus la dezastrul de pe campul de lupta al ostilor, pana atunci mereu victorioase, ale lui Cozma. Cu o amara ironie, am constatat, in comentariul din acea dimineata, ca ceea ce s-a intamplat la pod a confirmat reputatia istorica a zonei Caracalului: caci in '99, acolo s-a rasturnat... autobuzul cu mineri! Cu mineri fraieri - pentru ca acestia s-au comportat cu naivitatea tipica a maselor de manevra. Si in '99, si in '91, si in '90. Cu marsul de la Stoenesti - am spus atunci - se incheie un capitol din istoria postrevolutionara a Romaniei: acela al strazii ca loc de dezbatere publica. Si contondenta. Este un sindrom pe care l-a declansat insasi Revolutia si pe care nu-l poate anihila decat sentimentul unei democratii autentice. La care n-avem, inca acces.