Punctul pe Y / sâmbătă 20 ianuarie 2001 Nr: 219

Democratul

A trecut un an de cand Ion Ratiu s-a retras langa inaintasii sai ardeleni. Revenise in tara, dupa un exil de peste patru decenii in ianuarie '90. A descins, cu zambetul sau larg, americanesc, deasupra papionului cu picatele, pe scara avionului, intampinat cu reticente si suspiciune si de ai lui si de ai altora. Pleca, din start, cu vina de a se fi dedat caviarului in vremea cand noi ne luptam cu salamul cu soia. In primul interviu pe care l-a acordat ziarului pe care-l faceam atunci, ii asigura pe compatriotii sai ca daca-l vor alege presedinte, in cinci ani in Romania va curge lapte si miere pe toate drumurile. A facut o campanie stranie, cu baloane, sepci si insigne - ceea ce nu mai vazuse Romania - si a luat doar vreo cinci la suta voturi. Si-a primit infrangerea cu demnitate si cu intelepciune, convins ca cei care nu-l intelegeau atunci, il vor intelege de acum inainte. A intrat in Parlament, a facut un ziar, a vrut sa faca si un post de televiziune, a primit vizita minerilor, i-a cerut demisia lui Pe tre Roman, a candidat pentru presedintia partidului - nu din orgoliu, nu impotriva celui desemnat, ci pur si simplu pentru ca asa vedea el democratia. A pozat in haine taranesti mitoase si jucandu-se cu trenuletele sau manuind iataganele, a scris carti, a tinut discursuri, a militat pentru un club al parlamentarilor si l-a facut, facea si un teren de golf daca... De cateva lucruri n-a mai avut, ina, timp. Intre acestea, a fost scutit sa asiste la dezastrul unui partid la care tinea cu toata fiinta lui si de care nu s-ar fi desparsit nici cu pretul celor mai mari nedreptati care i s-ar fi putut face si chiar i s-au facut. Daca nu mi s-ar parea o impietate as putea crede ca Dumnezeu l-a chemat la el special, pentru a-l scuti de aceasta mare deceptie pe care ar fi reprezentat-o pentru el iesirea din istorie a unui partid caruia i-a dedicat ce-a avut mai bun si mai de pret: credinta sa. Ion Ratiu si-a preschimbat intr-o inalta distinctie personala porecla ironica pe care i-au dat-o cei care inca nu credeau in notiune: Democratul. Caci a fost un democrat autentic, un european si un model de la care clasa politica avea ce invata. Dar n-a facut-o.